Universitatea „1 decembrie 1918” alba iulia facultatea de teologie ortodoxă Lector univ dr. Dumitru Vanca liturgică suport de curs pentru anul 2, semestrul I alba iulia 2005

Instituirea şi dezvoltarea cultului creştin

1. Bazele iudaice ale cultului creştin

Deşi au existat teorii care încercau să minimalizeze sau chiar să identifice rădăcinile cultului creştin în cu totul alte culturi sau curente religioase, astăzi majoritatea liturgiştilor sunt de acord că, în ciuda unor elemente noi aduse de creştinism, nu se poate vorbi decât de un fundament iudaic al cultului Bisericii Creştine.³⁶ «Nimeni, studiind formele precreştine ale cultului evreiesc şi rugăciunea Bisericii nu poate să nu observe similaritatea de atmosferă sau că ambele sunt modelate în aceeaşi formă … În ciuda tuturor diferenţelor, ele sunt unul şi acelaşi tip de cult. Comunităţile creştine timpurii au păstrat formele tradiţionale ale cultului sinagogii cu care oamenii care alcătuiau aceste comunităţi au fost obişnuiţi … Aşa că atunci când a venit timpul pentru crearea unui cult creştin independent, a fost chiar natural ca acesta să fie influenţat – atât în formă, cât şi în spirit – de acest cult tradiţional care a fost atât de apropiat primilor creştini».³⁷

Întâi de toate, atât credinţa lui Israel cât şi a creştinilor, se bazează pe conceptul monoteist al divinităţii şi al unei relaţii bazate pe Revelaţie. Dar în timp ce revelaţia Vechiului Testament se produce indirect, prin intermediul profeţilor, în Noul Testament revelaţia se face direct, nemijlocit, prin însuşi Fiul Său (Evr.1, 1). Cultul ebraic este bazat şi pe revelaţie-ascultare. Dumnezeu se revelează prin profeţi, iar poporul ascultă legea dumnezeiască. «Ascultă Israele» este îndemn şi poruncă în acelaşi timp. De ascultarea, cunoaşterea şi împlinirea cuvântului divin depinde bunăstarea şi fericirea poporului. Din acest motiv tema legământului este frecventă în Vechiul Testament ca şi în creştinism. Spre deosebire de popoarele păgâne, cultul iudaic este bazat pe un legământ cu clauze precise (Iosua 24) între Iahve şi poporul Său, care este reînnoit ori de câte ori acesta abandonează calea asumată. De aceea Hristos, în cel mai firesc mod, este considerat începătorul unui nou legământ, mai bun ca cel dintâi (Evr. 8,6).

De asemenea relaţia aceasta se bazează pe libertatea şi dragostea dintre Iahve şi poporul său. Ea nu este una individuală, personală, ca în celelalte religii, ci este una socială, comunitară. Dumnezeu face legământ cu poporul Său. Promisiunea este dată unui individ de cele mai multe ori, dar nu pentru el singur. Din acest motiv Iahve îşi alcătuieşte un popor nou pe care îl eliberează din sclavie şi căruia îi imprimă un concept religios-moral, social şi politic aşezat pe fundamente cu totul noi. Totul poate căpăta un înţeles doar în relaţie cu El.

De asemenea trebuie precizat că, în timp ce religiile contemporane şi învecinate vechiului Israel sunt religii ale naturii, al căror cult se bazează pe transpunerea rituală al mitului eternei întoarceri, al alternanţei moarte-renaştere a lumii şi cosmosului, religia biblică ebraică sau creştină este fundamentată pe evenimente istorice. Din acest motiv sărbătoarea ebraică, precum şi cea creştină, se bazează pe conceptul anamnetic, al co-memorării unor evenimente istorice; mai ales a acelora în care intervenţia divină a fost mai mult decât evidentă. Astfel sărbătoarea centrală a anului liturgic nu mai este legată de moartea sau naşterea zeului, a lumii sau a omului(cum este la popoarele păgâne), ci este una legată de naşterea unui nou popor şi stabilirea unui nou legământ cu Dumnezeu. Paştele, eveniment istoric, sunt reinterpretate în limbaj cultic. El devine sărbătoarea centrală în jurul căreia gravitează întregul cult. Evocând trecutul, sărbătoarea face, într-un anume mod, ca evenimentul să devină prezent participanţilor, dar în acelaşi timp, să deschidă perspectiva unui viitor plin de speranţe: un nou şi ultim Exod.

Această perspectivă istorico-salvifică se răsfrânge şi asupra celorlalte sărbători creştine care poartă mai departe acest concept şi îl proiectează într-un viitor perfect; nu material ci spiritual: eshatonul. Păstrându-le în mare măsură denumirea veche Biserica va da sărbătorilor ebraice o interpretare nouă care basculează din plan istorico-politic în plan mistico-simbolic. Paştele este privit ca un eveniment istoric real («Căci dacă Hristos n-a înviat zadarnică este credinţa voastră, zadarnică propovăduirea noastră» (I Cor. 15,14), dar mai ales ca o eliberare spirituală, nu politică. (I Cor. 5, 7-8). Ziua de odihnă de asemenea este păstrată dar Sabatul este schimbat în favoarea Zilei Soarelui căpătând o interpretare eminamente spirituală şi creştină.³⁸ La fel se va întâmpla cu Cincizecimea şa.

De asemenea creştinismul a împrumutat structura literară a rugăciunii ebraice tipice, berakah. Apărută în cadrul conştiinţei individuale, dezvoltată şi amplificată apoi în cultul comunitar, acest tip de rugăciune exprimă o percepţie originală a realităţii divine. Formal rugăciunea ebraică este tripartită. O parte rezervată admiraţiei lucrărilor divine împlinite în trecut, o cerere de intervenţie în necazul sau timpul prezent pentru a-Şi putea împlini făgăduinţa, văzută ca un viitor luminos.

Nici chiar botezul nu era o practică cu totul nouă. Ioan Botezătorul îl practica deja. De asemenea comunităţile de la Qumran cunoşteau botezul cât şi practica noviciatului de tip catehumenal sau restricţiile de tip ascetic.

Iată doar câteva elemente care ne arată că, pentru creştini, relaţia cu ebraismul se găsea într-o relaţie de rudenie în cel mai natural mod posibil

2. Domnul Hristos şi noul cult

Deşi rădăcinile ebraice ale cultului creştin sunt incontestabile iar legătura dintre cultul ebraic şi cel creştin este una structurală, formală (ca între creştinism şi iudaism), în plan general constatăm încă de la început o tendinţă centrifugă a cultului creştin faţă de cel ebraic. Unii teologi au numit-o «anti-cultualitate ebraică»,³⁹poate un pic prea mult spus. Este cert că Mântuitorul a vrut să reaşeze noul cult pe temelii innoite, purificate, dar de aici şi până la afirmarea unei atitudini ostile faţă de cultul ebraic este cale lungă. Nu este mai puţin adevărat că noua realitate cultuală propusă de Hristos este una reformatoare, fără legi formale (Mt. cap. V,VI) şi chiar fără locuri de cult (In. 4,20). De aceea unii s-au grăbit să-l considere un reformator şi nu un inovator în domeniul cultului. Dincolo de aceste dispute nu trebuie pierdut din vedere că El însuşi n-a dorit o renunţare la ceea ce era un bun câştigat («N-am venit să stric ci să plinesc» (Mt. 5,17).

2.1. Atitudinea Domnului Hristos faţă de cult

Domnul Hristos trăieşte şi acţionează în ambientul sistemului cultual ebraic, al poporului din care face parte. De sabat participă la adunările cultuale sinagogale (Lc. 4,16; Mc. 1,21; 3,1-6; 6,2; Mt. 4,23; 9,35; 12,9; 13,54; Lc. 4,44; 6,6; 13,10; In. 6,59; 18,20) iar la marile sărbători îl vedem în pelerinaj respectând obiceiurile cultului părinţilor săi (Lc. 2,41-42; In. 2,13; 5,1; 7,2-14). Respectă templul (pe care-l socoteşte «casa Tatălui Meu», «casă de rugăciune») postul şi rugăciunea. Este un cunoscător al Legii, recunoscut de comunitatea sinagogală în care ţine chiar cuvântări (Mt. 4,23; Lc. 13,10).

Cu toate acestea trebuie să remarcăm, dacă nu o atitudine ostilă faţă de cultul ebraic, atunci cu siguranţă provocatoare faţă de unele practici formaliste pe care le consideră eronat interpretate şi pe care nu evită să le demaşte în confruntările cu cărturarii şi fariseii. Aşa stau lucrurile cu privire la respectarea absurdă a sabatului (Mc. 2,23-28), a spălărilor rituale înainte de masă (Mc. 7,1 ş.u.) cele cu privire la darurile făgăduite templului ( corban ) etc.

Interpretarea pe care Hristos o dă Legii şi prescripţiilor ei nu este una formală ci una de profunzime, spirituală («litera ucide, duhul dă viaţă») de aceea Cultul propus de El este unul «în duh şi în adevăr» (In. 4,20-24). De asemenea El propune o relaţie indisolubilă între învăţătură şi practică: Hristos împlineşte şi trăieşte ceea ce învaţă. Spre deosebire de apocaliptica iudaică ce vedea un viitor istorico-politic strălucit Hristos pune o ţintă eshatologică noului cult. Acest sens eshatologic trebuie dat cuvintelor “vine vremea şi acum este” (In. 4,20) spuse femeii samarinence. Noua eră eshatologică este anunţată de Hristos. Acesta este şi sensul atribuit ulterior de interpreţii Sf. Liturghii, lecturii evanghelice, asimilată declaraţiei de început al noului eon.

Proclamând profetic distrugerea templului, Hristos anunţă naşterea unui nou cult a cărei relaţie cu divinitatea nu mai este bazată pe sacrificiul sângeros şi nici pe un inter schimb comercial (Mc. 11,15-17; Mt. 21,12-17; Lc. 19,45-48; In. 2,14-17).

2.2. Fundamentul noului cult

Fundamentul noului cult este eminamente hristologic. Această afirmaţie este evidentă chiar şi numai la o uşoară lectură a celei mai “liturgice” scrieri nou testamentare (Epistola către Evrei): Hristos este arhiereul veşnic (Ev. 2,17; 7,23-28) este slujitorul prin excelenţă (Evr. 8,1 ş.u.), este unicul mijlocitor al noului legământ (Evr. 8,6); El este jertfă (Ef. 5,2) şi jertfitor (Evr. 10,5 ş.u.).

Această transformare a limbajului cultual creştin se bazează pe un eveniment capital – Învierea Domnului Hristos (elementul central al noului cult) – şi o chestiune teologică: Justificarea în Hristos (fapt care atrage îndumnezeirea firii omeneşti) care începe prin Botezul în numele Sfintei treimi. Îndreptarea se face prin purificare morală şi dobândirea harului Sf. Duh, element cheie al noului cult.

2.3. Instituirea noului cult

Piatra de temelie a cultului Legii celei Noi a pus-o Mântuitorul în seara Cinei celei de Taină, când, prefigurând jertfa Vechiului Legământ, instituie o nouă jertfă nesângeroasă. Instituind Sf. Euharistie, Domnul Hristos pune şi bazele aspectului formal al noului cult căci în jurul Sf. Euharistii vor gravita toate celelalte forme cultuale creştine.

Dar Domnul Hristos pune temelie şi altor forme cultuale necesare îndreptării: botezul, preoţie, pocăinţa etc. care formal se regăseau în “practicile liturgice” ale vremurilor Sale.