Universitatea „1 decembrie 1918” alba iulia facultatea de teologie ortodoxă Lector univ dr. Dumitru Vanca liturgică suport de curs pentru anul 2, semestrul I alba iulia 2005

1. 5. Raportul dintre religie şi cult

Sfera noţiunii de religie e cu mult mai largă decât aceea a noţiunii de cult. Ea cuprinde toate formele pe care le poate îmbrăca religia, atât dogma sau doctrina religioasă, morala şi disciplina religioasă, cât şi cultul religios. Cultul este deci o parte a religiei, se cuprinde în aceasta.

Cultul derivă din religie şi este inspirat sau determinat de ea. Orice formă de cult nu e altceva decât o concretizare în afară a unui sentiment lăuntric. În general, deci, în orice religie sau confesiune există o strânsă şi indiscutabilă legătură între concepţia sau ideea religioasă, adică doctrină sau dogmă pe de o parte, şi între cult sau modul de exprimare a sentimentului religios, de alta. Izvorul sau obârşia formelor de cult e concepţia religioasă pe care o avem despre Divinitate şi despre raportul în care ne situăm faţă de Ea.

Această strânsă corelaţie psihologică între religie şi cult este ilustrată prin felurimea ceremoniilor şi a riturilor culturale pe care ni le oferă istoria religiilor. Această diversitate provine din ideile diferite pe care oamenii le-au avut despre divinitate în cursul timpului, idei exprimate în forme rituale care merg de la crimă până la eroism, de la imoralitate şi desfrâu până la curăţie nepătată, de la jertfirea crudă de victime omeneşti până la sacrificiul de sine însuşi.

Chiar în limitele uneia şi aceleiaşi religii, ca cea creştină, de exemplu, fiecare confesiune are formele ei cultuale caracteristice, un modus operandi propriu, adecvat dogmei şi spiritului respectiv, care îl inspiră. Marile ramuri istorice ale creştinismului se deosebesc între ele nu numai prin învăţătura de credinţă sau doctrină şi prin organizaţia lor, ci mai ales prin cult, care are forme deosebite de la una la alta, deoarece acesta sintetizează producţiile celorlalte ramuri ale exprimării religioase: doctrina, arta, poezia, etc.

Ba chiar şi în cadrul aceleiaşi confesiuni am putea vorbi de diferite forme cultuale: cultul Maicii Domnului, cultul Sfintei Cruci, al Sfintelor icoane, etc. De aceea cultul presupune felul în care o anumită comunitate religioasă se manifestă faţă de un obiect religios (privit în sensul larg ca Dumnezeu, Sfinţii, Crucea, etc.) încercând să obţină ceva (harul, mântuirea, ajutorul) sau să exprime ceva faţă de acestea (veneraţie, adoraţie, etc.).

Legătura organică dintre religie şi cult este admirabil pusă în evidenţă în Biserica Ortodoxă. Nicăieri în cultul celorlalte confesiuni religia creştină nu a găsit forme de manifestare atât de conforme spiritului şi învăţăturii lăsate de Mântuitorul Hristos.

Când valul protestantismului a început să atace temeliile dogmelor şi ale cultului catolic, Biserica papală n-a găsit alte arme de luptă mai potrivite, pentru a combate ideile reformatorilor, decât textele liturgice răsăritene, pline de vechi şi venerabile mărturii în favoarea transsubstanţiaţiunii, a rostului sfintelor taine în viaţa religioasă. Din această nevoie apologetică şi polemică, au ieşit primele studii şi colecţii de texte liturgice şi răsăritene editate de apuseni, ca cele tipărite de Assemani, Renaudotius, Goar.

- cultul Bisericii Ortodoxe constituie o parte sau o formă importantă a Sfintei Tradiţii. El este elementul cel mai reprezentativ şi definitoriu al unei religii sau confesiuni. În Ortodoxie, practica Bisericii, liturghia şi viaţa ei mistică sunt izvoare fundamentale ale Adevărului.

2. Factorii cultului
Factorii între care se mişcă acţiunea cultului sunt doi: Dumnezeu şi omul. Dumnezeu, ca fiinţă supremă este obiectul cultului nostru, adică Cel care primeşte sau către Care se îndreaptă manifestările noastre de cinstire, iar omul este subiectul cultului, adică cel de la care pleacă aceste manifestări.

2. 1. Subiectul cultului

Omul, luat ca fiinţă individuală sau ca ins izolat şi singur, este subiect numai al cultului individual. Dar în cultul divin public al Bisericii, adevăratul subiect al cultului nu este omul singur, izolat de semenii săi, ci omul integrat în colectivitatea religioasă; cu alte cuvinte, subiectul cultului public este Biserica, adică obştea sau societatea credincioşilor legaţi între ei nu numai prin unitatea de credinţă, ci şi prin identificarea ritualurilor sacre, adică a formelor de cult.

2. 2. Obiectul cultului

Spre deosebire de cultul Vechiului Testament, în care Dumnezeu era adorat în unitatea naturii Sale, cultul creştin cinsteşte pe Dumnezeu atât în unitatea esenţei sau fiinţei Sale, cât şi – mai ales – în treimea persoanelor Sale. În imnele şi rugăciunile din slujbele ortodoxe, fiecare dintre dumnezeieştile persoane ale Sfintei Treimi este invocată şi cinstită sau adorată, fie individual fie simultan în funcţie de lucrările sau atributele specifice în iconomia mântuirii.

a). Rugăciunile noastre se adresează în general lui Dumnezeu – Tatăl ca principiu al Dumnezeirii, ca Născător al Fiului şi Purcezător al Duhului. El este invocat ca Ziditor (Creator) şi Proniator al lumii.

b). Dumnezeu – Fiul este invocat şi slăvit în cultul creştin mai ales ca Răscumpărător sau Mântuitor al lumii. Pe Mântuitor Îl adorăm în întregimea persoanei Sale divino-umane, adică atât ca Dumnezeu cât şi ca om.

Pe întreaga lucrare a lui Hristos, dar mai cu seamă pe jertfa Sa mântuitoare se întemeiază cultul Sfintei Euharistii, care a luat o dezvoltare deosebită mai ales în Biserica Romano-catolică. În această privinţă, cinstirea pe care o dăm Sfintei Euharistii trebuie să fie cu totul egală cu cea pe care o dăm Mântuitorului însuşi.

Dumnezeu-Fiul ocupă locul predominant în cultul creştin, fiind cel mai mult şi mai des pomenit, lăudat şi slăvit, invocat şi solicitat în imnele şi rugăciunile din sfintele slujbe, ca fiind cel mai apropiat de firea omenească. Din acest motiv s-a afirmat despre cultul nostru că este hristocentric. Credinţa în lucrarea lui Hristos individualizează credinţa creştină de cea a altor religii cu care se înrudeşte (mozaism, islamism).

c). Dumnezeu – Sfântul Duh, a treia persoană a Sfintei Treimi, este invocat şi adorat în cult ca “vistiernic al harului dumnezeiesc”, ca izvor şi principiu sfinţitor al lumii şi al unirii noastre cu Tatăl. Biserica este Cincizecimea în gestaţie continuă, coborârea neîncetată a limbilor şi distribuirea darurilor … Ortodoxia e Însuşi Sfântul Duh, Care viază în Biserică, Sfinţitor prin fiinţa Sa, fiind ipostază a sfinţeniei divine, Duhul Sfânt se revelează ca principiu activ al oricărei acţiuni divine. Ca fii ai Tatălui şi următori ai lui Hristos, creştinii nu pot să trăiască şi să acţioneze decât în virtutea harului şi în împărăţia Mângâietorului promis. Orice altă lucrare în afara Sa este şi în afara Bisericii. Fiind stăpânul acestui eon început la Cincizecime, creştinii îi adresează nenumărate rugăciuni în cadrul cultului public.

d). În imnele şi rugăciunile cultului ortodox cele trei Persoane dumnezeieşti sunt invocate, slăvite sau adorate destul de rar în rugăciuni osebite, adresate fiecăruia în parte. În general, în virtutea inseparabilei uniri sau a identităţii de esenţă dintre cele trei Persoane treimice, ele sunt de obicei pomenite şi invocate tustrele mai în fiecare rugăciune, în chip succesiv, care de exemplu în formulele finale ale ecfoniselor rugăciunilor, care au toate caracter trinitar.