Universitatea creştină „dimitrie cantemir” facultatea de management turistic

particularităţi, dar, din punctul de vedere al ţărilor primitoare, între ele nu există o delimitare categorică, ci o interdependenţă care serveşte promovarea în ansamblu a activităţii turistice. De altfel, acest fapt este firesc, deoarece se oferă aceeaşi bază materială de primire atât turiştilor interni, cât şi turiştilor străini, trataţi ca solicitanţi simultani de servicii turistice.

Studiind curentele turistice internaţionale care au loc într-un cadru geografic delimitat ca arie, se poate face următoarea subclasificare a turismului internaţional:

- turismul receptor (turismul activ, de primire) reprezintă acea parte a turismului care

înregistrează sosirile cetăţenilor străini într-o ţară dată, aceşti cetăţeni având domiciliul permanent în ţara emitentă. Turismul receptor reprezintă pentru ţările primitoare o sursă importantă şi eficientă de încasări valutare;

- turismul emiţător (turismul pasiv, de trimitere) reprezintă acea parte a turismului internaţional

care înregistrează plecările cetăţenilor unei ţări (pentru călătorii) în străinătate.

O altă clasificare a turismului se poarte face după gradul de mobilitate al turistului. Turistul intern sau internaţional poate să-şi satisfacă cererea de servicii turistice fie rămânând un timp cu durată variabilă într-o zonă (staţiune) turistică, ceea ce a dat naştere noţiunii de turism de sejur, fie sub forma unor deplasări continue, pe itinerare stabilite dinainte sau ocazional, cu opriri şi rămâneri scurte în diferite localităţi (microzone) de pe traseele traversate, ceea ce a dat naştere turismului de circulaţie (itinerant, în circuit etc).

Întrucât turistul devine tot mai mobil, se tinde către un turism de vizitare, în care programul cuprinde vizitarea într-o vacanţă mai multor localităţi sau ţări. Scurtarea duratei de şedere într-o localitate, staţiune, zonă sau ţară este o tendinţă mondială, o consecinţă a diferitelor forme de turism de circulaţie.

În ceea ce priveşte turismul internaţional, în cadrul acestei clasificări se distinge şi turismul de tranzit, noţiune legată inerent de traversarea, cu sau fără oprire a unor ţări sau zone pentru a ajunge la anumite destinaţii mai îndepărtate.

În perspectiva anilor viitori, este previzibilă dezvoltarea turismului de tranzit, datorită numărului crescând de automobile proprietate personală, cât şi timpului liber sporit şi dorinţei turistului de a vizita cât mai multe ţări.

În funcţie de utilizarea timpului disponibil pentru călătorii, turismul de sejur poate avea următoarele forme:

• 
  turismul de sejur lung (rezidenţial), în care sunt incluşi acei turişti a căror durată de şedere
  

într-o localitate, staţiune etc, depăşeşte o lună de zile. Această formă de turism prezintă, în general, caracteristici tipologice bine definite, deoarece presupune, a priori, că turiştii au depăşit limita de vârstă pentru muncă activă (de exemplu, pensionarii care efectuează cure sau tratamente medicale în staţiuni balneoclimaterice, curele necesitând o perioadă de 30-60 şi uneori mai multe zile) sau că turiştii dispun de un nivel ridicat de venituri, ceea ce le permite să rămână perioade mai îndelungate într-o zonă, staţiune, localitate etc, fără a exercita o activitate remunerată. Aceste categorii de turişti preferă microzonele relativ liniştite, cu un climat blând, adecvat şi, de cele mai multe ori, perioade de timp care nu se suprapun cu vârfurile de sezon sau cu perioadele aglomerate în staţiunile (microzonele) respective.

Tot aici poate fi inclus, parţial, şi turismul de tineret, practicat în perioada vacanţelor de vară, a cărei durată poate depăşi o lună de zile. Prin specificul cererii turistice, tineretul preferă însă zone animate, cu posibilităţi diversificate de distracţie şi agrement, cu folosirea capacităţilor complementare de cazare mai ieftine.

- turismul de sejur de durată medie cuprinde acei turişti a căror rămânere într-o zonă, staţiune etc. nu depăşeşte 30 de zile, perioadă ce coincide cu durata apreciată ca limită maximă a concediilor plătite. Experienţa activităţii turistice demonstrează că majoritatea turiştilor dispun de perioade limitate de concedii sau de vacanţă, ceea ce transformă turismul de sejur mediu în turism de masă, practicat de toate categoriile de populaţie, indiferent de nivelul veniturilor. Se poate aprecia totuşi că sejurul mediu este mai degrabă un criteriu caracteristic pentru toate categoriile de populaţie cu venituri medii şi submedii. în acelaşi timp, turismul de sejur mediu are un caracter sezonier pronunţat.

- turismul de sejur scurt cuprinde turiştii care se deplasează pe o durată scurtă de timp (de regulă pe o durată de până la o săptămână). Aici se includ, cu preponderenţă, formele turismului ocazional (de circumstanţă) şi diversele variante ale turismului de sfârşit de săptămână (week-end).

Din acest punct de vedere, în cazul turismului de sejur scurt se pot :e mita. în principiu, trei zone de vizitare situate, de regulă, într-o arie dispusă concentric în jurul localităţilor de reşedinţă ale turiştilor: ZONA I (preorăşenească), care cuprinde o rază de cea 15-45 km, accesibilă prin egăturile de transport în comun şi prin transportul comod cu autoturismele proprii; ZONA II, având o rază de cea 100 km, relativ uşor accesibilă cu mijloacele publice de transport şi cu mijloacele proprii de transport auto, dacă durata parcurgerii distanţelor nu depăşeşte de regulă două ore (pentru a nu obosi conducătorul autoturismului - şi el turist la rândul lui). în această zonă se află, de cele mai multe ori, şi cea de a doua reşedinţă, secundară, a turiştilor participanţi; ZONA III, specifică turismului de circulaţie pentru vizitarea unor obiective turistice mai îndepărtate, a căror accesibilitate este facilitată de căile comode de circulaţie.

Aparent, în cadrul acestei clasificări, deosebirile între formele menţionate de turism nu sunt marcate decât prin durata diferită a sejurului. în realitate însă această clasificare ia în considerare grupe tipologice diferenţiate de turişti, mai ales dacă se are în vedere şi faptul că turismul sezonier în staţiunile de litoral şi respectiv în staţiunile de sporturi de iarnă are o durată limitată (dictată de numărul zilelor însorite pe litoral, pentru plajă, sau al celor cu zăpadă, pentru practicarea sporturilor de iarnă), perioade care coincid cu vârfurile de cerere intensă de servicii. în acelaşi timp, între aceste categorii de turişti există diferenţe şi în ceea ce priveşte componenta pe grupe de vârstă, nivelul de venituri, gusturi şi preferinţe.

Turismul de circulaţie (itinerant) cuprinde turiştii care, în perioada con­cediului lor, se deplasează succesiv în diferite localităţi (zone) de interes turistic.

Prin caracteristicile ei, această formă de turism se diferenţiază pronunţat de turismul de sejur. în general se constată că turismul itinerant este mai puţin legat de un anumit sezon determinant, fiind tot atât de caracteristic şi sezonului intermediar (primăvară şi toamnă) ca şi sezonului estival. Totuşi, dacă perioada de intensitate maximă a turismului de circulaţie se înregistrează în timpul verii, acest fapt se datorează nu atât necesităţilor de a călători în scopuri turistice în timpul sezonului plin, cât, mai degrabă, perioadei de concedii impuse în unele ţări pentru un număr considerabil de salariaţi. De exemplu, în multe ţări cu economie dezvoltată (Germania, Franţa, Marea Britanie etc), marile uzine preferă să-şi întrerupă activitatea pentru perioada concediilor (exceptând secţiile cu foc continuu), decât să-i înlocuiască cu forţă de muncă insuficient calificată pe cei ce ar dori să plece în concediu în diferite perioade ale anului. Apare deci un adevărat exod în masă al vacanţierilor, mai ales dacă se are în vedere că prin aceasta se forţează concediul şi pentru personalul micilor întreprinderi - furnizori de subansamble şi piese pentru aceste uzine. în mod similar, familiile cu copii, în multe cazuri, sunt constrânse să-şi programeze concediile în perioadele vacanţelor şcolare.

În cele expuse anterior s-a făcut referire la un factor important care influenţează fluxurile turistice: sezonalitatea. Influenţele sezonalităţii, respectiv practicarea turismului în perioada sezonului plin (de vară sau de iarnă), în perioada sezonului intermediar (de început sau de sfârşit de sezon) şi în perioadele de extrasezon constituie o problemă deosebit de acută, care este studiată cu atenţie de specialiştii din industria turismului, căutându-se soluţii pentru atenuarea intensităţii acestor vârfuri sezoniere şi asigurarea unei activităţi eşalonate cât mai raţional în tot cursul anului.

Există însă o serie de manifestări turistice care nu permit asemenea imixtiuni (de exemplu: sezonul sporturilor nautice de vară, al sporturilor de iarnă, sezonul sărbătorilor tradiţionale etc.) în ceea ce priveşte perioadele de sezon în care au loc aceste activităţi.

Din punctul de vedere al sezonalităţii, distingem:

- turismul de iarnă, care prezintă două caracteristici distincte, după motivul pentru care se face deplasarea: turismul pentru zăpadă şi turismul pentru soarele căutat şi în timpul iernii;

- turismul de vară, care are loc în perioadele calde ale anului (de preferinţă legat de apă, soare, litoral, băi de nămol, cure héliomarine). Acest turism se caracterizează prin fluxuri masive, cu o mare diversificare în ceea ce priveşte tipologia turiştilor şi a produselor turistice, având îndeosebi un caracter de masă. Deşi este practicat, în cea mai mare parte, de turişti cu venituri modeste, datorită volumului său masiv, constituie forma de turism cu rol hotărâtor în rezultatele economice ale activităţii turistice ale unei ţări (zone, staţiuni);

- turismul de circumstanţă (ocazional) este de obicei un turism localizat în timp şi spaţiu, cu fluxuri limitate ca durată, generate de anumite evenimente specifice (de exemplu, sezonul de vânătoare şi pescuit sportiv) sau de diferite festivităţi tradiţionale, naţionale şi internaţionale, cu caracter periodic sau ocazional (folclorice, cultural-artistice, sportive etc.).

O altă clasificare împarte diversele forme de turism în funcţie de mijlocul de transport folosit de turist pentru parcurgerea distanţei dintre localitatea (ţara) de reşedinţă şi localitatea (ţara) în care îşi petrece vacanţa.

Din acest punct de vedere se distinge, înainte de toate, drumeţia, excursiile pedestre cu scop recreativ şi de îngrijire a sănătăţii în zonele nepoluate, cu o natură nealterată, la care pot fi asociate şi manifestările mai complexe, ca: excursiile în munţi şi alpinismul, camparea în corturi pentru turiştii pe cont propriu şi în tabere de corturi pentru grupurile organizate şi semiorganizate; tot aici trebuie să fie inclusă şi vânătoarea (exerciţiul sportiv de agrement care presupune însă şi drumeţia) şi pescuitul sportiv. Urmează turismul feroviar, trenul rămânând mijlocul clasic de transport pentru un procent important al persoanelor dornice de a călători. Acest mijloc de transport este apreciat tot mai mult datorită extinderii reţelelor de căi ferate care, practic, leagă toate localităţile importante atât pe plan intern, cât şi internaţional, creşterii vitezei de transport şi confortului trenurilor.

Datorită investiţiilor şi inovaţiilor în domeniul transporturilor auto, dezvoltării şi modernizării reţelei de şosele şi autostrăzi, creării infrastructurii turistice rutiere, în secolul XX s-a intensificat, în majoritatea ţărilor, turismul rutier, cu formele sale specifice, ca: cicloturismul, motociclismul şi, mai ales, turismul automobilistic (cu autocare şi cu autoturisme proprietate personală sau închiriate de la agenţii specializate). Folosirea autoturismelor în scopuri turistice a crescut în mod semnificativ, îndeosebi în ultimele decenii, pe măsura sporirii numărului de proprietari de autoturisme. Dezvoltarea turismului rutier, dar mai ales a turismului automobilistic, a dus şi la diversificarea corespunzătoare a echipării şi dotărilor amplasate de-a lungul reţelelor rutiere (restaurante rutiere, staţii service, staţii de benzină etc).

Turismul naval foloseşte ca mijloc de transport navele maritime şi fluviale. Companiile de navigaţie organizează de altfel, ca şi agenţiile de turism, croaziere maritime şi fluviale apreciate de turişti.

În cadrul turismului naval, s-a dezvoltat foarte mult şi turismul nautic sportiv, care constă în excursii şi plimbări de agrement cu bărci cu motor şi vele, cu caiacuri, canoe etc, pe traseele oferite de porţiunile navigabile ale râurilor, precum şi de oglinzile de apă ale lacurilor naturale, ale deltelor şi lacurilor de acumulare.

Relativ mai târziu s-a dezvoltat şi turismul aerian, folosind avioanele, helicopterele etc. - forme de transport în plină evoluţie .

Punerea în serviciu a unor tipuri de avioane moderne, cu capacitate sporită de transport şi exploatare mai raţională a parcului de avioane, ca şi creşterea securităţii călătoriilor, au dus la dezvoltarea considerabilă a ofertei M oului aerian modern, care oferă reduceri de tarife pentru călătoriile turistice (de exemplu, în cazul avioanelor închiriate de agenţiile de voiaj la întreaga capacitate - tip charter).

În practica activităţii turistice se folosesc tot mai mult şi combinaţiile de d ferite forme de transport (de exemplu: aerian + automobilistic, formula "FLY AND DRIVE", croazierele fluviale cu returnarea turiştilor la reşedinţă pe calea aerului etc), ceea ce reclamă reanalizarea periodică a ponderii diferitelor ~ :ace de transport utilizate în activităţile turistice.

Turismul feroviar, rutier, naval şi aerian, reducând distanţele dintre Meritele ţări ale globului, necesită un echipament tehnic modern şi o rtfrastructură tehnică complicată şi foarte costisitoare, adecvată diferitelor forme de transport turistic (gări, aeroporturi, porturi maritime şi fluviale de nteres general şi de agrement, reţea de şosele şi de autostrăzi, staţii de întreţinere şi reparaţii, servicii mobile de asistenţă tehnică rutieră, capacităţi a:e:.ate de cazare, alimentaţie, agrement, puncte comerciale etc.) concentrate într-o ofertă complexă etalată pe arterele respective de circulaţie.

Cunoscând faptul că turismul, în adevăratul sens al cuvântului, are întotdeauna un caracter activ, incluzând deplasările, vacanţele, excursiile, agrementul etc, el se practică în funcţie de anumite motivaţii, de cele mai multe ori purtând amprente pronunţat individuale. După criteriul motivaţiilor deplasărilor, se disting următoarele forme de turism:

- turismul de agrement, formă de turism practicată de călătorii care caută să profite de frumuseţile naturii (peisaje agreabile), de prilejul de a cunoaşte oameni şi locuri noi, istoria şi obiceiurile lor şi, în general, doresc să-şi folosească timpul de vacanţă pentru pradi-carea unor activităţi preferate (hobby etc). într-un sens determinant, turismul de agrement se interferează cu turismul cultural.

De altfel, atributul "cultural" se poate acorda oricărei forme de turism al cărei scop depăşeşte simpla deplasare în vederea odihnei, distracţiei, refacerii fizice ce sau sportului; oricărei călătorii în care noţiunea de odihnă este ccnsiderată, sub aspectele ei de înlocuire a ambianţei vieţii cotidiene, printr-o ambianţă mai stimulativă pentru satisfacerea necesităţilor spirituale; oricărei că Hori al cărei scop principal sau subsidiar este îmbogăţirea personalităţii individului sau dobândirea de noi cunoştinţe.

- turismul de odihnă şi recreere (destindere): dacă prin destindere nu se înţelege abandonarea tuturor activităţilor de orice natură ar fi ele, ci exercitarea, în mod voluntar, a unor activităţi diferite de cele practicate în mod obişnuit, turismul, în general, prin caracteristicile serviciilor sale, este un turism de odihnă şi recreere (destindere).

În acelaşi timp, turismul de recreere poate fi diferenţiat de turismul propriu-zis de odihnă, atât din punct de vedere fizic, cât şi intelectual; pe câtă vreme turismul de recreere se caracterizează prin sejururi medii relativ reduse (de exemplu: turismul de sfârşit de săptămână, turismul preorăşenesc, turismul rural - agroturismul etc.) şi presupune o mobilitate mai accentuată a turistului, turismul de odihnă are un caracter mai puţin dinamic, cu un sejur mai lung, petrecut la o destinaţie determinată, care oferă condiţii naturale adecvate (de exemplu: într-o staţiune climaterică, balneomedicală, într-o staţiune de pe litoral sau în mediul rural etc).

Într-un sens determinant, turismul de odihnă este şi turismul de cură, dacă acestui termen i se retrage, în mod deliberat, conţinutul de tratament balnear propriu-zis şi de îngrijire medicală adecvată anumitor maladii; aici, plăcerile recreerii (destinderii) şi odihnei sunt legate şi de dorinţa de schimbare a mediului, de vizitare a unor locuri necunoscute, a unor obiective de interes turistic etc.

- turismul de tratament şi cură balneomedicală practicat încă din antichitate, este o formă specifică a turismului de odihnă, care a cunoscut o mare dezvoltare, îndeosebi în ultimele decenii, o dată cu creşterea surmenării şi a numărului bolilor profesionale provocate de stresul vieţii moderne din marile aglomeraţii urbane.

El îmbină destinderea cu diferite forme de cură şi tratament balneomedical şi se practică în staţiunile balneomedicale şi climaterice cu bogate resurse naturale de cură: ape minerale, termale, nămoluri, mofete etc, cu efecte terapeutice, situate de obicei în zonele cu un microclimat specific, adecvat pentru tratarea diferitelor maladii.

Acestor resurse naturale li se adaugă, de obicei, baza materială şi infrastructura tehnică specifică realizată de mâna omului, pentru punerea lor în valoare într-o măsură cât mai mare (sanatorii, policlinici, cabinete medicale, posibilităţi de agrement şi distracţii etc). Turismul propriu-zis de cură este cunoscut în literatura de specialitate şi sub denumirea de „termalism”, „climatism” etc.

Turismul balneomedical reprezintă una dintre cele mai cunoscute forme de activitate turistică şi un factor multiplicator important al dezvoltării economiei turismului.

Avantajele pe care le oferă turismul balneomedical sunt:

- repartizarea mai uniformă a activităţii turistice în diferite zone din ţară;

• 
  distribirea relativ liniară şi cu o intensitate constantă a circulaţiei turistice în cursul întregului an, turismul balneoclimateric fiind cel mai puţin sensibil la influenţele sezonalităţii şi la oscilaţiile sezoniere ale cererii;
  

- asigurarea unor sejururi medii relativ constante şi mai lungi (12-30 zile), puţin influenţate de tendinţele reducerii duratei sejurului mediu al turiştilor în majoritatea ţărilor;

- atragerea unei clientele stabile, rezultatele tratamentelor şi curelor balneare fiind condiţionate, în general, de repetarea lor într-o perioadă de mai mulţi ani. în plus, pentru persoanele trecute de o anumită categorie de vârstă (turişti de aşa-numita "vârstă a treia") se impune un control periodic general al sănătăţii;

- realizarea unor încasări medii sporite pe zi/turist, ca urmare a solicitării şi prestării unei game de servicii specifice de cură balneară şi tratamente medicale complexe şi calificate, deci mai costisitoare în comparaţie cu alte forme de turism;

- ridicarea coeficienţilor de utilizare a capacităţilor de bază materială turistică (de cazare, tratament, alimentaţie etc).

În perspectiva perioadelor viitoare, ca urmare a creşterii longevităţii, a:eastă formă de turism se va dezvolta considerabil, având ca obiect nu numai tratamentul balnear propriu-zis, ci şi tratamentele şi curele balneo-medicale profilactice (aplicate persoanelor active de vârstă medie şi peste medie).

Existenţa unor bogate resurse naturale balneoclimaterice în ţara ~cas;ră oferă turismului românesc posibilitatea de a dezvolta intens turismul balneomedical.

- turismul sportiv este o formă a turismului de agrement, motivat de dorinţa de a învăţa şi de a practica diferite activităţi sportive, ca o consecinţă tot mai pregnantă a vieţii sedentare a populaţiei urbane din zilele noastre. Ponderea cea mai mare în turismul sportiv îl ocupă sporturile nautice de vară (canotaj, schi nautic, yahting etc.) şi sporturile de iarnă în staţiunile de altitudine (schi, patinaj), unde abundenţa şi durata zăpezii permit practicarea acestora, la care se adaugă alpinismul şi ascensiunile pe munte, motivate de dorinţa de cucerire a naturii, plimbările şl excursiile, pescuitul sportiv şi vânătoarea sportivă (din ce în ce mai apreciate şi solicitate), activităţile sportive pronunţat individualizate (gimnastică sportivă, aerobică, ciclism, călărie etc), precum şi orice alte manifestări sportive ocazionale (competiţii sportive amicale, tenis, golf, tir sportiv, "safari fotografic" etc).

Conţinutul noţiunii de turism sportiv nu este încă suficient clarificat: în această categorie unii organizatori de turism sunt tentaţi să includă şi formele pasive de participare a turiştilor, ca spectatori, la gama manifestărilor sportive de orice natură: competiţii amicale locale de amatori, întâlniri ale echipelor sportive de performanţă, Jocurile Olimpice. În realitate, turismul sportiv pasiv se bazează pe oferirea unor posibilităţi complementare de agrement pentru turiştii care îşi petrec vacanţa într-o anumită localitate sau, respectiv, pe organizarea unor călătorii pentru amatorii de spectacole sportive. în adevăratul sens al cuvântului, turismul sportiv presupune o participare efectivă a turiştilor la diferitele acţiuni sportive care, evident, constituie şi ele o formă de agrementare a vacanţei turiştilor, atât din punctul de vedere al predilecţiei acestora pentru diferitele ramuri sportive, cât şi, în anumite cazuri, ca rezultat al unor recomandări cu caracter medical (pentru evitarea obezităţii, pentru schimbarea modului sedentar de viaţă, gimnastică medicală de întreţinere etc).

Turismul de cumpărături (SHOPPING TOURISM) constă în deplasările ocazionale în alte localităţi (sau într-o altă ţară), în vederea achiziţionării unor produse în condiţii mai avantajoase (de preţ, calitate etc.) decât cele oferite pe plan local (naţional), ori a unor produse pe care nu le oferă piaţa locală, evident dacă aceste avantaje se justifică prin reglementările vamale adoptate de diferite ţări.

Turismul tehnic şi ştiinţific este mai mult ocazional decât cel oferit de programele agenţiilor de turism. El se referă, în special, la vizitarea cu caracter documentar sau de schimb de experienţă, a unor obiective industriale sau agricole, cât şi a unor obiective amenajate special în scopuri productive (de exemplu: obiective hidroenergetice, mine etc). În domeniul ştiinţific există, de asemenea, numeroase obiective de atracţie pentru specialişti, care pot deveni şi ele atracţii turistice, ca de exemplu peşterile, observatoarele astronomice, rezervaţiile naturale şi monumentele naturii (delta, microzonele cu floră şi faună specifică etc).

Turismul religios constă în pelerinajele credincioşilor la lăcaşurile de cult, considerate sfinte de diferite religii (de exemplu: mănăstirile din nordul Moldovei pentru creştini, oraşul sfânt Mecca pentru musulmani etc). în aceeaşi măsură, marile sărbători de cult (Crăciun, Paşte etc), hramurile mănăstirilor şi bisericilor atrag, în perioadele sărbătorilor religioase tradiţionale, un număr considerabil de pelerini. Deşi scopul călătoriei lor este manifestarea credinţei, comportamentul lor, din punctul de vedere al solicitărilor de servicii turistice, nu diferă de solicitările celor care participă la diferite alte forme de turism (pentru cazare, pentru alimentaţie etc). Mai mult, aceşti pelerini sunt dispuşi să cheltuiască sume considerabile pentru achiziţionarea de cadouri, amintiri etc. De menţionat că, în perioada regimului dictatorial din ţara noastră, turismul religios a fost "tabu", deşi într-o formă camuflată s-a practicat pe scară largă pe tot cuprinsul ţării.

După caracteristicile socioeconomice ale cererii se pot distinge forme specifice ca: turismul particular, turismul social şi turismul de afaceri şi congrese.

Această clasificare se utilizează din ce în ce mai frecvent pentru a se evita, prin diferite clasificări parţiale (fragmentare), o delimitare prea rigidă a formelor de activitate turistică, menite, în ansamblul lor, să reprezinte o activitate complexă, cu multe implicaţii economice şi sociale.