Vicontele de Bragelonne

Alexandre Dumas

Vicontele de Bragelonne

vol.2
I

O PROCESIUNE LA VANNES
Trecerea mării de la Belle Isle la Sarzeau se făcu destul de repede, graţie uneia din acele mici corăbii înarmate despre care i se vorbise lui d'Artagnan în timpul venirii lui aici şi care, întocmite pentru curse mai lungi şi destinate vânătorilor marine, se adăposteau deocamdată în raza portului Locmaria, de unde una dintre ele, cu un sfert din echipajul obişnuit, făcea legătura între Belle Isle şi continent.

D'Artagnan avu prilejul să se încredinţeze şi de astă dată că Porthos, deşi inginer şi topograf, nu era prea mult intro­dus în secretele de stat. Deplina lui nepricepere în această materie ar fi putut să fie luată, nu i vorbă, de oricare altul, drept cea mai dibace prefăcătorie. D'Artagnan însă cunoştea prea bine toate cutele şi ascunzişurile lui Porthos al său pen­tru a descoperi la el vreo taină, dacă ar fi avut vreuna, aşa cum burlacii ordonaţi şi meticuloşi găsesc totdeauna, cu ochii închişi, cutare carte rânduită în rafturile bibliotecii sau cutare rulă curată aşezată într un sertar al scrinului. Aşa încât, dacă şiretul de d'Artagnan nu descoperise nimic, întorcându l pe Porthos şi pe o parte şi pe alta, era fiindcă într adevăr nu avea ce să descopere. "Fie – îşi zise el – voi afla la Vannes, într o jumătate de ceas, mai multe decât a putut să afle Porthos la Belle Isle în două luni de zile. Numai că, pentru a putea prinde câte ceva, e nevoie ca Porthos să nu se folosească de singurul mijloc pe care i l las la îndemână: trebuie ca el să nu l prevină în nici un chip pe Aramis de sosirea mea pe aceste meleaguri."

Toată grija muşchetarului se marginea deci, până una alta, la a nu l scăpa nici o clipă din ochi pe Porthos. Şi, să ne grăbim a o spune, Porthos nu merita de loc atâta prisos de neîncredere. El nu se gândea câtuşi de puţin la rău. Poate la început, când îl văzuse pentru prima dată, d'Artagnan să i fi stârnit o oarecare bănuială; dar numaidecât muşchetarul îşi recucerise în această inimă bună şi cinstită locul pe care l avea totdeauna acolo, astfel că nici cel mai mic nor nu mai umbrea privirea largă cu care Porthos îşi înfăşură din când în când, cu dragoste, prietenul.

De îndată ce coborâră la ţărm, Porthos se interesă dacă era aşteptat de caii săi şi, într adevăr, îi zări curând la răscrucea drumului ce înconjoară târguşorul Sarzeau, fără a trece prin el, şi care duce de a dreptul la Vannes. Aceşti cai erau în număr de doi; acela al domnului du Vallon şi acela al scutierului său. Căci Porthos avea un scutier de când Mousqueton nu se mai folosea decât de o roabă pentru a se mişca dintr un loc într altul.

D'Artagnan credea că Porthos va lua hotărârea de a şi trimite scutierul să mai aducă un cal, pentru el, şi tocmai se pregătea să se declare împotriva acestei hotărâri. Dar lu­crurile nu se petrecură aşa precum se aştepta d'Artagnan. Porthos îi porunci foarte simplu servitorului să coboare de pe calul lui şi să aştepte reîntoarcerea stăpânului la Sarzeau, în timp ce d'Artagnan va călări pe calul acestuia. Ceea ce se şi întâmplă.

— Eh, dar ştiu că eşti un om prevăzător, dragul meu Porthos – îi spuse d'Artagnan prietenului său când se văzu în şa pe calul scutierului.

— Da. Numai că totul se datoreşte bunăvoinţei lui Aramis, întrucât eu n am nici un cal aici. Aramis mi a pus ta îndemână grajdurile sale.

— Buni cai, la dracu, pentru un episcop ca el! zise d'Artagnan. Ceea ce dovedeşte că Aramis nu i un episcop ca oricare altul!

— E un sfânt – răspunse Porthos pe un ton oarecum fornăit şi ridicându şi ochii spre cer.

— Atunci înseamnă că s a schimbat întru totul – zise d'Artagnan – căci noi l am cunoscut ca un om ce nu prea credea în cele sfinte.

— L a luminat graţia divină – adăugă Porthos.

— Bravo! exclamă d'Artagnan. Asta îmi sporeşte do­rinţa de a l revedea pe scumpul nostru Aramis.

Şi dădu pinteni calului, care porni cu avânt la drum.

— Drace! strigă Porthos. Dacă vom merge cu iuţeala asta, nu vom face decât un ceas, în loc de două.

— Ca să străbatem cât, Porthos?

— Patru leghe şi jumătate.

— E o bucată bună de mers.

— Aş fi putut, dragă prietene, să te duc cu barca, pe canal; dar la naiba cu vâslaşii, ca şi cu caii de poştă! Unii merg ca broaştele ţestoase, ceilalţi ca melcii; şi când poţi avea între genunchi un bidiviu ca ăsta, face mai mult decât toţi vâslaşii sau decât orice alt mijloc de călătorie.

— Ai dreptate, Porthos, mai ales tu, care eşti totdeauna măreţ când te afli pe cal.

— Dar cam greoi, prietene, m am cântărit nu de mult.

— Şi cât atârni?

— Trei sute! răspunse Porthos cu mândrie¹.

— Bravo ţie!

— Aşa că, înţelegi, sunt nevoit să mi aleg cai cu spinarea puternică şi vânjoasă, altfel îi deşel în două ceasuri.

— Da, cai de uriaş, nu i aşa, Porthos?

— Eşti prea drăguţ, prietene – răspunse inginerul cu o mare încântare de sine.

— Zău aşa, dragul meu – adăugă d'Artagnan – uite, mi se pare că a şi început să asude calul tău.

— Ce să i faci, e tare cald. Ah, dar iată că se zăreşte Vannes ul.

— Da, se vede chiar foarte bine. E un oraş frumos, după cât se pare.

— Minunat, cel puţin aşa spune Aramis; eu, unul, îl găsesc negru, dar se zice că negrul e frumos, mai ales pen­tru artişti. Din pricina asta sunt tare necăjit, zău!

— Cum aşa, Porthos?

— Fiindcă am pus să se văruiască în alb castelul meu de la Pierrefonds, care se făcuse cenuşiu de atâta vechime.

— Hm! zâmbi d'Artagnan. Orice s ar zice, albul e mai vesel.

— Da, însă e mai puţin nobil, după câte mi a spus Aramis. Noroc că se găsesc negustori care vând vopsea neagră; voi pune să se zugrăvească din nou, în negru, caste­lul de la Pierrefonds, asta i totul. Dacă cenuşiul e frumos, înţelegi, prietene, negrul trebuie să fie încântator.

— Doamne – zise d'Artagnan – asta mi se pare logic!

— N ai mai fost niciodată la Vannes, d'Artagnan?

— Niciodată.

— Atunci nu cunoşti oraşul.

— Nu.

— Ei bine, uită te – îi arătă Porthos ridicându se în scări, mişcare ce l făcu pe bietul animal să se proptească bine pe picioarele dinainte – vezi colo, în soare, o săgeată?

— Da, fireşte, o văd.

— E catedrala.

— Cum îi spune?

— Saint Pierre. Şi acum, uite dincolo, înspre mahalaua din stânga, vezi o altă cruce?

— Chiar foarte bine.

— E Saint Paterne, parohia cea mai iubită a lui Aramis.

— Ah!

— Fără îndoială. Vezi tu, sfântul Paterne e socotit a fi fost cel dintâi episcop de Vannes. E adevărat, Aramis sus­ţine că nu. E adevărat iarăşi că el e atât de învăţat, încât asta s ar putea să fie doar un paro... doar un para...

— Doar un paradox – îl ajută d'Artagnan.

— Întocmai. Mulţumesc. Mi se încurcă limba în gură. E aşa de cald!

— Prietene – îl îndemnă d'Artagnan – urmează ţi, te rog, interesanta demonstraţie. Ce i cu clădirea aceea mare, albă, străpunsă de ferestre?

— A, acela e colegiul iezuiţilor. Drace, ai nimerit o bine! Vezi, alături de colegiu, o casă înaltă, cu clopotniţe, cu turnuleţe, construită într un frumos stil gotic, cum zice bruta aceea de domnul Gétard?

— Da, o văd. Ce i cu ea?

— Ei bine, acolo locuieşte Aramis.

— Cum, nu stă la episcopie?

— Nu; episcopia e dărăpănată. Afară de asta, episco­pia e în oraş, iar lui Aramis îi place să stea la mahala. Iată pentru ce, cum îţi spuneam, a ales el Saint Patcrne, fiindcă Saint Paterne e la periferie. Şi apoi aici e o alee pentru plimbare, un teren pentru jocul cu mingea şi o casă a dominicanilor. Uite o, aceea care îşi înalţă frumoasa clopotniţă până la cer.

— Prea bine.

— Pe urmă, vezi tu, mahalaua e un oraş aparte: îşi are zidurile, turnurile, şanţurile sale; are chiar un chei, şi coră­biile trag acolo la ţărm. Dacă mica noastră corabie n ar avea o adâncime de opt picioare, am fi putut să mergem cu pânzele întinse până sub ferestrele lui Aramis.

— Porthos, Porthos, prietene – strigă d'Artagnan – eşti un izvor de înţelepciune, o comoară de gânduri alese şi adânci. Porthos, persoana ta nu mă miră, mă uluieşte!

— Iată ne ajunşi – zise Porthos, schimbând firul con­vorbirii cu modestia lui obişnuită.

"Era şi timpul" – îşi spuse în sinea lui d'Artagnan, căci calul lui Aramis era plin de sudoare, de parc ar fi fost un cal de gheaţă ce se topea sub povara trupului lui Porthos.

Aproape în aceeaşi clipă intrară în mahalaua oraşului, dar nu făcură nici o sută de paşi, că fură miraţi să vadă toate uliţele împodobite cu ramuri verzi şi cu flori. Pe zidu­rile bătrâne din Vannes atârnau cele mai vechi şi cele mai ciudate tapiserii din Franţa. Din balcoanele de fier cădeau lungi fâşii de pânză albă, de care erau agăţate buchete de flori.

Străzile erau pustii; se simţea că întreaga populaţie se strânsese undeva, într un singur loc. Obloanele erau închise şi răcoarea stăruia în case, la adăpostul storurilor ce aşterneau largi dungi negre între firidele ferestrelor şi pereţii albi ai odăilor.

Deodată, la cotitura unei străzi, un zvon de cântece lovi auzul noilor sosiţi. O mulţime îmbrăcată de sărbătoare se ivi în fumul de tămâie ce se ridica în şuviţe albăstrii spre cer, în timp ce nori de petale de trandafiri zburau prin văzduh până în dreptul balcoanelor de la catul întâi al case­lor. Deasupra capetelor mulţimii se desluşeau crucile şi pra­purii, sacrele semne ale credinţei. Apoi, sub aceste cruci şi aceşti prapuri, ocrotită parcă de ele, se scurgea o lume în­treagă de fecioare înveşmântate în alb şi cu coroniţe de albăstrele pe frunte. Pe cele două laturi ale străzii, înconjurând cortegiul, înaintau soldaţii din garnizoană, cu buchete de flori prinse la ţeava flintelor şi în vârful lăncilor. Era o procesiune.

În timp ce d'Artagnan şi Porthos priveau toate acestea ca o plăcere adâncă, în care se ascundea însă o mare ne­răbdare de a trece mai departe, un baldachin uriaş se apro­pia de ei, precedat de o sută de iezuiţi şi o sută de domini­cani şi urmat de doi arhidiaconi, un iconom, un duhovnic şi doisprezece canonici. Un cântăreţ cu glas tunător, ales de bună seamă dintre cele mai puternice glasuri ale Franţei, după cum tamburul major al gărzii imperiale e ales dintre cei mai înalţi bărbaţi ai imperiului, un cântăreţ, urmat de alţi patru cântăreţi care păreau că nu se află acolo decât spre a i ţine isonul, făcea să se cutremure văzduhul şi să zăngăne ferestrele la sunetul glasului său. Sub baldachin se zărea un chip palid şi nobil, cu ochii negri, cu părul negru în care se amestecau şi fire argintii, cu gura fină şi iscoditoare, cu bărbia ascuţită şi ieşită în afară. Acest cap, plin de măreţie, purta mitra episcopală, acoperământ ce i dădea, pe lângă caracterul suveranităţii, pe acela de ascetism şi meditaţie evanghelică.

— Aramis! strigă fără să vrea d'Artagnan în clipa când semeaţă figură trecu pe dinaintea lui.

Prelatul avu o mişcare de tresărire; se părea că auzise această voce aşa cum un mort, trezindu se din nou la viaţă, aude vocea mântuitorului. Îşi ridică marii lui ochi negri, îm­podobiţi cu gene lungi, şi i îndreptă cu îndrăzneală către colţul de unde pornise strigătul. Dintr o aruncătură de pri­vire, îl văzu pe Porthos şi, alături de el, pe d'Artagnan.

La rândul lui, d'Artagnan, datorită ascuţimii văzului său, observă totul, nu i scăpă nimic. Portretul în picioare al pre­latului i se întipări în minte, pentru a nu i se mai şterge niciodată din memorie. Un lucru, mai ales, stârni surprin­derea lui d'Artagnan: în momentul când îl zări, Aramis se înroşi mai întâi, apoi, în aceeaşi clipă, cuprinse sub pleoapa lui flacăra vie din privirea stăpânului şi boarea caldă şi blajină din privirea prietenului. Nu încape îndoială că Aramis îşi punea atunci, în sinea lui, această întrebare: "Ce caută d'Artagnan aici cu Porthos şi ce are de gând să facă la Vannes?"

Aramis înţelese tot ceea ce se petrecea în mintea lui d'Artagnan, îndreptându şi privirea către el şi văzând că acesta n avea de gând să şi plece ochii în faţa lui. Cunoştea ascuţimea de spirit şi deşteptăciunea prietenului său şi se temea să nu i se ghicească taina înroşirii şi a nedumeririi. Rămăsese acelaşi Aramis, care avea totdeauna de ascuns o taină. De aceea, spre a sfârşi cu această privire de inchizitor, pe care trebuia să o facă să coboare cu orice preţ, după cum generalul caută să înăbuşe cu orice preţ focul unei baterii care l stinghereşte, Aramis întinse frumoasa lui mână albă, la care scânteia ametistul inelului pastoral, tăie aerul cu semnul crucii şi i fulgeră pe cei doi prieteni cu binecuvântarea sa.

Poate că, visător nelecuit, d'Artagnan, lipsit de credinţă, fără să şi dea seama, nu s ar fi înclinat nici acum sub această binecuvântare sfântă; dar Porthos, văzându l că se gândeşte la altceva, îşi puse cu blândeţe mâna pe umărul prietenului său şi l împinse în jos. D'Artagnan se pomeni aplecat; puţin a lipsit să nu cadă în brânci.

Între timp, Aramis trecuse de ei.

D'Artagnan, asemenea lui Anteu, nu făcu decât să atingă pământul, că se ridică numaidecât şi se întoarse către Porthos, gata să i sară ţandăra. Dar n avea de ce să se supere pe bravul Hercule, căci acesta era stăpânit de cel mai curai simţămint al evlaviei.

De altminteri, la Porthos, cuvântul, în loc să i ascundă gândirea, o întregea totdeauna.

— E foarte frumos din partea lui – zise el – că ne a dat o binecuvântare numai pentru noi doi. Hotărât lucru, e un om şi sfânt şi cumsecade.

Mai puţin convins de aceasta decât Porthos, D'Artagnan nu răspunse.

— Vezi tu, prietene – adăugă Porthos – ne a zărit în mulţime şi, în loc să meargă în pas cu procesiunea, ca până adineauri, iată l că se grăbeşte. Vezi cum tot cortegiul mă­reşte pasul după el? E nerăbdător să ne vadă şi să ne îm­brăţişeze, dragul nostru Aramis!

— Aşa i! răspunse d'Artagnan cu glas tare. Apoi, încet, în sinea lui: "Adevărul e că ne a văzut, vulpoiul, astfel că va avea timp să se pregătească spre a mă primi".

Dar procesiunea trecuse; drumul era din nou liber. D'Artagnan şi Porthos porniră spre palatul episcopal, unda era strânsă o mare mulţime de oameni care voiau să pri­vească reîntoarcerea prelatului. D'Artagnan observă că această mulţime era formată mai cu seamă din burghezi şi militari. Recunoscu în felul de a fi al acestor oameni dibăcia lui Aramis de a şi i face susţinătorii lui.

Într adevăr, Aramis nu era omul care să vâneze o popu­laritate ce nu i ar putea fi de ajutor. Puţin îi păsa lui dacă era iubit de oameni ce nu i aduceau nici un folos. Femeile, copiii, bătrânii, cu alte cuvinte cortegiul obişnuit al credin­cioşilor, nu era cortegiul care îl interesa pe el.

La zece minute după ce trecuseră pragul episcopiei cei doi prieteni, Aramis îşi făcu intrarea ca un biruitor: soldaţii îi prezentau armele ca unui superior, în timp ce burghezii îl salutau ca pe un prieten, ca pe unul mai mare de al lor mai degrabă, decât ca pe un şef religios. Aramis avea ceva din acei senatori romani la uşile cărora se înghesuiau tot­deauna clienţii², care veneau să şi exprime devotamentul. La capătul scării avu o convorbire de o jumătate de minut cu un iezuit, care, ca să i poată vorbi mai în şoaptă, îşi vârî capul sub baldachin. Apoi intră în casă; uşile se închiseră încet în urma lui şi mulţimea se retrase, în vreme ce cântările şi rugăciunile mai răsunau încă împrejur.

Era o zi minunată. Miresmele pământului se amestecau cu izurile mării şi cu parfumurile ce pluteau în văzduh. Oraşul respira fericire, bucurie, putere. D'Artagnan simţea că prezenţa unei mâini nevăzute şi atotstăpânitoare făurise această putere, această bucurie, această fericire şi răspândise pretutindeni aceste parfumuri. "Oh, oh – îşi zise el – Porthos s a îngrăşat, dar Aramis a devenit mai măreţ."

II

MĂREŢIA EPISCOPULUI DE VANNES

Porthos şi d'Artagnan intraseră la episcopie printr o uşă dosnică, ştiută numai de prietenii casei. E de la sine înţeles că Porthos îi slujise de călăuză lui d'Artagnan.

Vrednicul baron se mişca mai peste tot ca la el acasă. Totuşi, fie dintr o recunoştinţă mută faţă de sfinţenia personajului pe care l întruchipa Aramis, cât şi faţă de firea lui, fie din obişnuinţa de a fi respectuos cu oricine i se impunea din punct de vedere moral, demnă obişnuinţă ce făcuse totdeauna din Porthos un soldat model şi un spirit excelent, datorită acestor motive, spunem, Porthos păstră, de cum intră la sfinţia sa episcopul de Vannes, un fel de reţinere, pe care d'Artagnan o observă de la început în chipul de a se purta cu slugile şi comesenii. Această rezervă însă nu mergea până acolo încât să l lipsească de obiceiul lui de a pune întrebări. Şi Porthos nu i mai slăbea pe ceilalţi cu întrebările. Află astfel că preasfinţia sa se întorsese în apartamentele sale şi se pregătea să vină în mijlocul prietenilor lui, dar nu cu aceeaşi maiestuozitate cu care apăruse în faţa turmei sale.

Într adevăr, cam după un sfert de ceas, în care timp d'Artagnan şi Porthos se priveau mereu unul pe altul în albul ochilor şi tot arătau cu degetele în diferite unghere ale încăperii, când spre miazănoapte, când spre miazăzi, o uşă a sălii se deschise şi sfinţia sa se ivi în pragul ei, îm­brăcat în costumul obişnuit de prelat.

Aramis ţinea fruntea sus, ca un om deprins să dea po­runci, cu roba de postav violet răsfrântă în părţi şi cu mâna la şold. Altfel, îşi păstrase mustaţa subţire şi acrul de re­gească mâhnire de pe vremea lui Ludovic al XIII lea. La in­trare, răspândi în jurul lui acel parfum delicat care, la băr­baţii simandicoşi, ca şi la femeile din lumea mare, nu se schimbă niciodată şi pare să pornească din însuşi trupul persoanei lor, ca o emanaţie directă şi firească. De data asta însă, parfumul mai păstra încă ceva din măreţia cucernică a tămâiei. Nu te mai îmbăta, te pătrundea; nu ţi mai aţâţa poftele, îţi inspira respect.

De cum trecu pragul, Aramis, fără să stea o clipă în cumpănă şi fără să rostească nici un cuvânt care, într o ase­menea împrejurare, n ar fi putut să fie decât rece şi fără în­semnătate, se îndreptă cu pasul iute spre muşchetarul atât de bine deghizat în costumul domnului Agnan şi l strânse în braţe cu o căldură în care nici cel mai bănuitor dintre oa­meni n ar fi putut să vadă vreo urmă de nepăsare sau pre­făcătorie. D'Artagnan, la rândul lui, îl îmbrăţişă cu aceeaşi însufleţire. Porthos strânse mâna gingaşă a lui Aramis cu mâinile sale mari şi late, iar d'Artagnan observă că sfinţia sa îi întinsese mâna stângă, pesemne din obişnuinţă, dat fiind că Porthos îi zdrobise de bună seamă de zeci de ori degetele împodobite cu inele în încleştarea pumnului său puternic. Spre a se feri de durere, Aramis se apăra deci şi nu i mai întindea acum decât palma stângă goală, cruţându şi degetele de la mâna dreaptă, ce i fuseseră de atâtea ori strivite între tăria aurului şi colţurile diamantelor.

Între două îmbrăţişări, Aramis îl privi în faţă pe d'Artagnan, îi oferi un scaun, iar el se aşeză mai în umbră, lăsând ca lumina să cadă din plin pe chipul interlocutorului său. Această manevră, proprie diplomaţilor şi femeilor, se aseamănă mult cu poziţia pe care, cu obişnuinţa sau dibăcia lor, caută să şi o asigure pe teren cei ce se întâlnesc într un duel.

D'Artagnan nu se înşelă asupra acestei manevre, dar se făcu că n o bagă de seamă. Se simţea prins; însă tocmai fiindcă era prins, se simţea pe drumul bun, care avea să i descopere multe, astfel încât puţin îi păsa lui, bătrân condo­tier, că avea să arate învins în aparenţă, de vreme ce avea să tragă din pretinsa lui înfrângere foloasele victoriei.

Aramis fu acela care aruncă prima vorbă.

— Ah, scumpe prietene! Bunul meu d'Artagnan! zise el. Ce fericită întâmplare!

— E o întâmplare, preacucernicul meu camarad – răspunse d'Artagnan – pe care eu aş numi o prietenie. Te caut, aşa cum te am căutat totdeauna ori de câte ori am avut să ţi propun o faptă măreaţă sau să ţi consacru câteva ceasuri de răgaz.

— Ah, adevărat? făcu Aramis fără înflăcărare. Mă căutai, prin urmare?

— Ei da, te caută, dragul meu Aramis – zise Porthos – şi dovada este că a venit după mine, la Belle Isle. E frumos din partea lui, nu i aşa?

— O – exclamă Aramis – fără îndoială, la Belle Isle...

"Na! îşi zise d'Artagnan. Iată l pe netotul de Porthos care, fără să şi dea seama, a tras prima lovitură de tun."

— La Belle Isle – continuă Aramis – în gaura aceea, în pustietatea aceea! Frumos din partea lui, nimic de zis.

— Iar eu i am spus că tu te afli la Vannes – adăugă Porthos pe acelaşi ton.

D'Artagnan îşi înarmă buzele cu un zâmbet aproape ironic.

— Asta o ştiam – rosti el – dar voiam să văd cu ochii mei.

— Să vezi, ce?

— Dacă vechea noastră prietenie mai dăinuie încă; dacă, reîntâlnindu ne, inimile noastre, oricât ar fi ele de învârtoşate de vârstă, mai sunt în stare să scoată acel strigăt de bucurie prin care e salutată întoarcerea unui prieten.

— Ei bine, cred că ai fost mulţumit, nu i aşa? întrebă Aramis.

— Aşa şi aşa.

— Cum asta?

— Da. Porthos m a primit cu un: "Taci!" solemn, iar tu...

— Ei bine, eu?

— Iar tu mi ai dat o binecuvântare.

— Ce vrei, prietene – zise Aramis zâmbind – asta e tot ce are mai ele preţ un biet prelat ca mine.

— Lasă, lasă, dragă prietene.

— Crede mă că i aşa.

— La Paris se spune, cu toate astea, că episcopia de Vannes e una dintre cele mai bune din Franţa.

— Ah, vrei să vorbeşti de bunurile trecătoare? spuse Aramis cu un aer parcă nepământesc.

— Da, tocmai despre aşa ceva vreau să vorbesc. Ţiu chiar foarte mult la asta.

— Dacă i aşa, să vorbim – zise Aramis cu un surâs.

— Recunoşti că eşti unul dintre cei mai bogaţi prelaţi din Franţa?

— Dragul meu, dacă mi ceri socoteală, am să ţi spun că episcopia de Vannes are un venit de douăzeci de mii de livre, nici mai mult, nici mai puţin. E o dioceză cu o sută şaizeci de parohii.

— E foarte frumos – zise d'Artagnan.

— E minunat chiar – adăugă Porthos.

— Cu toate astea – reluă d'Artagnan, înfăşurându l cu privirea pe Aramis – cred că nu te ai înmormântat aici pentru totdeauna!

— Iartă mă, nu te supăra, dar resping cuvântul înmormântat.

— Totuşi, mi se pare că la o asemenea depărtare de Paris eşti ca şi înmormântat, sau aproape.

— Dragă prietene – răspunse Aramis – am început să îmbătrânesc; zgomotul şi forfota oraşului nu mi mai priesc. La cincizeci şi şapte de ani, e timpul să cauţi liniştea şi me­ditaţia. Eu le am găsit aici. Ce poate fi mai frumos, şi tot­odată mai impunător, ca această veche Armorică³? Am găsit aici, dragă d'Artagnan, tot ceea ce se deosebeşte de ceea ce iubeam altădată, iar ceea ce ţi trebuie la sfârşitul vieţii se deosebeşte de ceea ce ţi tăcea plăcere la începutul ei. Câte una din bucuriile mele de pe vremuri se mai abate încă pe aici din când în când, ca să mă salute, fără să mă stin­gherească în izbăvirea mea. Căci, cu toate că mă aflu încă pe această lume, cu fiecare pas pe care l fac mă apropii de Dumnezeu.

— Convingător, înţelept, discret; eşti un prelat desăvârşit, Aramis, şi te felicit.

— Dar – zâmbi Aramis cu îngăduinţă – cred că n ai venit aici, dragă prietene, numai ca să mi aduci laude... Spune, ce te mână încoace? Să mă socot oare atât de fericit că, dintr o pricină sau alta, vei fi având nevoie de mine?

— Nu, nu, slavă Domnului, prietene drag – răspunse d'Artagnan – nu i vorba de asta; sunt un om bogat şi liber.

— Bogat?

— Da, ca pentru mine; nu ca tine şi nici ca Porthos, bineînţeles. Am un venit de cincisprezece mii de livre.

Aramis îl privi cu neîncredere. Nu putea să creadă, mai ales când îl vedea pe vechiul lui prieten sub înfăţişarea asta umilă, că făcuse o avere atât de frumoasă. Atunci, d'Ar­tagnan, simţind că se apropie ceasul destăinuirilor, începu să povestească întâmplarea sa din Anglia. În timp ce po­vestea, văzu de vreo zece ori cum ochii prelatului scânteiară şi cum degetele lui fine tresăriră. Cât despre Porthos, ceea ce i arăta el acum lui d'Artagnan nu era admiraţie, era entuziasm, era delir. După ce d'Artagnan îşi încheie povesti­rea, Aramis îl întrebă: