Universitatea din bucureşTI

Fig. 6. Desen ştiinţific şi schiţă de hartă într-un sector de luncă
În procesul de analiză a obiectivului, pentru realizarea desenului după natură, se desfăşoară o succesiune de operaţii care se referă la:

• 
  stabilirea unui punct optim de observaţie;
  
• 
  identificarea obiectelor de interes major şi secundar;
  
• 
  observarea formei generale a obiectelor care urmează a fi reprezentate; „descompunerea” lor în suprafeţe cu orientări şi înclinări diverse;
  
• 
  notarea perspectivei: din faţă, profil, din ce unghi apar ele observatorului;
  
• 
  identificarea poziţiei obiectelor de interes faţă de orizont: deasupra, în dreptul sau sub linia de orizont;
  
• 
  stabilirea dimensiunilor principale: lăţime, înălţime.
  

Pe teren, prima etapă o reprezintă observaţia ştiinţifică dintr-un punct cu perspectivă optimă, în funcţie de scopul studiului.

Ca principiu de bază, observaţia ştiinţifică pleacă de la prezent şi caută să înţeleagă trecutul, încercând să-l reconstituie prin urmele lăsate. De exemplu, în observarea, identificarea şi redarea reliefului fluvial, se începe cu reperarea firului apei, ca fiind elementul evident. Curentul de apă principal se canalizează în lungul unei forme cu aspect de jgheab, care se delimitează spre exterior prin maluri. Malurile pot fi abrupte sau, dacă sunt line, se continuă spre firul apei printr-o plajă cu material mai mult sau mai puţin grosier. Pornind de la firul apei spre exterior, ochiul şi mintea încep să înregistreze schimbările de imagine. Acestea sunt, la un prim nivel de interpretare, schimbări de planuri: planul orizontal al nivelului apei, planul înclinat, care limitează apa şi se desfăşoară spre exterior etc.

Odată finalizat primul proces de „scanare” a imaginii care se deschide în faţa ochilor geografului, în etapa a doua se reia operaţiunea, dar pe o altă treaptă de complexitate.

Pornind tot de la firul apei spre exterior, întâi pentru o jumătate, apoi pentru cealaltă jumătate a cadrului, se identifică şi se atribuie îmbinările de planuri unor diverse forme de relief: albie minoră limitată de mal abrupt, continuată cu albie majoră internă etc. Reluarea procesului permite înregistrarea detaliilor morfometrice (înălţimi, lungimi), identificarea formelor de relief, a constituţiei lor petrografice, a vegetaţiei şi utilizării terenurilor, a elementelor de dinamică etc.

Perspectiva de observaţie se bazează pe aprecierea din vedere a proporţiilor şi a raporturilor dintre linii. Această apreciere se face cu ajutorul creionului ţinut fix, între vârfurile degetelor, în aşa manieră ca degetul mare să aibă libertatea de a se ridica sau coborî pe creion, pentru a marca diferitele puncte de reper (fig. 7). Măsurătoarea se face ţinând ochiul închis şi braţul bine întins, privind din acelaşi loc şi din aceeaşi poziţie, mişcând numai ochiul. Evaluarea din ochi trebuie făcută întotdeauna de la dreapta la stânga pentru linii orizontale şi de jos în sus pentru cele verticale, ca unitate de măsură lăsându-se dimensiunea cea mai mică.

Fig. 7. Aprecierea proporţiilor cu ajutorul creionului
Perspectiva de observaţie depinde de distanţa la care se află diferitele obiecte, direcţia din care acestea sunt privite (faţă, stânga, dreapta) şi înălţimea la care se găsesc faţă de ochiul observatorului.

Interpretarea genetică a faptelor constituie nivelul final al observaţiei ştiinţifice de teren. În exemplul ales, acesta poate fi schimbarea de curs identificată în luncă, prin existenţa unei albii părăsite, cu funcţionalitate temporară. Gradul de acoperire cu vegetaţie şi tipul acesteia oferă indicii asupra perioadei de mutare a cursului, succesiunea malurilor line şi abrupte indică tendinţele actuale de meandrare, existenţa ostroavelor, a multitudinii lor şi granulometria aluviunilor constituie repere privind competenţa râului şi modurile dominante de transport, corelabile cu influenţele antropice etc. În acest stadiu, observaţia ştiinţifică necesită în mod obligatoriu integrarea, pe baza sintezei, a informaţiei parţiale (morfometrice, morfografice, morfogenetice şi dinamice), într-un tablou logic-coerent, care să explice realitatea.

A treia etapă constă în realizarea propriu-zisă a schiţei de hartă sau/şi a desenului după natură, pe care să se evidenţieze observaţiile de interes detaşate din analiza ştiinţifică. Schiţa de hartă se completează prin cel puţin două-trei profile transversale şi longitudinale, care se execută pe teren sau, ulterior, la birou..

Execuţia desenului parcurge o succesiune de operaţii, care pot fi sistematizate în trei faze:

• 
  prima fază a desenului constă în trasarea unui cadru, a unui dreptunghi convenţional, prin punctele extreme ale modelului. Coala de hârtie sau caietul de teren se orientează în sensul celei mai mari dimensiuni;
  
• 
  a doua fază de execuţie o reprezintă raportarea la acest cadru a unor vizări multiple, marcând raportul liniilor (înălţime, lungime, adâncime) şi al suprafeţelor care compun obiectul/obiectele de interes. Se fixează linia de orizont şi punctul/punctele de fugă. Linia de orizont, punctul de vedere şi liniile de fugă sunt determinate de poziţia desenatorului faţă de obiectele din faţa sa;
  
• 
  a treia fază constă în redarea detaliilor şi în accentuarea părţilor umbrite
  

3.2.13.1. Linia de orizont, linii de fugă, punct de vedere. Prin orizont sau linie de orizont se înţelege linia care pare a delimita cerul de pământ saude apa mării. Această linie aparentă reprezintă orizontul vizual. Într-un tablou, linia de orizont marchează planul cel mai îndepărtat în raport cu baza inferioară a acestuia. (linia de pământ). Spaţiul delimitat prin linia de orizont şi baza inferioară a tabloului se numeşte plan terestru. Spaţiul care trece în sus de orizont se numeşte plan aerian. Întotdeauna, linia de orizont se găseşte la înălţimea ochiului observatorului, fiind în funcţie de poziţia desenatorului.

Toate obiectele care se află sub linia de orizont se prelungesc prin linii ce tind să se întâlnească pe linia de orizont. Aceste linii reprezintă liniile de fugă. Liniile de fugă aşezate la înălţimea ochiului se confundă cu linia de orizont.

Punctul de vedere sau punctul principal de fugă este punctul care se găseşte pe linia de orizont în faţa observatorului, în dreptul ochiului acestuia. (fig. 8). Chiar dacă privirea se deplasează pe verticală sau orizontală, punctul de vedere rămâne neschimbat dacă desenatorul nu îşi mişcă capul. Toate liniile de perspectivă văzute din faţă sau toate liniile perpendiculare, fie la baza tabloului sau linia de pământ, fie la linia de orizont, se îndreaptă către punctul principal de vedere.


Fig. 8. Linia de orizont, linia de pământ, linii de fugă, punctul de vedere şi puncte de distanţă (Armaş,Damian 2001)
În afară de punctul de vedere, , după poziţia obiectelor aşezate în tablou, există şi alte puncte de fugă, numite puncte accidentale. Ele indică direcţia şi se găsesc întotdeauna pe linia de orizont.

Spaţiul cuprins între obiectul desenat şi desenator se numeşte distanţă.

Distanţa are ca efect micşorarea dimensiunii obiectelor şi deformarea lor, dar şi atenuarea gradată a intensităţi coloraţiei, până la un gri uniform.

Pentru redarea perspectivei, această distanţă se raportează şi se fixează pe tablou prin intermediului Punctului distanţă. Acesta este un punct de fugă plasat pe linia de orizont, la stânga sau la dreapta punctului de vedere, la aceeaşi distanţă la care se află observatorul de obiectul pe care îl desenează. Liniile orizontale care fac cu baza tabloului unghiuri de 45º fug la punctul de distanţă, iar cele care se înscriu între 45º şi 90º fug la puncte accidentale. Pentru ca ochiul să cuprindă un obiect în toată înfăţişarea sa, acesta trebuie privit de la o distanţă de trei ori mai mare decât dimensiunea sa maximă. De exemplu, un arbore cu o înălţime de 10 m urmează a fi desenat de la o depărtare de 25-30 m.

Liniile paralele cu baza tabloului sau cele perpendiculare pe ea rămân paralele, numai că aceste linii, ca şi obiectele care se sprijină pele, se vor reda micşorat, pe măsură ce sunt mai îndepărtate.
3.2.13.2. Redarea înălţimii, lăţimii şi adâncimii obiectelor (scările de fugă). Cu cât obiectele sunt mai îndepărtate, cu atât ele par mai mici. Ca să poată fi redată înălţimea lor corectă, în funcţie de distanţa la care se află de observator, trebuie construită o scară a înălţimilor. De exemplu, în cazul unui şir de stâlpi, se duce de la baza şi din vârful celui mai apropiat câte o linie de fugă; acestea se vor întâlni într-un punct pe linia orizontului. Înălţimea stâlpului următor se va afla ducând o orizontală din linia de fugă bazală, de pe care se va ridica o perpendiculară pe cealaltă linie de fugă.. Înălţimea acestei perpendiculare corespunde cu înălţimea corpului a cărui reprezentare se doreşte (fig. 9).

Fig. 9. Redarea corectă a înălţimii obiectelor din planul îndepărtat (Armaş, Damian 2001). Scara înălţimilor se construieşte ducând din baza şi vârful obiectului apropiat câte o linie de fugă la linia de orizont. Din baza obiectului situat în planul doi se construieşte o orizontală spre linia de fugă inferioară. Înălţimea obiectului este dată de mărimea perpendicularei dusă spre linia de fugă superioară. Este necesar ca obiectele vizate să prezinte înălţimi identice sau foarte apropiate.
Lăţimea obiectelor din planul mai îndepărtat se reprezintă într-un mod asemănător, pe linii de fugă trasate din extremităţile obiectului din primul plan (fig. 10).

Fif. 10. Redarea corectă a lăţimii obiectelor din planul îndepărtat (Armaş, Damian, 2001). Scara lăţimilor/lungimilor se construieşte plecând de la linii de fugă duse din extremităţile laterale ale obiectului din planul apropiat. Lăţimea obiectelor din planurile îndepărtate este fixată între limitele dreptelkor. Se presupune că obiectele vizate au dimensiuni asemănătoare.
În profunzime, distanţa dintre obiecte pare să se micşoreze, deşi ea rămâne constantă. Măsura în care trebuie apropiate între le obiectele din fundal, pentru a reda această iluzie a adâncimii, se obţine prin metoda paralelelor.

În cazul unui şir de arbori plantaţi la distanţe egale în lungul unei şosele sau mal, se va desena înălţimea celui din primul plan. Din vârful şi baza sa se vor duce drepte la punctul de vedere. Se va reprezenta şi ultimul copac. Din vârful primului arbore se va duce o orizontală la baza tabloului (linia de pământ), care se va împărţi în atâtea părţi egale câţi arbori mai sunt de reprezentat. Ultima diviziune se va uni cu vârful ultimului copac şi va fi prelungită până intersectează linia de orizont. Punctul de intersecţie se va uni cu toate celelalte diviziuni (5, 4, 3, 2, 1). Din punctele 5’, 4’, 3’, 2’, 1’, se vor coborî perpendiculare pe cealaltă linie de fugă. (fig. 11.).

4. Procedee de cercetare geografică
Procedeele cercetării geografice pot fi clasificate în: procedee specifice, în special cele care ţin de cercetare de teren şi reprezentarea fenomenelor şi obiectelor de cercetat pe hărţi tematice, şi procedee generale, care aparţin sferei ştiinţei, dar care „îmbracă” o expresie particulară în geografie.

Geografia, ca ştiinţă a spaţiului terestru, care dispune de modalităţi specifice de expresie cartografică a faptelor, presupune cunoaşterea şi aplicarea procedeelor de întocmire şi citire a hărţilor tematice, a strategiilor de reprezentare grafică şi cartografică.

Fig. 11. Redarea perspectivei obiectelor prin metoda paralelelor (Armaş, Damian, 2001). Când distanţa dintre obiecte este aceeaşi, iluzia apropierii corpurilor din planurile îndepărtate se obţine prin trasarea liniilor de fugă spre punctul de vedere (PV), pornind din vârful şi baza corpului din planul îndepărtat.
Aceasta deoarece proprietăţile şi caracteristicile lumii reale sunt cuantificate printr-un proces de abstractizare, fiind redate pe hărţi prin intermediul punctelor, liniilor şi arealelor, care constituie resursele de reprezentare vizuală. Aceste modalităţi de vizualizare pot fi folosite în mod individual sau combinat, în funcţie de scopul şi complexitatea hărţii. Este nevoie de multă practică pentru a alege strategiile cele mai sugestive pentru redarea simbolică a elementelor geografice pe o hartă tematică.

Totodată, în activitatea de cartografiere trebuie luat în considerare un spor de reprezentare pentru combaterea „factorului de ignoranţă”. Prin cartografiere se poate accentua mesajul printr-o gabaritare mai mare a datelor sau a graficii de reprezentare.

Strategiile de reprezentare diferă mult, în special, în funcţie de natura fenomenelor care urmează a fi redate. În acest sens, se pot distinge trei niveluri de reprezentare: redarea Informaţiilor calitative – nominale (prin semne convenţionale care se regăsesc în atlase de semne convenţionale), redarea celor cantitativ-statistice şi calitative – ordinale (cartograma, metoda arealelor etc.) şi reprezentarea pe scări proporţionale (diagrame, cartodiagrame).

În funcţie de scopul urmărit, resursele vizuale pot fi combinate în mod variat. De exemplu, în evidenţierea mai multor informaţii asupra unei singure variabile pot fi folosite concomitent mai multe resurse vizuale. Pe harta arealelor biogeografice, arealul unor unităţi taxonomice poate fi redat prin metoda fondului calitativ, iar tendinţele lor evolutive prin linii de mişcare.

Sub aspect istoric, procedeele geografice au fost pentru prima dată sistematizate în geografia românească de către Simion Mehedinţi, în lucrarea sa monumentală Terra, introducere în geografie ca ştiinţă (1931).

Principalele procedee geografice la care făcea referire Simion Mehedinţi sunt:

• 
  observarea faptelor geografice (care poate fi: directă – staţionară sau experimentală; şi indirectă – vizuală şi instrumentală, urmărind aspecte legate atât de dinamică, cât şi de formă);
  
• 
  măsurarea şi descrierea lor (descriere care trebuie să fie exactă, cantitativă, explicativă, comparativă în timp şi spaţiu, estetică);
  
• 
  reprezentarea grafică şi cartografică;
  
• 
  clasificarea faptelor geografice din perspectivă tipologică, funcţională şi taxonomică.
  

În prezent, aceste procedee apar îmbogăţite prin procedee generale, precum cele statistice descriptive şi inferenţiale în prelucrarea sistematică a datelor, în vederea reliefării unor legături între fenomene.

Un alt aspect important, care se regăseşte în geografia fizică românească, în special după anul 1995, este introducerea anchetei sociale, ca posibilitate de a testa modalităţile de relaţionare antropică la problemele de mediu, de risc şi hazard, ca urmare a capacităţilor perceptuale specific umane şi a influenţelor socio-economice şi culturale.

Prin intermediul procedeului de regionare, geografii fizicieni au o contribuţie majoră în probleme privind amenajarea teritoriului în sensul dezvoltării durabile. Plecând de la ideea că „ştiinţa trebuie să fie în stare să ne satisfacă trei trebuinţe principale: condensarea cunoştinţelor, prevederea cursului viitor al naturii şi explicaţia fenomenelor naturii” (Harré, 1963, p. 107), vom marca trei din procedeele generale: descrierea, explicaţia şi prognoza (previziunea).

Descrierea înseamnă a răspunde la întrebarea „ce este”, iar apoi la întrebarea „cum”. Descrierea începe prin a fi „realistă” (exactă şi cantitativă) şi sfârşeşte prin a fi relaţională (explicativă şi comparativă). Cu ajutorul ei se inventariază, clasifică, sistematizează cunoştinţele şi se stabilesc relaţii-temporale, de ordine şi succesiune între fenomene. Pentru a fi corectă, este necesară stabilirea criteriilor în funcţie de care se vor face clasificările. În principal, pot fi diferenţiate două tipuri de descriere: cantitative şi calitative.

Descrierile calitative presupun definirea operaţională a conceptelor, formularea lor în termeni observabili şi acţionali. De exemplu, pentru a defini operaţional conceptul de „risc natural” înseamnă a preciza condiţiile în care un fenomen natural legic devine risc, doar în raport cu o anumită comunitate umană, vulnerabilă la acel eveniment. Alături de operaţionalizarea conceptelor, de traducerea lor în indicatori, descrierile calitative presupun şi categorisirea, adică regruparea fenomenelor după unul sau mai multe criterii riguros stabilite, concomitent cu neglijarea tuturor celorlalte deosebiri. Categorisirea nu conservă decât relaţiile de echivalenţă şi de diferenţă între fenomene.

Descrierile cantitative introduc, aşa cum le arată şi numele, relaţii cantitative între fenomenele/obiectele studiate, afirmând că unele dispun într-o mai mare măsură de caracteristica avută în vedere. Acest tip de descrieri presupun două operaţii necesare: măsurarea (atribuirea unei valori cantitative) şi numărarea (atribuirea unei frecvenţe).

Explicaţia reprezintă o treaptă superioară a cunoaşterii ştiinţifice şi răspunde la întrebarea „de ce”. Ea urmăreşte surprinderea dinamicii i a interacţiunii fenomenelor, formularea unor legităţi. „Explicaţia răsare din integrarea faptelor într-un sistem complex de relaţii succesive, constante şi generale” (Pavelcu, 1972, p. 283).

În sens larg, explicaţia desemnează tot ceea ce clarifică, sporind senzaţia de înţelegere a fenomenelor investigate. „A explica înseamnă a urca pe scara necesităţi” (Espinoza, 1996, p. 47, citat de Armaş, 2006). Explicaţia înseamnă, totodată, ridicarea de la un nivel de abstractizare inferior spre altul superior, definind progresul cunoaşterii spre niveluri tot mai înalte de necesitate şi universalitate.

Într-un sens restrictiv, explicaţia este redusă la un proces deductiv. Hempel (1965) considera un fenomen ca fiind explicat, dacă acesta putea fi dedus din compoziţia a două ansambluri de fapte: din legile generale care îl guvernează şi din condiţiile particulare în care a apărut. Hempel a introdus în filozofie modelul „explicaţiei prin subsumarea de legi”, care conţine două submodele: nomologic-deductiv (răspunde la întrebările „de ce s-au întâmplat lucrurile” şi „de ce era de aşteptat ca lucrurile să se întâmple”) şi inductiv-probabilistic (justificând mai mult anumite aşteptări şi predicţii: „de ce lucrurile care s-au întâmplat erau de aşteptat sau nu”).

Pentru ca explicaţia geografică să fie cât mai corectă, este necesară specificarea sistemului explicativ, care constă în alegerea şi delimitarea variabilelor studiate, eliminarea, pe cât posibil, a surselor de eroare, stabilirea limitelor sistemului, lărgirea sau îngustarea sistemului explicativ. Prezenţa unor factori necontrolabili, a unor fenomene şi interferenţe neprevăzute nu pot fi complet eliminate, ci, eventual, diminuate.

Explicaţia presupune şi, totodată, trebuie fundamentată pe înţelegerea fenomenelor. Explicaţia face parte integrantă din înţelegere, dar nu se identifică cu aceasta. Înţelegerea implică în plus două particularităţi: rezonanţa psihologică şi intenţionalitatea. Înţelegerea este considerată un fel de empatie sau de recreare în subiectivitatea cercetătorului a obiectivităţii obiectului de studiu.

Prognoza (previziunea) se referă la anticiparea existenţei sau a desfăşurării fenomenelor cercetate, pornind de la legile generale şi condiţiile în care acestea vor avea loc. Proba că o ştiinţă se apropie de realitatea de studiu este dată de capacitatea ei de prognoză. Prognoza include un anumit grad de incertitudine i, respectiv, probabilitatea în estimarea evoluţiilor.

Între prognoza ştiinţifică şi explicaţie există o strânsă legătură. Din punct de vedere al structurii logice, ele sunt identice, ambele presupunând un proces deductiv. Dacă explicaţia deduce un fenomen observat din legile generale sau din condiţiile particulare în care el se produce, previziunea, pornind de la aceleaşi legităţi şi condiţii particulare, va deduce fenomenul care se va produce. „Singura diferenţă între cele două este momentul când sunt făcute: prognoza se face înaintea evenimentului, explicaţia după” (Matalon, 1994, p.646). Cu alte cuvinte, dacă predicţia priveşte înainte, anticipând fenomenele, explicaţia priveşte înapoi, de la ceea ce este, la ceea ce a fost. În consecinţă, capacitatea de a explica, atrage după sine capacitatea de a prevedea cursul evenimentelor. Pe de altă parte, validarea unei teorii înseamnă a confrunta în experienţă prognozele pe care le implică. O teorie incapabilă a prevedea, devine imposibil de probat.

Totodată, explicaţia i prognoza nu se suprapun. Există prognoze fără explicaţii, pe baza unor regularităţi trecute (extrapolare temporală) sau a unei legi empirice, fondată pe o simplă deducţie. Există însă şi explicaţii fără valoare predictivă, ca urmare a unui număr foarte mare de condiţii presupuse (greu de reconstruit).

Spre deosebire de explicaţie, prognoza ne apropie de practică, furnizând elemente care pot fi integrate în decizii şi oferind, astfel, caracter pragmatic ştiinţei. Prognoza are o mare valoare practică, pregătind pentru acţiune, dar şi teoretică, ajutând la elaborarea unor noi perspective asupra fenomenelor şi evenimentelor de cercetat.

Notele de curs au la bază lucrarea „Teorie şi metodologie geografică”, autor Iuliana Armaş, 2006, Editura Fundaţiei România de Mâine