Universitatea creştină „dimitrie cantemir” facultatea de management turistic

Sursa: Minciu R., Economia Turismului, Ed. Uranus, Bucureşti, 2004, p.141.

Cererea şi consumul turistic se caracterizează şi prin complexitate şi eterogenitate; ele cunosc o diversitate de forme de exprimare, fíe ca rezultat al varietăţii segmentelor de consumatori şi diversităţii gusturilor acestora, fie ca urmare a specificităţii ofertei, la rândul ei complexă şi eterogenă, alcătuită din atracţii, echipamente, forţă de muncă etc., sau datorită varietăţii serviciilor ce compun prestaţia turistică (transport, cazare, alimentaţie, agrement) şi modalităţilor de combinare a acestora.

De asemenea, cererea şi consumul turistic se particularizează prin concentrare; aceasta poate fi: în timp (sub forma sezonalităţii), în spaţiu (generând formarea şi manifestarea fluxurilor turistice) şi în motivaţie. Câteva exemple sunt edificatoare în acest sens. Astfel, turismul naţional reprezintă 4/5 din total, desigur, cu variaţii pe ţări şi zone; Europa, ca destinaţie pentru turismul internaţional, concentrează aproape 60% din totalul sosirilor şi peste 50% din încasări; în ţările Europei de Nord, mai mult de 70% din populaţie pleacă în vacanţă în fiecare an; peste 50% din totalul cheltuielilor de vacanţă sunt destinate cazării şi alimentaţiei; odihna şi loisirul (distracţia) reprezintă 70% din motivele de călătorie; sezonul estival concentrează aproape 80% din totalul plecărilor în vacanţă etc.

Turismul, privit ca fenomen sau exprimat sub forma cererii şi consumului, înregistrează, în evoluţia sa, o serie de fluctuaţii; unele au caracter continuu, structural, fiind provocate de dinamica unor factori de tendinţă sau de schimbări rapide şi spectaculoase în domeniul tehnicii (vezi cap. 2.1. şi fig. 5.3.), altele au caracter alternativ, datorându-se unor condiţii naturale, modului de formare a cererii sau unor situaţii conjuncturale. Aceste variaţii, de durată sau repetabile, cu implicaţii mai profunde sau superficiale, mai greu sau mai uşor previzibile, se manifestă prin repartizarea inegală în timp şi spaţiu a numărului de turişti şi, respectiv, a necesarului de servicii. Oscilaţiile sezoniere ale activităţii turistice sunt cele determinate, în principal, de condiţiile de realizare a echilibrului ofertă-cerere şi se concretizează printr-o mare concentrare a fluxurilor de turişti în anumite perioade ale anului calendaristic, în celelalte remarcându-se o reducere importantă sau chiar o stopare a sosirilor de turişti.

Sezonalitatea în turism prezintă o serie de particularităţi faţă de alte domenii ale economiei, unde este de asemenea prezentă, datorită dependenţei mari a cererii faţă de condiţiile naturale, caracterului nestocabil al serviciilor turistice, rigidităţii ofertei etc. Astfel, variaţiile sezoniere ale activităţii turistice sunt mai accentuate, au implicaţii mai profunde şi de anvergură, directe şi indirecte, posibilităţile de atenuare a lor sunt relativ limitate şi presupun eforturi mari din partea organizatorilor. De asemenea, pe măsura intensificării circulaţiei turistice, oscilaţiile sezoniere se amplifică, la fel şi efectele lor, presiunea exercitată asupra industriei turismului şi asupra altor activităţi devenind tot mai puternică. Se pune deci, cu tot mai multă stringenţă, problema atenuării sezonalităţii, a găsirii unor mijloace care să stimuleze desfăşurarea călătoriilor pe durata întregului an, reducerea concentrării din anumite perioade şi prelungirea sezonului turistic.

Amploarea oscilaţiilor sezoniere şi frecvenţa lor de manifestare au consecinţe directe atât asupra dezvoltării turismului şi eficienţei acestuia, cât şi asupra altor ramuri ale economiei, ramuri a căror evoluţie se află în interconexiune cu dinamica turistică.

In ce priveşte activitatea turistică, sezonalitatea se reflectă, pe de o parte, în utilizarea incompletă a bazei materiale şi a forţei de muncă, influenţând negativ costurile serviciilor turistice şi calitatea acestora, termenul de recuperare a investiţiilor, rentabilitatea etc., iar pe de altă parte, în nivelul scăzut al satisfacerii nevoilor consumatorilor, afectând, pe termen lung, frecvenţa călătoriilor şi, indirect, dinamica circulaţiei turistice. Concentrarea cererii pentru vacanţe în anumite perioade ale anului, ca principal aspect de manifestare a sezonalităţii, duce la suprasolicitarea mijloacelor de transport, a spaţiilor de cazare şi alimentaţie, a celorlalte servicii şi a personalului de servire, determinând calitatea mai slabă a prestaţiilor, creşterea tensiunii în relaţiile dintre solicitanţi şi prestatori, nemulţumirea turiştilor, în timp ce, în perioadele de extrasezon, capacităţile respective rămân nefolosite, reclamând cheltuieli de întreţinere.

In ceea ce-l priveşte pe turist, concentrarea sezonieră are implicaţii de ordin psihologic, fiziologic şi economic. Aglomeraţia din mijloacele de transport sau de pe căile rutiere, mai ales în cazul călătoriei cu mijloace proprii, riscul negăsirii unui spaţiu de cazare corespunzător dorinţelor, timpul de aşteptare pentru obţinerea unor servicii etc. provoacă oboseala fizică şi psihică a turistului şi diminuează efectele recreative ale vacanţei. De asemenea, influenţe negative asupra stării de spirit a turistului şi bugetului acestuia şi, indirecte, asupra dimensiunilor circulaţiei turistice are şi nivelul preţurilor serviciilor oferite şi anume, situarea lor mult peste sau sub posibilităţile financiare ale turistului, concordanţa între nivelul acestora şi calitatea prestaţiilor.

Asupra celorlalte ramuri ale economiei, sezonalitatea cererii şi consumului turistic acţionează fie direct, prin solicitări suplimentare faţă de unele domenii ca: transporturi, industria alimentară şi producţia culinară, agricultură, comerţ etc, fie indirect, prin efectele ocupării periodice şi limitate a unei mase însemnate de angajaţi, cu redistribuirea lor din alte sectoare sau zone ale ţării. Transporturile, de exemplu, deşi se pot adapta relativ uşor circulaţiei de mare intensitate din anumite perioade, prin suplimentarea curselor şi numărului mijloacelor, reprezintă unul din domeniile cele mai afectate, în sensul că, în momentele de vârf, capacităţile sunt supraîncărcate pe direcţia destinaţiilor de vacanţă şi subîncărcate pe celelalte direcţii, determinând, pe ansamblu, un coeficient redus de utilizare şi o accelerare a deteriorării echipamentelor, în privinţa forţei de muncă, creşterea sensibilă - în perioadele de sezon - a numărului celor angajaţi provoacă dezechilibre în alte ramuri sau zone; de asemenea, ocuparea temporară influenţează negativ starea psihică a angajaţilor şi nivelul pregătirii acestora (exigenţa mai redusă la selecţie, interes scăzut pentru formarea profesională), cu efecte asupra calităţii serviciilor şi eficienţei muncii.

Cele prezentate atestă multitudinea faţetelor sezonalităţii turistice, profunzimea implicaţiilor şi reacţiile în lanţ pe care le dezvoltă, argumentând necesitatea atenuării ei. In acest sens, un rol deosebit revine cunoaşterii cauzelor, identificării tipurilor sau formelor de manifestare şi cuantificării intensităţii acestui fenomen.

Cercetările întreprinse în domeniu au evidenţiat că la originea sezonalităţii se află o serie de factori istorico-sociali şi culturali, care stimulează dezvoltarea turismului, în general, suprapuşi disponibilităţilor de timp liber şi dorinţei de distracţie într-un interval climatologic şi de mediu adecvat'. Mai concret, variaţiile sezoniere sunt provocate de:

■ cauze naturale, ca poziţia geografică a unei ţări, zone sau staţiuni, succesiunea anotimpurilor, condiţiile de climă, varietatea şi atractivitatea valorilor culturale, istorice, de artă şi periodicitatea manifestărilor - târguri, festivaluri, serbări populare etc. şi

■ cauze (condiţii) economico-organizatorice, cum sunt structura anului şcolar şi universitar, regimul concediilor plătite şi durata lor, organizarea producţiei în diverse ramuri (agricultură, sectoare cu foc continuu etc), obiceiuri (tradiţii) industriale - ex., trimiterea simultană a tuturor salariaţilor în concediu, realizarea de „punţi", acordarea unor miniconcedii suplimentare în perioada diverselor sărbători (naţionale, religioase), creşterea duratei timpului liber şi distribuirea lui.
4.3. Oferta şi producţia turistică

Oferta reprezintă cea de-a doua categorie esenţială definitorie a pieţei, inclusiv a celei turistice, conţinutul şi caracteristicile sale imprimând, aşa cum s-a arătat (vezi cap. 5.1.), o serie de particularităţi formelor de manifestare a pieţei şi mecanismelor de echilibrare a acesteia.

în privinţa conţinutului, oferta turistică poate fi definită, în spiritul accepţiunii clasice (similitudinii cu oferta de bunuri) prin „valoarea serviciilor şi bunurilor finale create de sectorul turistic în timpul unei perioade determinate, în general, un an"¹ sau cu accent pe caracterul de activitate terţiară (de servicii) a turismului, prin capacitatea economică şi organizatorică a reţelei specifice (echipamente turistice şi infrastructură) de a satisface, în anumite condiţii, cererea turiştilor. Există însă şi definiţii mai apropiate de specificul activităţii: astfel, oferta este considerată „ansamblul atracţiilor care pot motiva vizitarea lor de către turişti" sau, mai complet, elementele de atracţie care motivează călătoria şi cele destinate să asigure valorificarea primelor.

Aceste abordări nu reuşesc să surprindă însă oferta turistică în complexitatea sa şi sub aspectul diferenţierii de celelalte tipuri; astfel, trebuie înţeles că aceasta (oferta turistică) nu se limitează la elementele potenţialului (natural şi antropic), deşi esenţiale; lor trebuie adăugate „mijloacele" de producţie a serviciilor turistice,

- generalizarea fracţionării vacanţelor (o parte vara şi o alta iarna multiplicarea vacanţelor de scurtă durată (realizarea de „punţi" în preajma diferitele sărbători, week-end-uri prelungite, modificarea structurii anului şcolar etc), etalare vacanţelor (planificarea cvasiuniformă a concediilor pe durata întregului a calendaristic);

- organizarea şi desfăşurarea manifestărilor ştiinţifice, cultural-artisticc expoziţionale etc, în perioadele de extrasezon.

Pe de altă parte, totalitatea bunurilor şi serviciilor create în sfera turismului desemnează, mai degrabă, producţia turistică.

În aceste condiţii, sfera de cuprindere a ofertei este mai largă decât cea a producţiei, deşi unii autori pun semnul egalităţii între ele², incluzând elemente de atracţie şi bază materială, cu o existenţă potenţială şi care sunt transformate în produse efective prin acţiunea forţei de muncă, în momentul formării cererii . Oferta turistică are, aşadar, o existenţă de sine stătătoare, este fermă, cu o structură bine definită, în timp ce producţia nu poate exista în afara ofertei, este efemeră şi se realizează numai pe măsura afirmării şi manifestării cererii.

Sursa: Minciu R., Economia Turismului, Ed. Uranus, Bucureşti, 2004, p.150.
În sinteză, oferta turistică este constituită din:

• potenţialul turistic (atracţii naturale şi antropice), situat într-un anumit spaţiu geografic, deci dependent de teritoriu, cu o anumită structură, valoare şi capacitate, având rol determinant în dezvoltarea turismului;

• baza materială specifică - de cazare, alimentaţie, agrement etc. - şi infrastructura generală, componenta ce permite exploatarea potenţialului;

• forţa de muncă, numărul, structura, nivelul de pregătire, determinând valoarea producţiei;

• serviciile (sectorul terţiar în ansamblul său, în opinia unor autori¹); pe de o parte, forma sub care se exteriorizează, cel mai adesea, produsele turistice o reprezintă serviciile şi, pe de altă parte, factorii de producţie ai turismului (capital, resurse, forţă de muncă) sunt incluşi în sfera terţiarului.

Aceste elemente, considerate, pe bună dreptate, determinanţi ai ofertei, se pot prezenta distinct, alcătuind o ofertă separată - de locuri de cazare, de transport, de posibilităţi de odihnă, tratament, schi etc. - sau împreună, sub forma pachetelor de vacanţă. De asemenea, ele au importanţă diferită, care se poate modifica în timp, pentru satisfacerea nevoilor consumatorilor, valoarea lor poate spori sau se poate reduce prin dezvoltarea economică şi turistică.

Toate acestea conferă ofertei turistice o serie de particularităţi, între care mai importante sunt: complexitatea şi eterogenitatea, creşterea diversificată, rigiditatea şi adaptarea parţială sau imperfectă la cerere.

Complexitatea şi eterogenitatea sunt expresia faptului că oferta şi producţia turistică sunt alcătuite dintr-un amalgam de elemente; acestea se diferenţiază din punctul de vedere: al conţinutului, putând fi grupate în atractive (resursele turistice) şi funcţionale (echipamentele şi serviciile); al comportamentului, unele fiind rigide (atracţiile şi echipamentele) şi altele variabile (serviciile); al sectorului economiei din care provin: naturale, industriale, agricole, transporturi etc.

Cu toate că oferta, dar mai ales produsele turistice, prezintă un caracter unitar, complexitatea şi eterogenitatea sunt specifice tuturor componentelor lor; acestea sunt diferite nu numai între ele ci şi în interiorul lor, astfel:

• atracţiile sunt naturale şi antropice, fiecare categorie subdivizându-se, la rândul ei, în funcţie de conţinut, valoare, originalitate etc;

• echipamentele se diferenţiază după trebuinţa căreia sunt destinate: cazare, alimentaţie, transport, agrement, iar fiecare, mai departe, pe tipuri, categorii de confort, zone de amplasare ş.a.;

• forţa de muncă se structurează pe funcţii, nivele de pregătire, vechime, categorii de vârstă, sex;

• serviciile, la rândul lor, sunt diferite, ca urmare a dependenţei de capitalul uman şi de cel natural;

• se poate observa, de asemenea, o eterogenitate a producătorilor, aceştia fiind specializaţi pe activităţi: cazare, alimentaţie, transport, agrement, comercializare (agenţii şi tour-operatori) sau având un profil general; se pot diferenţia din punctul de vedere al formei de proprietate, modului de organizare, mărimii, tipului.

Toate acestea se reflectă, în ultimă analiză, în diversitatea, eterogenitatea produselor finale care pot fi simple sau complexe, de vacanţă sau afaceri, de distracţie, odihnă, sănătate, culturale ş.a. Totodată, complexitatea şi eterogenitatea ofertei sporeşte gradul de dificultate al realizării echilibrului pieţei.

Creşterea diversificată, o altă caracteristică a ofertei, este consecinţa eterogenităţii componentelor dar, mai ales, a rigidităţii unora dintre ele.

În turism, ca şi în alte ramuri ale economiei, o creştere a cererii antrenează o dezvoltare a ofertei, a producţiei. Dacă în multe domenii acoperirea cererii se satisface prin multiplicarea ofertei, prin producerea unei cantităţi mai mari din aceleaşi bunuri sau servicii (ex., cererea de produse alimentare - pâine, carne, legume, fructe sau nealimentare - frigidere, maşini de spălat, televizoare, automobile etc. şi chiar servicii: de transport, spălătorie, învăţământ ş.a.m.d.), în turism, acest lucru nu este posibil decât în mică măsură. Practic, dependenţa de potenţial (atracţii) face ca sporirea ofertei prin multiplicare să se realizeze doar în anumite limite, respectiv până la concurenţa capacităţii de primire, fizice şi ecologice, a acestuia (a diverselor sale componente, de ex. - a plajei, a pârtiilor de schi, a izvoarelor minerale sau termale, a parcurilor şi rezervaţiilor); dincolo de acest prag, creşterea ofertei se poate face numai prin atragerea în circuitul turistic a noi zone, prin amenajarea de noi atracţii, cu alte cuvinte, prin diversificare.

La acestea trebuie adăugat că implicarea nemijlocită şi în proporţie mare a resursei umane, imposibil de standardizat, accentuează diversitatea producţiei turistice.

Pe de altă parte, creşterea diversificată trebuie privită nu numai ca un rezultat obiectiv al condiţiilor specifice turismului, ci şi ca o preocupare a ofertanţilor/ producătorilor de apropiere de gusturile şi dorinţele consumatorilor, ca un mijloc de stimulare a cererii. Concretizată în noi forme de vacanţă, în noi tipuri de echipamente, diversificarea este, în acest caz, mult mai uşor de asigurat.

O altă particularitate a ofertei turistice este rigiditatea; ea se manifestă sub diverse forme, şi anume: prin imobilitate, produsele turistice neputând fi expediate în vederea întâlnirii cu cererea şi realizării consumului, este necesară deplasarea turiştilor, iar aceasta pune o serie de probleme suplimentare, mai ales în cazul turismului internaţional; prin imposibilitatea stocării produselor în scopul satisfacerii unor nevoi viitoare sau acoperirii unor oscilaţii bruşte ale cererii; prin capacitatea limitată - în timp şi spaţiu - a atracţiilor, echipamentelor şi chiar forţei de muncă.

Caracterul rigid, inelastic al ofertei limitează posibilităţile alinierii acesteia la variaţiile cererii, determinând o altă caracteristică, şi anume inadaptabilitatea relativă sau adaptabilitatea parţială şi imperfectă la cerere.

Rigiditatea şi condiţiile de exploatare a capacităţilor existente, în special de cazare, antrenează dezechilibre între ofertă şi cerere. Pot apărea astfel, situaţiile de ofertă subutilizată şi de insuficienţă a ofertei.

Fenomenul subutilizării priveşte toate tipurile de echipamente şi chiar componentele naturale ale ofertei (ex., suprafaţa plajelor, capacitatea pârtiilor de schi, debitul izvoarelor), se manifestă în proporţii diferite şi are efecte asupra rezultatelor economice ale activităţii. Studii în acest sens au evidenţiat că, în zonele de litoral, baza materială de cazare este utilizată 90-120 zile pe an, într-o proporţie de 60-90%, în funcţie de momentul sezonului; în cazul reşedinţelor secundare, cel puţin în Franţa, ocuparea este de 15-18 zile pe an. în privinţa situaţiilor de insuficienţă a ofertei, efectele negative se reflectă asupra nivelului satisfacţiei consumatorului.

Dar rigiditatea şi inadaptabilitatea nu trebuie absolutizate. Pe de o parte, sunt elemente ale ofertei care prezintă o oarecare supleţe: de exemplu, mijloacele de transport se pot adapta prin organizarea de curse suplimentare; în cazul capacităţilor de cazare şi alimentaţie, adaptarea se poate realiza prin construirea unor echipamente uşoare, nepretenţioase, care să nu necesite timp sau eforturi investiţionale mari -camping-uri, căsuţe, terase, grădini de vară etc. Pe de altă parte, există posibilitatea substituirii unor componente ale ofertei, considerată de unii autori ca o altă trăsătură, situaţie în care este necesar ca elementele ofertei să aibă caracter polifuncţional, să poată satisface mai multe tipuri de nevoi, fără investiţii suplimentare.

CAPITOLUL VI

POTENŢIALUL TURISTIC
Activitatea turistică este determinată - aşa cum s-a arătat - de satisfacerea unor nevoi ca odihna, recreerea, distracţia, cunoaşterea etc. Acest lucru este posibil în condiţiile existenţei unui cadru natural adecvat, nepoluat, a unor valori de cultură, artă şi civilizaţie, capabile să trezească interesul turiştilor, să genereze şi să stimuleze călătoria. Cu alte cuvinte, mediul - cu elementele sale naturale şi create de om -, calitatea acestuia şi, implicit, potenţialul turistic reprezintă motivaţia principală a vacanţelor.

Parte integrantă a ofertei turistice, potenţialul constituie, prin dimensiunile şi varietatea componentelor sale, prin valoarea şi originalitatea acestora, condiţia esenţială a dezvoltării turismului în limitele unui perimetru. în acest context, capătă semnificaţie deosebită, pentru conturarea strategiei expansiunii turistice, evaluarea potenţialului şi a structurii sale, a gradului de atractivitate, a stadiului de exploatare şi posibilităţilor de valorificare în viitor.

5.1. Conţinutul şi structura potenţialului turistic

Pornind de la faptul că „atracţia turistică este motivul fundamental al receptării publicului de către o anumită destinaţie pentru distracţie, curiozitate sau educaţie"¹, o zonă sau un teritoriu prezintă interes în măsura în care dispune de elemente de atracţie a căror amenajare poate determina o activitate de turism.

În concordanţă cu o asemenea abordare, potenţialul turistic al unui teritoriu poate fi definit, la modul general, prin ansamblul elementelor ce se constituie ca atracţii turistice şi care se pretează unei amenajări pentru vizitare şi primirea călătorilor.

Şi alţi specialişti dau acelaşi sens noţiunii de potenţial turistic, detaliind suplimentar natura elementelor; astfel, acesta este considerat „totalitatea elementelor cadrului natural şi social-istoric, care pot fi valorificate, într-o anumită etapă"², pentru oricare formă de activitate turistică.

Pentru definirea conţinutului potenţialului turistic, în literatura de specialitate sunt consacrate noţiuni ca atracţii turistice şi resurse turistice, termeni care, în opinia multor autori, au semnificaţie şi arii diferite. Astfel, atracţiile turistice au o sferă de cuprindere mai restrânsă, limitându-se la elementele care atrag atenţia, produc impresie, incită la călătorie. Totodată, se apreciază că noţiunea de atracţie defineşte cu precădere latura afectivă a diferitelor componente ale potenţialului. Cu toate acestea, termenul este cel mai apropiat de rolul îndeplinit - motiv de călătorie - şi, corespunzător, mai frecvent folosit, cel puţin în literatura străină.

Resursele turistice acoperă o arie problematică mai largă; pe de o parte, noţiunea este utilizată pentru a desemna motivul de vizitare şi, în acest caz, se referă atât la atracţia propriu-zisă, cât şi la modul de exploatare, la implicaţiile de ordin economic asupra turismului şi, pe de altă parte, este folosită pentru a defini mijloacele, sursele necesare desfăşurării activităţii turistice, respectiv resurse naturale, materiale, umane şi financiare.

De asemenea, pentru exprimarea ansamblului atracţiilor se mai utilizează şi conceptele de „fond turistic" şi „patrimoniu turistic". Şi în această situaţie se impun câteva precizări; dacă noţiunea „fond turistic", definit prin totalitatea resurselor naturale şi culturale cu destinaţie turistică, poate fi echivalentă cu cea de potenţial, patrimoniul are o sferă de referinţă mult mai cuprinzătoare, incluzând alături de atracţii şi baza tehnico-materială specifică şi chiar infrastructura, componente ce asigură exploatarea, valorificarea bogăţiilor turistice.

Indiferent de modul de abordare, cu sensul mai larg sau mai restrâns, sub aspectul material-obiectiv sau afectiv etc, potenţialul turistic are rol determinant, fundamental pentru existenţa şi dinamica activităţii turistice. Din punctul de vedere al conţinutului, el reuneşte elemente de o mare diversitate care se constituie nu numai ca motive de călătorie, ci reprezintă chiar „materia primă" a turismului, consumându-se efectiv - prin deteriorare, prin reducerea valorii sau atractivităţii - în procesul desfăşurării vacanţelor.

Varietatea componentelor potenţialului turistic şi rolul lor diferit asupra fenomenului turistic au făcut necesară structurarea şi ierarhizarea lor; astfel, în teoria şi practica de specialitate există mai multe criterii şi modalităţi de grupare a atracţiilor turistice.

Cea mai importantă şi frecvent utilizată clasificare în domeniu împarte atracţiile turistice (potenţialul), după conţinutul lor, în două categorii principale: atracţii naturale şi atracţii antropice (man made); la rândul lor, fiecare din cele două categorii se subdivide în grupe omogene (fig. 6.1.).

Potenţialul turistic natural cuprinde ansamblul condiţiilor pe care le oferă cadrul natural, prin componentele sale - relief, climă, hidrografie, vegetaţie, faună, monumente naturale, rezervaţii -, pentru petrecerea vacanţei şi respectiv atragerea unor fluxuri turistice. Fiecare dintre componentele menţionate îşi exercită influenţa asupra activităţii turistice printr-o serie de aspecte specifice, determinând, la rândul lor, forme particulare de manifestare a turismului.

Astfel, relieful, prin tipurile - glaciar, carstic, vulcanic etc. -, treptele şi altitudinile sale, prin peisajul geomorfologic, formele sale bizare, fenomenele geologice, monumentele naturii ş.a. se constituie ca atracţie turistică de sine stătătoare,