Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata



Yüklə 2,51 Mb.
səhifə18/46
tarix01.08.2018
ölçüsü2,51 Mb.
#64980
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   46

1

UI

sau nu parte de iertare pe lumea cealaltă?" „Psiholo Ippolit Kirillovici, ascultă depoziţia cu un zîmbet subt' ' propunînd ca şi această declaraţie, privitoare la soarta pe Dmitri Fiodorovici se gîndea c-ar putea să-i fie hărăzită du moarte, să fie „ataşată la dosar".

Chemat la rîndul său de anchetatori, Kalganov intra în odaie cu o mutră plictisită şi răspunse la întrebări îmbufnat si năzuros, adresîndu-se deopotrivă procurorului şi lui Nikolai Parfionovici, ca şi cînd atunci i-ar fi văzut pentru prima oara în viaţa lui, deşi se cunoşteau destul de bine şi se întîlneau aproape zilnic. începu prin a spune că el „nu ştie şi nici nu vrea să ştie nimic". Confirmă că auzise şi despre „a şasea mie", şi că în momentul acela se afla într-adevăr lîngă Mitea. La întrebarea cîţi bani avea după părerea sa inculpatul, răspunse că „habar n-are"; stăruind în schimb asupra faptului că polonezii jucaseră cu cărţi măsluite. Adeveri, de aseme­nea, la insistenţele anchetărilor, că după ce polonezii fuseseră expediaţi din odaie se produsese un reviriment în relaţiile dintre Mitea şi Agrafena Aleksandrovna care-i mărturisise acestuia că-l iubeşte. Vorbi respectuos şi cu mult tact despre Agrafena Aleksandrovna, ca şi cum ar fi fost o doamnă din lumea mare, fără să-şi permită o singură dată să-i spună pe nume, „Gruşenka". Cu toată aversiunea lui manifestă de a da orice fel de declaraţii, Ippolit Kirillovici îl descusu vreme îndelungată şi datorită lui reuşi să cunoască mai amănunţi „romanul" pe care-l trăise Mitea în noaptea aceea. M»e

lăsă să vorbească, fără să-l întrerupă. Martorul primi.

• «cufld3 sfîrşit, permisiunea să plece şi ieşi fără sâ-şi as

indignarea. ,

Venise rîndul polonezilor să fie anchetaţi. Aceştia se c

i

caserâ de cu seară în odăiţa în care stătuseră încuiaţi,



1 cifl

1 reuşiseră să închidă ochii toată noaptea şi, în moment ^

autorităţile sosiseră la faţa locului, se îmbrâcaserâ num

FRATE

KARAMAZOV



273

• ■ strînseseră lucrurile cu iuţeală, bănuind că vor fi ogaţi Şi e'- mtrara amîndoi foarte ţanţoşi, deşi cu oare-teamă, în încăpere. Cel mai marcant dintre ei, adică ărunţelul, era funcţionar de categoria a douăsprezecea în disponibilitate, avusese un post de veterinar în Siberia şi se mea pan Mussjalowicz. Pan Wrublewski era liber-profe-sionist, în speţă dentist. Răspunzînd la întrebările anchetato­rilor, şi unul, şi altul se adresau lui Mihail Makarovici, deşi acesta şedea deoparte. în naivitatea lor îl socoteau mai mare în grad decît ceilalţi şi deci personajul cel mai important din­tre toţi cei de faţă; tot timpul nu-l mai scoteau din „pan colonel". Numai după ce Mihail Makarovici le atrăsese în cîteva rînduri atenţia, se dumeriră că declaraţiile trebuiau adresate lui Nikolai Parfionovici. Vorbeau destul de curent ruseşte, cu toate că unele cuvinte le rosteau stîlcit. Pan Mussjalowicz pomeni cu atîta pasiune şi cu asemenea ifose despre relaţiile lui din trecut şi din prezent cu Gruşenka, încît reuşi să-l scoată din sărite pe Mitea, care se burzului la polonez, răcnind că nu permitea unui „ticălos" să se exprime aşa despre dînsa de faţă cu el. Pan Mussjalowicz se simţi grozav de ofensat de cuvîntul „ticălos", cerînd să fie consem­nat în procesul-verbal. Mitea clocotea de mînie.

~ Da, ticălos, ticălos! Puteţi să scrieţi ce vreţi în proce-"verbal, puţin îmi pasă, eu tot ticălos am să-i spun! strigă

bal


ai Parfionovici, deşi nu uită să treacă în procesul-ver-tul incriminat, dădu totuşi dovadă, cu prilejul aces-c mcident, de un tact într-adevăr remarcabil: îl admonesta entate pe Mitea, dar în acelaşi timp renunţă să mai e asupra laturii romantice a cazului anchetat, intrînd ay ^ miezul problemei. Iar declaraţiile celor doi pani arul să suscite în cel mai înalt grad interesul ancheta-

274


torilor printr-un fapt deosebit de important şi anume tiva lui Mitea de a-l mitui pe pan Mussjalowicz, oferind trei mii de ruble ca să-şi ia tălpăşiţa; şapte sute era gata s'' înmîneze pe loc, urmînd să-i achite restul, adică doua mii sute de ruble „mîine dimineaţă, în oraş". îşi dăduse cuvînh de onoare că la Mokroe nu venise cu atîţia bani, dar ca av suma întreagă depozitată undeva, în oraş. Luat prin SUr prindere, Mitea declară în primul moment că nu-i promisese formal să-i dea banii chiar a doua zi, dar cum Wrublewski confirmă la rîndul său declaraţia lui pan Mussjalowicz, după ce se gîndi puţin, Mitea recunoscu încruntat că probabil aşa se întîmplase, cum spuneau ei, dar în clipa în care făcuse această promisiune era cu capul în nori. Procurorul primi declaraţia cu braţele deschise; pentru acuzare era limpede acum (de altfel, la concluzia asta se şi ajunse mai tîrziu) ca jumătate sau o parte din bani se aflau probabil ascunşi undeva în oraş, dacă nu chiar la Mokroe; în felul acesta se lămurea şi o împrejurare oarecum derutanta pentru ancheta­tori şi care, cu toate că de minimă importanţă, pledase pîna atunci în favoarea acuzatului, anume faptul că Mitea nu avea asupra lui decît opt sute de ruble. Acum şi acest unic sprijin se prăbuşise. La întrebarea procurorului de unde se bizuia sa facă rost de cele două mii trei sute de ruble ca sa i le plătească polonezului, din moment ce declarase că nu avusese la e decît o mie cinci sute, cu toate ca-l asigurase formal, „Pe cuvînt de onoare", c-o să-i achite toata suma, Mitea raspun că voia să-i ofere „poleacului", în locul banilor făgădui concesiunea cu acte în regulă a drepturilor lui asupra sa u Cermaşnea, tranzacţie pe care le-o propusese mai înain Samsonov şi doamnei Hohlakova. Procurorul întîmp111 un zîmbet acest „subterfugiu" naiv.

KARAMAZOV

275

Si dumneata crezi că el ar fi acceptat sa intre în posesia tor drepturi" în loc să primească în mînă doua mii trei sute de ruble bani gheaţa?



_ Ar fi acceptat, sînt convins c-ar fi acceptat, se însufleţi utea Gîndiţi-vă, nu mai era o chestiune de două mii de ble ci de patru, dacă nu chiar de şase mii, pe care îi putea scoate foarte uşor! Ar fi pus imediat în mişcare o droaie de avocatei şi cîrciogari poleaci şi ovrei, şi i-ar fi smuls pînă la ujmă bătrînului nu numai trei mii, ci ar fi luat toată Cermaşnea ca din palmă.

Cum era şi de aşteptat, declaraţia lui pan Mussjalowicz fu consemnată pe loc, aproape cuvînt cu cuvînt, în procesul-ver-bal, după care panii avură voie să plece. Nu se pomeni un singur cuvînt, în timpul audierii, despre faptul că trişaseră la cărţi. Nikolai Parfionovici le era prea îndatorat şi nu voia să-i mai plictisească pentru nişte bagatele, cu atît mai mult, cu cît probabil nu fusese la mijloc decît o răfuială între jucători în stare de ebrietate. Că doar se băuse din plin şi se făcuse destulă zarvă în noaptea aceea... Aşa încît banii, adică cele două sute de ruble, rămaseră definitiv în buzunarul lor.

In continuare, îl chemară pe Maksimov. Bătrinul moşier wtră timid şi se apropie cu paşi mărunţei de anchetatori, des­cumpănit şi peste măsură de abătut. Tot timpul interogatoriu­lui rămăsese jos cu Gruşenka; şedea lîngă ea tăcut, „doar din •M în cînd începea să bocească şi-şi tot ştergea ochişorii cu atista lui în pătrăţele", va povesti mai tîrziu Mihail akarovici. Gruşenka căuta să-l liniştească şi sa-l îmbăr-eze- Cu lacrimi în ochi, bătrînelul mărturisi din capul U1 Păcatul de care se făcuse vinovat, luînd cu împrumut Umitri Fiodorovici zece ruble, „bat-o vina de sărăcie",

are era gata sa le restituie... La întrebarea bruscă a lui Nikolai Pa r av rdrnonovici dacă putea să aprecieze cam ce sumă



suPra lui Dmitri Fiodorovici, fiind cel mai în măsura

276


s-o facă, atunci cînd scosese banii din buzunar ca sa-l j mute cu zece ruble, Maksimov răspunse categoric „dou *"'"" de mii". '

- Ai văzut vreodată în viaţa dumitale douăzeci de m" h ruble? îl întrebă zîmbind Nikolai Parfionovici.

- Am văzut, dar nu douăzeci, ci doar şapte. Le-am va> cînd nevastă-mea a ipotecat moşia. Mi le-a arătat numai as de la distanţă, ca să-mi facă în necaz. Erau numai sute teanc cam atîta. Şi Dmitri Fiodorovici avea tot aşa, numai hîrtii de o sută...

Nu-i mai cerură alte lămuriri. Sosise, în sfîrşit, rîndul Gruşenkăi. Anchetatorii se gîndeau, fireşte, cu oarecare teamă, la efectul pe care venirea ei ar putea să-l aibă asupra inculpatului şi Nikolai Parfionovici îi adresă cîteva cuvinte, sfătuindu-l să fie cuminte şi să stea liniştit; drept răspuns, Mitea se mulţumi să pună capul în piept, vrînd astfel să arate că „nu va provoca nici o scenă". Gruşenka veni însoţită chiar de Mihail Makarovici în persoană. Intră înăuntru, cu o figură sobră, adumbrită de tristeţe, dar aproape calmă, şi se aşeza încet pe un scaun, cînd Nikolai Parfionovici o pofti cu un gest să ia loc în faţa lui. Era foarte palidă şi probabil că o luase cu frig, pentru că se zgribulea, înfăşurîndu-se mereu în şalul ei negru de toată splendoarea. Avea într-adevăr frisoane uşoare, preludiul îndelungatei boli de care avea să zacă după iureşul acelei nopţi. Sobrietatea ei, privirea deschisă şi gravă, gesturile cumpănite făcură asupra tuturor o impresie favora­bilă. Mult nu lipsea ca Nikolai Parfionovici să se „amorezeze de ea. El însuşi mărturisi mai apoi, nu mai ştiu în ce rare, că abia în momentul acela îşi dăduse seama cît era



de

i a

„frumoasă" femeia asta pe care, deşi o mai văzuse şi a dată, o socotise pînâ atunci un fel de „hetairă de provină „Ştie într-adevăr să se poarte ca o doamnă din lumea mar declară el entuziasmat într-un cerc de cucoane. Apreciem

KARAMAZOV

277


priouta

â cu indignare şi-i atrase pe loc epitetul de „ştren-

gar",

de care se simţi teribil de măgulit. Intrind în odaie,



senia îşi arunca ochii în treacăt asupra lui Mitea; acesta

itâ la el îngrijorat, dar văzînd-o cum arăta, se linişti. După - rebările introductive şi recomandările de rigoare, Nikolai Parfionovici, bîlbîindu-se uşor, dar în acelaşi timp cu o oolitefe desăvîrşită, o întrebă: „în ce relaţii sînteţi cu poruci-cu] în rezervă Dmitri Fiodorovici Karamazov?" Gruşenka râspunse cu glas scăzut, dar ferm:

- E un cunoscut de-al meu şi l-am primit la mine în casă în ultima lună ca pe un cunoscut.

La întrebările indiscrete ce urmară, nu se sfii să mărturisească deschis că, deşi îi plăcea „cîteodată", nu fusese totuşi îndrăgostită de el, căutase numai să-l prindă în mreajă „de vicleană şi păcătoasă ce sînt", la fel cum făcuse şi cu „moşneagul acela"; îşi dăduse seama de la început că Mitea era teribil de gelos pe Fiodor Pavlovici, ca pe toată lumea, de altfel, dar gelozia lui i se părea amuzantă, atîta tot. Nici prin gînd nu-i trecuse vreodată să se ducă la Fiodor Pavlovici acasă, îl aţîtase doar aşa, în bătaie de joc. „Numai de el nu-mi ardea mie luna asta; la altcineva mă gîndeam eu şi-l aşteptam sâ vină, un om care era foarte vinovat faţă de mine... Dar cred, încheie ea, că astea sînt lucruri care mă privesc numai pe nune, nu văd de ce v-ar interesa pe dumneavoastră şi de ce teb vă răspund."

Parfionovici se supuse dorinţelor ei şi nu mai rui asupra laturii sentimentale, pentru a se ocupa de pro-e

enie e

mai serioase, punîndu-i adică şi ei întrebarea referi-

cele trei mii de ruble. Gruşenka confirmă că, -adevăr, în urmă cu o lună, la Mokroe, Mitea cheltuise suma respectivă, cu toate că dînsa, ce-i drept, nu fase banii, dar auzise din gura lui Dmitri Fiodorovici că e Praf cu ocazia aceea trei mii de ruble în cap.

- V-a spus-o în particular sau mai era cineva de faţa1) n poate ca l-aţi auzit numai vorbind cu altcineva despre ast prezenţa dumneavoastră? o luă repede procurorul.

Gruşenka declară că-i spusese acelaşi lucru de faţa alţii, ca şi între patru ochi, şi că-l auzise de asemenea vorbinri şi cu altă lume.

- L-aţi auzit o singură dată sau de mai multe ori? insista procurorul, la care Gruşenka răspunse că da, îl auzise de cîteva ori.

Ippolit Kirillovici se arătă extrem de mulţumit de această declaraţie. în continuare, se dovedi că Gruşenka ştia de provenienţa banilor şi că într-adevăr Dmitri Fiodorovici îi luase de la Katerina Ivanovna.

- Poate aţi auzit cumva întîmplător că totuşi suma pe care a cheltuit-o atunci ar fi fost mai mică de trei mii de ruble şi că ar fi păstrat o parte din bani?

- Nu, aşa ceva n-am auzit niciodată, declară Gruşenka. Dimpotrivă, aşa cum reieşea din lămuririle ei, Mitea i-ar

fi mărturisit în repetate rînduri în ultimele luni că rămăsese lefter. „Tot aştepta sâ-i dea ceva taică-său", încheie Gruşenka.

- Nu vă aduceţi aminte să fi spus vreodată în prezenţa dumneavoastră... aşa, în treacăt, sau într-un moment de ener­vare, o întrebă brusc Nikolai Parfionovici, c-ar avea intenţia să atenteze la viaţa tatălui său?

- Din păcate, da, a spus şi asta! oftă Gruşenka.

- O singură dată sau de mai multe ori?

- De cîteva ori, cînd era furios.

- Şi aţi îndeplinire?

- Nu, niciodată! răspunse ea apăsat. îl ştiam un om secade şi aveam toată încrederea în el.

ia fost convinsa c-o sâ-şi duca intenţia

cum-

KARAMAZOV



279

Domnilor, daţi-mi voie, interveni deodată Mitea, daţi-mi • vă rog, să-i spun Agrafenei Aleksandrovna un singur *nt aici, de faţă cu dumneavoastră. _ Poftim, se învoi Nikolai Parfionovici. Mitea se ridică pe jumătate de pe scaun.

- Agrafena Aleksandrovna, ce-ţi spun acum e sflnt, mar-fflj.e Dumnezeu! Nu sînt vinovat de moartea tatălui meu! Făcînd această invocaţie, se aşeză la loc. La rindul său,

Gruşenka se sculă în picioare şi se înclină cu evlavie, cu faţa la icoană.

- Slavă ţie, Doamne! rosti ea cu fervoare şi, fără să se mai aşeze, adăugă, întorcîndu-se către Nikolai Parfionovici: Aşa e, nu mai încape nici o îndoială, puteţi să-l credeţi pe cuvînt! îl cunosc; e-n stare să-nşire mai ştiu eu ce năzbîtii doar aşa, ca să glumească, sau din încăpăţînare, dar pentru nimic în lume nu şi-ar călca pe conştiinţă! Nu, fiţi siguri că nu este el omul care să mintă! N-a spus decît adevărul, vă puteţi bizui pe cuvîntul lui!

- îţi mulţumesc că mi-ai dat curaj, Agrafena Aleksandrovna, şopti cu voce tremurătoare Mitea.

Interogată în legătură cu banii pe care-i avusese asupra

'w în ajun, Gruşenka mărturisi câ nu ştia cîţi vor fi fost, dar



Ca-I auzise repetînd de cîteva ori în gura mare că venise cu

tei mii de ruble. Cît priveşte sursa lor, Mitea îi destâinuise



numai ei că i-ar fi „furat" de la Katerina Ivanovna, drept care

ta figurase că nici nu poate fi vorba de un furt şi că tre-

e sâ-i restituie neapărat chiar a doua zi. Procurorul ţinu să

e cu tot dinadinsul care bani zicea inculpatul că i-ar fi furat

Jvaterina Ivanovna - cei din ajun, sau suma de trei mii

te cheltuită în urmă cu o lună - şi martora preciza că

a se referise la banii de acum o luna, cel puţin aşa înţele-

Cu aceasta, interogatoriul luă sfîrşit şi Gruşenka~~~ voie să se retragă. Nikolai Parfionovici îi aduse la cuno f" îndatoritor că poate să plece imediat spre oraş şi întreba î doară dacă i-ar putea fi cu ceva de folos, de pildă, sâ-i pun -dispoziţie nişte cai, ori dacă doreşte cumva s-o conducă i ar fi dispus.

- Vă mulţumesc cu plecăciune, îi răspunse Gruşenk înclinîndu-se, mă întorc cu bătrînul acela, cu moşierul, îl jau' cu mine în trăsură, dar pînă atunci aş vrea să-mi daţi voie dacă se poate, să aştept jos, vreau să ştiu ce-aţi hotârît cu Dmitri Fiodorovici.

Ieşi apoi pe uşă. Mitea era calm, părea chiar mai întremat sufleteşte, dar numai pentru moment. Cu cît trecea timpul, o sfîrşeală ciudată îl toropea din ce în ce. I se închideau ochii de oboseală. Audierea martorilor se isprăvise. Anchetatorii erau acum ocupaţi cu redactarea defintivă a procesului-ver-bal. Mitea se sculă de pe scaun şi se duse să se întindă într-un colţ, lîngă perdea, pe un cufăr mare de-al jupînului, acoperit cu o scoarţă şi, cum puse capul jos, şi adormi. Visă ceva curios, un vis ce n-avea nici un fel de legătură nici cu locul unde se afla, nici cu împrejurările. Se făcea că mergea prin stepă, undeva, într-un ţinut în care îşi făcuse pe vremuri ser­viciul şi că un mujic mîna căruţa cu doi cai ce-l purta peste cîmpul noroios. îi e frig, pare să fie un început de noiembrie şi ninge cu fulgi mari ce se topesc de cum ating pâmîntul-Mujicul îl duce ca vîntul, fluturîndu-şi braţele de zor; are o barbă lungă şi blondă şi nu pare bătrîn, mai curînd e un offl între două vîrste, aşa, ca de vreo cincizeci de ani, îmbrăcat c un suman cenuşiu. în apropiere se zăreşte un sat cu nişte iz negre. O parte din case au fost mistuite de foc, n-au m rămas decît grinzile pe jumătate arse. La marginea satu stau înşiruite în drum nişte femei, o mulţime de femei si cocîrjate, cu nişte chipuri pâmîntii. Una din capătul şiru'u,

KARAMAZOV

281


nevastă

înaltă, osoasă, ca de vreo patruzeci de ani, deşi poate

- realitate nu are mai mult de douăzeci, cu o faţă prelungă • otâ, fine la P^P1 un C0PilaŞ care p'înge, dâr sînii ei pro-

. -j sjnt atît de secătuiţi, încît nu măi au nici picătură de te Şi pruncul plînge întruna şi-şi întinde minutele goale, cupumnişorii învineţiţi de frig.

- De ce plîng? De ce? întrebă Mitea, trecînd în goană prin fata năpăstuitelor.

_ Copchilaşul, răspunse chirigiul, bietul copchilaş scînceşte!

Şi Mitea e mirat să-l audă spunîndu-i pruncului „copchilaşul", ca la ţară, dar îi place că i-a spus aşa: sună parcă mai duios.

- Dar de ce plînge? stăruie el în neştire. De ce are minutele goale, pentru ce nu-l înfofolesc?

- E rebegit, bietul copchil, pînâ şi hăinuţele de pe el ău îngheţat, păi cum dară să-i ţină de cald?!

- Dar de ce? De ce? o ţine una şi bună Mitea, de parc-ar fi bătut în cap.

- Vai de zilele lor amărîte, sînt săraci lipiţi, le-au ars casele, n-au o bucată de pîine, focul â pustiit tot, de-au ajuns acu' să cerşească!

Mitea tot nu pricepe.

- Nu, nu, răspunde-rni la ce te întreb: de ce stau aşa în mijlocul drumului mamele astea năpăstuite de foc? De ce au rămas sărăci lipiţi pămîntului bieţii oameni? De ce e

°PchiJul flămînd şi cît vezi cu ochii stepa-i pustie? De ce nu Se ""frâţişeazâ cu toţii şi nu se sărută? De ce nu cîntă ceva Se cu toţii? De ce au chipurile negre de mizerie? De ce niJ-i dau de mîncare sărmanului copchilaş?

Şi dă seama că e absurd să pună asemenea întrebări, că e "ici un rost să le pună, dar nu poate să facă altfel şi ştie

?1

că întrebările lui sînt pe deplin îndreptăţite. O

282


înduioşare, pe care n-a mai încercat-o pînâ atunci îiîy" "

inima şi parcă îi vine să plîngâ şi ar vrea să facă ceva

Pentru

ca micuţul să nu mai scînceasca, sa zvînte lacrimile m care s-a uscat toată şi s-a înnegrit la faţă de atîta suferim nu mai existe de aici încolo nici o lacrima pe lume, şi chiar acum, pe loc, imediat, fără să mai stea o clipă pe gînH ■ cu toată rivna de care poate fi în stare un Karamazov.



- Vin şi eu cu tine. N-am să te mai părăsesc niciodată toată viaţa am să fiu alături de tine, o aude pe Gruşenka spunîndu-i pătimaşă la ureche vorbe dragi.

Inima i se aprinde încinsă de o văpaie şi o lumină vie îl soarbe, chemîndu-l în depărtare; ar dori acum să trăiască, să trăiască mult de tot. Să meargă pe un drum bun, tot înainte, spre lumina care-l cheamă îmbietoare, să plece cît mai repede într-acolo, chiar acum!

- Ce? Unde? strigă Mitea, deschizînd ochii şi ridicîndu-se în capul oaselor pe cufăr, ca şi cînd s-ar fi trezit dintr-un leşin. Zîmbea înseninat. în faţa lui stătea Nikolai Parfionovici, care-l invita să asculte citirea procesului-verbal pentru a-l iscăli. Abia atunci Mitea îşi dădu seama că dormise o ora, dacă nu şi mai mult. Nu era atent la ceea ce-i spunea Nikolai Parfionovici. Nu putea să înţeleagă de unde apăruse perna pe care o găsise sub căpâtîi, cînd ştia bine că nu fusese acolo atunci cînd se întinsese, frînt de oboseală, pe cufăr.

- Cine mi-a pus perna sub cap? Ce inimă bună s-a îndurat de mine?! exclamă el într-un elan de recunoştinţă, cu un tremur în glas, ca şi cînd ar fi fost vorba de cine ştie ce dar nepreţuit.

Inima cea milostivă, care îşi păstra pînă la urmă anon matul, putea fi unul dintre martori, dacă nu cumva chiar gre fierul adus de Nikolai Parfionovici rugase pe cineva s pună perna sub cap; Mitea însă era atît de impresionat, înd

KARAMAZOV

283

,â se


crimile. Se apropie apoi de masă şi declară câ e gata !mneze orice.

Am visat ceva atît de frumos, domnilor... rosti el cu o ciudată, transfigurat, cu faţa luminată parcă de fericire.

' IX L-AU LUAT PE MITEA

După semnarea procesului-verbal, Nikolai Parfionovici dădu citire cu solemnitate ordonanţei prin care se arăta că: în anul, luna şi ziua cutare, în cutare loc, judecătorul de instrucţie de la cutare judecătorie districtuală a procedat la interogarea numitului (urma stabilirea identităţii lui Mitea), învinuit de (aici erau enumerate conştiincios toate capetele de acuzaţie ce i se puneau în sarcină) şi avînd în vedere că incul­patul, deşi nu recunoaşte acuzaţiile ce i se aduc, n-a putut totuşi să producă nici o dovadă în apărarea sa, în timp ce martorii (cutare şi cutare), precum şi împrejurările cutare şi cutare confirmă pe deplin aceste acuzaţii; avînd în vedere cutare şi cutare articol din codul penal etc, ordonă: pentru a fi împiedicat să se sustragă de la rigorile anchetei şi judecăţii, numitul (adică Mitea) va fi depus preventiv la cutare închisoare, lucru ce va fi adus la cunoştinţa acuzatului, o copie după ordonanţa respectivă urmînd a fi comunicată Procurorului etc, etc. Pe scurt, i se punea în vedere lui Mitea ca» din momentul acela, se afla în stare de arest şi urma să fie P°rtat la oraş, unde i se fixase un domiciliu nu prea ăgâtor. Mitea ascultă cu luare-aminte şi ridică din umeri. ~ N-am nimic de zis, domnilor, aici nu încape nici o are> nt gata să mă supun... îmi dau seama că nu vă rai«îne altceva de făcut.

284

Nikolai Parfionovici îl lămuri blajin ca trebui pornească imediat spre oraş, însoţit de zapciul ]y[a ■ Mavrikievici, care se afla de faţă.



- O clipă, îl întrerupse Mitea şi, mînat de un imb u nestăvilit, se adresă tuturor celor prezenţi în odaie: Domnii sîntem cu toţii cruzi, cu toţii ne-am purtat adeseori ca ni t călăi cu semenii noştri şi i-am făcut să plîngă, am făcut lăcrimeze mamele şi pruncii, dar dintre toţi - v-o spun lămurit o dată pentru totdeauna - eu sînt cel mai ticălos. Asa este! în fiecare zi m-am bătut cu pumnul în piept şi am jurat să mă îndrept şi, totuşi, în fiecare zi am săvîrşit mereu alte mîrşavii. îmi dau seama că oamenii ca mine au nevoie de o lovitură năprasnică, o lovitură pe care soarta trebuie sâ le-o dea fără veste, ca să-i prindă în laţ şi să-i trezească la realitate cu forţa. Niciodată, o, da, niciodată nu m-aş fi putut ridica singur din mocirlă, oricît m-aş fi străduit! Iată însă că trăsne­tul s-a abătut asupra mea. Accept suferinţa, primesc să fiu pus la stîlp şi înfierat în faţa tuturor! Vreau să pătimesc şi sper că suferinţa mea mă va curăţa de noroi! Şi mă va curăţa, nu-i aşa, domnilor? Totuşi, ţin să vă mai spun încă o dată: nu sînt vinovat de moartea tatălui meu! Primesc pedeapsa nu pentru că l-am ucis, ci pentru că am vrut să-l ucid şi poate chiar aş fi făcut-o într-o bună zi... Dar am de gînd să lupt, să lupt împotriva dumneavoastră, vă mărturisesc cinstit. Am sâ vă ţin piept pînâ la capăt şi pe urmă... cum o vrea Dumnezeu. Rămîneţi cu bine, domnilor, să nu fiţi supăraţi pe mine pentru că în timpul interogatoriului mi-am permis unele ieşiri fata domniile voastre, încâ nu-mi venise mintea la cap.-- Pes clipă am sâ fiu un simplu puşcăriaş, dar pînă atunci D"1 Karamazov vă întinde pentru ultima oară mîna ca un liber. Luîndu-mi rămas-bun de la dumneavoastră, ma a&$ de toată lumea...

KARAMAZOV

285

"rlasul i se curmă brusc; întinse mîna, dar Nikolai Parfio- care se afla chiar lîngă el, se feri aproape fara să-şi seama, ascunzîndu-şi mîinile la spate. Mitea observă ges-, cu o tresărire şi lăsă braţul în jos.



- Ancheta nu s-a terminat încă, bîigui Nikolai Parfionovici tingherit. Cercetările vor continua la oraş şi, în ce mă rjveşte, crede-mă, sînt gata să-ţi urez succes... îţi doresc să

ţi dovedi pe deplin că eşti nevinovat... Voi fi totdeauna înclinat să te consider un om mai curînd nenorocit decît vino­vat, Dmitri Fiodorovici... Noi toţi cîţi sîntem aici, dacă mi-e permis să vorbesc în numele tuturora, sîntem dispuşi să recunoaştem că fondul dumitale sufletesc e plin de calităţi, dar, din păcate, vai! eşti robul unor patimi excesive...

Sfîrşind această cuvîntare, judecătorul de instrucţie, mărunţel cum era, îşi ticlui o mutră plină de demnitate. Mitea avu impresia că „mucosul" o să-l ia acum de braţ şi o să se retragă cu el într-un colţ ca să continue discuţia despre „darnicele", discuţie în care se antrenaseră de curînd. Dar cîte gînduri năstruşnice şi fără nici o legătură cu situaţia nu încolţesc chiar în mintea condamnaţilor în drum spre eşafod!

- Domnilor, ştiu cît sînteţi de buni şi de omenoşi, nu s-ar putea oare s-o mai văd o dată? Pentru ultima oară? întrebă Mitea.

~ Fără discuţie, dar avînd în vedere... vreau să zic, în momentul de faţă, nu se poate decît în prezenţa...

- Puteţi rămîne, bineînţeles.

O aduseră din nou pe Gruşenka. Dar, spre decepţia lui °Iai Parfionovici, despărţirea fu cît se poate de sobră, fără ziuni şi vorbărie prea multă. Gruşenka se aplecă adînc în taîa lui Mitea.

~ Ţi-am spus ca sînt a ta şi am să mă ţin de cuvînt. Am să uPă tine oriunde ţi-o fi dat să-ţi faci osînda. Mergi

sănătos, omule! Te-ai nenorocit singur, fara sa fii vinov i * tremurau buzele şi lacrimi îi curgeau pe obraji. '

- Iarta-ma ca te iubesc, Gruşa! Iarta-ma ca dragostea a fost o pacoste pentru tine!

Mitea ar fi vrut parcă să-i mai spună ceva, dar se razgînd şi, rupîndu-se din loc, ieşi din odaie. în jurul lui se învîrtea santinelele, care nu-l slăbeau o clipa din ochi. Jos, în curte unde cu cîteva ceasuri mai înainte trăsese la scara, cu atîta larmă, troica lui Andrei, cu care venise, acum aşteptau doua căruţe gata de plecare. Mavriki Mavnkievici, un om scund şi îndesat, puhav la faţă, striga furios, iritat de nu ştiu ce încurcătură neprevăzută. Pe un ton răstit, zapciul îl pofti sa se suie în căruţă. „Altădată, cînd îi dădeam de băut, nu-mi făcea asemenea mutre", se gîndi Mitea, pregătindu-se să se urce. Trifon Borisîci coborî şi el din cerdac. La poartă se îmbulzeau o droaie de oameni, ţărani, neveste, căruţaşi, zgîindu-se cu toţii la arestat.

- Rămîneţi sănătoşi, oameni buni! le strigă Mitea. Iertaţi-mă!

- Păi să ne ierţi şi dumneata, boierule! îi răspunseră două-trei glasuri.

- Te las cu bine, Trifon Borisîci.

Trifon Borisîci însă nici nu-şi întoarse capul, probabil fiind peste măsură de ocupat. Umbla de colo pîna colo pnn curte, zbierînd de mama focului. A doua căruţă, care urma sa plece cu cei doi jandarmi din escortă, nu era încă gata e drum. Mujicul care trebuia să mîne caii abia îşi tri%e& zăbunul, urlînd cît îl ţinea gura că de fapt nu era rîndul lui,

al lui Akim. Dar Akim nu se zărea nicăieri: cineva se

dusese

de

să-l caute şi mujicul stăruia să-l aştepte, că trebuie sa vina-



- Ce oameni, Mavriki Mavrikievici, n-au nici un Pc

obraz! fierbea Trifon Borisîci indignat. Aseară Akim i'a

douăzeci de copeici şi acum, după ce-a băut toţi banii> V

KARAMAZOV

287

uite ce gură face! Ma mira, zău, cum puteţi avea atîta hrlare cu nişte păcătoşi ca ăştia, Mavriki Mavrikievici, nici nu mai ştiu ce să spun!



_ Dar pentru ce e nevoie de a doua căruţă, Mavriki

vf vrikievici? interveni Mitea. Ajunge una singură, că doar

ti închipui c-o să încerc să fug?! Ce rost are să mai ceri şi

escortă?


- Dumneata, domnule, învaţă mai întîi cum trebuie să vorbeşti, dacă nu ştii încă. Să nu mă iei pe mine aşa, că doar nu m-am bătut pe burtă cu dumneata!... Şi păstrează-ţi sfa­turile pentru altă ocazie... îl luă la trei păzeşte Mavriki Mavrikievici, bucuros că are pe cine să-şi verse focul.

Mitea se înroşi ca focul şi nu mai scoase un cuvînt. îl luase cu frig. Ploaia încetase, dar cerul posomorit era acoperit cu nori şi un vînt tăios îl plesnea peste obraz. îl trecu un fior de-a lungul spinării. „Te pomeneşti că am febră!" se gîndi el. în sfîrşit, zapciul se sui greoi în căruţă şi se aşeză comod, fără să ţină seama că-l înghesuie într-un colţ. Era în toane rele, nu părea cîtuşi de puţin încîntat de misiunea ce i se încredinţase.

- Rămîi sănătos, Trifon Borisîci! strigă din nou Mitea, dar de astă dată n-o mai făcuse cu dragă inimă, ci dintr-o Pornire răutăcioasă, deşi involuntară.

Trifon Borisîci însă stătea ţanţoş, cu mîinile la spate, •nrruntîndu-l cu o mutră severă şi scandalizată şi nici nu catadicsi măcar să-i răspundă.

~ Adio, Dmitri Fiodorovici, adio! se auzi deodată glasul

K-alganov, care ieşise chiar în momentul acela în cerdac.

ui o rupse la fuga spre căruţă, aşa cum era, cu capul gol,

"! întindă mîna pe care Mitea abia mai apucă să i-o

îi cu bine, inimă de aur, n-am sa uit niciodată ce cu mine! striga el cu căldura, dar în aceeaşi clipa


Yüklə 2,51 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   14   15   16   17   18   19   20   21   ...   46




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin