Vicontele de Bragelonne

— Ei bine?

— Ei bine – răspunse d'Artagnan – vezi dar că am în Anglia prieteni şi proprietăţi, iar în Franţa o comoară. Dacă inima te îndeamnă, ţi le ofer. Iată pentru ce am venit aici.

Oricât de sigură i ar fi fost privirea, nu putu s o în­frunte în clipa aceea pe a lui Aramis. Îşi întoarse deci ochii către Porthos, ca o spadă care se retrage din calea unei forţe mai mari şi caută altă ieşire.

— Oricum – murmură episcopul – te ai îmbrăcat în­tr un costum de călătorie foarte ciudat, draga prietene.

— Îngrozitor, ştiu. Dar, înţelegi, nu voiam să călătoresc nici ca un cavaler, nici ca un senior. De când sunt bogat, m am făcut zgârcit.

— Şi zici c ai venit acum la Belle Isle? întrebă Aramis, schimbând firul convorbirii.

— Da – răspunse d'Artagnan – ştiam că acolo îl gă­sesc pe Porthos, şi pe tine.

— Pe mine!? exclamă Aramis. Pe mine!? De un an de când sunt aici, n am trecut nici măcar o singură dată marea.

— Oh – se miră d'Artagnan – nu te ştiam aşa de legat de casă!

— Ah, dragă prietene, trebuie să ţi spun că nu mai sunt omul de altădată. Pe cal nu mă mai simt bine, iar marea mă oboseşte; sunt un biet preot suferind, care se plânge într una, care mormăie necontenit, preferând singurătatea, ce mi se pare mai potrivită cu bătrâneţele, mai împăcată cu gândul morţii. Am înţepenit, dragul meu d'Artagnan, am în­ţepenit în acest colţ de ţară.

— Cu atât mai bine, prietene, cu atât mai bine, căci s ar putea să devenim vecini.

— Ce spui? rosti Aramis, nu fără o anumită surprindere pe care nu şi o putu ascunde. Tu, vecin cu mine?

— Ei, Doamne, da!

— Cum asta?

— Sunt pe cale să cumpăr, la un preţ foarte scăzut, nişte zăcăminte de sare ce se găsesc între Piriac şi Le Croisic. Închipuieşte ţi, prietene, o exploatare cu un venit sigur de doisprezece la sută; fără pierderi, fără cheltuieli de prisos; oceanul, credincios şi neabătut, îşi depune la fiecare şase ceasuri contribuţia lui în cufăraşul meu. Sunt primul parizian care s a gândit la o asemenea afacere. Nu face mutra asta, te rog, căci în curând o să stăm alături. Voi cumpăra o stoară de pământ de trei leghe, plătind treizeci de mii de livre.

Aramis îi aruncă o privire lui Porthos, ca şi cum l ar fi întrebat dacă toate astea erau adevărate, dacă nu cumva se ascundea vreo cursă sub această prefăcută nepăsare. Dar numaidecât, ruşinat parcă de a fi cerut părerea acestui biet auxiliar, îşi adună toate puterile pentru un nou atac, sau pentru o nouă apărare.

— Mi s a spus – zise el – că ai avut oarecari neînţe­legeri cu curtea, dar că ai ieşit, aşa cum ştii tu să ieşi din toate, dragul meu d'Artagnan, cu cinstirile cuvenite luptătorului.

— Eu? strigă muşchetarul cu un hohot de râs ce nu iz­butea totuşi să i ascundă încurcătura, căci, la aceste vorbe ale lui Aramis, putea să creadă că prelatul aflase ceva despre ultimele lui legături cu regele. Eu? Ah, ia spune mi şi mie cum vine asta, dragă Aramis?

— Da, mi s a povestit, mie, un biet episcop pierdut în mijocul câmpiilor, mi s a spus că regele te ar fi luat drept martor al iubirii lui.

— Pentru cine?

— Pentru domnişoara de Mancini.

D'Artagnan răsuflă uşurat.

— Ah, nu zic nu – răspunse el.

— Se pare că regele te a luat cu el într o dimineaţă din­colo de podul de la Blois, ca să stea de vorbă cu frumoasa lui.

— E adevărat – zise d'Artagnan. Ah, ai aflat asta? Atunci trebuie să mai ştii că, în aceeaşi zi, mi am dat demisia.

— Sinceră?

— Ah, prietene dragă, cum nu se poate mai sinceră.

— Şi atunci l ai căutat pe contele de La Fère?

— Da.

— Şi pe mine?

— Da.

— Şi pe Porthos?

— Da.

— Numai ca să ne faci o simplă vizită?

— Nu; nu vă ştiam legaţi de nimic şi voiam să vă duc cu mine în Anglia.

— Da, pricep, şi atunci ai înfăptuit singur, ca un om minunat ce eşti, ceea ce voiai să ne propui să înfăptuim toţi patru laolaltă. Nu m am îndoit de loc că ai avut partea ta de curaj la această frumoasă restauraţie, când am aflat că ai fost văzut la recepţia lui Carol al II lea şi că regele îţi vor­bea ca unui prieten, sau mai degrabă ca unuia faţă de care se simte îndatorat.

— Dar cum dracu ai aflat toate astea? întrebă d'Artagnan, care se temea ca cercetările lui Aramis să nu fi mers mai departe decât ar fi dorit el.

— Dragă d'Artagnan – răspunse prelatul – prietenia mea se aseamănă întrucâtva cu grija paznicului acela de noapte pe care l avem în micul turn de la capătul cheiului. Acest om cumsecade aprinde în fiecare seară un fanal, pen­tru a lumina calea bărcilor ce se întorc din largul mării. El stă pitit în ghereta lui şi pescarii nu l văd niciodată; dar el îi urmăreşte de acolo, îi ghiceşte, îi strigă, îi ajută să intre în port. Eu mă asemăn cu acest paznic; din vreme în vreme îmi soseşte câte o veste ce mă face să mi aduc aminte de tot ceea ce îndrăgeam cândva. Atunci îmi urmez prietenii de altădată pe marea furtunoasă a vieţii, eu, un biet paznic căruia Dumnezeu s a milostivit să i dea ca adăpost o gheretă.

— Şi – întrebă d'Artagnan – după Anglia, ce am mai făcut?

— Ah, iată – se codi Aramis – vrei să mă tragi de limbă. După ce te ai întors de acolo, nu mai ştiu nimic, d'Artagnan; văzul mi s a tulburat. Îmi părea rău că nu te gândeai de loc la mine. Ţi am plâns uitarea. Dar m am înşe­lat. Acum te revăd, şi asta e o sărbătoare, o mare sărbătoare, ţi o jur... Cum se ţine Athos? îl întrebă la rândul lui Aramis.

— Foarte bine, mulţumesc.

— Dar tânărul nostru adoptat?

— Raoul?

— Da.

— Pare c a moştenit ceva din deşteptăciunea tatălui său, Athos, şi din puterea tutorelui său, Porthos.

— Şi cu ce prilej ai putut să ţi dai seama de asta?

— Ei, Doamne, chiar în ajunul plecării mele.

— Adevărat?

— Da; era o execuţie în Piaţa Grevei, iar după această execuţie s a stârnit o răzmeriţă. Ne am pomenit amestecaţi şi, fiind vorba de o răzmeriţă, a trebuit să folosim spadele; ei bine, s a purtat cum nu se poate mai frumos.

— Ce spui? Şi ce a făcut? întrebă Porthos.

— Mai întâi, a aruncat un om pe fereastră aşa cum ai arunca un sac cu lână.

— O, foarte bine! strigă Porthos.

— Apoi a tras spada din teacă şi a început s o învârtească aşa cum făceam noi la vremea noastră.

— Şi ce scop avea acea răzmeriţă? întrebă Porthos.

D'Artagnan observă că această întrebare a lui Porthos îl lăsa cu desăvârşire nepăsător pe Aramis.

— Se stârnise – zise el, privind spre Aramis – din pri­cina a doi samsari pe care regele voia să i strângă de gât, doi prieteni ai domnului Fouquet, osândiţi la spânzurătoare.

O uşoară încruntare a sprâncenelor prelatului arăta că el auzise ceva despre toate astea.

— Oh, oh! făcu Porthos. Şi cum se numeau aceşti prie­teni ai domnului Fouquet?

— Domnii d'Eymeris şi Lyodot – răspunse d'Artagnan. Cunoşti aceste nume, Aramis?

— Nu – rosti cu dispreţ prelatul. Mi se pare c ar fi numele unor financiari.

— Întocmai.

— Oh, domnul Fouquet a lăsat să i fie spânzuraţi prie­tenii? strigă Porthos.

— Şi de ce nu? zise Aramis.

— Întrucât mi se pare că...

— Dacă i au spânzurat pe aceşti nenorociţi a fost din ordinul regelui. Or, domnul Fouquet, în calitatea lui de in­tendent superior, nu are, după credinţa mea, dreptul de viaţă şi de moarte asupra cuiva.

— Oricum – bâigui Porthos – în locul domnului Fouquet...

Aramis înţelese că Porthos avea să spună o nerozie. De aceea schimbă dintr o dată vorba.

— Ia hai, scumpul meu d'Artagnan – zise el – am vorbit destul despre alţii; să vorbim puţin şi despre tine.

— Dar despre mine ştii tot ce aş fi putut să ţi spun. Să vorbim mai bine despre tine, Aramis.

— Ţi am mai spus, prietene, eu nu mai sunt Aramis.

— Nici măcar abatele d'Herblay?

— Nici acela. Ai în faţa ta un om pe care Dumnezeu l a luat de mână şi l a pus într o demnitate la care el nu putea şi nici nu îndrăznea să se gândească.

— Dumnezeu? întrebă d'Artagnan.

— Da.

— Ei, dar e ciudat! Mie mi s a spus că domnul Fouquet a făcut asta.

— Cine ţi a spus aşa ceva? rosti Aramis fără ca întreaga lui putere de voinţă să poată împiedica o uşoară roşeaţă de a i îmbujora obrajii.

— Pe legea mea, Bazin.

— Prostul acela!

— Nu spun c ar fi un om de geniu, e drept; dar aşa mi a spus şi, după spusele lui, aşa ţi o repet şi eu.

— Nu l am văzut niciodată pe domnul Fouquet – răs­punse Aramis cu o privire la fel de potolită şi la fel de ne­vinovată ca aceea a unei fecioare care n a minţit niciodată.

— Totuşi – i o întoarse d'Artagnan – dacă l ai fi văzut şi chiar cunoscut, n ar fi fost nici un rău în asta; domnul Fouquet e un om tare cumsecade.

— Ah!

— Şi un mare om politic.

Aramis făcu un gest de nepăsare.

— Un ministru atotputernic.

— Eu nu atârn decât de rege şi de papă – zise Aramis.

— Doamne, dar ascultă mă – vorbi d'Artagnan pe tonul cel mai naiv – dacă îţi spun asta e fiindcă toată lumea de aici jură pe numele domnului Fouquet. Ogoarele sunt ale domnului Fouquet, salinele pe care le am cumpărat sunt ale domnului Fouquet, insula în care Porthos s a făcut topograf e a domnului Fouquet, garnizoana e a domnului Fouquet, corăbiile sunt ale domnului Fouquet. Mărturisesc deci că nu m ar fi mirat înfeudarea ta, sau mai bine zis a diocezei tale, faţă de domnul Fouquet. E un alt stăpân decât regele, asta e tot, dar la fel de puternic ca şi un rege.

— Slavă Domnului, eu nu sunt înfeudat nimănui; nu aparţin nimănui şi sunt numai al meu – răspunse Aramis care, în timpul acestei convorbiri, urmărea din ochi fiecare gest al lui d'Artagnan, fiecare căutătură a lui Porthos.

D'Artagnan era însă de nepătruns, iar pe faţa lui Por­thos nu se putea citi nimic; loviturile aruncate cu dibăcie erau înfruntate de un adversar dibaci: nici una nu l atinse. Totuşi, fiecare simţea oboseala unei asemenea lupte, astfel că se bucurară deopotrivă când auziră că sunt chemaţi la masă.

În timpul ospăţului schimbară firul convorbirii. De altminteri, înţeleseseră amândoi că, încercând fiecare să nu şi dezvăluie tainele unul faţă de altul, nici unul, nici celălalt nu va afla mai mult decât ştiuse până atunci.

Porthos nu pricepuse nimic din toate acestea. El stătea nemişcat, fiindcă Aramis îi făcuse semn să nu scoată o vorbă. Ospăţul nu fu deci pentru el decât un ospăţ. Dar era tocmai ceea ce i trebuia lui atunci.

Masa se desfăşură astfel în chipul cel mai plăcut. D'Ar­tagnan fu de o voioşie încântătoare. Aramis se întrecu pe sine prin larga lui ospitalitate. Porthos se înfruptă din bucate ca un alt Pelops⁴. Vorbiră despre război şi finanţe, despre arte şi dragoste. Aramis făcea pe uimitul ori de câte ori d'Artagnan arunca vreo vorbă despre politică. Acest lung şir de mirări spori neîncrederea lui d'Artagnan, după cum veşnica neîncredere a muşchetarului stârni neîncrederea lui Aramis. În sfârşit, d'Artagnan rosti înadins numele lui Colbert. Lăsase această lovitură pentru la urmă.

— Ce i cu Colbert? întrebă episcopul.

"O, deocamdată – îşi zise d'Artagnan – am nimerit la ţintă. Să fim cu băgare de seamă, la dracu! Cu băgare de seamă!"

Şi i dădu despre Colbert toate desluşirile pe care Aramis putea să le dorească.

Cina, sau mai bine zis convorbirea, se prelungi între d'Artagnan şi Aramis până la ceasul unu dinspre ziuă.

La ceasurile zece precis, Porthos adormise pe scaun şi sforăia ca o orgă. La miezul nopţii îl treziră şi l trimiseră la culcare.

— Hm – zise el – mi se pare c am aţipit; era, totuşi, foarte interesant ceea ce vorbeaţi voi.

La ceasurile unu, Aramis îl conduse pe d'Artagnan în camera ce i fusese hărăzită şi care era cea mai bună din tot palatul episcopal. Doi servitori îi fură puşi la dispoziţie.

— Mâine, la ceasurile opt – îi spuse el despărţindu se de d'Artagnan – vom face, dacă vrei, o plimbare pe cai, împreună cu Porthos.

— La ceasurile opt? se miră d'Artagnan. Aşa de târziu?

— Ştii că eu am nevoie de şapte ceasuri de somn – zise Aramis.

— Ai dreptate.

— Noapte bună, scumpe prieten!

Şi l îmbrăţişă pe muşchetar cu toată dragostea.

D'Artagnan îl lasă să plece. "Bun – îşi spuse el, după ce uşa se închise în urma lui Aramis – la ceasurile cinci voi fi în picioare." Apoi, această hotărâre luată, se culcă şi adormi, cum se spune, buştean.

III

UNDE LUI PORTHOS ÎNCEPE SĂ I PARĂ RĂU

CĂ A VENIT ÎMPREUNĂ CU D'ARTAGNAN

Abia apucă d'Artagnan să stingă lumânarea, şi Aramis, care pândea de după perdele ultima pâlpâire de lumină în camera prietenului său, străbătu coridorul în vârful picioare­lor şi trecu în odaia lui Porthos. Uriaşul, culcat de aproape un ceas şi jumătate, se lăfăia pe o saltea de puf. Era adâncit în liniştea primului somn care, la Porthos, nu putea fi tul­burat nici de dangătul clopotelor, nici de bubuiturile tunu­lui; capul îi plutea în acea dulce legănare ce aminteşte de clătinarea domoală a unei corăbii. După un minut, Porthos avea să pătrundă în lumea visurilor.

Uşa odăii lui se deschise încet, sub apăsarea uşoară a mâinii lui Aramis. Episcopul se apropie de cel care dormea. Un covor moale înăbuşea zgomotul paşilor lui; de altmin­teri, Porthos sforăia aşa de tare, că nu se mai auzea nimic altceva. Aramis îşi puse o mână pe umărul său.

— Hei – rosti el – hei, dragul meu Porthos!

Glasul său era blând şi drăgăstos, dar răsuna mai mult decât ca o chemare, răsuna ca o poruncă. Mâna lui era uşoară, dar prevestea o primejdie.

Porthos auzi glasul şi simţi, în adâncul somnului său, mâna lui Aramis. Tresări.

— Cine i aici? strigă el cu vocea sa de uriaş.

— Sst! Sunt eu – răspunse Aramis.

— Tu, prietene? Şi pentru ce naiba mă trezeşti din somn?

— Pentru a ţi spune că trebuie să pleci.

— Să plec?

— Da.

— Unde?

— La Paris.

Porthos sări în patul său şi rămase în capul oaselor, aruncând asupra lui Aramis o privire buimacă.

— La Paris?

— Da.

— O sută de leghe! oftă el.

— O sută şi patru – preciza episcopul.

— Ah, Doamne! suspină Porthos, culcându se din nou, asemenea copiilor care se luptă cu bonele lor ca să mai rupă un ceas sau chiar două de somn.

— Treizeci de ceasuri de mers în goana calului – adăugă cu hotărâre Aramis. Ştii că se găsesc cai de poştă foarte buni.

Porthos îşi mişcă un picior, lăsând să i scape un geamăt.

— Haide, haide, dragă prietene! stărui prelatul cu un fel de nerăbdare.

Porthos îşi coborî celălalt picior pe marginea patului.

— Şi e neapărat nevoie să plec? zise el.

— Neapărat.

Porthos se ridică în picioare, şi duşumeaua şi pereţii în­cepură să se zdruncine la paşii lui de gigant.

— Mai încet, pentru numele lui Dumnezeu, dragul meu Porthos! îl rugă Aramis. S ar putea să trezeşti pe cineva.

— Ah, aşa i – răspunse Porthos cu un glas tunător – uitasem; dar, fii liniştit, voi fi cu băgare de seamă.

Şi, spunând aceste vorbe, lăsă să i scape din mână centura de care erau legate spada, pistoalele şi o punga plină de scuzi ce se rostogoliră cu un zornăit puternic şi prelung. Acest tărăboi făcu să i clocotească sângele în vine lui Aramis, în timp ce lui Porthos îi stârni un formidabil hohot de râs.

— Ei, fir ar al dracului, parcă i un făcut! zise el cu acelaşi gras tare.

— Mai încet, Porthos, mai încet, te rog!

— Am înţeles. Şi coborî glasul, cu o jumătate de ton. Spuneam – urmă el – că parcă i un făcut să nu umbli niciodată mai încet ca atunci când te grăbeşti, şi să nu faci mai mare zgomot ca atunci când ai vrea să fie mai multă linişte.

— Da, aşa e; dar hai să dezminţim zicalele, Porthos, şi să ne grăbim, şi nici gălăgie să nu facem.

— Vezi bine ca mă străduiesc să ţi fiu pe plac – răs­punse Porthos, trăgându şi pantalonii scurţi până la genunchi.

— Foarte bine.

— S ar zice că e ceva grabnic!

— Mai mult decât grabnic, e grav, Porthos.

— Oho! Oho!

— D'Artagnan te a tras de limbă, nu i aşa?

— Pe mine?

— Da, la Belle Isle.

— Nici pomeneală.

— Eşti sigur de asta, Porthos?

— La dracu!

— Cu neputinţă. Adu ţi bine aminte.

— M a întrebat ce fac şi i am răspuns: "Topografie". Aş fi vrut să i spun o altă vorbă, pe care am auzit o la tine într o zi.

— Castrometraţie⁵?

— Asta e; dar n am putut să mi o aduc aminte.

— Cu atât mai bine. Şi ce te a mai întrebat.

— Cine e domnul Gétard.

— Şi altceva?

— Cine e domnul Jupenet.

— N a văzut, din întâmplare, planul nostru de fortificaţii?

— Ba da.

— Ah, drace!

— Dar fii pe pace, ştersesem scrisul tău, cu guma. Cu neputinţă să presupună că mi ai dat anumite îndrumări în această muncă.

— Are un ochi isteţ amicul nostru.

— Şi de ce ţi e teamă?

— Mi e teamă să nu fie totul descoperit, Porthos; e vorba, deci, să prevenim o mare nenorocire. Am dat ordin slugilor mele să încuie toate uşile. D'Artagnan nu va fi lăsat să plece înainte de a se crăpa de ziuă. Calul tău te aşteaptă cu şaua pe el; nu te vei opri decât la prima poştă; până la ceasurile cinci de dimineaţă vei fi făcut cincisprezece leghe. Hai, repede!

Şi Aramis putea fi văzut îmbrăcându l pe Porthos, bucată cu bucată, mai repede şi mai priceput decât cel mai îndemânatic valet. Porthos, pe jumătate nedumerit, pe jumă­tate zăpăcit, se lăsa îmbrăcat şi nu mai prididea să şi ceară mereu iertare. Când fu gata, Aramis îl luă de mână şi l trase după el, îndemnându l să calce cu băgare de seamă pe fie­care treaptă a scării, ferindu l să se lovească de tocurile uşilor, sucindu l şi răsucindu l când într o parte, când într alta, ca şi cum el, Aramis, ar fi fost uriaşul, iar Porthos un pitic. Sufletul dintr însul aprindea şi aţâţa materia din celălalt.

Un cal, gata înşeuat, aştepta, într adevăr, în curte. Por­thos se aruncă în şa. Atunci Aramis luă el însuşi calul de frâu făcându l să calce prin bălegarul împrăştiat prin curte, cu scopul vădit de a nu se auzi nici un tropot. Îl strângea în acelaşi timp de nări, ca să nu necheze cumva... Apoi, după ce ajunse la poarta cea mare, îl trase la sine pe Por­thos, care era să plece fără să fi întrebat măcar în ce scop, şi i şopti la ureche:

— Acum, prietene Porthos, acum să nu te mai opreşti până la Paris; mănâncă pe cal, bea pe cal, dormi pe cal, dar să nu pierzi nici o clipă.

— Am înţeles; nu voi face nici un popas.

— Să i dai această scrisoare domnului Fouquet; întâmplă se orice, trebuie s o aibă mâine înainte de amiază.

— O va avea.

— Şi gândeşte te la un lucru, prietene.

— La care?

— Alergi în întâmpinarea brevetului de duce sau de pair.

— Oh, oh! făcu Porthos cu ochii scânteietori. Dacă i aşa, fac drumul în douăzeci şi patru de ceasuri.

— Încearcă.

— Atunci, dă drumul frâului, şi înainte, Goliat!

Aramis slobozi nu numai frâul, dar şi nările animalului. Porthos se apleca în şa, înfipse pintenii în coastele calului şi acesta, înfuriat, porni în galop, alergând cu burta la pământ.

Atât timp cât îl putu zări pe Porthos în noapte, Aramis îl urmări din ochi; pe urmă, după ce călăreţul se pierdu în beznă, intră în curte.

La d'Artagnan nu se observase nici o mişcare. Valetul pus de veghe la uşa nu văzuse nici o lumină, nu auzise nici un zgomot. Aramis închise uşa cu grijă, trimise lacheul să se culce, şi se trânti şi el în pat.

D'Artagnan nu bănuia, într adevăr, nimic; de aceea, când se trezi dimineaţa pe la ceasurile patru şi jumătate, era încredinţat că se află stăpân pe situaţie. Alergă, în cămaşă, să se uite pe fereastră. Fereastra dădea în curte. Se lumina de ziuă. Ograda era pustie, nici măcar găinile nu se ridica­seră încă de pe cuibarele lor. Nu se zărea nici o slugă. Toate uşile erau închise. "Bun. Linişte deplină – îşi zise d'Artagnan. Nu i nimic, iată mă trezit primul în toată casa. Să ne îmbrăcăm; e lucrul cel mai bun de făcut."

Şi d'Artagnan se îmbrăcă. De astă dată însă căută să nu mai dea costumului domnului Agnan acea răceală burgheză şi aproape ecleziastică pe care şi o impusese înadins mai înainte; dimpotrivă, strângând mai mult haina pe el, încheindu se la nasturi într un anumit fel, aşezându şi pălăria ceva mai într o parte, izbuti să dea înfăţişării sale ţinuta ostăşească a cărei lipsă îl speriase pe Aramis. Acestea îndeplinite, se folosi, sau mai degrabă se prefăcu a se folosi de bunăvoinţa gazdei sale, şi intră pe neaşteptate în odaia acestuia.

Aramis dormea, sau se prefăcea că doarme. O carte mare era deschisă pe măsuţa lui de noapte; lumânarea ardea încă deasupra tipsiei de argint. Era mai mult decât ar fi fost nevoie spre a i dovedi lui d'Artagnan că prelatul îşi petre­cuse noaptea în chipul cel mai cuminte şi că, la trezire, nu putea fi bănuit de nici un gând ascuns.

Muşchetarul făcu însă cu episcopul întocmai ceea ce episcopul făcuse cu Porthos: îl bătu mai întâi uşor pe umăr. Fireşte, Aramis se prefăcea că doarme, căci, în loc să se trezească numaidecât, el, care avea somnul atât de uşor, aşteptă ca celălalt să repete mişcarea.

— Ah, ah, tu eşti – zise el, întinzându şi alene braţele. Ce surpriză plăcută! Vai, vai, somnul m a făcut să uit că am fericirea de a te avea ca oaspete. Cât să fie ceasul?

— Nu ştiu – răspunse d'Artagnan, oarecum încurcat. E devreme, cred. Dar, vezi, acest blestemat obicei soldăţesc de a mă scula cu noaptea în cap nu m a părăsit încă.

— Vrei cumva să ieşim la plimbare de pe acum? în­trebă Aramis. E prea de dimineaţă, mi se pare.

— Vom face cum vrei tu.

— Credeam că ne am înţeles să urcăm pe cai la ceasu­rile opt.

— Se poate; dar eu eram atât de dornic să te văd, încât mi am zis: cu cât mai devreme, cu atât mai bine.

— Şi cele şapte ceasuri de somn ale mele? zise Aramis. Ia seama, ţin la ele, şi când mi se ştirbeşte ceva din acest tabiet, apoi caut să mă despăgubesc.

— Dar mi se pare că pe vremuri nu erai aşa de som­noros, dragă prietene; sângele îţi fierbea în vine şi nici­odată nu te ar fi găsit cineva dormind în pat.

— Tocmai fiindcă era aşa precum spui îmi place acum să lenevesc mai mult în pat.

— Atunci, mărturiseşte că nu pentru a dormi întruna mi ai spus să ne întâlnim la ceasurile opt.

— Totdeauna mi a fost teamă să nu râzi de mine dacă ţi voi spune adevărul.

— Spune l, hai.

— Ei bine, de la ceasurile şase până la opt, am obiceiul să mi fac închinăciunile.

— Închinăciunile?

— Da.

— Nu credeam ca un episcop să aibă îndatoriri atât de aspre.

— Un episcop, dragul meu, trebuie să slujească mai mult aparenţele decât un simplu cleric.

— Ei, drace! Aramis, iată o vorbă care mă împacă acum cu sfinţia ta. Aparenţele! Asta e o vorbă de muşchetar, pe legea mea! Trăiască aparenţele, Aramis!

— În loc să mă lauzi, mai bine iartă mă, d'Artagnan. E o vorbă lumească asta pe care am scăpat o acum din gură.

— Atunci, să te las singur?

— Am nevoie de reculegere, prietene.

— Bun, te las singur; dar, de hatârul acestui păgân care se numeşte d'Artagnan, scurteaz o, te rog; sunt însetat de cuvântul tău.

— Ei bine, d'Artagnan, îţi făgăduiesc că într un ceas şi jumătate...

— Un ceas şi jumătate de închinăciune! Ah, prietene, e prea mult! Las o mai ieftin pentru mine.

Aramis începu să râdă.

— Pururi tânăr, pururi voios, pururi fermecător – zise el. Iată te venit în dioceza mea ca să mă pui rău cu gra­ţia divină.

— Ce vorbeşti!

— Şi ştii bine că n am avut niciodată putere să mă opun ispitelor tale; ai să mă coşti mântuirea sufletului, d'Artagnan.

D'Artagnan îşi muşcă buzele.

— Dacă i aşa – zise el – iau păcatul asupra mea; fă doar o cruce creştinească, spune un Tatăl nostru, şi să mergem.

— Sst! făcu Aramis. Nu mai suntem singuri; aud paşii unor străini urcând scara.