В. В. Кьося, Л.І. Фєтєску

Taina muncii

Cînd într-o bună vreme nucul din faţa casei s-a uscat moş Mihail şi-a scos cîrja din tindă, şi-a dat pălăria, pe ochi şi a început a se plimba în jurul lui de-ţi părea că-i numără crengile. I-a măsurat tulpina cu şchioapa, a încercat dacă nu dă drumul la coajă şi tocmai spre chindii,cînd ciubotele au început să-i pară cam grele, a pus cîrja la locul ei şi-a zis în gîndul lui că are să facă o sanie.

Dar l-a zărit baba furat pe gînduri,cu toporul subţioară, şi 1-a pus'sa-i facă nişte surcele,ca să nu prindă toporul rugină. Apoi i-a trebuit un vătrar ceva mai lunguşor.o căldare de apă proaspătă şi moşul şi-a văzut de necazurile lui. Pe urmă - azi e soare,mîine e vînt- fugeau zilele una după alta, de parca era de furat.

Vreo săptămînă se tot uita la coroana nucului,ghicind cam cum i-i rădăcina,1-a încercat într-un loc cu hîrleţul să vadă dacă n-a dat greş , şi într-o zi, cînd i-a p1acut borşul cu care 1-a hrănit baba, i-a spus că are să scoată nucul şi are să facă o sanie. Peste cîteva zile i-a retezat coroana . rădăcinile , care nu-i veneau la socoteală, şi le-a pus sub şopron, ca să nu-1 apuce ploile. Pe urmă a adus nucul în cămară şi atîta i-a trebuit:

În fiecare seară venea baba, ca să vadă cît a cioplit el şi găsind nucul întreg, îi făcea nişte borşuri că i se opreau în gît.

Cînd au venit viscolele, moş Mihail de abia a dovedit să facă tălpile, în schimb erau nişte tălpi cum nu mai văzuse satul cela: uşurele,netede şi luceau că puteai să te bărbiereşti uitîndu-te într-însele.

Cu vremea pierduse şi socoteala zilelor,căci se culca cînd îi amorţeau palmele,aţipea şi se trezea îndată,privind bucăţile de lemn aşezate pe vîrstac. Şi cînd a început a se înmuia omătul,cînd pe la amiază se auzea picurînd din streşină,moşul a început a număra pe degete cînd va veni ziua în care va întoarce barda şi va lucra numai cu muchia ei,adunînd sania.

S-a dus şi iarna asta, fiindcă îi venise vremea, s-a uscat ograda şi într-o bună zi a scos moş Mihail afară tot ce pregătise şi a început a strînge sania. Spre amiază sania era gata. 0 săniuţă sprintenă sta în mijlocul ogrăzii.soarele se scălda în coşul ei şi sania lucea de-ţi părea că s-a mai vărsat o picătură de lumina pe pămînt.

(400 cuvinte) ( I.Druţa)

15. 
    Propria simţire
    

În străfundul inimilor lor toţi oamenii sînt poeţi.

Toţi suntem serviţi de propria simţire. Ochiul vede, inima simte. Urechea aude, inima simte. Uneori privirea e una cu trupul, frumuseţea din jur ne copleşeşte şi atunci propria simţire ajunge la buze şi se revarsă în cuvinte.

Propria simţire ne împinge numai la fapte nobile, la creaţie, la sporirea frumosului prin muncă, ne ţine mereu în acţiune, ne face să ne întrebăm mereu, să fim în neоntreruptă stare de trezire.

Propria simţire descoperă frumosul, îl scoate în evidenţa pentru bucuria sufletului şi de aceea aspectul exterior al unui sat, să zicem, este expresia plinatăţii noastre, proba a ceea ce poate fi şi de e în stare să fie omul.

Frumosul nu ni se dă, ci se crează. Îl creaza.natura, îl creeaza, omul. El se schimbă, dispare. E1 poate să nu dispară, dacă tradiţia există întru toate ale vieţii: trai, comportare, muncă, vorbirea cuvîntului matern. Omul dă bineţe ori de cîte ori se întîlneşte cu aproapele său, cu un trecător străin. Şi o face nu din simplă obişninţă ori în chip maşinal, cu e condus de propria sa simţire, care îl îndeamnă să comunice, să cunoască dispoziţia omului din cele două cuvinte precum atingerea camertonului spune tonalitatea, căci intenţia vorbeşte de adevărata stare a lucrurilor.

Propria simţire ne îndeamnă la cunoaştere. La alegerea a tot ceea ce se încadrează în noţiunea de frumos, pe care poţi s-o transformi în faptă luminoasă.

Omul se interesează, cercetează biografia altui om, fie părinte, ruda ori necunoscut, precum i-o fi venind el, pentru a alege din ea fapta care poate fi urmată, fapta cea luminoasă, căci frumuseţe înseamnă nu numai ceea ce ochiul vede şi urechea aude. Frumuseţea este şi atunci cînd singur descoperi faptele naturii, faptele omului ce te pun şi pe tine să încerci, să fii la fel cu ei, îţi insuflă încredere în tine, astfel sporind comorile sufletului.

Propria simţire ne ţine mereu contemporani cu ceea ce ne înconjoară, cu realitatea, arunca rutina de pe nervuri, dă strălucire şi energie gîndului şi expresiei cuvîntului.

Propria simţire ne învaţă să stăm de vorba cu lucrurile, cu fenomenele, ce le percepem, să le observam.

( 360 cuvinte) ( După G. Vodă )
35. Băieţii tatei
Războiul care trecuse ca o furtuna pustiitoare prin văile nistrene continua undeva la Apus si-i simţeam răbufnirile în fiecare zi,căci în fiece zi soseau veşti de pe cîmpul marilor bătălii, de acolo de pe teritoriul duşmanului.

Încă din toamna la şcoală ne venise el, Andrei Mironovici Cărare, fost soldat, acum, însa, sfîrtecat de schije, de te minunai, cum de se ţine viata într-un corp atît de schilodit. Intrase în claşă sprijinindu-se în cîrji. Şi fiindcă nu aveam nici masă, nici scaune, se aşeză pe pervazul ferestrei si ne zîmbi blînd,trecîndu-şi palma pe fruntea asudată:

- Băieţii tatei...

Uitarăm şi de foame, şi de toate nevoile. O lecţie întreagă a tot stat în bătaia soarelui, povestindu-ne cum a vrut taică-său pe vremuri să-1 facă popă, cum a reuşit să termine şcoala pedagogică, cum un obuz nimerise în mantaua ce se usca alături de dînsul, amestecînd-o cu pămîntul...

Îl ascultam cu respiraţia oprită. La lecţiile următoare nu ne-am mai mirat cînd, în loc de " buna ziua", ne zicea blind:

- Băieţii tatei ...

Era atît de firesc şi omenesc, încît, comparîndu-l cu domnii învăţători de odinioară, ni se părea un om cu totul neobişnuit, iar şcoala - o prelungire firească a unei vieţi obişnuite în familie.

Într-o zi cu soare, la început de mai, învăţătorul nostru intră în clasă ca un vifor, trînti cîrjele în pămînt şi strigă în gura mare:

- S-a sfîrşit războiul, băieţii tatei!

Nu ştiu dacă. am prins de la Andrei Mironovici cine stie ce carte. Dar primul dascăl, care ne-a învăţat să învingem greutăţile, să ne bucurăm de succese, să fim tineri pînă la ultima suflare, ne-a fost el, anume el.

Au trecut anii. Demult nu-l mai întîlnisem pe bunul nostru învăţător - se mutase cu locul de trai la familia sa, regăsi tă în regiunea Odesa.Nu-1 văzusem de un car de ani, dar în suflet păstram vie acea trîntitura de cîrje, acea răbufnire de fericire care-i răscolise pe dînsul şi ne copleşise si pe noi atunci, în ziua Marii Victorii .

L-am întîlnit întîmplător la Chişinau. Nu s-a mirat deloc, cînd i-am dat bineţe, zicîndu-i pe nume, deşi sînt sigur că nu m-a recunoscut deodată. Am aflat că mai lucrează. L-am întrebat de ce nu pleacă la pensie. A zîmbit numai:

- Sunt soldat, iar soldatului totdeauna îi şade bine în coloană.

(389 cuvinte) ............................(D. Ciobanu)

36. Mîinile tale, mamă
Mama, mama! Ţin minte mîinile tale din clipa, cînd am început sa-mi dau seama ca trăiesc pe lume. Arămite vara de soare, îşi păstrau culoarea asta şi iarna - un arămiu gingaş, uniform, doar un pic mai întunecat în lungul vinişoarelor. Sau poate că mîinile tale erau mai aspre, - doar le-a fost dat să muncească mult în viaţa? - însă mie întotdeauna îmi păreau atît de gingaşe şi-mi plăcea atît de mult să sărut vinişoarele întunecate.

Ţin minte, cum roboteau ele în spuma de săpun, cînd îmi spălai cearşafurile pe atunci atît de mici. Văd degetele tale îngroşate la încheieturi pe abecedar, cînd repetam după tine: be-a, -ba, ba-ba.

Totdeauna îmi voi aminti atît de gingaş mîinile tale aspre şi atît de calde şi răcoroase, care îmi mîngîiau părul, gîtul, pieptul, cînd zăceam la pat, chinuit de febră.

Sărut mîinile tale neprihănite, mîinile tale sfinte!

Ţi-ai petrecut feciorii la război, şi dacă nu eşti tu aceea, altă mamă la fel ca tine i-a petrecut. Pe unii n-ai să-i mai vezi în vecii vecilor. Şi dacă n-a fost să împărţi tu acest destin, 1-a împărţit altă mamă la fel ca tine.

Iar dacă în zilele de război oamenii au o bucată de pîine şi au o haină, dacă stau în cîmp clăi de grîu şi aleargă trenuri şi înfloresc vişinii în livezi, şi flacăra vuieşte în cuptoarele Martin, şi o putere nevăzuta ridică ostaşul de la pămînt sau din pat, cînd e bolnav sau rănit - toate acestea le-au făcut mîinile mamei mele, mamei tale, ale tuturor mamelor.

Priveşte deci şi tu în urmă, tînărul meu prieten, priveşte ca şi mine şi spune pe cine ai obijduit mai mult în viaţa decît pe mama?

Oare nu din cauza mea, a ta, a lui, oare nu din cauza propriilor noastre greşeli şi dureri încărunţesc de timpuriu mamele?

(310 cuvinte) (Din presă)
37. Teiul
A crescut teiul acesta înalt şirotat de parcă cineva i-ar fi turnat în toată ziua apă la rădăcină.

La începutul verii îşi pune pe cap o pălărie gălbuie de flori.

Toamna frunzele se aştern la picioare, galbene şi moi. Vin ploile lungi,apoi gerurile.

Îi pare o veşnicie pînă vine primăvara, ca să-i aducă un soare blînd, boboci pe ramuri şi copii năzbîtioşi.

...Iarna asta copii au crescut .Aproape că nu-i cunoşti. Printre ei se găseşte unul mai îndrăzneţ.

-Şi zici că nu mă urc în teiul acesta?

Nu crede nici teiul văzîndu-1 scuipînd în palme la tulpină şi-l roagă pe Petrică să se ină bines ă nu cadă.

Dar nu cade şi se miră teiul.

Cînd se vede cocoţat sus, Petrică prinde a se da huţa. Copacul îşi leagănă creanga să-i facă pe plac. Nu zăbavă însă băiatul scoate un cuţitaş din buzunar şi îl îndeasă pe o mlădiţă. Cît degetul. Rămurica cade jos fără putere. Apoi încă una. Şi încă.Cîţi copii sînt pe toloacă, toţi au cîte o rămurică numai bună pentru ţuruiac.

Ce altă bucurie mai vrei decît un ţuruiac meşterit primăvara devreme cu mîna ta. Cînd îl mîntui de cioplit şi îl pui la gură, uiţi de toate pe lume. Nu mai auzi nici păsările cîntînd fără încetare. Nu-ţi mai urmăreşti oiţele ce pasc în voie, nici mieluţii ce nu se mai satură de zburdat. Nu mai simţi mirozna de iarbă fragedă şi muguri de brebenei şi viorele, întinsă ca o eşarfă violetă la poalele pădurii.

Ţuruiacul tău le îndeamnă şi pe celelalte şi uite că valea se umple de triluri.

Teiul pe toate le vede. Că nu degeaba a crescut mai înalt ca alţi copaci, de parcă i-ar fi turnat cineva apă la rădăcină în toată ziua. Le vede şi îşi leagănă încet rămurelele presărate cu muguri măşcaţi. Cît nişte corniţe de ied. Din fiece muguraş iaca-iaca se zăresc vîrfurile frunzelor…

Numai cioturile rămase fără de vîrfuri nu se leagănă. La capătul lor retezat încet-încet s-adună picături străvezii şi rotunde ca nişte lacrimi. Apoi se rup şi cad fără zgomot, spărgîndu-se de crengi.

(348cuvinte) (L.Codreanca)

38. Culoarea, mirozna şi foşnetul acelei cărţi
În începutul cela de toamnă, ţin minte, mama meliţa nişte cînepă lîngă gard şi am tot bocit eu zi de zi lîngă meliţa ei,pînă a răzbit-o pe biata mamă. Şi-a scuturat umerii de colb, şi-a pus un alt bariz, m-a luat de mînă şi a pornit cu mine spre şcoală.

Ce-o fi tot vorbit mama cu soţia directorului nu ştiu, pentru că am rămas să aştept la poartă, dar s-a întors mama mult mai veselă decît a intrat.

Învăţam scriind cu grafit pe-o placă—scrii şi ştergi cu mîneca, iară scrii şi iară ştergi, pentru că bani pentru caiete şi creioane rar cine avea. Manualele erau şi ele un adevărat blestem al copilăriei. În clasa a doua ori a treia am rămas fără cartea de citire. Tîrziu, aproape de Crăciun, vine învăţătorul Pavel cu un clit de manuale şi ne spune să aducem bani de acasă - cam cîte cinci lei costa manualul. Era un an greu, dar lumea se trăgea la carte, şi azi doi copii aduc bani şi seara se întorc cu manualul în trăistuţă, mîine mai vin doi cu cîte cinci lei şi clitul scade, se topeşte ca zăpada în pragul primăverii,iar eu vin zi de zi şi tac chitic cînd intră învăţătorul cu manualele în clasă, tac cînd le duce, pentru că iarna, după cum se ştie, găinile nu se prea ouă, iar ouăle erau singura avere a mamei, şi atunci cînd nu avea ea parale, nu aveam nici eu de la cine cere.

Vreo săptămînă şi ceva n-am mai învăţat nimic .Acasă tot aşteptam poate mama,vorbind cu tata, va pomeni de manual. Şi într-o zi, cînd încă un cineva a adus un bănuţ şi Harbagiu s-a dus în fundul clasei de i-a dat manualul, întorcîdu-se şi trecînd pe lîngă banca mea, a şovăit o clipă din mers. Cu o mişcare largă, omenească, a aruncat ultimul manual pe bancă, în faţa mea, şi am rămas să port pentru toată viaţa culoarea, mirozna şi foşnetul acelei cărţulii.

(340 cuvinte) (I.Druţă)
39. Un singur cer şi un singur pămînt
Mi-au rămas în minte cuvintele auzite întîmplător într-o emisiune ştiinţifică transmisă la radio: " Nu avem decît un singur pămînt".

Omul a devenit stăpînul naturii, dar trăieşte într-o lume naturală a plantelor şi animalelor, a apelor şi a solului; toate au existat cu mult înainte de apariţia lui şi el este obligat, spre binele său, să le ocrotească. Pămîntul, bine muncit, rodeşte, pădurile purifică aerul, apa rîurilor înseamnă viaţă. Dar omul uită de multe ori că nimic nu este întîmplător în natură, că speciile animale şi vegetale sînt strîns legate între ele şi depind, la rîndul lor, de factorii de mediu.

Două primejdii pîndesc astăzi întreaga omenire: catastrofa nucleară şi catastrofa ecologică.

De cînd a descoperit focul, omul a început să modifice ecosistemele naturale, transformînd pustiuri în grădini înfloritoare, dar reuşind şi performanţe nedorite.

Întîi se duc păsările, pe urmă-oamenii! Păsările mai sensibile se duc primele iar dacă se duc păsările, rîndul e al oamenilor. Tristă succesiune!

Arborii sînt nişte aripi de mari mori de vînt, suflînd , în care Vîntul învîrte Pămîntul. Tăind mereu la copaci, se poate întîmpla într-o zi să oprim Pămîntul şi ce rost ar avea un Pămînt care nu se mişcă. Să ne gîndim şi la cer. Cerul există pentru toţi, dar pentru fiecare într-alt fel.

Rupem o floare, aprindem un foc pe un platou, strivim o gînganie. Vînătorii iscusiţi pătrund în desişurile pădurilor sau în ierburile savanelor, găsesc locuri de pîndă pe crestele de stîncă, se întrec în a ochi zburătoarele, stăpînele văzduhului. Dacă marele stăpîn al naturii, omul, s-ar fi gîndit serios la toate acestea, astăzi nu s-ar vorbi despre specii pe cale de dispariţie. Lupul şi vulturul, rîsul şi cocostîrcul astăzi sînt rarităţi.

Omul este " homo sapiens". El poate cunoaşte mecanismele biologice ale diferitor verigi din ecosistem şi poate să influenţeze activ şi conştient natura, pentru că numai el ştie că există pentru toţi un singur cer şi un singur pămînt.

(340 cuvinte) (P. Magheru)

40. Povara memoriei
Memoria e cea mai de seamă avere pe care le-o putem lăsa moştenire fiilor şi nepoţilor noştri. Avere care nu se poate răpi. Pe care nu o pot pierde distraţii la o răscruce.

În lipsa memoriei drumul parcurs de un popor în timp ar semăna cu dîra pe care o lasă un peşte într-un rîu care curge: nici o urmă care ar vorbi dacă a venit dintr-acolo şi pleacă într-acolo.

Se zice că scrisul celor vechi era alcătuit din noduri. Azi a face nod la batistă pentru a nu uita ceva vine, precum o reminiscenţă, din acel scris, probabil.

Au rămas nu demnitarii de-a lungul istoriei, ci învăţaţii, cărţile, monumentele scrise sau orale, adică ceea ce afost în stare să conserve şi să transmită Memoria.

Cei care n-au avut trecut şi l-au inventat. Cei care n-au avut bătrîni şi i-au procurat. Noi am fost scutiţi de această grijă, fiindcă i-am avut. Nu trebuie să-i inventăm azi pe Dosoftei. Varlaam, Neculce, Cantemir, fiindcă ei au existat cu adevărat. Dovadă ne sînt scrisele rămase de la aceştia. Nu trebuie să inventăm bătăliile lui Ştefan, Cetatea Sorocii, nu trebuie să inventăm „Mioriţa”, nu trebuie să ne inventăm străbunicii, bunicii, părinţii. Pentru că, după cum zice M. Costin: „Nasc şi la Moldova oameni”, de-a lungul vremilor şi noi, moldovenii, am dat lumii importante figuri care au ajutat şi altor popoare să-şi găsească drumul spre carte şi adevăr, precum: P. Movilă, mitropolitul care a umplut Ucraina cu tipografii, inaugurînd şi prima şcoală superioară din Europa de est – Academia Kieveană; N.Milescu Spătarul, unul dintre primii soli ai Rusiei în China, animator al vieţii ştiinţifice din Ţara Moscovei; D. Cantemir, care a născocit pentru turci primul sistem de note muzicale, cel care l-a ajutat pe Petri I la modernizarea statului său şi candidatura căruia ţarul avea s-o propună pentru postul de prim-preşedinte al Academiei Ruse, ce urma să se inaugureze; Varlaam, candidat în anul 1639 la saunul de patriarh al Bizanţului; M. Costin scriitor moldovan, dar şi autior de poeme poloneze.

Marele cărturar N. Milescu Spătarul ne atrage, de peste secole, atenţia: „Inima privind la cele trecute mai lesne prevede cele viitoare”.

Există o memorie a cărţilor. Există o memorie a locurilor. Există o memorie a inimii.

Amintirea, cinstirea înaintaşilor... rămîne nu doar o datorie de căpetenie, ci şi una de onoare a orecărei generaţii.

(390 cuvinte) (După N. Dabija)
41. Koroliov Serghei Pavlovici
Aviaţia era marea pasiune a lui Serghei Koroliov. Tînărul Koroliov visa să devină aviator, să construiască aparate de zbor şi să brăzdeze cu ele înaltul cerului.

La Moscova, unde a venit din Odesa, Koroliov a învăţat în acelaşi timp la Şcoala tehnică superioară şi la şcoala de piloţi. După ce a citit scrisoarea lui K.E.Ţiolkovskii, s-a simţit atras atras pentru totdeauna de zborurile în cosmos. Ar fi vrut să zboare cît mai sus, cît mai repede şi mai departe. Dar pentru a atinge asemenea înălţimi şi viteze, trebuiau create rachete, tehnica rachetară.

La 17 august 1933 la Nahabino, o suburbie a Moscovei, a fost lansată prima rachetă. Ea s-a ridicat la o înălţime de numai 400m. Racheta a fost construită şi lansată de grupul pentru studierea mişcării reactive în frunte cu S.P. Koroliov.

El a creat rachetă cu aripi, dirijată de un rachetopanor. În anii Marelui Război pentru Apărarea Patriei Koroliov a construit motoare de rachetă pentru avioanele de luptă.

După război, el a devenit conducătorul unui mare colectiv care lucra la crearea unor rachete puternice. De numele Constructorului principal S.P. Koroliov e legat începutul explorării spaţiului cosmic. Mai întîi, la înălţimi de sute de kilometri, au fost ridicate aparate ştiinţifice şi animale. Apoi în biroul de construcţii al lui S.P. Koroliov a fost creat primul în lume satelit artificial al Pămîntului. Ziua lansării lui – 4 octombrie 1957 – e considerată de toţi drept începutul erei cosmice în istoria omenirii.

La 12 aprilie 1961 academicianul S.P. Koroliov l-a petrecut în înalturi pe primul cosmonaut I. A. Gagarin. Zborul omului în cosmos a fost scopul întregii vieţi a Constructorului principal. Lucrul acesta el l-a mărturisit în mai multe rînduri. După nava „Vostok” cu Gagarin, în timpul vieţii lui S.P. Koroliov şi-au luat zborul în cosmos încă cinci asemenea nave, după care a fost creată nava cosmică „Voshod” – mai perfecţionată, cu mai multe locuri.

Spre Lună, Venus şi Marte şi-au luat zborul aparate cosmice automate.

Ilustrul om de ştiinţă, pămînteanul nostru S.P. Koroliov a fost distins cu cele mai înalte decoraţii.

(340 cvuvinte) (După „Vreau să ştiu”)
42. Pasărea copilăriei noastre
De fiecare dată, cînd îmi aduc aminte de copilărie, una din cele mai frumoase clipe este aceea care-mi reîntoarce în memorie frumoasele păsări albe – cocostrîrcii. Îi văd stoluri întregi prin apele tulburi sau cîte doi-trei prin cuiburile mari din salcîmii de la marginea satului.

Mama îmi spunea că dacă primăvara vedem prima dată această pasăre, stînd singură-ntr-un picior, vom fi singuri şi trişti toată vara. Iar dacă o vedem zburînd în stoluri-vom fi veseli şi mereu împreună.

Întoarcerea cocostîrcilor m-a bucurat nespus întotdeauna. Cred că fiecare din noi trăieşte sentimente deosebite, cînd petrece cu privirea un stol de cocostîrci. Aceste păsări se întorc din ţările calde primăvara devreme.

Cocostîrcii îşi construiesc cuiburile din vreascuri. Mai des – pe casele acoperite cu paie ori cu stuf şi mai rar – pe scîrte, pe copaci. La pregătirea „casei” păsările-şi întind un aşternut moale din iarbă uscată, paie, frunze, pene, cîrpe. Puii de cocostîrc cresc foarte greu. Primele şapte-zece zile după apariţia lor, de hrană se îngrijeşte numai un cocostîrc. Celălalt rămîne în cuib şi poartă de grijă celor născuţi.

I-am văzut frumoşi şi mîndri, minunînd trecătorii în satul vecin. De mulţi ani ei sînt bucuria copiilor satului. Fiecare trecător, admirîndu-i, îşi aduce aminte de acele vremuri, cînd încoace veneau primăvara cîrduri de cocostîrci. Cînd în satul lor majoritatea caselor erau bătrîneşti şi pe ele aceste păsări îşi construiau mai uşor cuiburile. Dar, de cîţiva ani la rînd, se întorc încoace numai doi cocostîrci.

Un bătrîn chiar a aşezat o roată de căruţă într-un stîlp din ogradă. „Poate vor veni”, îşi zicea el. A făcut mai apoi un cuib în salcîmul din grădină. Aşteaptă primăvara cu nerăbdare şi de fiecare dată aşteptarea e zădarnică.

Cocostîrcii au devenit oaspeţi rari ai acestor locuri. Să le purtăm deci de grijă acelor care au mai rămas prin satele noastre.

Cînd rătăcesc prin ţară, un cuib de cocostîrci îl privesc ca pe o sărbătoare. În satul natal nu mai sînt cocostîrci. Şi-mi pare primăvara mai săracă, regretînd că odată cu copilăria noastră se îndepărtează şi acele păsări albe, ca de vis.

(340 cuvinte) (G. Dolneanu)

43. Sania
Cînd într-o bună vreme nucul din faţa casei s-a uscat, moş Mihail şi-a scos cîrja din tindă, şi-a dat pălăria pe ceafă şi a început a se plimba în jurul lui de-ţi părea că-i numără crengile. I-a măsurat tulpina şi din ochi, şi cu şchioapa, a încercat de nu dă drumul la coajă şi tocmai spre chindii, cînd ciubotele au început să i se pară cam grele, a pus şi cîrja şi pălăria la locurile lor. După care, şi-a zis în gîndul lui: că are să facă o sanie.

Sanie... Mare lucru-i o sanie. Arunci un braţ de paie, le acoperi cu un covoraş să nu te prindă răceala, arăţi cailor că n-ai uitat biciul acasă şi te duci, că abia mai dovedeşte soarele să se ţină pe urma ta. Şi abia atunci ai să uiţi să-ţi numeri anii, şi-ai să-ţi vezi prietenul pe care au început să ţi-l fure drumurile, şi pe pîrtia făcută de tine mulţi drumeţi îşi vor găsi calea, şi satul, şi casa.

O sanie — atîta îi trebuie omului şi iar e om. Numai să-i faci o sanie pe care au visat-o toţi lemnarii de pe lume, cîţi lemnari au fost, o sanie pentru care şi cel de seama ta ţi-ar zice bade; o sanie care ar plînge după drum şi drumul după dînsa.

Mare lucru-i o sanie.

Dar l-a zărit baba furat de gînduri, cu toporul subţioară, şi l-a pus să-i facă nişte surcele, că n-are cu ce aprinde focul în vatră. Apoi i-au trebuit un vătrar ceva mai lunguşor, o căldare de apă proaspătă şi moşul şi-a văzut de necazuri. Pe urmă - azi e soare, mîine e vînt – fugeau zilele una după alta, fără tîlc, fără culoare, fără folos, de parcă erau de furat.

Ca de obicei, moşul se scula pînă în zori — îi plăcea să se îmbrace prin întuneric, să-şi aprindă luleaua cu un tăciune rămas de cu seară în vatră, apoi să iasă şi să ia seama prin livezile vecinilor de nu se face vreo stricăciune cît stăpînii dorm.

(340 cuvinte) (I. Druţă)
44. Trei izvoare
Trei izvoare...

Îndată ce ieşi prin poarta mănăstirii, se aude un murmur de ape, care creşte pas cu pas, în timp ce cobori cărarea, şi te tot duc şi duc pe firul unei sete istovitoare, pînă ajungi la cele trei şuvoaie ce ţîşnesc de sub stînca pe care a fost înălţată mănăstirea. Cine ştie cîte veacuri o fi trecut pînă ce murmurul celor trei deschizături de ape a ajuns nume de mănăstire, cunoscută peste tot. Legendele zic că prin văile iestea se întorcea odată după o grea înfrîngere a oştirilor sale Măria Sa Ştefan. Aici la izvoare şi-a tămăduit rănile, aici o fi prins suflet şi, cum obişnuia, pentru a însemna locul unde o înfrîngere a fost transformată într-o biruinţă, a poruncit să se zidească mănăstire. Mulţi ani la rînd au tot călătorit ei tustrei — Ştefan, mănăstirea şi izvoarele — legende, cronici, manuale şcolare.

Eu însă aş fi vrut să te întreb, dragă cititorule... Ajunşi fiind la această mare tristeţe, ce-ai aşeza tu într-o mănăstire rămasă pustie? O şcoală? Un spital pentru copii? Un ocol silvic? Ştiu eu... Poate că, chibzuind la rece, aşa ar şi fi fost cu cale să se facă, numai că atunci, în primul an de după război, toţi erau înfierbîntaţi, nimeni nu vroia să judece la rece. O să le băgăm maicilor o staţie de maşini şi tractoare, numită pe scurt S.M.T., au zis şefii. (...)

Şi, ce credeţi? Au băgat. S-au căţărat. S-au înşurubat. Esenţialul era să fie cît mai mult vuiet şi scrîşnet, şi cutremur, aşa încît prin toate cele patru părţi ale lumii să ajungă vestea sosirii unui veac nou în Moldova...

Trecut şi viitor, obiceiuri şi datini, lemn şi piatră — totul la pămînt, totul ţăndări... Fireşte, dărîmatul e mult mai uşor decît ziditul, şi apoi las'că patima ruinătorului nici nu prinzi de veste cînd pune gheara pe tine. Cine să fi crezut că timizii, ruşinoşii copii ai celor ce veneau mai ieri-alaltăieri la mănăstire să se închine, acum, adunaţi fiind la cursurile de tractorişti, umblau unsuroşi ca necuraţii.

(340 cuvinte) (I. Druţă)