Uniunea naţională a cooperaţiei meşTEŞUGĂREŞti ucecom

UNIUNEA NAŢIONALĂ A COOPERAŢIEI MEŞTEŞUGĂREŞTI - U C E C O M - Bucureşti, Bd. Unirii nr. 73, Bl. G3, tronson 3, mezanin, sector 3, C.P. 030831; Cod Fiscal: RO 2793000; Înscrisă sub nr. 112/2006 în Registrul special al Asociaţiilor şi Fundaţiilor; Tel.: [phone]; Fax: [phone]; Web-site: www.ucecom.ro

Direcția Juridică și Administrarea Patrimoniului

Reglementarea apelului în Noul Cod de Procedură Civilă

Prevederile Noului Cod de Procedură Civilă consfiinţesc ca regulă de bază posibilitatea atacării hotărârilor pronunţate de instanţa de fond cu apel : “Hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel” (art. 466). Raportându-ne la dispoziţiile legale citate, care consacră caracterul ordinar şi general al apelului ca şi cale de atac, observăm că acestea statuează şi care sunt limitele de incidenţă ale demersului în sine, stabilindu-se anumite excepţii. Astfel, conform noilor reglementări, hotărârile date în ultimă instanţă rămân neapelabile.

Pe de altă parte, raportându-ne la dispoziţiile Legii nr. 76/2012, observăm că aceasta asimilează obiectului căii de atac a apelului toate hotărârile care poartă menţiunea „definitiv” şi toate hotărârile care printr-o lege specială sunt atacabile cu recurs, în afară de cele pronunţate în materia contenciosului administrativ fiscal şi în materia azilului.

Aşadar, dacă în reglementarea anterioară caracterul “definitiv” al hotărârilor este asociat cu precădere domeniului penal, noile norme conferă o eficienţă sporită acestei caracteristici în materia dreptului procesual civil, consacrând practic ca regulă judecata în două grade de jurisdicţie (fond, apel) şi doar ca excepţie un ciclu de trei grade de jurisdicţie (fond, apel, recurs).

Mergând mai departe cu analiza modificărilor ce vor interveni, reţinem că, spre desosebire de actualul Cod de Procedură Civilă care reglementează un termen de declarare a apelului de 15 zile de la comunicarea hotărârii (excepţia reprezentând-o cauzele care au ca obiect divorţurile), prevederile Noului Cod de Procedură Civilă stabileşte că termenul de apel este de 30 de zile, “dacă legea nu dispune altfel”. Totodată, dacă actuala reglementare oferă posibilitatea extinderii termenului de formulare a motivelor de apel până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, Noul Cod de Procedură Civilă introduce obligativitatea motivării apelului înlăuntrul termenului de apel, sancţiunea reprezentând-o decăderea (art. 470 al. (c)).

Termenul de declarare a apelului este reglementat în art. 468 alin. (1) din Noul Cod de Procedura Civilă, potrivit căruia termenul de drept comun este de 30 de zile — „Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel”. Termenul este unul judicios.

Articolul 468 alin. (2) din Noul Cod de Procedura Civilă reglementează un caz de echipolenţă/echivalenţă — „Termenul de apel prevăzut la alin. (1) curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviinţare a executării silite”. Potrivit Codului de procedură civilă anterior, termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu somaţia de executare.

Conform art. 468 alin. (3) din Noul Cod de Procedura Civilă, ,JDacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socoteşte comunicată la data depunerii cererii de apel.'''

Dispoziţiile art. 468 alin. (4) din Noul Cod de Procedura Civilă trebuie coroborate cu cele ale art. 92 alin. (4) din Noul Cod de Procedura Civilă. Astfel, art. 468 alin. (4) prevede că ,JPentru procuror, termenul de apel curge de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârif’, iar art. 92 alin. (4) dispune că procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile prevăzute la alin. (1), chiar dacă nu a pornit acţiunea civilă, precum şi atunci când a participat la judecată, în condiţiile legii.’’'’ Procurorul poate să exercite căile de atac împotriva hotărârilor pronunţate în cazurile în care poate să declanşeze procesul civil, existând, aşadar, o oarecare limitare sub acest aspect, indiferent dacă a pornit sau nu acţiunea civilă, precum şi când a participat la judecată, indiferent dacă participarea sa era obligatorie sau facultativă.

Articolul 468 alin. (5) din Noul Cod de Procedura Civilă, referitor la efectul suspensiv al termenului de apel, nu aduce noutăţi - „Termenul de apel suspendă executarea hotărârii de primă instanţă, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. In aceleaşi condiţii, executarea se suspendă dacă apelul a fost exercitat în termen”.

Întreruperea termenului de declarare a apelului este reglementat de prevederile Articolului 469 din Noul Cod de Procedura Civilă care preia dispoziţii deja existente — „(1) Termenul de apel se întrerupe prin moartea părţii care are interes să facă apel. în acest caz se face din nou o singură comunicare a hotărârii, la cel din urmă domiciliu al părţii, pe numele moştenirii, fără să se arate numele şi calitatea fiecărui moştenitor. (2) Termenul de apel va începe să curgă din nou de la data comunicării prevăzute la alin. (1). Pentru moştenitorii incapabili, cei cu capacitate restrânsă sau dispăruţi ori în caz de moştenire vacantă, termenul va curge din ziua în care se va numi tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu, după caz. (3) Apelul nu constituie prin el însuşi un act de acceptare a moştenirii. (4) Termenul de apel se întrerupe şi prin moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. In acest caz se va face o nouă comunicare părţii, la domiciliul ei, iar termenul de apel va începe să curgă din nou de la această dată”.

Raportându-ne la prevederile Noului Cod de Procedură Civilă în materia apelului, este de observat că acestea transferă o mare parte din atribuţiile instanţei de apel către prima instanţă. Din această perspectivă, conform art. 471 , constatăm că ulterior primirii cererii de apel şi a motivelor de apel (care vor fi depuse la instanţa de fond), tot preşedintele primei instanţe (sau persoana desemnată) este cel care dispune comunicarea acestora către intimat, punându-i în vedere obligaţia depunerii întâmpinării în termen de 15 zile de la data comunicării conform art. 471 (5). întâmpinarea va fi comunicată apelantului, cu posibilitatea depunerii la dosar a unui răspuns în termen de 10 zile de la comunicare art. 471 (6). Menţionăm că toate aceste termene sunt de decădere, iar nerespectarea lor nu poate fi complinită pe parcursul desfăşurării judecăţii.

In consecinţă, spre deosebire de dispoziţiile procedurale aflate încă în vigoare, primul termen de judecată nu se mai stabileşte la data primirii şi înregistrării cererii, ci doar după finalizarea etapei administrative de comuniare a apelului, a intâmpinării şi respectiv a răspunsului la întâmpinare, părţile urmând a se prezenta la primul termen de judecată în cunoştinţă de cauza cunoscând poziţia părţii adverse, în măsura în care îşi indepliniesc obligaţiile de a depune în termen legal apelul motivat întâmpinarea şi răspunsul la întâmpinare.

La o primă vedere, se poate aprecia că finalitatea transferării unei părţi din atribuţiile instanţei de apel către prima instanţă şi introducerii unor termene noi o reprezintă simplificarea procedurii judecării apelului şi degrevarea instanţei superioare de efectuarea anumitor operaţiuni juridice. Este interesant de urmărit efectele pe care aceste modificări le vor produce asupra jurisprudenţei instanţelor de judecată.

Cu privire la apelul incident şi apelul provocat, dispoziţiile Noului Cod de Procedură Civilă reconfirmă în mare măsură regulile stabilite de actuala reglementare, cererile putând fi introduse după împlinirea termenului de apel, cel mai târziu o dată cu întâmpinarea la apelul principal.

Numai după ce a fost împlinit termenul de apel şi după ce au fost efectuate procedurile şi comunicările prevăzute de art. 475 (2) din Noul Cod de Procedură Civilă la care se adaugă şi eventualele apeluri incidente sau provocate împreună cu răspunsurile la acestea, dosarul va putea fi înaintat instanţei de apel în vederea repartizării către un complet de judecată şi citării părţilor, primul termen de judecată fiind stabilit la cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei date de preşedinte.

Cuprinsul cererii de apel este reglementat de prevederile Articolul 470 din Noul Cod de Procedura Civilă. Se poate observa că la litera b) s-a păstrat menţiunea referitoare la indicarea hotărârii atacate, fără alte precizări. Nu trebuie să existe un formalism excesiv şi să se solicite indicarea numărului hotărârii, fiind suficient să se constate că în dosarul respectiv nu este decât o singură hotărâre care va forma obiectul apelului. De asemenea, aplicarea textului menţionat nu trebuie făcută într-o manieră excesiv de formalistă nici pentru ipoteza în care, din motivarea apelului rezultă că partea este nemulţumită şi faţă de măsura dispusă prin încheierea premergătoare hotărârii, încheiere care face corp comun cu aceasta. Sancţiunile care intervin pentru lipsa menţiunilor prevăzute la alin. (1) sunt nulitatea (pentru neindicarea hotărârii şi lipsa semnăturii) şi decăderea (pentru neindicarea probelor în susţinerea apelului şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază).

În ceea ce priveşte art. 470 alin. (5) din Noul Cod de Procedura Civilă, există situaţii în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, cum ar fi, de exemplu, cel al pronunţării acesteia. In cazul ordonanţei preşedinţiale, a fost ridicată problema duratei termenului de exercitare a căii de atac, şi anume dacă aceasta este egală cu durata termenului de drept comun - 30 de zile sau cu durata termenului special prevăzut pentru această materie - 5 zile. Textul legal oferă soluţia pentru această problemă în sensul că, din punctul de vedere al duratei, termenul de motivare este egal cu termenul de exercitare a apelului pentru materia respectivă. Practic, poate exista situaţia, în care termenul de exercitare a apelului se suprapune cu termenul de motivare, caz în care motivarea trebuie să se regăsească în cuprinsul cererii de apel şi situaţia în care termenul de exercitare precede termenului de motivare a apelului.

Mergând mai departe cu analiza apelului, precizăm că noua reglementare reiterează caracterul devolutiv şi reformator al acestei căi de atac.

În ce priveşte efectul devolutiv, acesta constituie o trăsătură esenţială a acestei căi de atac, care constă în faptul că apelul provoacă o nouă judecată în fond, atât cu privire la problemele de fapt, cât şi cu privire la cele de drept, dar în limitele stabilite, expres sau implicit, prin cererea de apel.

Noul Cod de procedură civilă consacră mai multe articole efectului devolutiv. Acestea nu aduc noutăţi de fond, ci constituie o formă îmbunătăţită a textelor anterior în vigoare (art. 292, 294 şi 295 din Codul de Procedura Civilă 1865).

Articolul 476 alin. (1) prevede, cu valoare de principiu, că apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului,3 instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept.

Cu toate acestea, alin. (3) prevede că prin apel este posibil să nu se solicite judecata în fond sau rejudecarea, ci anularea hotărârii de primă instanţă şi respingerea ori anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepţii sau trimiterea dosarului la instanţa competentă.

Într-o formulare care reia întocmai dispoziţiile art. 295 din Codul de Procedură Civilă 1865, art. 479 alin. (1) din Noul Cod de Procedura Civilă, dispune că instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.

Efectul devolutiv este limitat de criticile formulate de apelant, expresie a principiului disponibilităţii [art. 479 alin. (1)]. Motivarea apelului este, aşadar, un aspect esenţial pentru succesul căii de atac; teoretic, un apel nemotivat provoacă o devoluţiune totală [art. 476 alin. (2)], dar, în acest caz, nu pot fi invocate motive, mijloace de apărare sau dovezi noi.

Dacă hotărârea primei instanţe este atacată numai parţial, ceea ce nu s-a atacat trece în puterea lucrului judecat.

Totuşi, potrivit art. 477 (a cărui denumire marginală este limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat” - tantum devolutum quantum apellatum), alin. (1), instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată

O problemă care s-a ivit în practică referitor la acest efect vizează soluţia instanţei în ipoteza în care pârâtul apelează soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată şi se admite apelul. în acest caz, instanţa va respinge cererea de chemare în garanţie formulată de pârât, ca rămasă fără obiect, deşi chematul în garanţie nu a formulat, la rândul său, apel (principal ori incident)? Se agravează, în acest fel, situaţia pârâtului în propria cale de atac?

Dacă pârâtul care a căzut în pretenţii în cererea principală şi a obţinut admiterea în parte a cererii de chemare în garanţie formulează apel pe ambele cereri, este evident că chematul în garanţie poate să „adere” la apelul pârâtului („partea potrivnică”), formulând un apel incident [art. 472 alin. (1)].

Potrivit art. 477 alin. (2), devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv, ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

Indivizibilitatea litigiului există, spre exemplu, atunci când se formulează o cerere în revendicare de mai mulţi/toţi coproprietarii (conform art. 643 din Noul Cod Civil şi art. 63 Legea pentru punerea în aplicare a Noului Cod Civil), iar numai unul dintre aceştia declară apel; se formulează apel numai de către un creditor solidar, dacă acţiunea introdusă de mai mulţi astfel de creditori a fost respinsă în tot sau în parte etc.

De asemenea, dacă reclamantul a formulat o cerere întemeiată pe mai multe motive alternative şi a obţinut câştig de cauză pentru unul dintre acestea, în apelul pârâtului poate repune în discuţie şi celelalte motive, care i-au fost respinse de prima instanţă - soluţie care se impune, căci în acest caz reclamantul nu are interes de a declara nici apel principal, nici apel incident. Nu se poate reţine, în acest caz, o agravare a situaţiei pârâtului în propria cale de atac, întrucât instanţa de apel ar menţine soluţia nefavorabilă acestuia, dar în temeiul altor motive decât al celor reţinute de prima instanţă (de exemplu, dacă acţiunea în anulare pentru doi şi eroare a fost admisă doar pentru doi, în apelul pârâtului reclamantul poate repune în discuţie şi eroarea, ca motiv de anulare; dacă instanţa de apel respinge apelul, constatând că în mod legal a fost anulat contractul, dar pentru eroare, iar nu pentru doi, nu se agravează situaţia părţii în propria cale de atac). Desigur, procedând astfel, instanţa de apel nu poate schimba soluţia primei instanţe într-un fel defavorabil apelantului-pârât (de exemplu, mărind sumele la plata cărora a fost obligat apelantul la prima instanţă).

Articolul 478 (limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă” — tantum devolutum quantum judicatum) alin. (1) dispune că prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe iar potrivit alin. (2)-(5) ale aceluiaşi articol, părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Motivele şi mijloacele de apărare invocate la prima instanţă sunt supuse judecăţii în apel, chiar dacă nu sunt arătate în cererea scrisă de apel - concluzie care se impune a fortiori, întrucât şi un apel nemotivat provoacă o nouă judecată în fond, pe baza celor invocate la prima instanţă [art. 476 alin. (2)]. Totuşi, apelantul trebuie să formuleze critici cu privire la soluţia pronunţată şi la procedura de judecată în faţa primei instanţe, apelul fiind o cale de atac.5

Trebuie menţionat că, potrivit art. 488 alin. (2) din Noul Cod de Procedura Civilă, motivele de casare prevăzute de lege - fără distincţie după cum sunt de ordine publică sau de ordine privată - nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Aşadar, pentru ca partea interesată să-şi conserve dreptul de a invoca în recurs motivele de casare prevăzute de lege, nu este suficient ca ea să exercite un apel nemotivat, sub cuvânt că acesta provoacă o devoluţiune totală, cuprinzând implicit şi criticile la care se referă art. 488 alin. (2) NCPC, ci este necesar ca respectivele critici să constituie obiectul unor motive de apel explicite. Dacă s-ar primi soluţia contrară - combătută aici - ar însemna că apelantului neglijent, care omite să-şi motiveze în termen apelul, i se creează o situaţie mai favorabilă decât celui care şi-a îndeplinit obligaţiile procesuale şi a depus motive de apel, dar a criticat sentinţa apelată doar sub unele aspecte, fără a formula şi critici ce s-ar subsuma ulterior motivelor de casare prevăzute de lege.

În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi. Părţile pot să expliciteze însă pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe.

Apelul este o cale de atac; în consecinţă, instanţa de apel verifică numai ceea ce s-a judecat în prima instanţă, neputând fi, de regulă, făcute cereri noi, respectiv formulate pretenţii care nu au fost analizate de prima instanţă ori modificate elementele pe care aceasta le-a avut în vedere la darea soluţiei. S-a admis invocarea dreptului de retenţie, a beneficiului de discuţiune ori a unei legi noi direct în apel, ca mijloace de apărare. Totuşi, dacă dreptul de retenţie este în legătură cu o cerere în despăgubire formulată pentru prima oară în apel, apărarea nu poate fi primită.

Micşorarea pretenţiilor este permisă, nu însă şi majorarea câtimii acestora, întrucât ar contraveni regulilor specifice privind judecarea apelului, îndeosebi principiului tantum devolutum quantum iudicatum [art. 478 alin. (3) şi art. 482 din Noul Cod de Procedura Civilă].

Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe şi va putea fi invocată compensaţia legală. Aceste dobânzi, rate, venituri trebuie să fi format obiectul judecăţii şi în primă instanţă; altfel, nu s-ar putea cere direct în apel ratele şi dobânzile scadente după pronunţarea sentinţei.

Referitor la acest aspect, s-a pus problema dacă actualizarea cu rata inflaţiei („orice altă despăgubire” ivită în legătură cu ceea ce s-a judecat în primă instanţă) se subsumează dispoziţiilor art. 478 alin. (5).

Apreciez că răspunsul este afirmativ, respectiv s-ar putea cere actualizarea cu rata inflaţiei pentru perioada ulterioară pronunţării sentinţei primei instanţe. Un argument în acest sens îl reprezintă dispoziţiile art. 628 alin. (3), conform căruia dacă titlul executoriu nu conţine criterii privind actualizarea obligaţiei principale stabilite în bani, executorul judecătoresc va proceda la actualizare în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie; or, este executorie hotărârea pronunţată în apel sau care nu este susceptibilă de apel (art. 633 din Noul Cod de Procedura Civilă).

Dacă însă intimatul este cel care urmăreşte să formuleze cererile la care se referă art. 478 alin. (5), este necesară formularea unui apel incident, altminteri operează principiul non reformatio in peius. Spre exemplu, reclamantul nemulţumit că i s-au admis doar în parte ori i s-au respins pretenţiile formulate la prima instanţă poate cere şi dobânzile devenite exigibile după darea sentinţei (dacă în cuprinsul cererii de chemare în judecată a solicitat doar dobânzile până la pronunţarea sentinţei), însă dacă pârâtul este cel care a declarat apel, reclamantul care urmăreşte obţinerea aceloraşi dobânzi trebuie să formuleze apel incident; altminteri, ar trebui să se accepte că instanţa de apel poate agrava situaţia apelantului în propria cale de atac, soluţie ce nu este susţinută de interpretarea sistematică a textelor.

Astfel, art. 476 din Noul Cod de Procedură Civilă statuează, fară posibilitate de tăgadă: “Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept”. Atunci când se solicită rejudecarea fondului, limitele rejudecării sunt stabilite de către apelant prin cererea şi motivele de apel.

Cu privire la judecarea apelului în sine, noua reglementare păstrează registrul actualei legiferări, stabilind că în faţa instanţei de apel nu se pot invoca alte “motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare“, cu excepţia situaţiei în care necesitatea administrării dovezilor decurge din dezbateri.

Menţionăm şi că Noul Cod de Procedură Civilă reiterează principiul non peiorationem in appellatione, introducând totuşi două derogări de la această regulă, şi anume, cazurile în care apelantul însuşi consimte expres la o înrăutăţire a propriei situaţii sau în cazurile anume prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte efectele judecării apelului, în conformitate cu dispoziţiile Noului Cod de Procedură Civilă, instanţa investită cu soluţionarea căii de atac poate pronunţa următoarele soluţii: aceasta poate respinge, anula apelul declarat sau poate constata perimarea sa (situaţii în care hotărârea atacată va fi menţinută în totalitate) ori poate admite apelul. în cazul admiterii apelului, instanţa va anula sau schimba (în parte sau în totalitate) hotărârea atacată.

Reţinând prevederile art. 480 al. (3) din Noul Cod de Procedură Civilă, observăm că la fel ca şi în acuala reglementare, motivele care determină anularea hotărârii atacate cu apel sunt: soluţionarea cauzei de către prima instanţă fără a intra în judecata fondului alături de situaţia în care judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată. Dacă se dispune anularea hotărârii atacate, instanţa de apel va rejudeca procesul ” evocând fondul” sau, dacă părţile solicită expres acest lucru prin cererea de apel sau prin întâmpinare, va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe. Se reconfirmă regulile conform cărora soluţia de mai sus nu poate fi dată decât o singură dată în cursul procesului iar prima instanţă va fi obligată să respecte dispoziţiile instanţei de apel, atât sub aspectul dezlegării unor chestiuni de drept cât şi în ceea ce priveşte necesitatea administrării unor probe noi.

Tot referitor la judecarea apelului, constatăm că din perspectiva competenţei materiale asupra soluţionării cererilor de apel, dispoziţiile art. 95-96 din Noul Cod de Procedură Civilă statuează, fară posibilitate de tăgadă, că instanţele competente să judece în apel sunt: tribunalul (cu privire la apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de judecătorii) şi curtea de apel (cu privire la apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă).

Sintetizând cele expuse, concluzionăm că dispoziţiile Noului Cod de Procedură Civilă reconfirmă cele patru trăsături fundamentale ale apelului, şi anume, o cale de atac ordinară, devolutivă, de reformare şi suspensivă de executare. Pe de. altă parte, modificările cele mai importante aduse Noul Cod de Procedură Civilă în materie vizează termenul de declarare a apelului (care este extins la 30 de zile), alături de procedura judecării în sine a cererii de apel care este mult simplificată şi structurată practic în două faze: prima cu un caracter mai mult administrativ, care presupune comunicarea cererilor de apel, a întâmpinărilor şi a celorlalte răspunsuri şi care este dată în competenţa instanţei de fond şi cea de-a doua care presupune judecarea apelului în sine, fiind dominată de principiul contradictorialităţii.

Totodată, ca noutate a fost instituirea unei distincţii clare între apelul principal, apelul incident şi apelul provocat - înlăturându-se noţiunea inadecvată de "aderare la apel" stabilindu-se, încă de la primul termen, cadrul procesual în care va avea loc judecata în apel.

În ceea ce priveşte soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de apel, Noul Cod de procedură civilă realizează o nuanţare precisă a acestora, în strânsă legătură cu motivele de apel invocate, precum şi cu limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii în faţa primei instanţe. Astfel, instanţa de apel poate păstra hotărârea atacată, situaţie în care, după caz, va respinge, va anula apelul ori va constata perimarea lui. în cazul în care apelul este admis, instanţa poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea apelată, reţinând cauza spre judecare sau, trimiţând-o spre rejudecare primei instanţe sau altei instanţe egale în grad cu aceasta din aceeaşi circumscripţie, în cazul în care părţile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea, instanţa de apel poate trimite cauza spre soluţionare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională, ori poate reţine cauza spre soluţionare când constată că are competenţa să judece în primă instanţă.

ÎNTOCMIT,

Consilier juridic – Bogdan Grigoraș