Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

15 octombrie
Cred că puţini compatrioţi au resimţit, asemeni mie, istoria ţării lor ca pe o dramă personală. De cîte ori treceam graniţa preluam chipul ţării mele văzut din afară: mă identificam cu securiştii care puneau bombe la sediul Europei libere, cu cerşetorii din me­trourile pariziene, cu hoţii din supermarketuri, cu spărgătorii poştelor din Germania, cu traficanţii de minori, cu spălătorii de bani, cu organizatorii de re­ţele de prostituate, cu mafioţii naţionali, cu turiştii care plecau cu prosoapele din hoteluri. Circulam prin lume împachetat în straturile de ruşine ale Ro­mâniei. Şi este firesc să fie aşa de vreme ce "lumea" ne priveşte ca reprezentanţi ai unei situaţii care de cele mai multe ori ne depăşeşte. În 1984, un neamţ imbecil m-a felicitat la Heidelberg pentru participa­rea României lui Ceauşescu la Olimpiada de la Los Angeles, aşa cum după mineriada din iunie 1990 un francez imbecil mi-a trîntit, la sediul central de la Hachette, uşa în nas. În ochii lui devenisem, prin extensie, miner. Nuanţele nu au ce căuta în aseme­nea situaţii. Nu avea nici o importanţă că pe 13 iunie ratasem, cu cîteva minute doar, ocazia de a lua cinci bîte în cap în biroul meu de la Humanitas.Văzuţi de departe, eram scăldaţi cu toţii în aceeaşi aură de bar­barie.

Acelaşi fenomen de identificare, la altă scară, l-am trăit în urmă cu cîţiva ani la Tîrgul internaţional al cărţii de la Frankfurt. Stăteam pe un fotoliu în stan­dul meu şi priveam, visător, în zare. Halele Tîrgului erau enorme şi oriunde ai fi privit se deschidea o perspectivă neaşteptată. Culoarul pe care l-a deschis atunci privirea mea m-a transportat la 15 metri mai departe, către standul thailandez în care părea că se petrece ceva deosebit. Era lume strînsă laolaltă, cineva vorbea, erau mese multe, aşternute cu feţe de masă, cu gustări felurite, care aşteptau cuminţi terminarea discursului pentru a putea fi devorate. În cîmpul privirii mele a pătruns atunci o "colegă" a mea, directoarea unei edituri bucureştene. Lipsite de apărare, mesele îşi ofereau flancul exterior trecă­torilor. Doamna, extrem de mobilă altminteri, s-a oprit brusc în dreptul uneia dintre ele, afectînd un interes neaşteptat pentru reuniunea editorilor thai-landezi şi pentru domnul care tocmai vorbea. Ochiul meu scormonitor, intrat, prevestitor, în alertă, căpă­tase fineţea unui scaner. Disjuncţia dintre expresia de pe faţa doamnei, împrumutată de la membrii asis­tenţei (privire absorbită, concentrare maximă, interes vădit pentru spusele oratorului), şi jocul mîinilor, care avea logica lui şi care dezvolta o cu totul altă partitură, m-a fascinat. Pe antebraţul stîng, colega mea ţinea o poşetă pe care a mutat-o discret cu mîna dreaptă mai aproape de cot. "Dumnezeule, mi-am zis, te pomeneşti că începe să mănînce!" în dreptul ei, farfuriile şi tacîmurile erau frumos aşezate, iar dincolo de ele, ca într-o redută prost păzită, se odih­neau platourile cu mîncare. Mîna dreaptă a doam­nei directoare a pornit, ridicîndu-se uşor, către mar­ginea mesei ― încordarea mea de voyeur atinsese punctul culminant ―, a odihnit o clipă pe marginea scrobită a feţei de masă, apoi, cu încetinitorul, s-a apropiat de o sticluţă ― am recunoscut de îndată în ea, după siluetă şi etichetă, nelipsitul condiment extrem oriental: Soja Sauce ― cu degetul al treilea al mîinii, prin mici impulsuri delicate, a pus sticluţa pe drum către marginea mesei unde aştepta, cu gura căscată, poşeta care, după ultima mişcare a dege­tului, a înghiţit-o ― hap! ― şi s-a închis, ca prin mi­nune, cu fermoarul. Ce repede se petrecuse totul! Atît de repede încît am simţit nevoia să mă frec la ochi. Cînd i-am redeschis, colega mea continua să asculte cu vădit interes ceea ce spunea domnul din Thailanda şi, după o vreme, părînd edificată, s-a desprins de locul crimei, s-a îndepărtat grăbită către alte zări, minată de proiecte necunoscute mie. Neno­rocirea e că pe mine întîmplarea m-a lăsat într-o stare de adîncă tulburare. Potrivit logicii introiecti-ve descrise mai sus furasem cu neruşinare, cu sînge rece şi cu o remarcabilă dibăcie o sticluţă de condi­mente. Totul pleda pentru asta: eram român, veni­sem în aceeaşi echipă la Frankfurt, eram uniţi, autoa­rea găinăriei şi eu, prin festivalul cărţii şi, în plus, eram amîndoi directori de editură. Mai locuiam şi în acelaşi oraş. "Dar nu tu eşti persoana care a băgat în poşetă, îmi repetam întruna, sticluţa cu sosul de soia! Pentru Dumnezeu, linişteşte-te!" Cu toate aces­tea faptul că eu nu aş fi putut şterpeli în vecii vecilor sticluţa nu avea nici o importanţă. Ceva mai adînc, care venea de dinaintea mea, mă făcea coautor, păr­taş, complice la gestul de rîndaş la care tocmai asis­tasem. Important era că şi ea şi eu trăgeam după noi, acolo şi peste tot în lume, alaiul infinit al frustrărilor venite din 45 de ani de comunism care ne împin­geau, pe unii "mai fini", să furăm o sticluţă cu soia, pe alţii, precum tipii din delegaţia care l-a însoţit pe Ceauşescu invitat la Paris în 1978 de Giscard d'Estaing, să ia tot ce se putea lua, deşuruba, demonta din palatul în care fuseseră primiţi. E drept, nu orice om frustrat fură sau trebuie să fure, dar nu ştiu cum se face că pe lumea asta orice om frustrat care nu fură este asimilat cu semenii lui frustraţi care fură. Iar omul acesta care nu fură termină, printr-o miş­care interioară de o extremă perversitate, să se asimi­leze singur privirii celor care îl asimilează cu semenii săi care fură. Aşa se face că în acel an am plecat de la Frankfurt convins fiind că în bagajele mele se afla, nevăzută, o sticluţă de Soja Sauce. Blestemata de sti­cluţă! Gentuţa cu sticluţa!