Vicontele de Bragelonne

— Cum, n aţi băgat de seamă că în loc să l trimită înapoi în exilul său, aşa cum era firesc, regele l a autorizat în ciudata lui rezistenţă şi i a îngăduit să şi reia locul în balet?

— Şi socoţi că regele a făcut rău, cavalere? întrebă DOMNUL.

— Nu sunteţi de părerea mea, Prinţe?

— Nu prea, dragul meu cavaler, şi eu îl încuviinţez pe rege că nu şi a arătat mânia faţă de un nenorocit, mai de­grabă nebun decât rău intenţionat.

— Pe cinstea mea – zise cavalerul – în ce mă priveşte, mărturisesc că această mărinimie mă uimeşte peste măsură.

— Şi pentru ce te uimeşte? întrebă Filip.

— Pentru că l aş fi crezut pe rege mai gelos – răspunse cu răutate cavalerul.

De câteva clipe, DOMNUL simţea că în cuvintele cava­lerului se ascundea ceva iritant; ultima frază a acestuia puse foc la cazan.

— Gelos! strigă Prinţul. Gelos! Ce înseamnă cuvântul ăsta? Gelos pentru ce, dacă eşti bun, sau din cauza cui?

Cavalerul îşi dădu seama că lăsase să i scape una din răutăţile sale, aşa cum făcea adesea. Încercă deci să în­drepte greşeala, atât cât îi mai stătea în putinţă s o facă.

— Gelos pentru autoritatea sa – zise el cu o naivitate prefăcută – de ce altceva vreţi ca regele să fie gelos?

— Ah – făcu monseniorul – foarte bine!

— Oare – continuă cavalerul – alteţa voastră regală ar fi cerut iertarea acestui simpatic conte de Guiche?

— Vai, nu! răspunse DOMNUL. Guiche e un băiat de spirit şi de curaj, dar a fost cam uşuratic faţă de DOAMNA, astfel că nu i vreau nici răul, nici binele.

Cavalerul îl aţâţa împotriva lui de Guiche, aşa cum în­cercase să l aţâţe împotriva regelui; dar crezu a înţelege că momentul înclina spre iertare şi chiar către cea mai deplină nepăsare, astfel că, pentru a lămuri lucrurile, se vedea nevoit să vâre lumina chiar sub nasul soţului. Cu un asemenea joc însă poţi frige uneori pe alţii, dar mai adesea te frigi pe tine însuţi. "Prea bine, prea bine – îşi spuse în sinea lui cavale­rul – îl voi aştepta de pe Wardes; el va face într o zi mai mult decât mine într o lună, deoarece cred, Dumnezeu să mă ierte, sau, mai degrabă, Dumnezeu să l ierte, că el e şi mai gelos decât sunt eu. Şi apoi, nu de Wardes îmi e de trebuinţă, ci o întâmplare, pe care n o văd ivindu se altfel. Că de Guiche s a întors după ce fusese izgonit, fireşte, lucrul e grav; dar toată gravitatea dispare când te gândeşti că de Guiche a revenit în momentul când DOAMNA nu se mai ocupă de el. Într adevăr, DOAMNA se ocupă de rege, asta e limpede. Dar, cu toate că dinţii mei nu l pot muşca şi nici n au voie să l muşte pe rege, sigur este că DOAMNA nu se va mai putea ocupa prea multă vreme de rege, dacă, după cum se, spune, regele nu se mai ocupă de dânsa. De aici re­zultă că trebuie să stăm liniştiţi şi să aşteptăm naşterea unui nou capriciu, care va pune vârf la toate." Cu acestea, cavalerul se întinse cu resemnare în fotoliul pe care DOMNUL îi în­găduise să se aşeze în prezenţa sa şi, nemaiavând nici o rău­tate de spus, iată că isteţul cavaler de Lorraine nu mai avea nici spirit. Din fericire, DOMNUL avea o mare provizie de voioşie, aşa cum am spus, din care se înfruptară amândoi până în momentul când, concediindu şi valeţii şi ofiţerii, Prinţul trecu în camera sa de culcare. Retrăgându se, îl în­sărcină pe cavaler să i transmită DOAMNEI complimentele sale şi să i spună că, noaptea fiind rece, DOMNUL, care se temea de dureri de dinţi, n avea să mai coboare în parc până la ziuă.

Cavalerul ajunse la Prinţesă tocmai în clipa când şi ea se întorcea la dânsa. Ca un mesager credincios, se achită de însărcinarea primită, şi observă mai întâi nepăsarea, ba chiar tulburarea cu care DOAMNA primi cele transmise de soţul ei. În asta i se păru că vede ceva oarecum nou. Dacă DOAMNA ar fi ieşit din casă cu acest aer ciudat, el ar fi ur­mărit o. Dar DOAMNA se întorcea, deci nu era nimic de făcut. Se răsuci pe călcâie ca un bâtlan care nu ştie încotro s o apuce, interogă acrul, pământul, apa, înălţă capul şi se hotărî deodată, pornind cu un gest maşinal spre aleile parcului. Dar nu făcu nici o sută de paşi, şi întâlni doi tineri care mergeau la braţ, cu capetele plecate, lovind cu vârful piciorului pietri­celele pe care le găseau în cale – vagă distracţie ce părea să le însoţească gândurile. Erau domnii de Guiche şi de Brage­lonne. Văzându i, cavalerul de Lorraine avu, ca întotdeauna, un simţământ de repulsie. Le făcu totuşi un salut adânc, la care i se răspunse cu aceeaşi măsură. Apoi, observând că parcul se golea, că iluminaţiile începeau sa se stingă, că adie­rea dimineţii prindea să se simtă, o luă la stânga şi intră în castel prin curtea cea mică. Ceilalţi doi o apucară la dreapta şi şi continuara drumul spre marele parc.

În momentul când cavalerul urca mica scară ce ducea la intrarea ascunsă, el zări o femeie, urmată de o alta, ivindu se sub arcada ce făcea legătura între curtea mică şi curtea cea mare. Aceste două femei îşi iuţeau paşii, pe care foşnetul ro­chiilor lor de mătase îi trădau în noaptea destul de întunecoasă. Croiala măntăluţelor lor, talia elegantă, mersul miste­rios şi mândru totodată prin care se distingeau cele două fe­mei, şi mai ales aceea care păşea înainte, îl izbiră pe cavaler. "Iată două femei pe care le cunosc, desigur" – îşi spuse el, oprindu se pe ultima treaptă a peronului. Apoi, în clipa când, cu instinctul lui de copoi, se pregătea să le urmărească, unul din lacheii săi, care alerga după el de câtva timp, îl opri:

— Domnule – îi spuse acesta – a sosit curierul.

— Bine, bine! răspunse cavalerul. Avem timp mâine.

— Dar sunt două scrisori grabnice, pe care domnul cava­ler va fi poate bucuros să le citească.

— Ah! făcu acum cavalerul. Şi de unde vin ele?

— Una vine din Anglia, cealaltă din Calais; aceasta din urmă a sosii prin ştafetă şi pare să fie foarte importantă.

— Din Calais? Dar cine dracu mi scrie din Calais?

— Cred că am recunoscut slova prietenului dumnea­voastră, contele de Wardes.

— Oh, dacă i aşa, urc numaidecât – zise cavalerul, uitând în aceeaşi clipă planul său de iscodire.

Şi urcă, într adevăr, pe când cele două femei ce i rămaseră necunoscute dispărură la capătul arcadei, în partea opusă ace­leia prin care intraseră. Noi le vom urmări însă pe ele, lăsându l pe cavaler să şi vadă de corespondenţa sa.

Ajungând la careul de arbori, aceea care mergea înainte se opri puţin, obosită, şi, ridicând cu grijă gluga, întrebă:

— Mai e mult până la copacul acela?

— Oh, da, doamnă, mai bine de cinci sute de paşi; dar doamna să se oprească o clipa, n o să poată merge mereu aşa.

— Ai dreptate.

Şi Prinţesa, căci ea era, se rezemă de un arbore.

— Ascultă, domnişoară – adăugă ea după ce răsuflă o clipă – să nu mi ascunzi nimic, să mi spui adevărul.

— Oh, doamnă, iată că aţi şi devenit severă – zise tânăra fată cu glas tulburat.

— Nu, draga mea Athénaïs, fii liniştită, căci nu ţi vreau câtuşi de puţin răul. De altminteri, toate astea nu mă privesc pe mine. Eşti îngrijorată din pricina celor ce aţi vorbit sub stejarul acela, te temi să nu l fi rănit cumva pe rege, şi eu vreau să te liniştesc căutând să mă încredinţez cu ochii mei dacă aţi putut fi auzite.

— Oh, da, doamnă, regele era atât de aproape de noi!

— Dar, în sfârşit, nu vorbeaţi, cred, atât de tare încât să se audă toate cuvintele, nu i aşa?

— Doamnă, noi ne credeam absolut singure.

— Şi eraţi trei?

— Da, La Vallière, Montalais şi eu.

— Astfel că dumneata, dumneata personal, ai spus ceva necuviincios la adresa regelui?

— Mi e teamă că da. Dar, în acest caz, alteţa voastră va avea bunătatea să mă împace cu maiestatea sa, nu i aşa, doamnă?

— Dacă va fi nevoie, îţi făgăduiesc. Totuşi, după cum ţi am spus, e mai bine să n o iei înaintea răului şi să te asiguri mai întâi dacă răul a fost cu adevărat săvârşit. Noaptea e în­tunecoasă, iar întunericul e şi mai mare sub aceşti copaci stu­foşi. Poate că n ai fost recunoscută de rege. Prevenindu l, vorbindu i dumneata cea dintâi, înseamnă că te dai de gol singură.

— Oh, doamnă, doamnă! Dacă a recunoscut o pe domni­şoara de La Vallière, mă va fi recunoscut şi pe mine. De alt­fel, domnul de Saint Aignan nu mi a lăsat nici o îndoială în această privinţă.

— Dar, în sfârşit, ai spus ceva care să l supere pe rege?

— Nimic, doamnă, nimic. Alta a spus însă lucruri prea măgulitoare, şi atunci poate că vorbele mele să fi contrastat cu ale ei.

— Această Montalais e atât de nebună! zise DOAMNA.

— Oh, nu e Montalais! Ea n a spus nimic. E La Vallière.

DOAMNA tresări ca şi cum n ar fi ştiut totul mai dinainte.

— Oh, nu, nu – vorbi ea – regele poate că n a auzit. De altminteri, vom face proba pentru care am venit aici. Arată mi stejarul – şi DOAMNA îşi reluă mersul. Ştii unde este? întrebă ea.

— Vai, da, doamnă!

— Şi ai să l regăseşti?

— L aş regăsi cu ochii închişi.

— Atunci e foarte bine. Dumneata te vei aşeza pe banca pe care aţi stat, pe banca unde se afla La Vallière, şi ai să vorbeşti cu acelaşi ton şi în acelaşi chip; eu mă voi ascunde în tufiş şi, dacă voi auzi, îţi voi spune.

— Da, doamnă.

— Înseamnă că dacă ai vorbit cu adevărat atât de tare încât regele să te fi auzit, ei bine...

Athénaïs părea că aşteaptă cu nelinişte sfârşitul acestei fraze.

— Ei bine – continuă DOAMNA cu o voce înecată, fără îndoială din pricina mersului prea repede – ei bine, te voi apăra...

Şi îşi iuţi şi mai tare pasul. Deodată se opri.

— Mi a venit o idee – zise ea.

— Oh, o idee bună, desigur! răspunse domnişoara de Tonnay Charente.

— Montalais trebuie să fie tot atât de încurcată ca şi voi două!

— Mai puţin, fiindcă ea e mai puţin compromisă, spunând mai puţine vorbe.

— Nu importă, te va putea ajuta printr o mică minciună.

— Oh, mai ales dacă va şti că DOAMNA vrea să mă apere!

— Bine! Am găsit, cred, ceea ce ne trebuie, copila mea.

— Ce fericire!

— Vei spune că ştiaţi, toate trei, de prezenţa regelui în dosul acestui copac, sau în dosul tufişului, o să vedem noi, tot aşa cum ştiaţi că se afla acolo şi domnul de Saint Aignan.

— Da, doamnă.

— Căci, nu trebuie să ţi o ascund, Athénaïs, Saint Aignan bate toba despre cele câteva cuvinte foarte măgulitoare pentru el pe care le vei fi rostit acolo.

— Vedeţi, doamnă, vedeţi că a auzit totul, de vreme ce domnul de Saint Aignan a auzit! exclamă Athénaïs.

DOAMNA vorbise fără să se gândească prea mult la cele ce spusese, de aceea îşi muşcă buzele.

— Oh, ştii cum e Saint Aignan! zise ea. Favoarea regelui îl ameţeşte, şi atunci dă drumul la tot ce i vine pe buze; de multe ori născoceşte. Dar nu despre asta e vorba. Regele a auzit sau nu a auzit? Iată problema.

— Ei bine, da, doamnă, a auzit! zise Athénaïs cu deznă­dejde.

— Atunci faceţi ceea ce spun eu: susţineţi cu tărie că ştiaţi, toate trei, mă înţelegi, toate trei, căci dacă se vor îndoi de una, se vor îndoi şi de celelalte; susţineţi, deci, că ştiaţi toate trei de prezenţa regelui şi a domnului de Saint Aignan şi că aţi vrut să vă distraţi pe socoteala celor ce ascultau în tufiş.

— Ah, doamnă, pe socoteala regelui! Niciodată nu vom îndrăzni să spunem una ca asta!

— Dar nu e decât o glumă, o simplă glumă; o răutate nevinovată şi cu totul îngăduită unor femei pe care bărbaţii vor să le surprindă. În felul acesta, totul se explică. Ceea ce Montalais a spus despre Malicorne, o glumă; ceea ce dum­neata ai spus despre domnul de Saint Aignan, tot o glumă; ceea ce La Vallière a putut să spună...

— Şi pe care tare ar mai vrea să le retracteze.

— Eşti sigură?

— Oh, da, răspund de asta!

— Ei bine, cu atât mai mult, tot glumă şi asta. Domnul Malicorne n o să se supere niciodată. Domnul de Saint Aignan o să rămână încremenit, şi se va râde de el în loc să se râdă de voi. În sfârşit, regele va fi pedepsit pentru curiozitatea lui, nedemnă de rangul său. Să se râdă puţin de rege într o împre­jurare ca asta, şi nu cred că o să se plângă.

— Ah, doamnă, sunteţi, într adevăr, un înger de bunătate şi de înţelepciune!

— E în interesul meu.

— Cum asta?

— Mă întrebi cum de e în interesul meu să le apăr pe domnişoarele mele de onoare de clevetiri, de jigniri, de calomnii poate? Vai, ştii prea bine, copila mea, curtea nu iartă niciodată pe cei asupra cărora se abat astfel de năpaste! Dar mi se pare că am mers foarte mult; n am ajuns oare la locul cu pricina?

— Încă cincizeci sau şaizeci de paşi. Să apucăm la stânga, doamnă, dacă vreţi.

— Aşadar, ai încredere în Montalais? întrebă DOAMNA.

— Oh, da!

— Va face tot ce vei vrea dumneata?

— Tot! Va fi chiar încântată!

— Dar în La Vallière?..., încercă să afle Prinţesa.

— Oh, cu ea va fi mai greu, doamnă; ea nu îngăduie minciuna.

— Totuşi, când va vedea că e în interesul ei...

— Mă tem că asta n o va abate de la ideile sale.

— Da, da – zise DOAMNA – am şi fost prevenită în acest sens; e o persoană foarte pretenţioasă, una din acele mofturoase care l pun pe Dumnezeu înainte, pentru a se ascunde în dosul lui. Dar, dacă nu vrea să mintă, parcă o văd că se va expune la batjocura întregii curţi, parcă o văd că l va întărâta pe rege printr o mărturisire pe cât de ridicolă, pe atât de necuviincioasă, şi atunci domnişoara de La Baume Le Blanc de La Vallière nu va avea de ce să se mire că am trimis o înapoi la porumbeii ei, pentru ca acolo, în Touraine, în Blaisois, sau nu mai ştiu unde, să poată face cât îi place pe cinstita şi pe neprihănita.

Aceste cuvinte fură rostite cu o tărie şi chiar cu o asprime care o înspăimântară pe domnişoara de Tonnay Charente. Drept care, ea îşi făgădui în sine, în ceea ce o privea, să mintă atât cât va fi nevoie să o facă.

Într o astfel de bună înţelegere ajunseră DOAMNA şi însoţitoarea ei până aproape de stejarul regal.

— Acesta este – zise Tonnay Charente.

— Vom vedea îndată dacă se aude – răspunse DOAMNA.

— Sst! făcu tânăra fată reţinând o pe DOAMNA cu un gest brusc, în care uitase de orice etichetă.

DOAMNA se opri.

— Vedeţi că se aude? zise Athénaïs.

— Ce se aude?

— Ascultaţi!

DOAMNA îşi opri răsuflarea, şi atunci se auziră, într adevăr, aceste cuvinte rostite de o voce suavă şi tristă, plutind prin văzduh:

— Oh, îţi spun, viconte, îţi spun că o iubesc ca un ne­bun; îţi spun că o iubesc atât de mult, încât sunt în stare să mor pentru ea.

Auzind această voce, DOAMNA tresări şi, sub glugă, o rază de voioşie îi lumină faţa. O opri la rândul ei pe însoţitoarea sa şi, cu un mers uşor, o întoarse vreo douăzeci de paşi înapoi, adică până acolo de unde vocea aceea nu se mai auzea:

— Stai aici, draga mea Athénaïs – îi spuse ea – şi ai grijă să nu ne surprindă nimeni. Mi se pare că e vorba de dumneata în această convorbire.

— De mine, doamnă?

— De dumneata, de... sau mai degrabă de aventura voastră. Am să ascult eu; amândouă am fi descoperite. Du te şi caut o pe Montalais, şi aşteaptă mă cu ea la marginea pă­durii. Apoi, fiindcă Athénaïs şovăia, Prinţesa îi spuse pe un ton ce nu îngăduia cumpănire: Du te!

Fata îşi strânse faldurile foşnitoare ale rochiei şi, pe o cărare ce tăia de a curmezişul pădurea, ajunse la aleile din parc.

Cât despre DOAMNA, ea se pitulă în tufiş, cu spatele rezemat de un castan uriaş, care avea o creangă tăiată la câteva palme de pământ, încât ţinea loc de scaun. Şi acolo, plină de nelinişte şi teamă, îşi spuse: "Acum, fiindcă se aude aşa de bine de aici, să ascultăm ce i va spune despre mine domnului de Bragelonne acest alt nebun îndrăgostit care se numeşte contele de Guiche".

XLIX

UNDE PRINŢESA CAPĂTĂ DOVADA CĂ, ASCULTÂND, POŢI AUZI CE SE VORBEŞTE
Urmă o clipă de tăcere, ca şi cum toate şoaptele misteri­oase ale nopţii ar fi amuţit deodată, pentru a asculta împreună cu DOAMNA această tinerească mărturisire de dragoste.

Era rândul lui Raoul să vorbească. El se rezemă, alene de trunchiul bătrânului stejar şi răspunse cu vocea lui blânda şi armonioasă:

— Vai, dragul meu de Guiche, asta e o mare nenorocire!

— Oh, da – oftă acesta – mare, ştiu!

— Nu mă asculţi, de Guiche; sau, mai degrabă, nu mă înţelegi. Îţi spun că e o mare nenorocire pentru tine nu fiindcă iubeşti, ci fiindcă nu ţi poţi ascunde iubirea.

— Cum asta? întrebă de Guiche.

— Da, tu nu ţi dai seama de un lucru, şi anume că acum, aici, nu numai singurului tău prieten, adică unui om care mai curând s ar omorî decât să ţi dezvăluie taina, nu ţi dai seama, zic, că nu numai singurului tău prieten îi împărtăşeşti dra­gostea ta, ci primului venit care îţi iese în cale.

— Primului venit! repetă de Guiche. Eşti nebun, Brage­lonne, de mi spui asemenea lucruri?

— Dar aşa este!

— Cu neputinţă! Cum e posibil şi în ce chip aş fi devenit oare atât de indiscret?

— Vreau să spun, prietene, că ochii, gesturile, suspinele tale vorbesc fără voia ta; că orice pasiune fără frâu îl face pe om să şi iasă din el însuşi. Atunci acest om nu se mai poate stăpâni; e în prada unei nebunii care l îndeamnă să şi poves­tească necazul copacilor, cailor, văzduhului, dacă n are nici o fiinţă cu judecată în faţa căreia să şi descarce sufletul. Or, bietul meu prieten, nu uita un lucru: că rareori se întâmplă să nu fie prin preajmă cineva care să asculte tocmai ceea ce nu trebuie să fie auzit.

De Guiche scoase un oftat adânc.

— Uite – continuă Bragelonne – din seara asta începi să mă îngrijorezi; de când te ai reîntors aici, ţi ai povestit de o sută de ori şi în o sută de chipuri dragostea ce i o porţi; şi chiar daca n ai fi spus nimic, însăşi revenirea ta este o indis­creţie teribilă. Vreau să ajung la următoarea concluzie: dacă nu te vei controla mai bine decât o faci, într o zi sau alta se va produce o explozie. Cine te va salva atunci? Spune, răspunde mi! Cine o va salva pe ea însăşi? Căci, oricât de ne­vinovată ar fi de dragostea ta, această dragoste va fi în mâinile duşmanilor ei o acuzaţie împotriva sa.

— Ah, Dumnezeule! exclamă de Guiche.

Şi un alt oftat adânc îi însoţi această exclamaţie.

— Asta nu înseamnă că mi răspunzi, de Guiche.

— Ba da.

— Ei bine, ia să vedem, ce mi răspunzi?

— Îţi răspund, dragă prietene, că în ziua aceea nu voi fi mai mort decât mă simt astăzi.

— Nu înţeleg.

— Da; atâtea zbuciumau m au răpus. Astăzi nu mai sunt o fiinţă care gândeşte, care face ceva; astăzi nu mă mai socot un om, oricât de nevolnic ar fi el; de aceea, vezi tu, astăzi ultimele mele puteri s au scurs, ultimele mele hotărâri s au sleit, şi renunţ să mă mai lupt. Când eşti pe câmpul de bătălie, aşa cum am fost de multe ori împreună, şi porneşti de unul singur la încăierare, adesea te întâlneşti cu un grup de cinci sau şase rivali şi, cu toate că tu eşti singur, te aperi; mai apar alţi şase, şi atunci te înfierbânţi şi te îndârjeşti; dar dacă se mai ivesc încă şase, opt sau zece în jurul tău, dai pinteni calului, dacă mai ai un cal, sau te laşi să fii ucis, ca să nu fugi. Ei bine, aici am ajuns cu: mai întâi m am luptat cu mine însumi; pe urmă cu Buckingham. Acum a apărut re­gele; nu voi lupta împotriva regelui, nici chiar, mă grăbesc sa ţi o spun, dacă regele s ar retrage; nu voi lupta nici chiar împotriva firii acestei femei. Oh, nu mi fac nici o iluzie: intrat în mrejele acestei iubiri, ştiu că sunt sortit morţii.

— Nu pe ea trebuie s o învinuieşti pentru asta – răspunse Raoul – ci pe tine.

— Cum adică?

— Ei bine, o ştii pe Prinţesă puţin zvăpăiată, dornică tot­deauna de ceva nou, setoasă de măguliri, chiar dacă măgulirile ar veni din partea unui orb sau a unui copil, şi încă te mai aprinzi în asemenea măsură încât să te mistui cu totul? Uită te la femeie, iubeşte o, căci oricine nu are inima stapânită de altă iubire nu poate s o vadă fără s o iubească. Dar, iubind o, respectă în dânsa, mai întâi, rangul soţului ei, apoi pe el însuşi, apoi, în sfârşit, gândeşte te la propria ta apărare.

— Îţi mulţumesc, Raoul.

— Pentru ce?

— Pentru că, văzând cât sufăr pentru această femeie, tu mă mângâi, pentru că îmi spui despre ea tot binele pe care l gândeşti şi poate chiar pe acela pe care nu l gândeşti.

— Oh – făcu Raoul – te înşeli, de Guiche; nu tot ceea ce gândesc spun, şi atunci nu vorbesc de loc; dar când vorbesc, nu ştiu nici să mă prefac, nici să amăgesc, şi cine mă ascultă poate să mă creadă.

În acest timp, DOAMNA, cu gâtul întins, cu urechea aţin­tită, cu ochiul mărit şi căutând să vadă în întuneric, sorbea cu lăcomie până şi cea mai mică şoaptă ce fremăta printre ramuri.

— Oh, atunci eu o cunosc mai bine decât tine! strigă de Guiche. Nu e zvăpăiată, ci uşuratică; nu e dornică de ceva nou, ci n are nici memorie, nici credinţă; nu e pur şi simplu atrasă de măguliri, ci e cochetă cu rafinament şi cruzime. O cochetă în stare să te ucidă, oh, da, ştiu asta! Iată, crede mă, Bragelonne, îndur toate chinurile iadului; netemător, iubind cu patimă primejdia, mă lovesc acum de o primejdie mai mare decât puterile şi curajul meu. Dar, ascultă mă, Raoul, îmi pre­gătesc o izbândă care o va costa multe lacrimi.

Raoul îşi privi prietenul cu stăruinţă, şi cum acesta, aproape înăbuşit de emoţie, îşi lăsă capul pe spate, sprijinindu l de trunchiul stejarului, îl întrebă:

— O izbândă? Şi care?

— Care?

— Da.

— Într o zi mă voi opri în faţa ei; într o zi îi voi spune: "Eram tânăr, iubeam ca un nebun; aveam totuşi destul respect pentru a cădea la picioarele tale şi a rămâne aşa, cu fruntea în ţărână, dacă privirile tale nu m ar fi ridicat până la mâna ta. Am crezut că ţi înţeleg privirea, m am ridicat, şi atunci, fără să ţi fi făcut nimic altceva, decât că te iubeam şi mai mult, dacă s ar putea închipui aşa ceva, atunci, tresăltând de fericire în sinea ta, m ai zdrobit printr un capriciu, femeie fără inimă, femeie fără credinţă, femeie lipsită de dragoste! Nu eşti vrednică de iubirea unui om cinstit, oricât ţi ar curge prin vine sânge regal; şi mă pedepsesc cu moartea pentru a te fi iubit prea mult, şi mor blestemându te".

— Oh – strigă Raoul înspăimântat de accentul de adânc de adevăr ce străbătea cuvintele tânărului conte – oh, ţi am spus, de Guiche, că eşti nebun de a binelea!

— Da, da – zise de Guiche urmându şi gândul – şi pen­tru că aici nu mai avem războaie, mă voi duce acolo, la miazănoapte, voi cere să intru în slujba Imperiului, şi se va găsi el vreun ungur, vreun croat sau vreun turc care se va milostivi să mi trimită un glonte în cap.

De Guiche nu sfârşi bine, sau mai degrabă în timp ce sfârşea, un foşnet îl făcu să tresară o dată cu Raoul, care sări în picioare. Dar contele, adâncit în gândurile lui, rămase nemişcat, cu tâmplele îngropate între cele două palme. Tufişul se desfăcu şi în faţa celor doi tineri apăru o femeie, palidă, răvăşită. Cu o mână dădea la o parte ramurile ce i ar fi lovit obrajii, iar cu cealaltă îşi ridica gluga mantiei ce i acoperea umerii. În privirea aceea umezită şi scânteietoare, în mersul acela regesc, în înălţimea gestului acela suveran şi, mai mult decât în toate acestea, după bătăile inimii sale, de Guiche o recunoscu pe DOAMNA şi, scoţând un strigăt înăbuşit, îşi trase palmele de la tâmple şi şi acoperi cu ele ochii. Raoul, tremurând, peste măsură de uluit, îşi răsucea pălăria în mână, bolborosind câteva cuvinte vagi de respect.

— Domnule de Bragelonne – zise Prinţesa – fii bun, te rog, şi vezi dacă femeile mele nu sunt pe undeva, pe alei sau prin boschete. Iar dumneata, domnule conte, rămâi, sunt obosită şi mi vei da braţul dumitale.

Un trăsnet dacă ar fi căzut la picioarele nefericitului tânăr l ar fi îngrozit mai puţin decât aceste cuvinte reci şi rostite pe un ton sever. Totuşi, întrucât, după cum o spusese mai adi­neauri, nu i mai păsa de nimic, şi întrucât, în adâncul inimii sale, luase hotărâri de neclintit, de Guiche se ridică şi, văzând şovăirea lui Bragelonne, îi adresă o privire plină de resemnare şi de supremă mulţumire. În loc să i răspundă numaidecât DOAMNEI, făcu un pas spre viconte, şi întinzându i mâna pe care i o ceruse Prinţesa, strânse mâna leală a prietenului sau, lăsând să i scape un suspin, prin care părea să dăruiască prieteniei ultimele tresăriri de viaţă pe care le mai simţea în adâncul inimii lui.