Un veac de singurătate

— Nu intra, Remedios, zise Amparo Moscote de pe culoar. Oamenii lucrează.

Dar Aureliano nu-i dădu timp să asculte. Ridică peş­tişorul aurit agăţat de un lănţişor care-i ieşea din gură şi-i zise:

— Intră!

Remedios intră şi puse în legătură cu peştele câteva întrebări la care Aureliano nu reuşi să răspundă din pri­cina unei astme neaşteptate. Ar fi dorit să rămână mereu lângă această piele de crin, lângă aceşti ochi de smarald, foarte aproape de acest glas, care la fiecare întrebare pe care i-o punea, îi zicea "Domnule" cu acelaşi respect ca şi faţă de tatăl ei. Melchiade se afla în ungherul său, şe­dea la locul său, mâzgălind semne indescifrabile. În cli­pa aceea, Aureliano îl detesta. Nu putea face altceva decât să-i spună lui Remedios că-i oferă peştişorul, iar aceas­tă ofertă o sperie atât de mult pe fetiţă încât îşi luă tăl­păşiţa şi părăsi atelierul. În acea după-amiază Aureliano îşi pierdu răbdarea cu care aşteptase în taină prilejul de a o vedea. Îşi părăsi lucrul. Nu mai încetă să o cheme, făcea eforturi disperate pentru a se concentra, însă Re­medios nu răspunse. O căuta în atelierul surorilor, în do­sul perdelelor casei, în biroul tatălui ei, însă n-o reve­dea decât prin imaginea care-i obseda singurătatea în ca­re se găsea. Petrecea ore întregi în salon împreună cu Rebeca, ascultând valsurile pianului mecanic. Ea le as­culta pentru că pe melodiile acestea o învăţase Pietro Crespi să danseze. Aureliano le asculta pentru că orice, chiar şi muzica îi amintea de Remedios.

În casă plutea iubirea. Aureliano o exprimă în poe­me fără început şi fără sfârşit. Le scria pe pergamente aspre pe care i le dăruia Melchiade, pe pereţii băii, pe pielea braţelor sale, şi pretutindeni apărea, transfigurată, Remedios; Remedios în atmosfera somnoroasă a celor două ceasuri de după amiază, Remedios în respiraţia blândă a trandafirilor, Remedios în clepsidra ascunsă a carilor, Remedios în aburii pâinii dimineaţa, Remedios pre­tutindeni şi Remedios mereu. Rebeca aştepta dragostea către ceasurile patru după amiază, brodind la fereastră. Ea ştia că poşta nu venea decât la cincisprezece zile o da­tă, totuşi nu înceta s-o aştepte, convinsă că într-o zi sau alta va veni din greşeală. Se întâmplă tocmai contrariul: o dată, catârii poştei nu veniră în ziua prevăzută. Înne­bunită de disperare, Rebeca se sculă în miez de noapte şi se duse în grădină să mănânce bulgări de pământ cu lăcomie să moară nu alta, plângând de durere, mestecând carnea fragedă a râmelor şi zdrobindu-şi dinţii de cochi­liile melcilor. Vărsă până în zori. Se scufundă într-o stare de nesimţire febrilă, îşi pierdu cunoştinţa şi-şi descărcă inima într-un delir lipsit de pudoare. Scandalizată, Ursula forţă încuietoarea cufărului şi găsi pe fundul lui, înnodate cu panglicuţe de culoare roz, cele şaisprezece scrisori parfumate, uscătura frunzelor şi petalelor con­servate în cărţi vechi şi fluturi împăiaţi care la prima atingere se prefăceau în pulbere.

Aureliano a fost singurul care înţelegea această neno­rocire. În aceeaşi după-amiază, în timp ce Ursula încer­ca să o trezească pe Rebeca din mlaştina delirului ei, Au­reliano se duse la prăvălia lui Catarino însoţit de Mag­nifico Visbal şi Gerineldo Márquez. Se adăugase stabili­mentului, la exterior, o serie de camere din lemn în care locuiau femeile singure cu mirosul lor de flori veştede. Un ansamblu de acordeoane şi de tamburine executa cântările lui Francisco-Bărbatul, care nu mai pusese pi­ciorul în Macondo de mai mulţi ani. Cei trei prieteni bă­ură guarapo fermentat. Magnifico şi Gerineldo, care erau de aceeaşi vârstă cu Aureliano, dar erau mai experimen­taţi în ale vieţii, băură cu măsură, ţinând femeile pe ge­nunchi. Una dintre ele, foarte veştejită, cu dinţii toţi din aur, îl mângâie pe Aureliano care fremătă din cap până în picioare. O respinse. Observase că pe măsură ce bea mai mult, îşi amintea tot mai mult de Remedios, în­să suporta mai uşor tortura pe care i-o provoca aminti­rea ei. N-ar fi putut spune în ce clipă începu să plutească. Îi vedea pe tovarăşii săi şi pe femei navigând într-un fel de reverberaţie luminoasă, imponderabili şi fără formă, rostind cuvinte care nu ieşeau din gura lui şi făcând sem­ne misterioase care nu se potriveau cu gesturile lui. Ca­tarino îi puse mâna pe umăr şi-i spuse: "E aproape un­sprezece", Aureliano întoarse capul, văzu obrazul enorm diformat cu o floare de pânză la ureche, îşi pierdu apoi memoria ca pe vremea insomniei şi n-o mai regăsi decât în zori, într-o dimineaţă străină şi într-o odaie cu totul necunoscută în care stătea Pilar Ternera, în combinezon, desculţă, aprinzând o lampă şi necrezându-şi ochilor:

— Aureliano!

Aureliano se sculă în picioare şi-şi ridică capul. Nu ştia cum a ajuns până aici, dar ştia care este motivul, căci îl ţinea ascuns încă din copilărie, în fundul nepătruns al inimii sale.

— Am venit să mă culc cu tine, îi zise el.

Hainele îi erau murdare de noroi şi de vărsătură. Pi­lar Ternera, care locuia pe atunci numai cu doi dintre băieţii ei cei mai mici, nu-i puse nici o întrebare. Îl con­duse până la pat, îi şterse obrazul cu o cârpă udă, îl dez­brăcă, apoi se dezbrăcă şi ea şi coborî perdeaua ca nu cumva să o vadă băieţii în caz că se trezeau. Obosise aşteptând bărbatul care nu venise, bărbaţii care plecaseră, nenumăraţii bărbaţi care greşiseră drumul spre casa ei, confundaţi în incertitudinea cărţilor de ghicit. Aşteptând mereu, pielea i se zbârcise până se fleşcăise, focul inimii i se stinsese. Îl căută pe Aureliano prin întuneric, îi puse mâna pe pântece şi-l sărută pe gât cu o tandreţe mater­nă: "Bietul meu copilaş", murmură ea. Aureliano tresări. Cu o îndemânare liniştită, fără nici o stângăcie, lăsă de­parte în urma sa povârnişurile abrupte ale durerii şi o întâlni pe Remedios schimbată într-o mlaştină adâncă fă­ră orizont, mirosind a animal tânăr şi a lenjerie de curând călcată. Când ieşi la suprafaţă, plângea. La început nu erau decât suspine involuntare şi întretăiate. Apoi, simţind că ceva umflat şi dureros crăpa în el, se descărcă vărsând şiroaie de lacrimi. Ea aşteptă, scărpinându-i capul cu vârful degetelor până ce trupul lui se uşură de acea scursoare obscură care-l împiedica să trăiască. Pilar Ter­nera îl întrebă atunci: "Cine este?" Şi Aureliano îi spu­se. Ea izbucni într-un râs care altă dată speria porumbeii dar care acum nu-i mai trezea nici pe copii. "Va trebui să o alăptezi", zise ea în batjocură. Dar în spatele acestei glume Aureliano descoperi o înţelegere adâncă. După ce părăsi odaia, uşurat de toate îndoielile pe care putuse să le aibă cu privire la virilitatea sa, dar şi de acea povară amară pe care o îndurase atâtea luni în inimă, Pilar Ter­nera îi făcu spontan o făgăduinţă:

— Voi vorbi cu copila, îi spuse, şi ai să vezi că ţi-o voi aduce pe tavă.

Se ţinu de cuvânt. Dar într-un moment nefericit, de­oarece casa îşi pierduse pacea de odinioară. Descoperind patima Rebecăi, pe care nu o putea păstra ascunsă din pricina ţipetelor ei, Amaranta fu cuprinsă de un acces de febră. Şi ea îndura suferinţa spinilor unei iubiri ne­împărtăşite. Închisă în baie, îşi alina zbuciumul unei pa­siuni deznădăjduite scriind scrisori înfierbântate pe care se mulţumea să le ascundă în fundul cufăraşului. Ursula abia dacă prididea cu îngrijirea celor două bolnave. La capătul unor interogatorii nesfârşite şi insidioase, nu iz­buti să afle cauzele deprimării Amarantei. În cele din urmă, într-un nou moment de inspiraţie, forţă încuietoa­rea cufăraşului şi descoperi scrisorile legate cu panglici de culoare roz, pline cu flori de crin care nu avuseseră timp să se veştejească, încă udate de lacrimi, adresate în­să niciodată trimise lui Pietro Crespi. Plânse de ciudă, blestemă clipa în care-i venise ideea de a cumpăra un pian mecanic, interzise cursul de brodat şi hotărî un fel de doliu fără mort care avea să se prelungească până ce ti­nerele fete vor fi renunţat la speranţele lor. În zadar vo­ise să intervină José Arcado Buendía, care revenise asu­pra primei sale impresii despre Pietro Crespi şi care-i admira îndemânarea în mânuirea mecanismelor muzicale. Astfel că, atunci când Pilar Ternera îi spuse lui Aureliano că Remedios era dispusă să se mărite cu el, acesta în­ţelese că vestea avea să-i ducă pe părinţii săi la dezolare. Totuşi făcu faţă evenimentelor. Întruniţi în salon pentru o întrevedere din cele mai serioase, José Arcadio Buendía şi Ursula ascultară fără să se emoţioneze declaraţia fiu­lui lor. Auzind însă numele logodnicei, José Arcadio Bu­endía se îmbujoră de indignare: "Dragostea este o boală! zise el cu o voce tunătoare. Când sunt atâtea fete drăguţe şi cinstite, singurul lucru care-ţi trece prin cap este să te însori cu fiica inamicului!" Ursula împărtăşea însă alegerea lui Aureliano. Îşi mărturisi afecţiunea pe care o nutrea faţă de cele şapte surori Moscote pentru frumu­seţea lor, pentru stăruinţa lor în muncă, pentru cinstea şi buna lor creştere şi se bucură de înţelepciunea fiului ei. Biruit de entuziasmul soţiei, José Arcadio Buendía puse atunci o condiţie: Rebeca fiind cea căreia Pietro Crespi îi împărtăşea dragostea, să se mărite cu el. Ursula să o însoţească pe Amaranta, când va avea timp, într-o călătorie în capitala provinciei, pentru a o pune în legă­tură cu oameni noi şi a o face să-şi uite iluziile pierdute. De îndată ce află de acest acord, Rebeca îşi redobândi să­nătatea şi-i scrise logodnicului o scrisoare plină de bu­curie pe care o supuse aprobării părinţilor ei şi o predă curierului poştal fără să recurgă la intermediari. Amaranta se prefăcu a primi hotărârea şi-şi reveni treptat de pe urma acceselor de febră, jurând însă că Rebeca nu se va mărita decât trecând peste cadavrul ei.

În sâmbăta următoare, José Arcadio Buendía îmbră­că costumul din postav închis, gulerul de celuloid şi ciz­mele din piele tăbăcită, pe care le purtase prima oară în seara serbării, şi se duse să ceară mâna lui Remedios Moscote. Judecătorul şi soţia sa fură şi măguliţi şi tul­buraţi să-l primească, în primul rând că nu cunoşteau motivul acestei vizite neaşteptate, apoi deoarece credeau că există o confuzie cu privire la numele logodnicei. Pen­tru a risipi neînţelegerea, mama se duse să o scoale pe Remedios şi o aduse în braţe până în salon, încă buimacă de somn. O întrebară dacă este într-adevăr hotărâtă să se mărite şi ea răspunse scâncind că singura-i dorinţă este să o lase să doarmă. José Arcadio Buendía, înţelegând cât de mult vor fi fost de încurcaţi soţii Moscote, se duse să lămurească chestiunea cu Aureliano. Când reveni, soţii Moscote se îmbrăcaseră în ţinută de ceremonie, schimba­seră aşezarea mobilelor, puseseră flori proaspete în vaze şi-l aşteptau în compania fiicelor lor mai mari. Stânjenit din pricina situaţiei jenante şi a gulerului tare care-l supăra, José Arcadio Buendía confirmă că într-adevăr Remedios era aleasa. "Nu are nici un sens, zise don Apo­linar Moscote consternat. Mai avem şase fete, toate nemă­ritate şi la vârsta de a-şi lua bărbat, încântate să fie so­ţiile vrednice ale unor oameni atât de serioşi şi muncitori ca fiul dumneavoastră, când colo Aureliano îşi pune ochii pe singura care încă se mai udă în pat". Soţia sa, o fe­meie bine păstrată, cu pleoape triste, cu ţinută îndure­rată, îi reproşă incorectitudinea. După ce terminară de mâncat spuma de fructe care fusese servită, toţi aştep­tară cu satisfacţie hotărârea lui Aureliano. Doamna Mos­cote ceru numai favoarea unei convorbiri intime cu Ursula. Intrigată, protestând că nu vrea să fie amestecată în chestiunile bărbaţilor, însă de fapt intimidată şi foarte emoţionată, Ursula îi făcu o vizită a doua zi. După o jumătate de oră se întoarse cu vestea că Remedios nu era încă puberă. Aureliano nu consideră că acest lucru constituia un obstacol major. Aşteptase atât de mult încât putea să mai aştepte, atât cât trebuia până când lo­godnica lui va ajunge la vârsta de a concepe.

Armonia restabilită nu a mai fost tulburată decât de moartea lui Melchiade. Evenimentul era de prevăzut, mai puţin însă împrejurările. La câteva luni după întoarcerea sa, începuse să îmbătrânească atât de repede şi într-un chip atât de neliniştitor încât în curând fu privit ca unul dintre acei străbunici inutili care se foiesc ca nişte um­bre prin odăi, târându-şi picioarele, amintindu-şi cu glas tare de timpurile frumoase din trecut, şi de care nimeni nu se preocupă şi nici nu-şi mai aminteşte de fapt până în ziua când îi găseşti morţi în zori în patul lor. La înce­put, José Arcadio Buendía îl ajuta în lucrul său, entuzias­mat de noutatea dagherotipului şi de prezicerile lui Nos­tradamus. Dar devenea din ce în ce mai greu de înţeles şi, încetul cu încetul îl părăsise în singurătatea lui. Puţin câte puţin, Melchiade îşi pierdu vederea şi auzul, părea că-şi confundă interlocutorii cu oameni pe care-i cunos­cuse în timpurile îndepărtate ale istoriei omenirii, şi răs­pundea la întrebările care i se puneau într-un amestec confuz de limbi şi de dialecte. Umbla bâjbâind în gol, dar reuşea să se strecoare printre lucruri cu o supleţe inex­plicabilă, ca şi cum ar fi fost înzestrat cu un simţ al orientării bazat pe presimţirile nemijlocite. Într-o zi uită să-şi pună dantura pe care o lăsase peste noapte într-un pahar cu apă de lângă patul său şi nu o mai puse de atunci niciodată. Atunci când Ursula hotărî să mărească casa, prevăzu pentru el o odaie situată lângă atelierul lui Au­reliano, departe de orice zgomot şi de agitaţia din casă, având o fereastră prin care se revărsa soarele, şi o etajeră pe care ea însăşi aranjă cărţile aproape nimicite din pri­cina moliilor şi a prafului, hârtiile atât de fragile toate pline cu semne neînţelese şi paharul care conţinea dan­tura în care se prinseseră plante acvatice cu minuscule flori galbene. Noua încăpere se părea că-i convine lui Melchiade, deoarece nu mai era de văzut, nici chiar în sufragerie. Nu mergea decât în atelierul lui Aureliano, unde-şi petrecea ore întregi mâzgălindu-şi literatura enig­matică pe pergamentele pe care le adusese cu sine şi ca­re păreau fabricate dintr-o materie uscată ce se pulveriza ca o pastă fărâmicioasă. Acolo-şi lua mâncarea pe care Visitación i-o aducea de două ori pe zi, deşi în ulti­mul timp nu mai avea poftă şi se hrănea doar cu legume. În curând luă înfăţişarea de fiinţă părăsită specifică ve­getarienilor. Pielea i se acoperi cu un muşchi fin asemă­nător cu acela de pe jiletca sa anacronică de care nu se despărţise niciodată, iar atunci când respira, suflarea lui răspândea un miros de animal care doarme. Aureliano ajunse să uite de el, fiind prea absorbit de poemele sale, însă o dată avu impresia că înţelege ceva din ceea ce povestea în monologurile-i mormăite şi deveni mai atent. De fapt, singurul lucru pe care putu să-l desprindă din aceste lungi avalanşe de conciliabule, era repetarea in­sistentă a aceluiaşi cuvânt echinocţiu, precum şi numele lui Alexander von Humboldt. Arcadio se apropie ceva mai mult de el când începu să-i ajute lui Aureliano la lucrările sale de aurărie. Melchiade răspunse la aceste eforturi de a comunica, rostind uneori în spaniolă câteva fraze, care nu prea aveau legătură cu realitatea. Cu toa­te acestea, într-o după-amiază păru iluminat de o emo­ţie neaşteptată. După mulţi ani, în faţa plutonului de execuţie, Arcadio avea să-şi amintească cu ce glas tre­murător îi citise Melchiade câteva pagini cu scrisul său indescifrabil, din care bineînţeles că nu înţelesese nimic, dar care, recitate astfel cu glas tare, semănau cu nişte enciclice psalmodiate. Apoi surâse pentru prima oară după foarte multă vreme şi zise în spaniolă: "Când voi muri, ardeţi mercur timp de trei zile în odaia mea". Ar­cadio îi povesti lui José Arcadio Buendía iar acesta în­cercă să afle mai multe, dar nu obţinu drept răspuns decât fraza: "Am dobândit nemurirea". Când respiraţia lui Melchiade începu să pută, Arcadio îl duse să se scalde la râu în toate joile dimineaţa. Părea că se îndreaptă. Se dezbrăca şi se arunca în apă împreună cu copiii şi sim­ţul său misterios de orientare îl ajuta să ocolească locu­rile adânci şi periculoase. "Apa este elementul nostru", spuse odată. Astfel se scurse un răstimp îndelungat fără să fie văzut acasă, afară doar de noaptea când depuse eforturi mişcătoare pentru repararea pianului mecanic şi de zilele când mergea la râu, împreună cu Arcadio, ducând sub braţ tâlvul şi o bucată de săpun ordinar învelită într-un ştergar. Într-o joi, înainte de a fi chemat să mear­gă la râu, Aureliano îl auzi zicând: "Am murit de febră în nisipurile Singaporului". În ziua aceea intră în apă printr-un vad rău şi nu fu regăsit decât a doua zi dimi­neaţa, la câţiva kilometri în josul apei, zăcând la o co­titură a râului, scăldat în lumină, cu un vultan solitar stând pe pântecele său.

În ciuda protestelor scandalizate ale Ursulei, care-l deplânse cu mai multă durere decât pe tatăl ei, José Arcadio Buendía se împotrivi să fie înmormântat: "E ne­muritor, declară, şi el însuşi a dezvăluit formula învierii". Aprinse din nou vechiul atanor părăsit şi puse la fiert o căldare de mercur lângă cadavrul care începuse să se acopere cu băşici albastre. Dar Apolinar Moscote riscă observaţia că un înecat neînmormântat reprezintă un pe­ricol pentru sănătatea publică. "Nici pomeneală, de vre­me ce trăieşte", se mărgini să-i răspundă José Arcadio Buendía, care continuă timp de şaptezeci şi două de cea­suri afumarea cu mercur, până când cadavrul începea să erupă în eflorescenţe livide ale căror şuierături subţiri îmbâcseau casa cu un abur pestilenţial. Abia atunci în­gădui să fie înmormântat, însă nu ca un oarecare, ci cu onorurile rezervate celui mai mare binefăcător din Macondo. Au fost primele funeralii, urmate de mulţimea cea mai numeroasă care s-a văzut în sat, abia întrecute, un secol mai târziu, de carnavalul funebru pentru Mamá Gran­de. A fost înmormântat sub o piatră funerară înălţată în mijlocul unui teren pe care-l destinară cimitirului, cu o placă pe care a rămas scris singurul lucru care se ştia despre el: Melchiade. I se consacrară cele nouă nopţi de priveghi. Profitând de mulţimea care se strângea în curte să bea cafea, să povestească glume şi să joace cărţi, Amaranta găsi prilejul de a-şi mărturisi dragostea lui Pietro Crespi care, cu câteva săptămâni mai înainte încheiase definitiv logodna cu Rebeca. Tânărul îşi instala acum o prăvălie cu instrumente muzicale şi jucării mecanice chiar în cartierul unde vegetau arabii ce, pe vremea aceea, schimbau jucărelele pe papagali, cartier pe care oamenii nu-l numeau altfel decât Strada Turcilor. Italianul, al că­rui cap acoperit de cârlionţi pomădaţi provoca la femei o nevoie irezistibilă de a suspina, o trată pe Amaranta ca pe o copilă capricioasă care nu merita osteneala să fie lu­ată prea în serios.

— Am un frate mai mic, îi zise el. Vine în curând să mă ajute la prăvălie.

Amaranta se simţi umilită şi, plină de ranchiună, îi spuse lui Pietro Crespi că are să împiedice cununia su­rorii ei, chiar dacă pentru asta va trebui să-şi întindă cadavrul în faţa uşii. Italianul fu atât de impre­sionat de tragica ameninţare, încât nu putu rezista is­pitei de a i-o împărtăşi Rebecăi. Astfel, căsătoria Ama­rantei, mereu amânată din pricina ocupaţiilor Ursulei, a fost pusă la cale în mai puţin de o lună. Amaranta nu opuse nici o rezistenţă, dar în clipa în care-i dădu sărutul de adio Rebecăi, îi şopti la ureche:

— Nu-ţi face iluzii. Chiar dacă mă vor trimite la capătul lumii, tot voi găsi un mijloc să împiedic căsă­toria ta, chiar dacă va trebui să te ucid.

Datorită absenţei Ursulei, a prezenţei nevăzute a lui Melchiade, care-şi continua preumblările tăcute dintr-o cameră în alta, locuinţa părea imensă şi pustie. În grija Rebecăi rămăsese bunul mers al casei, în timp ce indiana luă asupra ei treburile de brutărie. La căderea nopţii, când sosea Pietro Crepsi precedat de un zefir proaspăt de lavandă, aducând întotdeauna o jucărie în dar, logodnica lui îi primea vizita în salonul principal, cu toate uşile şi ferestrele deschise ca să nu trezească nici o bănuială. Era o precauţie de prisos, deoarece italianul se arătase atât de respectuos încât nu atinsese nici măcar mâna aceleia care avea să-i fie soţie în mai puţin de un an. Toate aceste vizite sfârşiseră prin a umple casa cu jucării miraculoase. Dansatoare automate, cutiuţe muzicale, maimuţe acro­bate, cai umblători, clovni toboşari - bogata şi surprin­zătoarea faună mecanică pe care o aducea Pietro Crespi învinse întristarea pe care o încercase José Arcadio Buendía în urma morţii lui Melchiade, şi-l transportă din nou în vremurile vechi şi bune când era alchimist. De atunci încoace trăia într-un paradis de păsări spintecate, de mecanisme demontate, străduindu-se să le perfecţio­neze printr-un sistem de mişcare perpetuă bazată pe principiul pendulului. Aureliano, la rândul său, îşi ne­glija atelierul pentru a o învăţa pe micuţa Remedios să scrie şi să citească. La început, fetiţa prefera păpuşile, acestui bărbat care venea în toate după-amiezile şi din pricina căruia o luau de la jucăriile ei pentru a o îm­băia, a o îmbrăca şi a o aşeza în salon unde îi primea vizita. Dar răbdarea şi devoţiunea lui Aureliano sfârşiră prin a o seduce în aşa fel, încât se obişnui să petreacă ceasuri întregi în compania lui, să studieze semnificaţia literelor şi să deseneze într-un caiet, cu creioane colo­rate, căsuţe cu vaci în ogradă şi sori rotunji cu raze gal­bene care se ascundeau în spatele colinelor.

Numai Rebeca se simţea nefericită din pricina ame­ninţărilor Amarantei. Cunoştea caracterul surorii sale, spiritul orgolios precum şi violenţa resentimentelor aces­teia care-i pricinuiau teama. Petrecea ore îndelungate în baie, sugându-şi degetul, silindu-se, cu istovitoare efor­turi de voinţă, să nu mănânce pământ. Căuta ceva care să-i aline chinurile şi făcu apel la Pilar Ternera ca să-i citească viitorul. După un lung pomelnic de revelaţii vagi şi convenţionale, Pilar Ternera îi prezise următoarele:

— Nu vei fi fericită atâta timp cât părinţii tăi vor fi tot fără mormânt.

Rebeca tresări. Avu impresia că îşi aduce aminte de un vis şi revăzu venirea ei în casă, copilă mică, cu cufă­raşul şi cu balansoarul de lemn şi cu un săculeţ despre care nu ştiuse niciodată ce conţine. Îşi aminti de un domn chel, îmbrăcat în haine de in, cu gulerul cămăşii încheiat cu un buton de aur, care nu avea nimic a face cu riga de cupă. Îşi aminti de o femeie foarte tânără şi foarte frumoasă, ale cărei mâini fine şi parfumate n-aveau nimic a face cu mâinile reumatice ale damei de caro, şi care-i punea flori în păr, după masă, când o ducea la plimbare printr-un sat cu alei verzi.

— Nu înţeleg nimic, zise ea.

Pilar Ternera păru descumpănită.

— Nici eu, dar aşa spun cărţile.

Rebeca rămase atât de preocupată de această enigmă, încât i-o împărtăşi lui José Arcadio Buendía, care o ocărî că dă crezare prezicerilor din cărţi, îşi făcu însă datoria mergând să scormonească fără zgomot cuferele şi dulapu­rile, să deplaseze mobilele, să întoarcă paturile, să se uite pe sub podele, în căutarea săculeţului cu oseminte. Nu-şi amintea să le fi revăzut din vremea reconstruirii. Îi chemă în taină pe zidari şi unul dintre ei mărturisi că a zidit sacoşa într-una din camere, deoarece îl împiedica la lucru. După câteva zile de ascultare cu urechea lipită de perete, percepură sunetul gol al ciocănitului. Găuriră tencuiala şi găsiră osemintele intacte în săculeţul lor. În aceeaşi zi îl puseră într-o groapă fără piatră funerară, săpată în grabă lângă aceea a lui Melchiade şi José Ar­cadio Buendía veni acasă uşurat de o povară care pentru o clipă îi apăsase tot atât de greu conştiinţa ca şi amintirea lui Prudencio Aguilar. Trecând prin bucătărie, depuse un sărut pe fruntea Rebecăi:

— Alungă-ţi din cap gândurile rele, îi zise. Ai să vezi că vei fi fericită.

Prietenia Rebecăi îi redeschise lui Pilar Ternera uşile casei pe care Ursula i le închisese de la naşterea lui Arcadio. Venea la orice oră din zi, năvălind ca o turmă de capre şi găsea în muncile cele mai aspre o descărcare a energiei ei frenetice. Intra uneori în atelier şi-i ajuta lui Arcadio la sensibilizarea plăcilor dagherotipului cu o eficacitate şi cu o tandreţe care-l uimiră. Femeia îl uluia. Pielea ei bronzată, mirosul de fum, tulburarea pe care o provoca brusc râsul ei în camera obscură îl zăpăceau şi-l făceau să se izbească de obiecte.

Într-o bună zi, în timp ce Aureliano era ocupat cu lucrul său de aurărie, Pilar Ternera se sprijini de masă admirându-i răbdarea şi preocuparea în muncă. Totul se petrecu într-o clipită. Aureliano avu încredinţarea că Ar­cadio se află în camera obscură înainte chiar de a-şi ri­dica ochii şi a întâlni privirea lui Pilar Ternera, ale cărei gânduri se puteau citi perfect, ca la lumina zilei.