Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

4 ianuarie
Repezindu-mă ieri, din Sibiu, pînă la Păltiniş am avut revelaţia felului în care profanul invadează şi acoperă "sacrul", asemeni templelor budiste înghi­ţite de jungla cambodgiană, asemeni oricărui tem­plu părăsit devorat de buruieni, de şopîrle şi de stra­turile roşiatice ale pămîntului, care cresc ca părul unui mort, ca o unghie netăiată a naturii. Străbat dru­mul pe care-l făceam prin pădure între cabana 23, în care Noica a locuit între 1977 şi 1983 (aşadar în "pe­rioada Jurnalului") ― astăzi pe locul ei se înalţă un fel de buncăr al Băncii Naţionale ― şi hotelul Cindrelul ("hotelul Partidului") la care trăgeam de obi­cei cu Andrei, în sejururile noastre păltinişene. Pe drumul acesta sînt presărate încă două cabane, ră­mase "ca pe vremuri". Ajung în faţa primeia dintre ele. Pe terasa joasă este instalată o masă de ping-pong la care doi tineri îşi dispută un meci. La cîţiva metri de ei, pus pe pervazul ferestrei, un casetofon dat tare le ţine de urît. O formaţie "de cartier", dintre cele foarte îndrăgite de noua generaţie, reia la infinit ace­eaşi "frază muzicală", ca acul unui patefon care nu mai poate ieşi din şanţul plăcii: "Ce p...a mea! Ce p...a mea! Ce p...a mea..." Cuvintele se ridică în văzduh, străbat aerul tare şi sticlos al pădurii şi po­posesc ca o imensă aură pornografică, deasupra brazilor.

"Dragele mele", s-a adresat Noica în troleibuz unui grup de fete care vorbeau de zor despre «gagi­cul meu», "dragele mele, limba română e atît de fru­moasă! Aveţi «drăguţul meu», cum se spune în Ma­ramureş, de ce să spuneţi «gagic»? Zău, dragele mele, de ce să batjocoriţi aşa limba?" O, ce vremuri idilice! Ce s-ar fi făcut Noica, astăzi, cu tinerii care ascul­tau în extaz şlagărul "Ce p...a mea"? El care numea actul sexual "o îmbrăţişare", iar cînd devenea mai îndrăzneţ, "o îmbrăţişare activă"...

8 ianuarie
Astăzi la 12, înmormîntarea lui Bibi Cajal la Ci­mitirul Evreiesc de la Filantropia. Fiind soţia şefu­lui Comunităţii Evreieşti din România, ceremonia avea morgă: preşedinte, miniştri etc.

Pentru mine, această femeie extraordinară pe care am cunoscut-o ca mamă a Irinei Cajal a însemnat ima­ginea posibilă a unei specii umane din care au dis­părut răutatea, maliţia şi tristeţea. Existenţa ei mi-a sugerat că, într-o asemenea specie, oamenii ar muri cu chipul tînăr. Pentru că dacă trupul, aşa zicînd, îmbătrîneşte cu de la sine putere, faţa, în schimb, ne-o alterăm singuri, prin valurile de grimase nega­tive la care o supunem zilnic. Nu poţi vorbi de rău şi nici ironiza rămînînd nepedepsit. Iar melancolia, pentru că este un atentat la adresa eternităţii vieţii, fiind sceptică în faţa nemuririi, este păcatul suprem. Aşadar, pentru că transformase buna dispoziţie în conduită şi pentru că încremenise în grimasa bună­tăţii, chipul lui Bibi Cajal rămăsese tînăr. Aş adău­ga că buna dispoziţie era suprema ei politeţe şi, pen­tru cei foarte apropiaţi, un fel comunicativ de a le declara iubire. Zîmbetul care o însoţea în permanen­ţă era replica naturii ei iubitoare la gîndul (descope­rit cîndva, la începutul vieţii) că tristeţea noastră îi răneşte, îi sperie sau îi nelinişteşte pe cei din jur. E, cred, singurul om pe care l-am văzut trăind în fiecare clipă din punctul de vedere al celorlalţi. Reuşise, cred, să nu mai aibă "stări", de vreme ce egoismul este tocmai capacitatea şi nevoia noastră de a-i anexa pe ceilalţi stărilor noastre. Buna dispoziţie era la ea so­luţia pe care o găsise la grija de a nu-i trece altuia po­vara eului tău. În plină metastază, îşi păstrase zîm­betul şi a murit surîzînd, cerîndu-şi pesemne scuze că pentru prima oară îi încărca pe ceilalţi cu povara unei stări a ei, cu moartea ei.