В. В. Кьося, Л.І. Фєтєску


Profanarea lăcaşului sfînt



Yüklə 300,13 Kb.
səhifə4/4
tarix28.10.2017
ölçüsü300,13 Kb.
#19190
1   2   3   4

45. Profanarea lăcaşului sfînt
Într-o des-de-dimineaţă, pornind spre izvoare cu căldăruşele şi cobiliţa, Maica se opreşte uimită în poartă. Trecătoarea ce şerpuia domol printre dealuri, urcînd spre mănăstire, era numai vuiet, numai muget. Aracan de mine, şi-a zis biata femeie, o fi nebunit văcarul cela! Să vîri o cogemite turmă de vite pe acolo pe unde trece cu greu un car cu boi! N-a găsit un loc mai bun să-şi adape văcuţele?

Iată însă că turma ocoleşte izvoarele, urcînd spre mănăstire. Îngrozită, Maica se grăbeşte să încuie poarta. Văcarul cere să i se deschidă, şi pentru că femeia nu mai deschide odată, sparge poarta, lăsînd cornutele să umple ograda mănăstirii. De acum încolo, asta urma să-i fie soarta. După ce au frămîntat în fel şi chip problema, autorităţile au hotărît să organizeze la Trei Izvoare un punct pentru colectarea vitelor. (…)

Maica n-a pornit-o cu bocetele, nu-şi smulgea gîţele, nu se dădea cu capul de toţi pereţii... Călugăriţele au fost jurate să poarte dragoste acestei lumi pline de păcate. Deci, cu sufletul plin de smerenie, cu inima veşnic gata pentru binefacere în numele Domnului, să nu ne împotrivim relelor, să le primim pe toate aşa cum vin ele rînduite de sus, şi astfel fosta bucatăreasă a ajuns a rîni grajdurile, pe cînd bărbatul cu un butoiaş pus pe roate căra cu un catîr apă de jos de la izvoare pentru adăpatul vitelor.

Trei ani la rînd renumita noastră mănăstire nu a fost decît un grajd de vite. Dregătorii „Zagotskotului” furau nutreţ de la vite şi-1 dădeau pe basamac, tăiau viţei, fierbeau carne în cazane, apoi după groaznicele beţii porneau sfezile şi bătăile.

Umezeala vitelor prinse a răzbate pînă pe sub temelia bisericilor, crăpăturile au urcat pînă la chipul sfinţilor apostoli de sub cupola cea mare. Altarul — numai putoare de vite şi mucegai. Trecătoarea ce şerpuia din vale, urcînd spre mănăstire — fărîmiţată în fel şi chip de tractoare, apoi bătătorită de copitele turmelor, şi-o fi deformat straturile de pămînt în adîncuri, aşa încît unul din cele trei izvoare a secat, al doilea a scăzut pe jumătate.

(340 cuvinte) (I. Druţă)


46. Rusanda
Rusanda ţese un lăicer.

Fac haz butuceii, şi iţele saltă, dar nu li-i a joc, căci - Doamne, Doamne, Doamne!

Cînd începuse şi ea a întreba cum se trăieşte pe lume, bunica o povăţuia că, cică, oamenii pătimesc de pe urma datoriilor. Să n-aibă omul datorii, ar dormi pînă s-ar sătura de somn, ar coace plăcinte în fiece sîmbătă şi încolo ar trăi domneşte. Da ea, prostuţa, alerga într-un suflet la prietenă să-i întoarcă sugativa împrumutată în ajun, apoi se mira că mamă-sa o scoală cu noaptea în cap şi nici pomeneală de plăcinte.

În toată viaţa ei – iară Rusanda are de acum şaptesprezece ani, şi dacă nu i-a împlinit, pe cine îl priveşte? nimănui nu datorează nimic. Ba le mai împrumută şi altora – în tot satul numai ea are aţă roză şi o zi face schimb, două zile dă de pomană. Ei, şi cu ce s-a ales? Datorii n-are, da cîte necazuri - Doamne, Doamne, Doamne!

Orice-ai spune, da-i fată mare, însă cosiţele, cînd le împleteşte, fetele-i spun să le pieptene, iar cînd le piaptănă, o sfătuiesc să le împletească. Şi creşte, of, atîta mai creşte, că nu dovedeşte să poarte o rochie şi de acum i-i scurtă; şi-i subţirică, îi aşa de subţirică, încît cineva o întrebase mai dăunăzi, de cîte ori mănîncă pe zi.

Şi cîţi au iscodit-o, şi la cîţi le-a spus că are şaptesprezece ani – parcă o fi aqsurzit satul ori vrea într-adins s-o scoată din fire. În fiecare zi îi bat pragurile nişte şcolăriţe, ce vin să le arate la aritmetică, de-i tatăl ei acasă, şi să le înveţe a dansa polca, atunci cînd părintele nu-i. Flăcăii nici nu se ascund cu vorba, cînd trece ea pe lîngă dînşii, iar badea Vasile parcă ar fi căzut cu totul în mintea copiilor - cum vine, o strînge cu doua degete de nas şi o întreabă cine i-i drag.

Cîntă suveica, joacă iţele, dar oftează spata des, căci - Doamne, Doamne, Doamne...

(330 cuvinte) (I. Druţă)


47. Remuşcările tatei
Avea un obicei badea Zînel – petrecînd un copil de acasă, trebuia numaidecît să-i dea cîteva sfaturi adînci, fundamentale.... O zi şi o noapte, cît îl găteau pe Toader de drum, a umblat prin ogradă cu pălăria trasă pe ochi, alegînd cuvînt cu cuvînt, alcătuind cele cîteva sfaturi. Dar fierbea lumea cum nu a fiert ea niciodată pînă atuncea şi părintele nu ştia ce să-i spună feciorului. A doua zi, cînd, sclipuind cîteva vorbe, a intrat să і le spuie, Toader mai hodinea încă. Nu s-a îndurat să-i strice somnul.

Pe urmă au venit cîţiva băieţi, două-trei neamuri ce trăiau mai pe aproape. Nevastă-sa, gătindu-i traista, a prins a-l boci de ţi se încreţea sufletul, şi săracului băiat nu-i mai ardea a nimica. Pîn' la gară a mers în urma căruţei cu o fată cu care fusese prieten, şi badea Zînel i-a lăsat în pace. Mai avea vreme.

Şi nu era copil badea Zînel – colindase şi el destulă lume cu trenurile, dar nu і s-a întîmplat niciodată să vadă cum vine pe vreme bună un tren ud în gară. S-a uitat primprejur, căutînd să se dezmeticească, dar і se părea că nici gara nu-i gara pe care o ştia el. Pînă să-şi adune el cugetul, trenul a suflat din greu, mişcînd din loc. Toader s-a aplecat să-i sărute mîna. Apoi, alergînd în dreptul vagonului, a spus şi el cîteva vorbe. l-а spus să ia bine seama cînd urcă, cînd coboară din tren şi să nu ţină banii într-un singur buzunar. Auzi tu, sfaturi!

Un an de zile nu-şi poate găsi omul loc – і se pare că, uite, acum, în clipa asta, trage feciorul său o cumpănă şi nu poate scăpa, fiindcă n-a avut norocul să aibă şi el un tată pe lume. Şi cînd primea scrisoare, îi tremurau mîinile şi întreba toată lumea dacă într-adevăr e scrisul lui Toader, şi îşi ungea în fiecare seară ciubotele cu dohot, să aibă în ce umbla pînă la podul din marginea satului – cine ştie cît mai avea să ţie războiul!

(540 cuvinte) (I. Druţă)
48. Marea Neagră
Nu te speria, cititorule, n-am de gînd să fac menţiuni estetice despre felul cum este ori cum a fost descrisă, marea. Capriciile unui zeu ca Neptun, poznele sale cu tri­dentul sînt captivante pentru călători şi demne de inspiraţie pentru marinişti, însă noi, aceştia din luncile Bîcului, putem vieţui în linişte şi fără minunile mării. Nici n-ar sta bine să-l pastişez pe Dimitrie Cantemir în ale descrierii. Mi-au venit în minte alte imagini, de altă natură şi în alt sens, pe ţărmul acesta abhazian, ocrotit de munţii gloriosului Caucaz. Dorul de locurile natale îmi iscă imagini şi gînduri mult mai importante decît pastelul zugravilor entuziaşti.

Au trecut cîteva săptămîni de cînd mă aflu pe aceste plaiuri de-o frumuseţe aproape sălbatică, şi nicidecum nu mă pot deprinde cu ele. În fiecare seară ascult vuietul pro­fund al valurilor neastîmpărate, iar nostalgia mă poartă în depărtări «sarmatice»: pe maluri dunărene, în stepele bugeacului, în codrul orheian, în stuhăriile de lîngă Munceştii copilăriei mele, şi parcă apele sărate ale mării îmi spală unele răni sufleteşti demult uitate, îmi readuc melodia unui cîntec tînguios, irosit ca nişte frunze de toamnă pe drumurile întortocheate ale vieţii.

Marea se zbuciumă...

În puterea unei nopţi de vară, fără lună, numai cu licu­rici zburînd în întuneric, marea se frămîntă, răsuflă adînc, oftează, îşi zdreleşte valurile năprasnice de bolovani, se retrage în larguri enigmatice, apoi revine, aruncîndu-se cu muget peste faleză. Se zbuciumă, neogoită şi tulburată, ca un titan în plină zămislire, în faţa mea, în imensitatea beznei, se-nşiruie cîteva şalupe de pescari, ard lumini pe catargele abia desluşite. Forţe uriaşe, descătuşate într-un tumult îngrozitor, ameninţă malurile străvechi.

În solitudinea asta nocturnă îl aud pe bătrînul tacit vorbind că poeţii, cum afirmă ei înşişi, trebuie să se retragă în păduri şi dumbrăvi, adică în singurătate. Aşa să fie? Depinde cum e înţeleasă singurătatea. Dacă e luată ca îndepărtare de evenimentele vieţii, de tot ce-a creat şi cre­ează spiritul omenesc, în acest caz singurătatea nu-i decît o izolare absurdă.

(330 cuvinte) (G. Meniuc)



49. Ovidiu
Ceea ce n-ai fixat acum în scris, cu timpul se decolorează, slăbeşte, îşi pierde prospeţimea. Mai tîrziu îţi pare nespus de rău că ai lăsat să-ţi treacă frămîntările sufleteşti aşa, ca nişte umbre mute, nedîndu-le permisul de liberă trecere pe tărîmul artei. Aceste gînduri îmi vin în preajma stihiilor descătuşate ale Mării Negre, şi ajung la încheierea că poetul, chiar în singurătate fiind, are nevoie de prieteni şi mai ales de o înţelegere sufletească.

În adînc de noapte marea vuieşte şi geme...

Aproape două mii de ani în urmă Publius Ovidius Naso a fost osîndit să-şi ducă amarnicul surghiun între neamuri sarmatice, la Pontul Euxin, unde părăsitul şi înstrăinatul latin avea impresia că barbarul este el însuşi, nefiind înţeles de nimeni pe acele meleaguri sălbatice. Aici a văzut poetul că Ursa Mare şi Ursa Mică nu se cufundă în mare niciodată, că în decembrie suflă vînturi turbate, cu ger ca focul, şi fulguie şi ninge, ninge fără contenire, în văgăuni se află straturi îngheţate, aduse de crivăţ, «zăpezi de două ierni».

El a scris epistole în versuri, stropite cu lacrimi, trimiţîndu-le în patrie, la Roma alintată de soare şi bucuriile vieţii, epistole adresate nu atît nemuririi, cît prietenilor întru ajutor şi îndurare, în aceste margini de pămînt marele poet îşi trăia anii din urmă, poezia îi era singura mîngîiere. Şi totuşi, amicii nu descoperă altceva în scrisorile lui decît marea-i tristeţe, care, pentru ei, e prea monotonă, fiindcă se tot repetă, şi de asta preferă înălţimile în artă ale operelor lui precedente, mai senine şi închegate. Amicii n-au depus nici un efort să mediteze asupra priveliştilor exotice, descrise atît de concret, cu toate asprimile unui trai primitiv, cu toată mirozna de ţărînă sub copitele cailor sălbatici, cu tot vuietul îngrozitor al mării, cu toată suflarea Chenarului mînios; nici nu s-ar fi potrivit aceste privelişti de existenţă reală în mijlocul patricienilor cu fascinante mituri şi idoli închipuiţi. Poetul a fost nevoit să le răspundă că tristeţea lui e într-adevăr plicticoasă, dar el o împărtăşeşte unor persoane diferite...

(340 cuvinte) ………..(G. Meniuc)

50. Comunitatea între făuritorii de artă
Artistul, chiar în singurătate fiind, are nevoie de prieteni şi mai ales de o înţelegere sufletească. Eminescu şi Creangă au fost mari prieteni. Cînd a murit Eminescu, Creangă a suferit enorm această pierdere, s-a simţit dintr-odată pustiit şi singuratic. Puşkin i-a dat lui Gogol ideea Revizorului şi a Sufletelor moarte, înţelegerea asta sufleteas­că e tot atît de necesară unui artist, cum sînt necesare vieţii aerul, lumina. E de mirare cînd cineva respinge această înţelegere. E de mirare cînd inima surdă la bucuriile şi durerile altora se pretinde generoasă. Gîndurile se cer mărturisite, sentimentele — aşijderea. Există o co­munitate între făuritorii de artă. Pictorul I. Şişkin a dat o pînză, rară prin puterea ei de expresie, «Dimineaţa într-o pădure de stejari», în care urşii sînt creaţi de K. Saviţki, un alt pictor ilustru. Vestitul maestru I. Aivazovski creează un minunat tablou «Puşkin pe malul mării», în care figura poetului e zugrăvită de marele Repin. Colaborarea lor, cum vedem, a dat în cazul de faţă rezultate admirabile. A renunţa conştient la această comuniune rodnică înseamnă a renunţa la multe — din ignoranţă ori în numele unui blazon imagi­nar. Ovidiu a fost lipsit cu de-a sila de comuniune; numai fiind geniu, el a izbutit să învingă încercările singurătăţii; a izbutit însă nu prin opere epice, de altădată, ci prin lirismul său elegiac, neobişnuit de sincer şi confesional. Oare se pot încumeta mulţi a pretinde la asta? Greu de închipuit.

În depărtări scapără flăcări zigzagate, frînte. Se simte a ploaie, a furtună, nu ştiu. Cînd fulgeră din bolţi şi se luminează întunericul nopţii pe o clipă, departe, în largul mării zbuciumate, se conturează nişte corăbiii singuratice, ancorate. Fulgerele mişună intens. Cerul opac atîrnă greu, gata să erupă. Marea e stranie. Se duce o luptă pe care n-o pot înţelege, e ceva ce se petrece în adîncuri, în noianuri, în depărtările nopţii. Marea se zbuciumă, groaznic, îmi răsar în minte versurile lui Walt Whitman, imaginea stejarului părăsit în cîmpie:

(330 cuvinte) (G. Meniuc)

51. Legămînt nemăreturisit
Gheorghe trăia un chin cumplit. Îl durea pentru că în cîteva luni copila cu brînduşe dovedise să devină marea patimă a vieţii lui. La dînşii nu vroia să se ducă. O aştepta să vină la vatra primei lor întîlniri, pe pămîntul unde a înmugurit această patimă împreună cu mazărea, împreună cu păpuşoii... O, cum o mai aştepta el, cum măsura cu bătăile inimii lungul aşteptărilor, clipă cu clipă, bătaie cu bătaie, dar nu venea...

Nu venea, însă rămînea mazărea în cîmp, rămînea martorul acelui legămînt nemărturisit, averea lor comună la care ea nu putea renunţa; nici un om, de cînd îi Valea Răzeşilor, n-a semănat mazăre, pentru ca s-o lase să ierneze acolo.

Gheorghe se mai uită o dată la pătrăţelul galben-cenuşiu, de cîte ori se uită nu-i chip să spui — de atîtea ori, de cîte ori priveşte omul în jos cînd merge pe drum. Mintea lui sănătoasă de ţăran îi spunea că atîta vreme cît rămîne mazărea în picioare, nimic nu e pierdut. Gheorghe o păzea ca ochii din cap - făcea ce făcea şi iar se mai repede în Hîrtoape. Ziceau - Pînzaru cu tabla, Gheorghe cu mazărea – să vedem care pe care...

Se trezeau şi iar adormeau ţîrîecii, fugea bruma şi iar se lăsa peste noapte. În Hоrtoape rămăsese numai păpuşoii lui Gheorghe cu un pătrăţel de mazăre ceva mai la vale, iar Rusanda nu vine şi pace.

Iată însă că într-o zi, pe cînd ieşea cu căruţa din sat, a zărit în mijlocul mazării un om aplecat care trebăluia ceva acolo.

«Fură...»

A dat cu biciul în cai că săreau în coşul căruţei paiele, ca chişcarii în tigaie. Dar, cu cît venea mai aproape, cu atît lăsa caii mai slobod, într-o vreme chiar ar fi vrut să fugă hoţul — mare pagubă de cîteva tufe. Hoţul însă nu fugea.

Smulgea liniştit mazărea, punînd grijuliu mănunchi lîngă mănunchi, aşa cum îi plăcea lui badea Mihalache să facă orice lucru.

Multă vreme a stat Gheorghe în căruţă, aplecat peste carîmb, săpînd cu vîrful biciului un muşuroi de furnici.

(340uvinte) ..(I. Druţă)


52. Chemarea fluierului
N-avea oi, dar pe semne de la amărîtele celea de oiţe, ce erau aduse pentru a fi doftorite, rămîneau în bătătură bumbăreze şi seara presăra jăraticul dintre cele trei pietroaie cu măturături de prin ogradă; cînd umbrele amurgului, urcînd domol coama dealului, ajungeau pînă la picioarele lui, îl găseau şezînd în pirostrii, lîngă cele trei pietroaie calde, cu fluierul la gură şi, ca să-i mai treacă de urît, cum fac de obicei ciobanii, depăna cîte-o zdreanţă de cîntec.

În acele amurguri nesfîrşite de vară, cînd se face, şi iar se face, şi nu se mai face o dată seară, cîntarea şi fumul din vîrful dealului se lăsau moale peste sat ca un semn de binefacere, de blagoslovire. Gospodarii mai de frunte, care ştiau rostul la toate şi la toate aveau noroc, rîdeau de blagoslovirile celea ce veneau din vîrful dealului, zicînd că, iaca, s-a întors de la păscut, şi-a muls oiţele şi, pînă se încheagă laptele, spune oilor poveşti.

Totuşi, fluierul din vîrful dealului nu s-a lăsat ruşinat de două-trei vorbe, depănîndu-şi înainte păsul şi, aşa strîmb şi slinos cum era, avea fluieratul cela darul de-a mîngîia, de-a îmbărbăta, de-a face sufletul să se rupă de la pămînt, să zboare, şi sătenii, osîndiţi de-a se fi tot tîrît ca rîmele, împreună cu fluierul cela se rupeau şi ei pe-o clipă-două de la pămînt, să mai vadă lumea în jur. Şi fericiţi cum erau, îi cîntau-strigau din zborul acela:

Auzind cum e cinstit, se făcea a zîmbi şi cobora în vale să vadă ce mai face lumea. Cu fluier la brîu, venea drept pe maidanul numit şi «matca satului», venea pe locul cela sfînt unde se făcea joc, unde se lua lumea la trîntă, unde se adunau sătenii pentru a se căina unul altuia sau pentru a şedea tăcuţi unul lîngă altul, pentru că a fi un neam nu înseamnă neapărat a sta zi şi noapte pentru a vedea care e mai mare şi mai tare.

Ca şi toţi ciobanii coborîţi din singurătatea dealurilor, chiar şi atunci cînd se pomenea în mijlocul mulţimii, rămînea oarecum sub ocrotirea propriei sale singurătăţi.

(340 cuvinte) (I. Druţă)


53. Simbolul mîndriei şi demnităţii
Satul îl urmărea cu un fel de zavistie ce semăna mai mult cu mîndrie. Ca să vezi, a trecut printr-atîtea — şi-i mai vine încă a cînta, mai ţine minte cum se cîntă din fluier, pe cînd ei, trăind grămăjoară în valea asta, s-au obişnuit a-şi încălzi sufletul la lumina micului ecran, iar încolo — nici cîntece nu mai ţin minte, nici a le cînta nu mai pot. Ca să vezi, zicea satul, de-atîtea ori ne-am tot prostit unul pe altul, ş-o tot repezeam cînd într-o parte, cînd în alta, pe cînd el, cum a fost încet la umblet şi la vorbă, aşa a şi rămas, cum a tăcut, aşa tace. Ca să vezi, ziceau sătenii, ameţiţi de iureşul vitezelor, trecem nu atît din an în an, cît din veac în veac, din epocă în epocă, în decursul unei scurte vieţi de om de pe cal am sărit pe motocicletă, de pe motocicletă ţuşti în automobil, din automobile — în avion, mîine-poimîine se zice că unul de aici, o să zboare cu sputnicul, pe cînd singuraticul cela din vîrful dealului, cum s-a ţinut de mic copil de-o coadă de oaie aşa se şi ţine... Rămînea totuşi un bun fiu al acestor văi, al acestor dealuri. Cine ştie de unde o fi moştenit el aceste rădăcini răsfirate în adîncul plaiului natal, dar hotărît că le avea, şi fiind aceste rădăcini nu un merit al lui personal, cît un bun obştesc, ele urmau a fi studiate, recultivate, drept care iată că seara biciclete, motociclete, automobile fel de fel fac ce fac şi caută să intre în sat pe lîngă căsuţa ciobanului din vîrful dealului. Frînează, opresc motoarele lîngă portiţa ce seamănă a strungă. Aşteaptă pînă va ieşi stăpînul la portiţă şi, cum îl văd scoţîndu-şi şapca şi plecîndu-şi creştetul, îl descoasă cum o duce, ce mai face, pe unde a fost, ce-a văzut? Dacă izbutesc să prindă un bun capăt de vorbă, aşa ca să-l poată întoarce la noianul acelor amintiri grele, caută să afle cam ce-a simţit el atunci cînd, după ani şi ani, a văzut iară.

(340 cuvinte) (I. Druţă)


54. Ora îmblînzirii cugetului
Părintele Paisie îşi face semnul crucii şi fruntea-i grea, obosită, se lasă peste masa cu hrisoave şi manuscripte. Oricum, iată că mai vine o primăvară, şi iar ne întoarcem cu gîndul către cele trecătoare şi, deci, iară păcătuim. O, păcatele noastre cele grele, căci focurile celor de demult, cînd prind a te răscoli, nu te lasă pînă nu te pustiesc cu totul.

Din negura celor vremi îndepărtate se arată cărările copilăriei uitate undeva la marginea Poltavei. Nici să le cutreiere bine, şi de acum vin să le ia locul zgomotul şi vînzoleala din coridoarele Academiei teologice din Kiev. Nu apucă să înmugurească tinereţea, că se şi naşte marele, chinuitorul vis al călugăriei.

Urmează ani de pribegie prin mănăstirile Ucrainei şi Moldovei, ani de sărăcie, foamete şi suferinţă pe sfîntul munte Athos.

Cele două lumînări surprind o lacrimă ce se prelinge încet pe obrazul palid, supt, pentru ca mai apoi să dispară în barba căruntă, ostenită şi ea acum în zori.

Părintele Paisie Velicikovski, după o viaţă plină de suferinţe, posturi, molitfe şi cugetaşi, a ajuns la convingerea că de vină era totala pustiire a cuvîntului, ceea ce se numeşte poliloghie. Răutatea, ca o gărgăriţă, mănîncă grăuntele cuvîntului, lăsîndu-i numai pojghiţa, şi această pleavă de cuvinte umpluse lumea, ducînd la o mare pustiire a minţii, a inimii, a sufletului. Rugăciunea, această temelie a creştinismului, dintr-un dialog al omu­lui cu părintele său ceresc s-a transformat într-un vînturat de pleavă. Lipsite de adîncime, lipsite de miez, golite de sfîntul adevăr, cuvintele ajunseseră nişte însăilări de sunete goale. De ici iei, colo pui, dar ce se ia şi unde se pune nu încolţeşte, nu prinde rădăcini, nu dă roadă, pentru că, mă rog, pleavă. Pleavă peste tot.

La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu. Acesta însă numai atunci cuvîntul e plin, întreg, cu tîlc, cu sămînţă, căci rugăciunile de pleavă nu duceau la uşurarea sufletului, de-ar fi ţinut cu săptămîinile. Singura izbăvire, a zis părintele Paisie, rămîne lupta cu răutatea ce s-a cuibăîrit în inimile noastre, drept care a început a-şi sfătui ucenicii ca după săvîrşirea rugăciunii să mai îngăduie în genunchi, cu gîndul la bunătate şi dăruire.

Aşa a apărut ora imblînzirii cugetului.(...)

(370 cuvinte) (I. Druţă)


55. Neprihănirea
După ce i-a petrecut frumos la drum, pe preot şi pe preoteasă, Ecaterina a coborît fuguţa la căsuţa din vale. Harnică şi plină de îndemnare, colo aprinde focul în vatră, pe cela îl spală, pe acesta îl piaptănă. Pînă se mai porăi prin casă, cele cîteva capete de lumînare, puse într-un hîrb la para focului, s-au topit, şi Ecaterina a dres din ceara lor o lumînărică de-a mai mare dragul. Apoi, pentru că se apropia vecernia, vremea slujbei de seară, a pornit a urca dealul Venea, ducîndu-şi cu evla­vie lumînărica; cei şase micuţi, ca răţuştele, unul după altul, în urma ei şi la coadă Rujca, vesela şi credincioasa lor căţeluşa.

Fiece sat, pe lîngă matca propriu-zisă, pe lîngă pămînturile, păşunile, pădurile sale, obişnuieşte să mai aibă şi o prea frumoasă întindere, cu unduiri tainice, pline de dor, o pagină de natură pe care sătenii o tot citesc o viaţă întreagă şi nu s-ar mai îndura să se despartă de dînsa. Ocolina, aşezată în virful dealului, deasupra ape­lor nistrene, avea dinspre răsărit o nemaipomenită prielişte de depărtări. De după rîu coborau domol la vale pămînturi cît o ţară, păduri cît o lume, iar nesfîrşita albăstrime deasupra lor purta stema veşniciei. Ocolinenii de fiecare dată cînd veneau la biserica, înainte de a fi intrat în sfîntul lăcaş, se adunau lîngâ cele cîteva prăjini, legate de tulpinile celor cîţiva copăcei, în aşa fel ca să nu cadă copiii în prăpastie, şi de acolo, de sus, îşi ospătau sufletul care şi cît vroia, care şi cît putea.

Mamă ca toate mamele, Ecaterina se îngrijea ca să aibă copiii ei cu ce se îmbrăca, să aibă o bucăţică, dar mai căuta să-i şi împărtăşească, măcar din cînd în cînd, din cele mari frumuseţi ale lumii. Stăteau aşa, cu toţii, lîngă cele prăjini de pe marginea prăpastiei, stăteau pentru a se mira, pentru a se înfiora de marile şi sfintele frumuseţi ale lumii. De obicei, serile nu era chiar atît de uşor să-ţi găseşti un locuşor pe buza prâpastiei, căci stătea adunată toată Ocolina, dar acum, rămaşi singuri, şi-au ales locurile cele mai bune.

(345cuvinte) (I. Druţă)





Yüklə 300,13 Kb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin