Valori expresive ale conversiunii

Valori expresive ale conversiunii. Substantiv(iz)area

Asist. univ. drd. Valerica Sporis

Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu

La dérivation impropre (le changement de la valeur grammaticale des mots) démontre la relation de la lexicologie et de la sémantique avec la grammaire et la stylistique. Par cette étude, nous allons essayer de présenter de nombreux transferts des mots dans la classe du substantif / nom et à mettre en évidence les valeurs expressives-esthétiques de ce fait langagier dans la langue roumaine.
Caracteristici ale conversiunii
Conversiunea denotă mobilitatea limbii române, evidentiază plurifunctionalitatea gramaticală a cuvintelor si corespondentele existente între diferite clase morfologice. Transferul dintr-o clasă lexico-gramaticală în alta se realizează prin modificarea comportamentului gramatical al cuvântului transformat. Acesta îsi însuseste, total sau partial, caracteristicile morfologice si sintactice ale clasei de adoptie. În general, cuvintele îsi păstrează intact corpul fonetic după transfer. Se întâmplă însă ca trecerea cuvântului în altă categorie morfologică să se realizeze prin schimbarea formei-tip (prin articulare, flexiune: declinare / conjugare, derivare sau acord).

Conversiunea detine un potential stilistic remarcabil, fiind un instrument lingvistic generator de expresivitate. Prin transpozitie lexico-gramaticală, fiecare parte de vorbire poate prezenta si reprezenta lumea într-un anumit mod, având virtutea de a crea si de a recrea universul prin imaginatie. Pentru a releva numeroase valori expresiv-estetice ale conversiunii am apelat la exemple din operele unor personalităti marcante ale literaturii noastre, apartinând mai multor generatii. În anumite circumstante am folosit pentru exemplificare fapte de limbă specifice registrului uzual, popular si/sau familiar.

Omonimii lexico-gramaticale

Prin procedeul conversiunii sunt create omonime lexico-gramaticale:

- substantiv: „În ecouri bocitoare / Vine iarna, vine-acusi – ” (George Bacovia, De iarnă); adverb: „Îmi părea / Că tu esti mai frumoasă / Iarna.” (George Bacovia, Boemă);

- adjectiv si substantiv: „El a fost rău si fiindcă răul / Puterea are de-a învinge… -nvinse.” (Mihai Eminescu, Demonism); adverb: M-am lovit rău la picior.;

- substantiv (precedat de prepozitie): „Luna lin roseste-n fată de amor si de mirare” (Mihai Eminescu, Memento mori); locutiune adverbială: „Cetini negre sună-n fată” (Lucian Blaga, Cetini negre); „Vreau să răspund pe fată si curat.” (Tudor Arghezi, De când mă stii); locutiune prepozitională: „Ci-n fata mea să lasi încet să-ti cadă / (…) vălul mortii.” (Mihai Eminescu, Rime alegorice);

- adjectiv: „Salutând a Romei semne cu-a lor mort, adânc surâs;” (Mihai Eminescu, Memento mori); substantiv: „Uscat…stors de dureri este adâncu-I –” (Mihai Eminescu, Demonism); adverb: „Ea: înalt este boltită si-ntră-adânc în piatra tare” (Mihai Eminescu, Memento mori);

- adjectiv: „A aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos si bun.” (Mihai Eminescu, Memento mori); substantiv: „Acest drept al meu nu e.” (George Cosbuc, Crăiasa zânelor); „Dreptul nu să va clinti de orice i s-ar întâmpla.” (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea); adverb: „Nobilă, cu ochi de flăcări, ea priveste-n fată-i drept” (George Cosbuc, Regina ostrogotilor); locutiune adverbială: „(…) să-mi spui pe drept; (…)” (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea); prepozitie: L-a considerat drept director. (~ ca); locutiune prepozitională: M-am oprit în dreptul lui.;

- adverb: „Eu nu mă simt deasupra si nu sunt dedesupt” (Mihai Eminescu, O, stingă-se a vietii…); „(…) la tine sunt apele diasupra (…)” (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea); prepozitie: „Deasupra fruntii-mi luna-n nouri zace” (Mihai Eminescu, Rime alegorice);

- adverb: „Si-ti lasă-n suflet un amar / Si în gândiri asemeni” (Mihai Eminescu, Dacă iubesti fără să speri); adjectiv: „Dar niciodată n-as fi bănuit că în interiorul unei case bengaleze se pot găsi asemenea minunătii, (…)” (Mircea Eliade, Maitreyi); prepozitie: „(…) Plop înăltat de-un fir nevăzut asemenea fusului.” (Lucian Blaga, Sat natal).

Substantiv(iz)area

Substantiv(iz)area se defineste ca „transformare a unei părti de vorbire în substantiv cu ajutorul articolelor si al topicii.”¹ Adăugăm aici si rolul morfematic al prepozitiei, ca element potential de substantivare: „(…) iar întinderea văzduhului dinspre părtile răsăritului se însăila cu trandafiriu (…). (…) tivea norii cu visiniu (…). (…) mâniosi pe rosul ce da foc cerului; (…) Ochii musculitelor, gămălii de ac tencuite cu cărămiziu, (…)” (Alexandru Macedonski, Între cotete).

Prin articulare, substantivul si conversiunile substantivale se individualizează si se actualizează, fiind angrenate în relatii contextuale. Functia stilistică a articolului, rezultând din colaborarea cu contextul si morfemele suprasegmentale, este redusă din cauza lipsei de independentă si a rolului său morfematic. Din aceste considerente, anumiti cercetători au exclus articolul din subsistemul părtilor de vorbire. Articolul nedefinit poate trezi un sentiment de admiratie sau de indiferentă, poate exprima o reactie apreciativă sau peiorativă, poate transformă o situatie accidentală, temporară într-una permanentă, definitorie (ex. X este insolent. / X este un insolent.).

1. Substantiv(iz)area adjectivului

Substantivul este considerat cuvânt primar, deoarece are un continut propriu, independent, foarte bogat si nuantat, constituind cheia comunicării, în timp ce adjectivul este termen adjunct, cuvânt secundar, „satelit al substantivului”². Acesta din urmă este contextul diagnostic (diferentiator) al substantivului. Substantivul exprimă notiuni, iar adjectivul, „note” ale notiunii ³, scotând substantivul din sfera generalului, introducând „diferentieri în interiorul clasei de obiecte denumite, la nivel notional, de substantiv”⁴. Unii lingvisti consideră însă că adjectivul exprimă notiuni, asemenea substantivului, verbului, pronumelui, numeralului sau adverbului.⁵

Dacă substantivul denumeste obiectul, evocând un complex de proprietăti, general caracterizatoare, adjectivul exprimă însusiri care nu pot exista în afara unui obiect. Astfel, prin substantivarea adjectivului se ajunge la o detasare a însusirii de obiectul care o posedă si la transformarea ei într-un obiect independent.

Limbajul poetic recurge la articolul definit pentru a crea anumite efecte stilistice. Fiind mijloc de substantivare a adjectivului, prin utilizarea sa, se ridică importanta calitătii la statutul de obiect independent. Procedeul caracterizează si limbajul paremiologic: „Lenesul mai mult aleargă si scumpul mai mult păgubeste.”; „Bate toba surdului, / Dă oglindă orbului.”; „Surdul n-aude, dar le potriveste.”; „Nu plăteste bogatul, ci vinovatul.”; „Cele bune / Să s-adune, / Cele rele / Să se spele.”. Adjectivul bogat, de exemplu, poate crea substantivele bogătie si bogatul (un bogat), primul purtând marca semantică [+abstract], cel de-al doilea, mărcile [+uman] si [+concret].

Prin substantivarea adjectivului se poate ipostazia si o însusire, nu numai obiectul: „Scumpul sau lacomul ascunde avutiile ca un rob, iară darnicul le cheltuiaste ca un domn.” (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea). Exemplul este ilustrativ pentru a combate opinia conform căreia se substantivează, de regulă, adjective ce exprimă defecte.⁶ De fapt, distinctia calitate [+pozitiv] / defect [+negativ] priveste modul specific vorbitorului de a percepe si de a prezenta realitatea.

Substantivele de provenientă adjectivală, transformând calitatea în obiect, proprietatea în substantă, devin deosebit de plastice. În exemplele următoare, trăsătura definitorie se identifică net cu posesorul ei. Posesorul devine întruchiparea însusirii respective: „S-acele milioane, ce în grămezi luxoase / Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă” (Mihai Eminescu, Împărat si proletar); „Împrejur cei mari ai tării si ai statului s-adună.” (Mihai Eminescu, Mănusa); „Îmbăta-se-vor nebunii – despera-vor cei cuminti.” (Mihai Eminescu, Memento mori); „Desi sunt obosit de drum, poate vom găsi frumoasa cu ochii de safir, cu cântecul tău pribeag si străin…” (George Bacovia, Dintr-un text comun).

Substantivarea adjectivelor la vocativ are diverse conotatii afective, vocativul constituind cazul ce se remarcă frecvent prin încărcătura afectivă maximă: „Nu asé, fătarnico, nu asé, (…)” (Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înteleptului cu lumea); „Si-am zvârlit asupră-ti, crudo, vălul alb de poezie, (…) / Dar azi vălul cade, crudo! (…)” (Mihai Eminescu, Venere si Madonă); „Pe veci pierduto, vecinic adorato!” (Mihai Eminescu, Sonet III); „Deschide, dă drumu, – adorato” (George Bacovia, Note de toamnă); „<< – Răule, te-ai supărat? >>” (George Cosbuc, Suptirica din vecini); „Lumina, ce-o simt năvălindu-mi / în piept când te văd – minunato” (Lucian Blaga, Lumina).

Vocativul ce deschide creatia expresionistă blagiană Izvorul noptii identifică iubita cu ideea de frumusete, depăsind spatiul concretului, al materialitătii: „Frumoaso, / ti-s ochii-asa de negri (…)”. Percepută cu ochii sufletului, frumusetea se identifică principiului luminii în noapte. Frumoasa detine sursele întunericului primordial, dar, în acelasi timp, ea proiectează în jur lumină.

Prin articulare, adjectivele cromatice sau cele care trimit la semul [+culoare] devin substantive concrete, deosebit de pitoresti. Procedeul este frecvent întâlnit la marii nostri creatori: „Nădejdea domnului este ca săninul ceriului si ca încetul mării: acmu este senin si să face nuor, acmu este mare lină si să face fortună.” (Ion Neculce, Letopisetul Tării Moldovei); „E frumusetea. Nu – în seninul, / În linistea adâncă sufletească, / Acolo vei găsi adevărata, / Unica frumusete…/ (…) / S-între seninul blândei diminete” (Mihai Eminescu, Odin si poetul); „Verde crud, verde crud…/ (…) / Vis de-albastru si de-azur.” (George Bacovia, Note de primăvară); „Negru profund, noian de negru…” (George Bacovia, Negru); „Ea strânge cu privirea snopii de senin ai cerului / si cântă.” (Lucian Blaga, În lan). Există o cauzalitate externă si internă a faptului conversiunii adjectivului. Este vorba, pe de-o parte, de o realitate lingvistică, necesitând uneori schimbarea formei cuvântului, iar pe de altă parte, de o realitate ce priveste exteriorizarea unei stări interioare. Contactul dintre planul celest si cel spiritual se realizează prin puntea cromatică: „Privea-n ochii miresei al cerului albastru.” (Mihai Eminescu, Gemenii).

Comportându-se ca un substantiv, fostul adjectiv cromatic îsi însuseste caracteristicile clasei substantivale. Acesta poate apărea în enunt alături de un determinant adjectival (cromatic): „Reintrai în vechea clădire, cu ecoul ei de pustiu, care, totusi, părea mai putin întristătoare, ca violetul fumuriu din fundul parcului sălbatec.” (George Bacovia, Dintr-un text comun).

Albastrul este culoarea eterală, a infinitului, a detasării de realitatea terestră si a dorintei de ascensiune. Această culoare creează efectul subiectiv de linistire, de rătăcire a privirii sau a gândului: „Privea-n ochii miresei al cerului albastru.” (Mihai Eminescu, Gemenii); „L-a-ncântat un zbor de păsări, / Rotunjit pe-albastrul boltii –“ (Nicolae Labis, Baladă obisnuită); „numai albastrul călătoreste. / Iată până unde poate ajunge / albastrul treaz” (Nichita Stănescu, A treia elegie); „unde misună ai albastrului / vietuitori, înghesuiti unul într-altul.” (Nichita Stănescu, Elogiu); „hectare de albastru arendând” (Mircea Dinescu, Tăranii).

La Nichita Stănescu verdele este culoarea echilibrului, a calmării angoaselor, a vietii, în general: „Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri, / schimb verdele pe galben (…)” (A saptea elegie); „(…) Din frunze-n jos, / verdele cade si se schimbă.” (Toamnă); „Sare verdele pe două frunze?” (Icoană pe sticlă).

Limbajul filozofic si al esteticii literare transformă adjective în substantive atunci când însusirea oarecare devine întruchiparea esentei sau categorie estetică (ex. frumosul, utilul, tragicul, sublimul etc.). Se ajunge astfel la o detasare totală si ireversibilă a adjectivului devenit substantiv. Si scriitorii recurg deseori la aceste forme substantivate: „<frumosul în forme>> ne înveti” (Mihai Eminescu, Icoană si privaz); „Ce?…Se naste omu-ntr-însul cu a răului menire?” (Alexandru Macedonski, Ocnele).

În acelasi text poetic, Alexandru Philippide foloseste adjectivul si forma substantivată a acestuia: „Si sprijină pe stâlpi de flăcări largi tot golul, / Să nu se surpe, coplesind pământul, / Atunci, când vântul / Prin golul mut se dă de-a rostogolul. / (…) / Si zâmbitori să stăm în preajma ta, si goi!” (Cântecul câtorva). Substantivarea adjectivului gol adânceste sensul initial, sugerând vidul, neantul.

În poemele nocturne macedonskiene adjectivele substantivate pot avea sau nu determinanti substantivali sau adjectivali:

- fără determinanti (lexicali): „Pătrundeti nepătrunsul si spuneti-ne, unde / Ne ducem (...)” (Noaptea de noiembrie); „O! dar voi, care prin viata ce pe buni si răi adapă, / (…) / Bogătasi ce cu piciorul dati la inimi în gunoi” (Noaptea de ianuarie); „Cu clarobscur mască urâtul (...)” (Noaptea de mai);

- cu determinanti substantivali: „Unde scapi de scârba lumei si de-al traiului urât!” (Noaptea de aprilie); „Mai sters decât rozul de flori efemere” (Noaptea de decemvrie);

- cu determinanti adjectivali: „O! si cât am plâns pe soarta bietelor nenorocite”; „Prin zgâita lor damască de un verde spălăcit” (Noaptea de februarie).

În literatură semnalăm si cazuri rare de substantivare a adjectivelor. De exemplu, George Cosbuc foloseste adjectivul substantivat viul, sinonim al vietii: „A-nvârtit pumnalu-n carne să se scurgă viul tot.” (Regina ostrogotilor).

Antroponimia valorifică acest mecanism al substantivării adjectivului. În stilul beletristic, substantivele proprii, nume de personaje, se apropie de statutul poreclelor: Spânul, Veve Orbul (Chiorul), Lică (al) lui Răut, Oprea Cătui Strâmbu, Liscu Stângaciu etc. Acestea se remarcă prin capacitatea inventivă a celor care le creează, ilustrând deseori profiluri caracterologice si provocând atitudini diverse. Ele devin semne de identificare, evidentiind doar notele particulare, individuale (note implicite), respingând numărul plural. Zoonimele apelează la substantivarea adjectivului, indicând o particularitate fizică sau morală a necuvântătoarelor: Negrusa, Vărgatul, Băltata, Suran, Blânda etc.

Substantiv(iz)area adjectivului în constructii superlative

Constructiile de tipul: (o) bunătate de om, (o) mândrete de băiat, (o) minunătie de fată, (o) grozăvie de vreme, (o) frumusete de copil etc. sunt mijloace de exprimare a „superlativului epitetic”⁷. Substantivele: bunătate, mândrete, minunătie, grozăvie, frumusete sunt echivalente ale superlativului adjectivelor de la care s-au format.

Repetarea, în formă genitivală sau de acuzativ, a adjectivului substantivat constituie superlativul ebraic⁸ (procesul de superlativizare se face după model oriental): frumoasa frumoaselor, istet între isteti⁹.

2. Substantiv(iz)area verbului

Lipsa categoriei persoanei la modurile: infinitiv, participiu, supin si gerunziu apropie verbul de alte clase morfologice. Substantivele de provenientă verbală pot crea impresia unei „substante” finite, încheiate, fiind prezente foarte des în expuneri teoretice (infinitiv lung), pot prezenta ideea sub aspect perfectiv (participiu), pot afirma un continut dinamic ridicat, lăsând actiunea în nedeterminare (supin) sau îi pot stabili obiectului o calitate unică, imprimându-i un caracter prezent si durativ (gerunziu).

Prin faptul că principala functie a infinitivului este cea denominativă se poate explica de ce forma de infinitiv lung este întrebuintată substantival. Varianta substantivală, statică a infinitivului poartă marca „substantialitătii”¹⁰, în opozitie cu varianta verbală, dinamică, ilustrând ideea de procesualitate. Infinitivul lung în formă substantivală prezintă obiectul „sub înfătisarea permanentei”, în timp ce în ipostază verbală „lucrul” este arătat „ca o scurgere, ca o devenire”¹¹. De aceea, infinitivul a fost definit ca „forma (…) în care verbul se interferează cu substantivul”¹². Altfel spus, substantivele de provenientă infinitivală „constrâng ideea verbală în limitele unei <> finite, încheiate, percepute din afară si în întregimea manifestării sale, într-o manieră mai concretă deci decât o face verbul”¹³.

În continuare vom încerca să demonstrăm afirmatiile de mai sus, apelând la limbajul operelor literare. Universul poetic al Pastelurilor lui Vasile Alescsandri este străbătut de euforie vitală si optimism cosmic, de armonie si echilibru. Aceste stări de spirit sunt exprimate printr-o serie de substantive infinitivale – semne ale renasterii naturii, ale exploziei de viată sub cerul însorit al primăverii: „vibrare, re-nviere, re-nnoire, cântare” (Lunca din Mircesti); „ciripire, sperare, cântări” (Oaspetii primăverii). Poetul revarsă asupra naturii muzica senină a sufletului său, tradusă lexical prin: „sperare, plăcere, iubire” (Lunca din Mircesti).

Supinul implică ideea de finalitate. Supinul convertit în substantiv primeste categoria determinării minimale si nu admite morfeme-prepozitii specifice supinului verbal: „Eu te fac s-auzi în taină / Mersul cârdului de cerbi;” (Mihai Eminescu, O, rămâi); „În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers” (Mihai Eminescu, Rugăciunea unui dac); „Si unde duce mersul, nu mai stim.” (Lucian Blaga, Poveste); „Drumeaguri ades ocolit-am prin linisti / după mersul albastru al lunii.” (Lucian Blaga, Satul minunilor); „Mai rămâi cu mersul tău” (Nichita Stănescu, În dulcele stil clasic).

Prin articulare, forma participială se transformă în substantiv, trecând sau nu prin faza adjectivală. Este exprimată astfel nu actiunea, ci starea rezultată în urma actiunii: „Tot pătitu-i priceput.” (proverb); Rănitul a sosit tardiv la spital. Atunci când facem referire la sintagmele: „cântatul cocosului” si „cântarea cocosului”, diferentiem sensurile celor două substantive. În primul exemplu, sensul substantival este abstract, celălalt fiind înclinat spre concret.

Desi substantivele gerunziale au fost utilizate pe scară redusă de scriitorii secolului al XIX-lea, acestea s-au afirmat prin continutul emotional exprimat. În exemplul următor: „Murindului speranta, turbării răzbunarea” (Mihai Eminescu, Amorul unei marmure), murindul este o creatie substantivală ce semnifică persoana care se află la răscrucea dintre viată si moarte.

Cu referire la opera poetică a lui Nichita Stănescu se invocă un paralelism între „structura limbii si structura atomică a materiei”¹⁴. Substantivele corespund ideilor, notiunilor, fiind statice, imobile, în timp ce verbele devin sentimente si miscare. Stilul acestui mare scriitor este recunoscut prin cazurile de substantivare a verbului (în metalimbaj). Verbul a fi este deseori întrebuintat substantival, la forma afirmativă si/sau negativă, lirica stănesciană pendulând între polii contrariilor: „Astăzi eu mă mut din <<sunt>>. / (…) / Ce poveste ! / Este / a fost mâncat / de către nu este.” ( Ziceti). Cuvântul aici se umanizează.

George Bacovia foloseste verbul a aiura la forma de prezent ca substantiv în metalimbaj: „De ce să ne temem / Despre un <<aiurez>>?” (Ca un vin).

3. Substantiv(iz)area numeralului

Prin convergenta criteriilor (semantic, morfologic, sintactic) în fixarea clasei căreia îi apartin, numerale ca: doime, pătrime, jumătate, sfert, sută, mie etc. devin substantive. Ele au gen, caz, categoria determinării, cunosc opozitia singular / plural, asemenea substantivelor. În această categorie intră: nume de cifre, note scolare (optul, zecele, un patru), fractii (două cincimi), intervale muzicale (doime), cărti de joc (septar), bancnote (expresive sunt formele diminutivale: sutică, sutisoară, miisoară, miută, care pot fi întrebuintate emfatic sau peiorativ).

În proverbul: „Zecile / Mărită secile; / Sutele / Mărită slutele; / Miile / Mărită urgiile.” rima împerecheată devine monorimă, iar ritmul semantic crescendo se creează prin prezenta simetrică a numeralelor substantivate si a substantivelor.

Numeralele cardinale pot avea numeroase sensuri limitate (substantivale): I-am dat una… (=o palmă); I-am spus una! (=o vorbă tare). Ele pot substitui diverse substantive, devenind simboluri ale obiectelor: Unsprezecele a plecat acum din statie. (=autobuzul nr. 11); Unsprezecele sibian a pierdut competitia. (=echipa de fotbal).

Limbajul poetic înregistrează numeroase cazuri de substantivare a numeralului. Prin repetarea numeralului substantivat mii, Eminescu redă imagini panoramice în acord cu starea emotională intensă: „mii de case”, „mii de coji”, „mii de doruri”, „mii de umbre”, „mii de valuri” etc. (Scrisoarea I). Acelasi cuvânt poate sugera si ideea de atemporalitate sau de nedeterminat: „Astfel miile de secoli cu vieti, gândiri o mie” (Mihai Eminescu, Memento mori).

Numeralul ordinal poate avea valoare substantivală printr-o restrângere a sferei semantice: „opriti Istoria – cobor la prima / opriti la statia Doamne-fereste” (Mircea Dinescu, Doamne-fereste). Numeralul prima este, în acest context, substitutul substantivului figurat statia. Si în exemplele următoare numeralul ordinal este întrebuintat substantival: „Înconjor leagănul si-ntâia zice: / (…) / A treia zise tainic:(…)” (Mihai Eminescu, Musat si ursitorile).

Acelasi tip de numeral a dat, în timp, nastere unor substantive care nu mai sunt percepute azi ca numerale, chiar dacă sensul originar nu s-a pierdut: „cântă ei de gât cu primarul (…)” (Mircea Dinescu, Fiti linistiti). Situându-se în fruntea unei comunităti, primarul îsi revendică evident un prim loc. În pamfletul de mai sus autorul îsi ironizează însă personajul, înconjurându-l cu o aură negativă.

4. Substantiv(iz)area pronumelui

Deoarece pronumele este utilizat pentru obiecte care nu au nume, obiecte prezente, absente sau necunoscute, prin substantivare acesta îsi însuseste statutul de obiect de sine stătător, desemnând o entitate mai mult sau mai putin concretă. Substantivele de provenientă pronominală, desi nu se constituie într-un inventar remarcabil în limba noastră, alcătuiesc o clasă de cuvinte ale căror virtuti merită a fi exploatate.

Expresive sunt formele substantivate ale pronumelui negativ al căror sens este de neant, gol primordial sau stare de spirit: „Si iată, din toate, nimicul – / (…) / – Acestea erau, deci, nimicul” (George Bacovia, Controversă); „Prin vuietul timpului / glasul nimicului.” (Lucian Blaga, Ce aude unicornul); „Nimicul zăcea-n agonie” (Lucian Blaga, Lumina); „Nimicul îsi încoardă struna.” (Lucian Blaga, Moartea lui Pan IV); „nimic, nimic / cum este nimicul dintre stele / cum este nimicul dintre degete…(Nichita Stănescu, Axios! Axios!). Rară este forma feminină ce poate sugera obiectul fără identitate sau fiinta limitată în timp si spatiu: „Ce sunt eu azi? – o frunză, o nimică.” (Mihai Eminescu, Ah, mierea buzei tale).

Substantivul la plural nimicuri sugerează întâmplări, evenimente care nu (mai) sunt relevante: „Câteodată, vremea trece cu nimicuri de acestea, care rămân prea intime sau fără nici o urmă.” (George Bacovia, Dintr-un text comun); „La tovarăsii săi spune veninoasele-i nimicuri;” (Mihai Eminescu, Scrisoarea III); „Cordelute si nimicuri, / Iată toate-a lui averi…” (Mihai Eminescu, Pajul Cupidon…); „Pierzându-ti timpul tău cu dulci nimicuri” (Mihai Eminescu, Sonet I); „Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri, / Redesteptând în fată-mi trecutele nimicuri;” (Mihai Eminescu, Departe sunt de tine…).

Conversiunea pronumelui personal eu este de notorietate. Forma creată prin articulare – eul – este prezentă frecvent în limbajul literaturii si al psihologiei: „De ce-ntr-o mare de lumină mi se-neacă eul” (Lucian Blaga, Pax magna); „fii amfora eului meu îndărătnic!” (Lucian Blaga, Dati-mi un trup, voi muntilor).

Forme substantivate inedite ne atrag atentia citind poemul cosmogonic stănescian Elegia oului, a noua – simbol al nasterii si al renasterii eterne. Interiorul oului este sugerat de cuvinte ce poartă mărcile semantice [+negru] si [+căldură]: „ou negru”, „mă las încălzit”, „întuneric mare”, „rotundă căldură si fermă”, „coaja arsă”, „cojile negre”, „negrul concav”, „ouă negre”, „neagră ninsoare”. În interiorul negru al oului cosmogonic „stă unul lângă altul, nedezlipit, / sinele lângă sine.” Când coaja se sparge, „« Sinele » încearcă din « sine » să iasă, / ochiul din ochi, si mereu / însusi pe însusi se lasă / (…)”.

Cuvântul stănescian nu mai este semn lingvistic, el devine idee. Transferul morfologic este procedeul care deschide oportunitatea libertătii limbajului. În poemul Lupta lui Iacob cu îngerul sau despre ideea de „Tu”, reprezentativ pentru arta „necuvintelor”, tu devine idee, opunânduse eu-lui. Doar numele, esentă a personalitătii, rămâne identic cu sine (=eu). Ceea ce există în afara acestuia este tu, inclusiv trupul si sufletul: „Ceea ce este mai departe de mine, / fiind mai aproape de mine, / „tu” se numeste. / (…) / Se zbătea în mine „tu” / (…) / Numai numelui meu nu-i spun „tu”, / în rest însusi sufletul meu / este „tu”, / tu, suflete. / (…) / împotriva lui „tu”, / (…) / Eu sunt numai numele meu. / Restul e „tu”, i-am zis. / (…) / Numele să fie însusi cuvântul? / … El care este numai „tu”, / tu si tu si tu si tu, / cel care-mi înconjoară numele?”.

Destul de rare sunt situatiile în care alte pronume se substantivează: „Este un ce măret în firea noastră, / Dar acel ceva nu din noi răsare.” (Mihai Eminescu, Demonism); „…Stiu si ei / Să trăiască / Un ce / Familiar, / Social, / Urmat cu sfintenie.” (George Bacovia, Din explorări). Prin acest procedeu se încearcă oarecum coborârea abstractului în limitele concretului, chiar dacă totul rămâne în nedeterminat.
5. Substantiv(iz)area adverbului

Substantivele de provenientă adverbială alături de cele de origine adjectivală au, de regulă, sensuri abstracte, fiind utilizate în expuneri teoretice, maxime, proverbe si zicători: „Binele cu bine se răsplăteste.”; „Binele învinge întotdeauna răul!”; „Între un da si un nu al unei femei nu încape nici un vârf de ac.”

Substantivarea transformă adverbe abstracte în obiecte concrete: „Nu era azi, nici mâne, nici ieri, nici totdeauna” (Mihai Eminescu, Rugăciunea unui dac); „Sau bestiilor care pe azi îl tin în fiară,” (Mihai Eminescu, Junii corupti); „Binele si răul îi vorbeau cu deopotrivă putere.” (Alexandru Macedonski, Pe drum de postă); „Am văzut bogătiile de aur / Si mătase ale trecutului / Acum ale lui AZI!…” (George Bacovia, Festivă); „Acest târziu de tot, pe cristale de gheată, pe distinsul bal (…)” (George Bacovia, Bucăti de noapte); „(…) un mâine în care nu vor mai fi le va ajunge si pe ele.” (Alexandru Macedonski, Pe drum de postă). Adverbele devin substantive atunci când încearcă să exprime ele însele notiuni: „Cu-un dor de <<mâine>>, sora lor” (George Bacovia, Trec zile); „Dăinuie un suflet în adieri, / fără azi, / fără ieri.” (Lucian Blaga, Somn).

Adverbul aproape devine prin articulare substantiv, se concretizează, păstrând totusi ceva din sensul adverbial originar. În exemplele următoare, acest fost adverb, prin întrebuintare substantivală, primeste sensul de persoană apropiată sufletului altei persoane: „Iubeste pe aproapele tău ca pe tine însuti.” (proverb); „Eram mic / si singur socoteam: ea mi-e aproapele / si o iubeam.” (Lucian Blaga, Din copilăria mea).

Prin caracterul său prolific si activ, prin gama largă de transferuri între clasele lexico-gramaticale, conversiunea se înscrie în categoria faptelor de limbă valorificate din plin la nivel stilistic. Este o realitate că valorile stilistice (expresiv-estetice) se nasc din valorile lexical-gramaticale. Prin forta sa sugestivă, substantivul depăseste barierele lingvistice, navigând spre noi orizonturi, cele ale imaginarului poetic. El poate construi, reface sau desfiinta într-o clipă un univers.

1 Gheorghe Constantinescu Dobridor, Dictionar de termeni lingvistici, Bucuresti, Editura Teora, 1998, p.310.

2 Idem, Morfologia limbii române, Bucuresti, Editura Vox, 1996, p. 81.

3 D.D.Drasoveanu, Teze si antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, Editura Clusium,1997, p.21-22.

4 Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Iasi, Editura Polirom, 1997, p.79.

5 Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, Iasi, Institutul European, 1999, p.8-9.

6 Ion Coja, Preliminarii la gramatica ratională a limbii române. Gramatica articolului (vol.I), Bucuresti, Editura Stiintifică si Enciclopedică, 1983, p.26.

7 Mihaela Găitănaru, Adjectivul în limba română, , Pitesti, Editura Universitătii, 2002, p.157.

8 Ibidem, p.158.

9 Dumitru Irimia,Introducere în stilistică, Iasi, Editura Polirom, 1999, p.89.

10 Idem, Gramatica limbii române, p.260.

11 Noul dictionar enciclopedic al stiintelor limbajului, Bucuresti, Editura Babel, 1996, p.289.

12 Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, p.261.

13 Eugen Câmpeanu, Stilistica limbii române. Morfologia, Cluj-Napoca, Editura Quo Vadis, 1997, p.35.

14 Corin Braga, Nichita Stănescu. Orizontul imaginar, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2002, p.415.