Universitatea transilvania braşOV

• 
  deşi calitatea de beneficiar împiedică iniţierea unei proceduri pe teritoriul statului acreditar, nu se exclude totuşi posibilitatea ca procedura să aibă loc în statul acreditant;
  
• 
  procedura poate avea loc şi în statul acreditar, după ce persoana respectivă a încetat să mai aibă calitatea de agent diplomatic care atrăgea şi beneficiul imunităţii de jurisdicţie;
  
• 
  statul acreditant poate autoriza renunţarea la imunitatea de jurisdicţie de care se bucură agentul diplomatic respectiv;
  
• 
  în mod neîndoielnic, agentul diplomatic rămâne ţinut de obligaţia morală de a nu lăsa nesoluţionate datoriile sale;
  
• 
  statul acreditar poate recurge la măsura extremă, declarându-l pe agentul diplomatic persoana non grata .
  

În ce priveşte valorificarea pretenţiei pe cale extrajudiciară una din posibilităţi ar fi să se adreseze agentului diplomatic în scris sau în mod direct, pentru a obţine reparaţia; dacă nu reuseşte să obţină satisfacţie, atunci se pot adresa şefului de misiune, căruia îi va prezenta cazul respectiv; în sfârşit se poate adresa Ministerului Afacerilor Externe al statului său cu rugămintea de a prelua această problemă pentru rezolvare. Ministerul Afacerilor Externe are a se pronunţa cu privire la solicitarea făcută, în funcţie de interesele politice în joc; deci nu este obligat să acţioneze ce rămâne la aprecierea sa. În cazul în care se hotărăşte să întreprindă ceva, în acest sens Ministerul Afacerilor Externe poate ridica problema pe canale diplomatice, căutând să obţină fie o admitere a cererii şi plata de despăgubiri, fie ridicarea imunităţii pentru ca litigiul să poată fi soluţionat de către instanţa competentă.

Dacă demersurile pe cale diplomatică nu dau rezultat, statul primitor poate să declare „persoana non grata” pe membrul personalului misiunii diplomatice respective.

În unele ţări, avându-se în vedere numărul mare de accidente de circulaţie, agenţilor diplomatici li se cere să se asigure pentru terţi, astfel că pretentiile ce s-ar ridica în legătură cu aceste accidente să poată fi îndreptate împotriva societăţilor de asigurare şi nu să fie blocate prin invocarea imunităţii de jurisdicţie⁶².

Cu privire la modul de valorificare a unei creanţe împotriva unui agent diplomatic la Conferinţa de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic, a fost prezentat un proiect de rezoluţie⁶³ prin care se tindea să se vină în ajutorul cetăţenilor statului acreditar, recomandând statului acreditant să renunţe la imunitatea diplomatică în ce priveşte reclamaţiile civile sau de a depune toate eforturile pentru a obţine reglementarea echitabilă a litigiului. În susţinerea amendamentului au fost invocate atât raţiuni umanitare cât şi practice (înlăturându-se cauzele de neînţelegere şi tensiune care ar putea aduce prejudicii bunului renume). Rezoluţia a fost adoptată şi a fost inclusă în Actul final al Conferinţei; deşi nu are un caracter imperativ rezoluţia creează o obligaţie morală pentru state.
3.11 Renunţarea la imunitate de către personalul diplomatic
Acordarea imunităţii de jurisdicţie corespunde unor necesităţi de netăgăduit şi temeiul ei este indiscutabil; nu este însă mai puţin adevărat că dând urmare unui imperativ major, ca acel al asigurării exercitării funcţiei, se poate ajunge uneori la inconvenienţe care nu pot fi nici ele trecute cu vederea mai ales când acestea ar îmbrăca forma unei stânjeniri a administrării justiţiei.

Pentru a atenua dificultăţile care pot surveni ca urmare a modului în care se foloseşte imunitatea de jurisdicţie, practica a promovat soluţii care se prezintă fie sub forma unei ridicări a imunităţii de jurisdicţie, fie a renuntării la această imunitate.



3.12 Ridicarea imunit­ăţii de jurisdicţie a personalului diplomatic
În cazul unei reclamaţii împotriva unui agent diplomatic, procedeul cel mai lesnicios la care adesea se apelează este că persoana în cauză să se adreseze Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar care în cazul în care găseşte plângerea întemeiată, se va adresa misiunii diplomatice al cărui membru este acel agent diplomatic, sau guvernului statului acreditant în caz că plângerea vizează pe şeful misiunii, în intenţia de a se ajunge la o soluţionare a plângerii pe cale amiabilă; în caz că aceste demersuri nu dau rezultate, se poate cere statului acreditant ridicarea imunităţii de la jurisdicţia de care se bucură agentul diplomatic.

Cererea de ridicare a imunităţii se adresează Miniserului Afacerilor Externe al statului acreditar, iar statul acreditar ţinând seama de situaţie poate da urmare cererii procedând la ridicarea acestui beneficiu. Odată ridicată imunitatea de jurisdicţie, instanţele locale redevin competente. De cele mai multe ori, statul acreditant nu refuză să ridice imunitatea unui agent diplomatic în cazul în care este vorba de o faptă prevazută de legea penală; manifestă însă reticenţă când este vorba de o acţiune civilă.

În literatura de specialitate s-au adus critici în legătură cu faptul că nici Comisia de drept internaţional şi nici Conferinţa de la Viena n-au pus mai mult accentul pe principiul potrivit căruia statele au obligaţia de a ridica imunitatea agenţilor lor diplomatici atunci când această măsură nu ar fi de natură să împiedice îndeplinirea funcţiilor lor.⁶⁴

Întrucât textul în cauză din Convenţie (art. 32 si 1) prevedea doar principiul renunţării („Statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza art. 37”), a fost considerat că nu vine în întâmpinarea preocupărilor exprimate, Conferinţa a aprobat Rezoluţia prin care se făcea recomandarea că statul acreditant să renunţe la imunitatea misiunilor diplomatice în ceea ce priveşte acţiunile civile intentate de persoane în statul acreditar atunci când o parte face fără ca aceasta să stânjenească îndeplinirea funcţiilor misiunii, iar atunci când nu renunţă la imunitate statul acreditant să depună toate eforturile pentru a obţine o soluţionare echitabilă a litigiului. Această rezoluţie nu este considerată satisfăcătoare pentru că nu constituie decât un deziderat şi nu leagă cu nimic statele.
Capitolul 4. Privilegiile diplomatice
4.1 Libertatea de mişcare a personalului diplomatic
Una dintre facilităţile pe care îndeplinirea funcţiilor unei misiuni diplomatice o reclamă este aceea ca membrii ei să se bucure de libertatea de mişcare. Dreptul unui trimis de a circula liber pe teritoriul statului acreditar apare ca o condiţie esenţială pentru funcţionarea efectivă a misiunii, pentru ca îndeplinirea din partea unei misiuni a funcţiei sale caracteristice de informare asupra condiţiilor şi evenimentelor din statul acreditar pentru a putea să-şi ţină la curent guvernul său, implică posibilitatea pentru agentul diplomatic de a se deplasa liber pe teritoriul acestui stat.

În plus, sarcina trimisului nu se limitează la a informa asupra situaţiei din statul în care este acreditat, ci trebuie să acţioneze în direcţia realizării unei mai bune înţelegeri între state, iar pentru a-şi aduce efectiv contribuţia la dezvoltarea relaţiilor de colaborare trebuie să se familiarizeze cu diversele regiuni ale ţării de reşedinţă (să constate însuşi de dezvoltarea economică ce are loc în diferite regiuni, pentru că o imagine adevarată nu se poate face stând în capitală).

Raţiuni de securitate naţională pot determina însă statul acreditar să califice anumite sectoare din teritoriul său „zone interzise” sau zone în care accesul constituie obiect al unor norme speciale; agentul diplomatic fiind ţinut a respecta legile şi regulamentele statului acreditar, posibilitatea sa de a se deplasa pe teritoriul acestuia nu poate să nu sufere limitările sus menţionate.

Deşi unele restricţii pentru motive de securitate au existat întotdeauna (referitor la zonele fortificate sau de frontieră) numai în ultimii 20 ani, excepţia a devenit o adevarată regulă în principiu statul acreditar nu poate fi blamat pentru introducerea unor restricţii în materie de deplasare a personalului diplomatic.

Mai întâi, statul acreditar are obligaţia de a asigura securitatea agentului diplomatic şi este deci, cu totul firesc ca el să introducă o limitare de deplasare dacă consideră că nu poate garanta securitatea pe care o datorează. În al doilea rând, pot exista zone în care domneşte dezordinea ca urmare a instabilităţii sau a unor tulburări civile; într-o anumită regiune pot exista sentimente ostile faţă de ţara pe care o reprezintă agentul diplomatic, şi statul acreditar îl poate sfătui să evite anumite locuri.; alte zone pot fi închise pentru orice persoană în interesul securităţii naţionale (zone de frontieră, zonă militară) şi agentul diplomatic nu poate pretinde să se facă o excepţie pentru el; în timp de război restricţia poate deveni necesară pentru motive de securitate sau de protecţie a agentului diplomatic. Dar aceste excepţii s-au generalizat şi astfel maxima: ”ne imepiadur legatio” a fost lipsită de înţelesul ei literar. Aşa cum s-a arătat şi în Comisia de drept internaţional şi cum comentatorii subsecvenţi au repetat-o în secolul trecut, nu s-ar fi pus problema elaborării unei asemenea prevederi pentru salvarea acestei libertăţi.

În doctrină, această situaţie este prezentată ca fiind cu totul nouă în sensul că este tratată ca o problemă de care doctrina clasică nu a avut a se ocupa.

Practica s-a dezvoltat la început într-un stat acreditar care a introdus restricţii cu privire la deplasarea diplomaţilor acreditaţi de el, pentru ca după aceea, pe motive de reciprocitate, să se extindă. Această tendinţă a fost constatată în anumite ţări ca un rezultat al războiului rece, când trimişii anumitor state au fost limitaţi la capitală, şi la o zonă din jurul acesteia, au urmat apoi măsurile de represalii asupra agenţilor diplomatici ai acestor ţări.

Admiţând că pot exista situaţii care impun o limitare a dreptului de deplasare în anumite zone, trebuie să subliniem totodată că statul acreditar nu poate extinde declararea de zone interzise sau cu acces limitat într-un mod care să anuleze practic libertatea de circulaţie a agentului diplomatic acreditat; menţionăm că aceste excepţii nu trebuie extinse prea mult şi că este în interesul cooperării internaţionale ca statul acreditar să acorde facilităţi pentru ca agentul diplomatic să cunoască ţara, oamenii şi realizările lor.

În Convenţia de codificare a dreptului diplomatic, se arată în art. 26 că: „Sub rezerva legilor şi regulamentelor sale referitoare la zonele în care accesul este interzis s-au reglementat din motive de securitate naţională, statul acreditar asigură libertatea de deplasare şi de circulaţie pe teritoriul său tuturor membrilor misiunii”.

Din prevederile acestui articol, s-ar putea trage concluzia că statul acreditar este liber să edicteze legi şi regulamente pentru interzicerea sau condiţionarea pătrunderii agenţilor diplomatici în anumite zone. Într-adevăr, Comisia de drept internaţional a avut în vedere când a făcut recomandările sale, nu numai legile şi regulamentele care se aplică publicului general ci şi anumite reglementări specifice, dar a fost explicat precizând în continuare, că stabilirea de zone prohibiţie nu trebuie să fie aşa de extinsă, încât să facă iluzorie libertatea de mişcare şi deplasare.

La Conferinţa de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic s-au manifestat trei tendinţe: una de susţinere a textului din Proiectul Comisiei de drept internaţional în forma în care se află; alta de interpretare a acestuia (o interpretare restrictivă); în sfârşit, alta de amendare, în intenţia de a restrânge limitările aduse la principiul libertăţii de mişcare. Cele mai multe delegaţii şi-au exprimat preferinţa pentru textul pregătit de Comisia de drept internaţional pe care l-au găsit un compromis satisfăcător şi acceptabil pentru toţi, o formulă tranzacţională într-o problemă cu caracter delicat, nefiind indicat să se redeschidă dezbaterile. Textul aprobat îl constituie propunerea Comisiei însă soluţia adoptată este considerată numai un remediu incomplet⁶⁵ .

Libertatea de mişcare a membrilor misiunilor diplomatice a fost reglementată şi în legislaţia noastră naţională. Astfel, în conformitate cu H.C.M. nr. 2373/1969, deplasarea şi circulaţia pe teritoriul României este liberă cu respectarea principiului reciprocităţii, pentru membrii misiunilor diplomatice, precum şi pentru membrii familiilor lor; din motive de securitate accesul în anumite zone sau pe anumite intinerarii poate fi interzis sau reglementat altfel ( art.1).

Accesul acestor persoane în zonele şi pe intinerariile interzise este permis în scopul vizitării unor obiective economice sau sociale, culturale, numai cu aprobarea de la caz la caz a Ministerului Afacerilor Externe dată pe baza acordului prealabil al Ministerului de Interne şi Ministerului Apărării Naţionale. De aceste prevederi beneficiază toţi membrii misiunilor diplomatice şi membrii lor de familie, cu condiţia să nu aibă domiciliul pe teritorul României (art.6).
4.2 Privilegiile de ordin fiscal ale personalului diplomatic
Tratamentul fiscal al agentului diplomatic variază de la un stat la altul; există totuşi practica universală de a scuti pe diplomaţi de impozite.

În ceea ce priveşte justificarea privilegiilor fiscale s-a arătat că acestea nu ar putea fi deduse din ideea necesităţilor funcţionale întrucât aceste privilegii reprezintă avantaje importante pentru personalul diplomatic, astfel că nu rezultă în ce măsură supunerea lor impozitelor locale este de natură să le compromită independenţa.. Teza potrivit căreia acordarea imunităţilor fiscale are la bază criteriul funcţiunii, nu a fost acceptat nici în raportul întocmit de Comitetul de experţi al Societăţii Naţiunilor din 1926.

Scutirea fiscală are la bază în principal motive de curtoazie internaţională precum şi raţiuni juridice şi priveşte, de regulă impozitele personale cu caracter direct. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că această practică este de obicei bazată pe principiul reciprocităţii (şi din această cauză s-a spus că ar apărea mai curând o chestiune de comity decât de drept), şi că este în interesul ambelor state ca să le creeze condiţii lesnicioase pentru a funcţiona de vreme ce au convenit să facă schimb de misiuni diplomatice, iar activitatea acestor misiuni este în beneficiul dezvoltării relaţiilor dintre cele două state.

Dacă până la Conferinţa de la Viena din 1961 pentru codificarea dreptului diplomatic, problema mai putea fi abordată şi argumentată în sensuri variate, Convenţia adoptată tranşează statuând în art. 23 că statul acreditat şi şeful de misiune sunt scutiţi de toate impozitele şi taxele naţionale, regionale sau comunale, iar în art. 34 înscrie regula potrivit căreia agentul diplomatic este scutit (cu anumite excepţii) de orice impozite şi taxe, personale, reale, naţionale sau comunale.

Spre deosebire de imunitatea de jurisdicţie, scutirea fiscală nu are numai un caracter procesual – nu constă în simpla imposibilitate de a acţiona contra agentului diplomatic pentru colectarea impozitului, ci îmbracă o natură substanţială dacă se caracterizează în faptul că exclude agentul diplomatic în categoria destinatarilor normelor fiscale.

Scutirea fiscală a agentului diplomatic nu era reglementată de normele dreptului cutumiar, iar practica era destul de vagă, cu reguli care nu erau fixe şi uniforme (anumite categorii de impozite pot fi considerate într-un stat ca directe, iar în altul ca indirecte).

Principiul general aplicabil în materie este însă următorul: normele fiscale din sfera din care statul de reşedinţă este obligat a exclude pe agentul diplomatic sunt cele referitoare la impozitul direct care se percepe asupra veniturilor din bunurile mobile si cele din urmă, asupra impozitului personal şi vamal. Rămân aplicabile însă agentului diplomatic normele referitoare la impunerea privind imobilele, impozitele directe si taxele datorate. Cu toate acestea statele pot introduce în legislaţia lor norme care prevăd în favoarea agentului diplomatic scutiri fiscale mai largi decât cele stabilite de dreptul internaţional general, iar acest tratament mai favorabil este supus de regulă condiţiei reciprocităţii.

Practica este favorabilă unei scutiri a agentului diplomatic de la toate impozitele directe ale statului în care este acreditat, fie că acestea se referă la persoana, la veniturile sau bunurile lui, în acelaşi sens este şi doctrina.

Reluând această practică, Convenţia de codificare (art.34) a transformat-o într-o regulă obligatorie:

„Agentul diplomatic este scutit de orice impozite şi taxe, personale sau reale, naţionale, regionale sau comunale cu excepţia:

• 
  impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în preţurile mărfurilor sau ale serviciilor;
  
• 
  impozitelor şi taxelor asupra bunurilor imobile particulare, situate pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le posedă în contul statului acreditant, pentru realizarea scopului misiunii;
  
• 
  drepturile de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 4 din art. 39;
  
• 
  impozitelor şi taxelor percepute ca remuneraţie pentru serviciile particulare prestate;
  
• 
  drepturilor de înregistrare, grefă, ipotecă şi de timbru în ce priveşte bunurile imobiliare sub rezerva dispoziţiilor art.23„
  

Prin urmare, Convenţia de la Viena stabileşte principiul general al scutirii agentului diplomatic de orice impozite şi taxe, indiferent de caracterul lor personale sau reale sau de către oricine sunt impuse naţional, regional, sau comunal; în acelaşi timp, circumstanţiază principiul prin cele şase excepţii pe care i le aduce. Dacă se face o evaluare a ceea ce rămâne din principiul general, după ce i s-au adus limitările respective, vom putea conchide că până la urmă scutirile agentului diplomatic vizează salariul, veniturile şi bunurile pe care le posedă în statul acreditant şi pentru care deja plăteşte impozite (împrejurare care subliniază încă o dată necesitatea acordării acestui privilegiu).

Puţine state acordă scutire fiscală pentru localurile închiriate de statul acreditant sau în numele lui în scopul asigurării locuinţelor pentru personalul misiunii sau localurile închiriate de membrii personalului diplomatic şi administrativ al misiunii.

Cât priveşte conformarea statelor faţă de obligaţia asumată prin Convenţie, marea majoritate a guvernelor au declarat că devenind părţi la Convenţie, ele nu aveau de făcut nici o modificare în reglementările lor interne în vigoare, deoarece în cazul lor se aplică principiul după care tratatele internaţionale acceptate de ele devin o parte a sistemului legal şi automat au prioritate faţă de orice prevedere anterioară care ar fi incomparibilă; altele însă au introdus noi reguli interne pentru a adapta legislaţia naţională la obligaţiile asumate prin Convenţie.
4.3 Scutirea de taxe vamale pentru bunurile de uz personal şi ale familiei
Misiunea diplomatică şi agenţii diplomatici sunt scutiţi de drepturile de vamă care se percep cu ocazia importului de bunuri. Această regulă prin care se acordă scutirea în materia dreptului de vamă s-a spus că nu se bazează pe o obligaţie ci pe curtoazia internaţională şi principiul reciprocităţii. Acest privilegiu este văzut ca o chestiune de „comity” şi se consideră că scutirea ar rezulta mai curând din dificultăţile practice pe care le-ar implica insistenţa de a controla bagajele diplomatului. În literatura de specialitate s-a arătat că dreptul internaţional nu ar impune obligaţia de a acorda scutire vamală dar că în practică, din curtoazie dreptul intern al multor state permite personalului diplomatic ca să fie în anumite limite scutiţi de taxe pentru bunurile pe care le importă pentru propria lor folosinţă.

În general, se admite ca agentul diplomatic să-şi poată aduce cu scutire de vamă bunurile necesare instalării sale (are dreptul la un autourism la un anumit interval de timp; poate importa periodic anumite produse: îmbrăcăminte, alimente, ţigări, etc.). Formalităţile sunt ceva mai restrictive decât pentru misiuni. Astfel, statele acreditare impun obţinerea unei autorizaţii, care-i permite să exercite un control anumit, referitor la cantitatea, felul produselor, etc; diplomatul nu poate înstrăina asemenea bunuri nici cu titlu gratuit şi nici oneros, sub sancţiunea impunerii la plata taxei. Pentru anumite bunuri cu durată mare de folosire (autoturisme), se admite revânzarea numai după o anumită perioadă de timp; agenţii diplomatici spre deosebire de şeful misiunii, au dreptul să importe bunuri cu ocazia primei lor instalări şi în cantităţi limitate.

În ce priveşte problema inspectării bagajelor, doctrina şi practica statelor sunt în general de părere că exceptarea de la inspectarea bagajelor ţine de curtoazia internaţională şi că în caz de bănuieli întemeiate că bagajele ar putea conţine bunuri al căror import sau export este interzis ori că depăşesc cota de bunuri admisă prin francisă, pot fi deschise şi controlate de autorităţile competente. În virtutea principiului că secretele misiunii trebuie să fie respectate, inspectarea bagajelor nu ar putea include sacii din valizele care potrivit declaraţiei agentului diplomatic ar conţine documente, iar violarea secretului acrestor documente va antrena responsabilitatea internaţională a statului acreditar, precum şi obligaţia de a repara, afară dacă nu se constată că bagajele au un conţinut cu totul diferit decât ceea ce le declarase, că responsabilitatea va reveni statului acreditant (tentativa de fraudă putând conduce la luarea de măsuri de confiscare) .

Asemenea poziţii de principiu în legatură cu aceste probleme găsim în diferitele lucrări ale doctrinei, şi în propunerile de codificare, precum şi în codificările făcute.

Convenţia de la Viena a dat o reglementare cuprinzătoare, scutirii de taxe a agenţilor diplomatici şi scutirii de control a bagajelor personale, dar mult mai important este că a făcut opera novatoare prin stabilirea unei obligaţii în sarcina statului acreditar de a scuti, în anumite limite misiunile şi agenţii diplomatici de la plata acestor taxe vamale.

În art. 36 din Convenţie se prevede:

„1. Potrivit dispoziţiilor legale şi regulamentare pe care le poate adopta, statul acreditar acordă intrarea şi scutirea de plata drepturilor de vamă, taxelor şi altor drepturi conexe, altele decât cheltuielile de depozitare, de transport şi cheltuielile aferente unor servicii pentru: obiectele destinate uzului oficial al misiunii; obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale.

Agentul diplomatic este scutit de inspectarea bagajului său personal, afară de cazul în care ar exista motive serioase să se creadă că acesta conţine obiecte care nu beneficiază de scutirile menţionate la paragraful 1 din prezentul articol, sau obiecte al căror import sau export este interzis de legislaţie sau supus regulamentelor de carantină ale statului acreditar. În asemenea caz controlul nu trebuie să se facă decăt în prezenţa agentului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat”.

Această scutire trebuie să fie acordată independent de reciprocitate, care jucase un rol aşa de important până atunci în domeniul privilegiilor vamale. Aprecierea justă în ansamblu trebuie să fie puţin circumstanţiată în sensul că aplicaţiunea principiului reciprocităţii nu a fost total exclusă întrucât dacă acest principiu nu a fost acceptat cu referire specială la scutirile vamale, este în schimb admis cu privire la întregul ansamblu de privilegii şi imunităţi diplomatice (art.47 alin.2).

Modificând textul propus de Comisia de drept internaţional, Conferinţa a făcut opera utilă, pentru că agentul diplomatic este scutit de tot ceea ce mai mult sau mai puţin poate să se raporteze la drepturile de vamă, fiindcă bineînţeles că această scutire nu are în vedere serviciile făcute (taxe de depozitare). O interpretare analoagă găsim şi la unii autori care au analizat textul în cauză; acestea au vazut în expresia „urmând dispoziţiile legislative şi regulamentare” ca însemnând că statul acreditar este în drept, pe de o parte să introducă limitări la cantităţile de bunuri importate, cu condiţia, ca aceste limitări să nu împiedice satisfacerea nevoilor diplomatului, iar pe de altă parte, să supună aceste importuri formalităţilor pe care le consideră necesare.

Această interpretare se bazează pe discuţiile care au avut loc în cadrul comisiei de drept internaţional⁶⁶ şi Comentariul făcut de aceasta la textul respectiv³⁷, cât şi pe discuţiile de la Conferinţa de la Viena ca şi pe observaţiile statelor la Proiectul de articole⁶⁷.

Art. 36 nu conţine o dispoziţie care în mod direct să excludă importul anumitor bunuri. Acest text stabileşte ce bunuri pot fi importate de către misiune şi agentul diplomatic (obiectele destinate folosinţei oficiale a misiunii şi obiectele destinate folosinţei personale a agentului diplomatic sau a membrilor săi de familie care fac parte din menajul său, inclusiv efectele destinate instalării sale), pentru ca în art. 2 să se menţioneze în ce cazuri agentul diplomatic nu beneficiază de scutire de inspectare a bagajelor sale personale şi anume, în cazul în care există motive de a se crede că acest bagaj conţine obiecte care nu beneficiază de scutirile menţionate în art. 1 şi în cazul în care este vorba de obiecte al căror import sau export este interzis prin legislaţie, ori supus reglementărilor de carantină ale statului acreditar.

Prin urmare, referirea la obiectele prohibite la import şi export se face pentru scopul efectuării inspecţiei bagajelor şi nu pentru stabilirea a ceea ce nu este admis la import. În această situaţie interdicţia de intrare a unor asemenea bunuri se deduce din obligaţia generală pe care o are agentul diplomatic de a respecta legea statului acreditar; fiind supus legilor locale, agentului diplomatic îi este interzis să aducă în statul acreditar stupefiante, publicaţii subversive, etc; ori să exporte bunuri culturale a căror ieşire de pe teritoriul acestui stat este interzisă (opere de artă).

Rigoarea acestei interdicţii nu trebuie să fie exagerată sau mai exact aplicaţia interdicţiei nu se poate face în cazul unui agent diplomatic cu rigurozitatea care se imprimă în general, iar în unele cazuri interdicţia nici nu ar putea fi aplicată (unui agent diplomatic nu i se poate interzice să aducă cu el publicaţiile care-i sunt necesare, pe motiv că acestea nu sunt admise în statul acreditar, după cum nu i se poate interzice să-şi aducă medicamentele prescrise de medicul sau din statul acreditant pe motiv că acestea conţin heroină al cărei import este interzis).

Interdicţia se justifică însă în cazul în care ar fi vorba de produse interzise care produc o reprobare generală (stupefiante) sau poate avea consecinţe grave pentru statul acreditar (importul de plante, fructe, etc., care ar conţine microbi dăunători agriculturii locale).

Convenţia se ocupă exclusiv de bagajele agentului diplomatic şi nu aminteşte nimic despre obiectele destinate folosinţei oficiale a misiunii.

Articolul 36 alin. 2 constituie o dare înapoi faţă de practica anterioară codificării pentru că admite ca bagajele agentului diplomatic să fie inspectate fără ca responsabilitatea statului acreditar să fie pusă în cauză. Garanţia că inspectarea să se facă în faţa agentului diplomatic nu constituie decât un paliativ pentru că nu schimbă cu nimic lucrurile.

În al doile rând, redactarea este considerată ca defectoasă pentru că nu se spune explicit că nici în aceste cazuri nu este permisă inspectarea bagajelor conţinâ­nd documente; soluţia rezultă desigur din economia generală a Convenţiei (nu s-ar putea merge împotriva dispoziţiilor art. 30).

Convenţia are în vedere toate obiectele destinate folosinţei personale a agentului diploamtic, „bagajele personale” atât cele însoţite cât şi cele neînsoţite.

O remarcă în ce priveşte importanţa pe care trebuie să o facem la acest articol este referirea existentă în text la dispoziţiile legislative şi regulamentare pe care statul acreditar le poate adopta; prin aceasta, desi există ca principiu, privilegiu de ordin vamal este substanţial diminuat dacă nu pus chiar în discuţie, textul apărând mai curând ca o dispoziţie de trimitere la legislaţia statului acreditar. Credem că ar trebui să reţinem acea interpretare potrivit căreia a avut ca obiect numai să creeze obligaţia pentru statul acreditar şi respectiv dreptul pentru misiune şi agentul diplomatic, urmând ca modalităţile de executare a acestui drept să fie reglementate prin dispoziţiile legale şi regulamentare naţionale.

În legislaţia noastră internă, este înscris principiul că bunurile destinate uzului personal al membrilor cu statut diplomatic şi familiilor lor, sunt scutite de control vamal, atât la intrarea cât şi la ieşirea din ţară în condiţiile stabilite prin convenţiile internaţionale la care România este parte pe bază de reciprocitate. Pot fi introduse sau scoase din ţară fără plata taxelor vamale în condiţiile stabilite prin convenţiile internaţionale la care România este parte şi pe bază de reciprocitate, bunurile destinate folosinţei personale a agentului diplomatic precum şi a membrilor familiilor lor cât şi bunurile destinate folosinţei personale a membrilor personalului administrativ, tehnic şi de serviciu al misiunilor diploamtice, precum şi al membrilor familiilor lor cu ocazia instalării. Controlul vamal este posibil numai în cazuri excepţionale şi în prezenţa titularului bunului.
4.4 Dreptul de a arbora drapelul naţional
Şeful de misiune are dreptul de a plasa stema la reşedinţa sa şi de a arbora drapelul naţional pe mijloacele de transport. Această problemă a fost reglementată în Convenţia din 1961 pe baza propunerii cuprinse în Proiectul de articole al Comisiei de drept internaţional: „Misiunea şi seful său au dreptul să arboreze drapelul, să pună stema statului acreditant pe localurile misiunii, inclusiv reşedinţa şefului de misiune şi pe mijloacele de transport ale acestuia”.

Prin această prevedere, Convenţia a consacrat un drept care până atunci nu era unanim recunoscut. S-a menţionat însă că acest drept nu trebuie menţionat ca fiind totuşi absolut şi că în exercitarea lui trebuie să se ţină seama de practica şi regulile locale. Spre exemplu, în caz de tensiune între satul acreditant şi statul acreditar ”Arborarea drapelului de către misiune poate apărea ca un act de ostentaţi care ar avea un caracter de provocare; arborarea drapelului poate avea loc nu în orice zi, ci cu anumite ocazii (ziua natională a statului acreditant, a statului acreditar sau a statelor reprezentate diplomatic în acest stat)”.

Arborarea drapelului pe mijloacele de transport să se facă numai atunci când şeful de misiune se deplasează în scop oficial. În unele situatii, Serviciul de protocol din statul acreditar este cel care indică misiunilor arborarea drapelului naţional.
4.5 Facilităţile de şedere pentru personalul diplomatic
Spre deosebire de orice altă persoană care stă o anumită perioadă de timp în străinătate agentul diplomatic este scutit de obligaţia de a obţine permis de şedere sau de a se anunţa la organele de poliţie locală şi de a le prezenta vreun document. În cazul agentului diplomatic, există o procedură diferită de luare în evidenţă faţă de cea aplicată străinilor în general şi anume, pentru a li se facilita călătoria, agenţii diplomatici primesc o viză diplomatică din partea statului acreditar, viză care se acordă imediat şi în mod gratuit, permiţând diplomatului să se bucure de un tratament de curtoazie mult mai favorabil decât simplii particulari.

Dată fiind poziţia lor oficială şi regulile specifice care se aplică în legatură cu începutul şi încetarea activităţii agentului diplomatic, misiunea diplomatică anunţă Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar sosirile şi plecările agenţilor diplomatici. Ministerul Afacerilor Externe ţine evidenţa lor întocmind o listă a corpului diplomatic care este publicată, iar legitimaţiile pe care acel minister le eliberează agenţilor diplomatici pentru a le atesta calitatea au valoarea şi de permise de şedere.

În conformitate cu legislaţia noastră evidenţa membrilor misiunilor diplomatice precum şi a membrilor lor de familie se ţine de Ministerul Afacerilor Externe care eliberează acestor persoane în vederea legitimărilor carnetelor de identitate, valabile pe teritoriul român. În acelaşi timp Ministerul Afacerilor Externe publică anual o listă a membrilor personalului diplomatic acreditat în România.
4.6 Scutirile de la prestaţiile personale pentru personalul diplomatic
Agentul diplomatic este exceptat de la aplicarea prevederilor legilor care stau la baza unor obligaţii cu un caracter strict local şi se adresează exclusiv cetăţenilor statului acreditar, cum ar fi obligaţia de a satisface serviciul militar sau aceea de a participa ca jurat. Asemenea obligaţii de regulă, nu privesc străinii, iar în cazul agentului diplomatic ele îl pot jena în exercitarea funcţiilor sale. În practica internaţională, legislaţia statelor, ca şi în doctrină, este menţionată prin privilegiile diplomatice dreptul pe care-l are agentul diplomatic de a nu fi obligat la „încartiruirea militarilor” sau la rechiziţii militare, precum şi la prestaţiile personale în caz de incendii sau de catastrofe militare.

Scutirea de obligaţia de a încartirui apare pe deplin justificată de maxima ”omnis coactio abesse a legato debet”, pentru că a impune încartiruirea de soldaţi în localul misiunii diplomatice, înseamnă să împiedice efectiv îndeplinirea funcţiilor diplomatice şi ar echivala cu o invadare a misiunii.

În acest sens, în Convenţia de la Viena (art. 35), se prevede ”statul acreditar trebuie să scutească pe agenţii diplomatici de orice perstaţie personală, de orice serviciu public, indiferent de natura sa, şi de sarcinile militare, ca rechiziţii, contribuţii şi încartiruiri militare”.

Unii autori consideră că art. 35 ar fi superflu pentru că situaţiile înfăţişate sunt acoperite de alte articole ale Convenţiei (art. 22 si 30; art. 23 şi 34)
4.7 Scutirea de la obligaţia prevăzută de legislaţia privind asigurările sociale
Acest privilegiu este de dată mai recentă, deoarece sistemele naţionale de asigurări sociale pentru cazuri de boală, accident, invaliditate, deces, etc., au început să apară în ultima jumatate de secol mai ales după cel de-al doilea război mondial şi nu mai recent s-a putut pune problema de a se şti dacă legislaţia naţională care reglementează acest domeniu ale asigurărilor sociale se aplică şi misiunilor diplomatice străine.

În cazul persoanelor care sunt cetăţeni ai statului acreditant, având domiciliu în acest stat nu este cazul să li se aplice legislaţia socială locală, pentru că aceste persoane, indiferent unde s-ar afla, continuă să fie supuse sistemului naţional de asigurări sociale şi pentru că, datorită funcţiilor lor, ele nu pot rămâne decât o perioadă scurtă pe teritoriul statului acreditar, nici nu este cazul să se impună plata de asigurări de care nu ar putea beneficia niciodată .

Problema se ridică însă, în cazul în care este vorba de persoane cetăţeni ai statului acreditar, străini sau chiar cetăţeni ai statului acreditar, având domiciliu în statul acreditar. Deşi angajaţi ai statului acreditant, legătura care ar justifica supunerea acestor persoane sistemului de securitate socială există mai curând ca statul acreditar deoarece ele trăiesc în mod permanent şi vor ieşi la pensie în acest din urmă stat.

În plus, asigurările sociale constituie, în ultimă analiză o problemă care ţine de societate în care persoana trăieşte pentru că acesta nu se poate dezinteresa de situaţia ei. Dacă aceste persoane ar fi exceptate de la plata asigurărilor sociale din statul acreditar, ele ar fi lipsite de protecţia prevăzută de sistemul de prevederi sociale, ceea ce ar veni în contradicţie cu scopul existenţei acestui sistem.

În cazul în care misiunea diplomatică sau agentul diplomatic ar angaja persoane domiciliate pe teritoriul statului acreditar, ei sunt obligaţi să platească contribuţia la asigurările sociale întrucât sunt în principiu tinuţi să respecte legea locală, iar exceptarea lor ar duce la lipsirea celor angajaţi, de orice protecţie, ceea ce ar fi contrar idealului uman şi progresului social pe care-l simbolizează sistemul de securitate socială.

Comisia de drept internaţional a ezitat în ce priveşte reglementarea acestui privilegiu; după ce decisese în 1957 să nu se acuze de chestiune, Comisia a adoptat în 1958 o dispoziţie pe care însă Conferinţa de la Viena a modificat-o substanţial.

Articolul 33 din Convenţie prevede:

”1. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3 al prezentului articol, agentul diplomatic este în ce priveşte sarcinile prestate statului acreditant, scutit de dispoziţiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditar.

2. Scutirea prevazută la paragraful 1 al prezentului articol, se aplică şi oamenilor de serviciu particulari care sunt în serviciul exclusiv al agentului diplomatic cu conditia:

ca ei să nu fie cetăţeni ai statului acreditar sau să nu aibă în acesta o resedinţă a lor permanentă;

ca ei să nu fie supuşi dispoziţiilor cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditant sau într-un al treilea stat.

3. Agentul diplomatic care are în serviciul său persoane cărora nu li se aplică scutirea prevazută la paragraful 2 din prezentul articol trebuie să respecte obligaţiile pe care dispoziţiile statului acreditar cu privire la asigurările sociale le impun celui care angajează.

4. Scutirea prevazută la paragrafele 1 si 2 din prezentul articol nu exclude participarea voluntară la regimul asigurărilor sociale al statului acreditar în măsura în care este permisă de acest stat.

5.Dispoziţia prezentului articol nu afectează acordurile bilaterale sau mlutilaterale referitoare la asigurările sociale care au fost încheiate anterior şi nu împiedică încheierea ulterioară a unor asemenea acorduri”. 

Textul adoptat la Conferinţa de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic în materie de securitate socială reprezintă un amendament prezentat de delegatia Austriei, prin care propunea înlocuirea textului din Proiect cu cel pregătit de Comisia de drept internaţional pentru Proiectul de Convenţie privind relaţiile si imunităţile consulare.

S-a arătat că proiectul formulează două principii care se limitează unul pe altul dar sunt esenţialmente complementare. În vreme ce primul pricipiu stabileşte că membrii misiunii diplomatice şi membrii lor de familie făcând parte din menajul lor, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar, sunt excepţii de la legislaţia privind securitatea socială în vigoare în acest stat al doilea principiu stabileşte că această exceptare nu este aplicabilă personalului privat si angajaţilor care sunt ei înşişi supuşi legislaţiei privind securitatea socială a statului creditor.

Cât priveşte argumentarea soluţiilor, ar fi de menţionat că în cazul membrilor misiunii diplomatice şi a familiilor lor continuarea protecţiei nu poate fi asigurată decât de statul acreditant şi, în general, acest obiectiv este stins prin aplicarea faţă de ei a măsurilor de securitate socială prevăzute pentru funcţionarii statului acreditant.

Examinând textul articolului 33, se poate aprecia că acest articol realizează un progres serios pentru că pe de o parte obligă în anumite cazuri, pe agentul diplomatic să plătească cota lui parte pentru asigurările sociale ale persoanelor pe care le angajează, iar pe de altă parte pune accentul mai mult pe domiciliul persoanei, decât pe cetăţenia ei­,⁶⁸ acest articol are meritul de a pune ordine într-un domeniu în care legislaţia statelor s-a dezvoltat într-un mod anacronic. Lacuna principală a Convenţiei este că a omis reglementarea ipotezei în care misiunea diplomatică este cea care angajează, iar explicaţia care se reţine este că, deşi la Conferinţa de la Viena s-a văzut uneori că există o misiune diplomatică, nu s-au tras toate consecinţele din acest fapt şi s-a preferat, conform doctrinei clasice, să se pună accentul pe instituţia agentului diplomatic.

În aceste condiţii, concluzia care se trage din această reglementare este aceea că misiunea diplomatică nu ar putea pretinde nici un fel de privilegiu în această materie şi ar trebui plătească cotizaţii ca orice persoană care angajează.⁶⁹
4.8 Dreptul la capelă pentru personalul diplomatic
Un alt privilegiu al personalului diplomatic este aşa-zisul drept la capelă (Right of Chapel, droit de chapelle sau droit du culte). Este vorba de un privilegiu de curtoazie care ar permite membrilor unei misiuni diplomatice să organizeze oficierea, în incinta misiunii, de către un preot aparţinând personalului, a cultului religiei oficiale a statului acreditant; de regulă cetăţenii acestui stat au şi ei dreptul de a asista la această celebrare.

Privilegiul era de mare valoare în trecut când libertatea cultului nu era recunoscută de majoritatea statelor, mai ales în cazul rivalităţilor dintre protestanţi şi catolici şi dintre musulmani şi creştini (statele protestante considerau supuşii lor catolici ca potenţiali trădători, iar statele catolice la rândul lor pedepseau sever orice erezie); privilegiul se regăseşte menţionat şi în zilele noastre, când intoleranţa religioasă, nu-şi mai are loc în societate), însă şi-a pierdut mult din importanţă, având doar valoare istorică.

Aşa se explică şi faptul că problema în discuţie nu şi-a găsit locul în textul Convenţiei de codificare a dreptului diplomatic de la Viena din 1961.
4.9 Exceptarea de la legile privind dobândirea cetăţeniei
Prin normele de drept intern al statului acreditar, care de principiu sunt aplicabile şi agentului diplomatic, sunt de menţionat cele cu privire la atribuirea cetăţeniei. Limitarea aplicării ordinii juridice locale nu are loc în cazul în care legea locală în domeniul atribuirii cetăţeniei are la bază principiul ”ius soli” (în sistemul dreptului anglo-saxon) şi ca atare copiii agentului diplomatic născuti pe teritoriul statului acreditat dobândesc în mod automat cetăţenia statului respectiv⁷⁰, dacă legea se bazează pe ”ius matrimoni ”, femeia căsătorită cu un agent diplomatic, cetăţean al statului acreditar devine prin faptul căsătoriei, cetăţeană a statului respectiv.

Apare, astfel o incompatibilitate evidentă între aceste forme de atribuire a cetăţeniei şi calitatea de agent diplomatic al unui stat străin aflat în misiune, precum şi între poziţia avută de agentul diplomatic şi acea creată prin dobândirea unei alte cetăţenii de către copii agentului diplomatic. Se consideră pe de altă parte, ca fiind execesivă excluderea absolută a posibilităţii ca, copii agentului diplomatic să poată dobândi cetăţenia statului acreditar.

Practica şi doctrina⁷¹ au considerat în majoritate, că legislaţia statului acreditar referitoare la dobândirea cetăţeniei nu ar trebui să se aplice agenţilor diplomatici. Această regulă care iniţial decurge din doctrina extrateritorialităţii a continuat să se aplice pentru că altfel s-ar fi ajuns la soluţii greu de explicat şi de admis. Nu era cazul ca simplul fapt al şederii temporare a agentului diplomatic în statul acreditar să genereze asemenea efecte secundare, care să-i îngreuneze situaţia şi să devină astfel o sursă de eventuale complicaţii pentru el.

La Conferinţa de la Viena au fost supuse discuţiei un text al Comisiei de drept internaţional (prin care se urmărea în esenţă să se excludă ipoteza dobândirii automate şi forţate a cetăţeniei statului acreditar⁷² şi un amendament (Regatul Unit), prin care se propunea suprimarea acestui articol pe motiv că aplicarea acestei dispoziţii ar ridica unele dificultăţi în cazul în care ar contraveni legislaţiei statelor şi că în general nu şi-ar avea locul într-o convenţie privind privilegiile diplomatice⁷³. Acest punct a prelevat, şi în consecinţă, Conferinţa a decis să trateze această problemă într-un protocol de semnătură facultativă.

Această opţiune a protocolului de semnătură facultativă n-a fost cea mai fericită, pentru că nu a oferit o soluţie, precizând şi dezvoltând dreptul diplomatic, ci a marcat mai curând un regres (principiul după care prezenta unui diplomat pe teritoriul unui stat străin nu trebuie să ducă la impunerea faţă de el, ori faţă de alt membru al familiei sale a cetăţeniei acestui stat, rămânand reconfirmat cu privilegiul codificării dreptului diplomatic).
Capitolul 5. Consideraţii finale privind imunităţile şi privilegile personalului diplomatic
Pentru ca agenţii diplomatici să ducă la bun sfârşit, în cele mai bune condiţii misiunea încredinţată lor, ei au nevoie de o anumită independenţă în relaţiile lor cu autorităţile statului de recepţie. Ca urmare, ei trebuie să se folosească de anumite drepturi de o natură particulară pe teritoriul statului unde îşi desfăşoară activităţile. Stabilirea acestor drepturi, conţinutul şi întinderea lor a fost una dintre problemele care au fost puse pentru statele decise să schimbe reprezentanţii permanenţi, pentru că agenţii diplomatici trebuiau să beneficieze de o situaţie specială, privilegiată, capabilă să le sustragă jurisdicţiei statului de recepţie şi de a proteja existenţa şi activitatea lor.

Statutul particular al agenţilor diplomatici necesită imunităţi pe care statul de reşedinţă trebuie să-l acorde atât în interesul membrilor personalului cu titlu individual, cât şi în interesul postului însuşi.

Inviolabilitatea membrilor personalului diplomatic este una dintre cele mai vechi imunităţi cunoscute în practica statului, este de asemenea absolută şi nu dispare nici în cazul ruperii relaţiilor diplomatice sau în cazul conflictelor armate. Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic care este universal recunoscută, presupune obligaţia pentru statul de recepţie să se abţină de la orice formă de constrângere şi să facă în aşa fel încât orice persoană privată să se abţină de la orice formă de violenţă împotriva agentului diplomatic.

Personalul diplomatic se bucură de asemenea de imunitatea de jurisdicţie penală, civilă şi administrativă. În ceea ce priveşte privilegiile, concesiunea lor este bazată pe norme supletive de drept internaţional şi pe curtoazia internaţională.

Practica actuală a relaţiilor diplomatice între state permite să se tragă concluzii asupra evoluţiilor şi tendinţelor noi privind imunităţile şi privilegiile diplomatice asupra propunerilor necesare şi oportune în legătură cu dezvoltarea progresivă a drepturilor şi imunităţilor diplomatice, dezvoltare care rămâne actuală şi care cuprinde mai multe aspecte de precizie, de revizuire şi îmbogăţire privind imunităţile diplomatice.

Totuşi, sunt cazuri în care autorităţile locale trebuie să aibă dreptul de a interveni fără acordul prealabil al şefului de misiune în cazuri de forţă majoră sau o catastrofă, un incendiu, etc. Este necesar să subliniem importanţa cardinală a cooperarii internaţionale în prevenirea crimelor împotriva agenţilor diploamtici, care pot fi săvârsite de persoane fanatice ale statului acreditant sau acreditar.

Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic, chiar dacă ar fi absolută, dezvoltările recente fac necesară revizuirea acestui subiect.

Agenţii diplomatici pot fi implicaţi în anumite accidente sau incidente, unde cel mai adesea agenţii diplomatici sunt găsiţi vinovaţi pentru acele fapte, dar invocând imunitatea de jurisdicţie ei nu răspund în faţa legii pentru faptele comise. Se doreşte adoptarea anumitor amenzi sau pedepse în cazul repetării acestor violări de reguli de circulaţie.

Agentul diplomatic ar trebui să fie obligat să mărturisească în cazul în care o crimă se produce, fie în faţa tribunalului, fie la sediul misiunii diplomatice.

Toate aceste noi norme legislative presupun bineînteles modificări ale convenţiilor în vigoare prin amendamente sau printr-o revizuire generală a articolelor în lumina noilor relaţii de interes sau între alte subiecte de drept intrenaţional. Un argument în favoarea acestor revizuiri este că în timp ce Convenţia de la Viena a fost semnată în 1961, cea mai mare parte a statelor mici nu participase, mai ales că unele dintre ele au devenit independente după aceasta.