Universitatea liberă internațională din moldova

8.2. Stabilizarea intereselor subiecţilor companiei aflate оn stare de criză

Unul dintre indicii principali ai eficacităţii managementului anticriză este atingerea unei stabilităţi ale intereselor tuturor subiecţilor din activitatea companiei.

Economia contemporană acordă o atenţie deosebită problemei stabilizării intereselor şi forţelor оn sistemele economice, examinвnd-o ca bază pentru dezvoltarea оncasărilor lor. Aceasta se explică prin faptul, că unitatea internă a sistemului, atinsă pe calea balansării diverselor interese a elementelor lui, permite sporirea radicală a potenţialului organizaţional-economic a companiei aflate оn stare de criză din contul efectului emergenţei.

Emergenţă – prezenţa unor astfel de calităţi оn cadrul unui sistem, care nu sunt caracteristice nici unui dintre elementele lui, dar care se manifestă оn general [70].

De aceea, o atenţie deosebită din partea administraţiei companiei trebuie acordată asigurării stabilităţii оn baza susţinerii permanente a balanţei de interese оn următoarele sectoare a ei: investitori, management, personal.

Managementul companiei trebuie permanent să menţină balanţa оntre interesele investitorilor (a proprietarilor) şi cele a personalului industrial-productiv (colaboratori angajaţi), care au posibilitatea de a coincide doar оn cadrul organizaţiei date. Pe măsura intrării companiei оn starea de criză zona coincidenţei intereselor se оngustează şi poate scădea la zero, fapt care ar оnsemna lichidarea ei (figura 8.1).

Оn figura 8.1 sunt prezentate patru stări ale organizaţiei din punct de vedere al intereselor investitorilor, managementului şi al personalului. Оn cazul dat оn calitate de criteriu al eficacităţii gestiunii anticriză poate fi considerat procentul de coincidenţă a intereselor tuturor trei subiecţi.

Fig. 8.1 Stări ale organizaţiei din punct de vedere al intereselor investitorilor, managementului şi al personalului.
Оn figura 8.1, managementul este evidenţiat din componenţa personalului, avвnd оn vedere statutul său deosebit оn organizaţie: pe de o parte, el este format din colaboratori, angajaţi, оn corespundere cu statutul personalului, iar pe de altă parte – el este obligat să reprezinte оn firmă interesele investitorilor (care, ca regulă, sunt mulţi la număr, şi sunt nevoiţi să оncredinţeze cuiva realizarea dreptului lor de proprietate), оn ce оl оndepărtează pe el de propriul personal angajat şi оi atribuie calităţi de investitor. Această dualitate a poziţiei managementului оn persoana administraţiei companiei şi оi conferă calităţi de factor aparte, sau subiect, care funcţionează оn mod specific.

La etapa de deschidere a companiei (prima etapă) interesele investitorilor şi ale personalului coincid la maximum – toţi consideră că оn viitor vor obţine profit ( unii – dividende, alţii – salarii оnalte) şi de aceea „activează” pentru management.

La etapa a doua, caracterizată prin funcţionare stabilă a organizaţiei, interesele investitorilor şi cele ale personalului puţin diferă: managementul se ocupă de unirea lor.

La etapa a treia, care reflectă starea de criză a organizaţiei (prin care, după cum este relatat mai sus, periodic trece fiecare subiect economic), cвmpul intereselor comune ale investitorilor şi ale personalului se оngustează considerabil. Ambele părţi sunt nesatisfăcute de management şi dacă ultimul nu dispune de forţe reale pentru a lărgi zona de coincidenţă a intereselor acestor subiecţi, atunci оncepe etapa a patra – lichidarea, falimentul. Pentru managerul general al companiei acesta este semnalul de alarmă.

La etapa a patra unicul punct de coincidenţă a intereselor investitorilor şi ale personalului devine vinderea profitabilă a proprietăţii (unii – pentru a achita salariile, alţii – pentru a-şi compensa parţial pierderile). Managementul precedent оn această situaţie nu mai este util: el este dat afară.

Оn aşa fel, cu cвt este mai mare cвmpul de coincidenţă a intereselor investitorilor şi ale personalului, cu cвt este mai largă baza managementului, cu atвt organizaţia este mai stabilă. Proporţiile diferite ale acestei corelaţii şi reprezintă indiciul eficacităţii managementului.

Reiese, că una din principalele probleme ale managementului organizaţiei aflate оn stare de criză este găsirea mijloacelor de lărgire a propriei baze („baza de conducere”). Studiile confirmă, că managementul general, necătвnd la situaţia sa intermediară, totuşi mai mult se оnclină spre interesele personalului şi, natural, оntr-o măsură mai mare este orientat la realizarea scopurilor acestei părţi a complexului economic al companiei industriale. O importanţă primordială оn acest caz оl are statutul patrimonial almanagerilor, оn deosebi al conducerii de vвrf. Оn acelaşi timp, distanţarea managementului de institutul proprietarilor (investitori) poate micşora sursa posibilităţilor sale strategice (din cauza scăderii оncrederii şi a оmputernicirilor).

Unul din mijloacele de creştere a cointeresării managementului organizaţiei оn activitatea efectivă este atragerea conducătorilor supremi оn institutul de proprietari ai organizaţiilor respective. Astfel de practică este caracteristică pentru multe companii străine care activează efectiv.

Оn rezultatul privatizării оntreprinderilor de stat оn Republica Moldova, unii conducători au devenit mari acţionari, fapt care оn general favorabil s-a reflectat asupra activităţii lor de afaceri, a realizării conversiunii şi a adaptării la economia de piaţă, a efectuării modernizării aparatului de producţie. Cazurile оntвlnite de utilizare speculativă de către directori a pachetelor lor de acţiuni poartă un caracter spontan. Mai des se practică trecerea treptată a lor din manageri generali оn preşedinţi ale consiliilor de observatori ale companiilor respective, fapt care, la fel, se reflectă pozitiv оn calitatea managementului general din оntreprinderile industriale (deoarece aceşti oameni au ce pierde).

Practica contemporană din Republica Moldova confirmă faptul, că transformarea colaboratorilor angajaţi оn proprietari nu duce la sporirea activităţii de afaceri, ci are ca urmare o stagnare economică. Deseori, devenind acţionari ai оntreprinderii privatizate, colaboratorii n-au activat mai efectiv sau mai calitativ ci, dimpotrivă, avвnd dreptul de vot оn luarea hotărвrilor administrative, оmpiedică implementarea tehnologiilor de economisire a muncii (ca оn rezultatul reducerii muncii „vii” să nu piardă locul de muncă). Ei, de asemenea, se eschivează de la emisiunea acţiunilor pentru transmiterea lor investitorului strategic sau sporirea capitalului statutar pentru efectuarea modernizării. „Acţionarii-colaboratori” nu-şi scot acţiunile pe piaţă, considerвnd acestea ca o avere ereditară, ce reţine circulaţia capitalului, respectiv, şi a activităţii investitorilor. Ei, de asemenea, prin diverse mijloace economice limitează conducerea de vвrf оn cumpărarea acţiunilor suplimentare şi оn formarea pachetelor mari pentru sporirea resurselor personale оn scopul organizării transformărilor cardinale de depăşire a crizei.

Patriotismul, manifestat оn tendinţa „acţionarilor-colaboratori” de a nu primi investitori străini, оn realitate se transformă оntr-o stagnare a companiei, o funcţionare neefectivă, incapacitate de a depăşi starea de criză.

Оn baza argumentatelor aduse este raţional a utiliza un astfel de canal a strategiei anticriză, ca crearea regimului favorabil pentru circulaţia acţiunilor organizaţiilor оn stare de criză оn piaţa de fonduri şi consolidarea pachetelor mari de acţiuni оn mвinile top-managerilor (ale directorului general şi ale adjuncţilor săi).

Оn calitate de forme accesibile de asigurare a consolidării pachetelor de acţiuni ale companiilor industriale оn condiţiile actuale internaionalea care ar putea fi aplicabile i оn Republicii Moldova pot fi examinate următoarele:,

1) impunerea organizaţiilor aflate оn stare de criză la emisiunea acţiunilor оn suma datoriilor la impozite şi plăţi obligatorii bugetare şi transmiterea lor subiecţilor corespunzători (acest fapt nu se practică оn Republica Moldova i contravine legislaiei);

2) transmiterea pachetelor de acţiuni de stat şi municipale оn trustul top-managerilor;

3) acordarea condiţiilor privilegiate (eşalonare de plăţi, оngheţarea preţurilor etc) top-managementului pentru recuperarea unei părţi a pachetelor de acţiuni de stat şi municipale;

4) crearea condiţiilor favorabile pentru repartizarea unei părţi considerabile de acţiuni emise оntre membrii consiliilor de directori – ca parte a proprietarilor, care este cea mai cointeresată din punct de vedere economic оn restabilirea şi dezvoltarea organizaţiilor lor aflate оn stare de criză;

5) divizarea societăţilor pe acţiuni (a оntreprinderilor industriale) оn părţi „industriale-de perspectivă”, „industriale-anemice” şi „neindustrial-comerciale” cu repartizarea proporţională a datoriei la buget, la fondurile nebugetare şi alţi creditori оn scopul realizării оn continuare a autonomizării (divizate) оn ele a managementului anticriză.

Efectuarea unor astfel de măsuri de reorganizare poate contribui la consolidarea patrimonială şi organizaţională a оntreprinderilor industriale, la stabilizarea mediului intern al lor, la depăşirea cu succes a crizei, la formarea bazei pentru dezvoltarea profitabilă оn continuare.

1.