Vicontele de Bragelonne

Montalais, şi mai nedumerită încă, spuse noapte bună şi ieşi. Cei doi interlocutori rămaseră singuri.

Contele se simţea stăpân pe situaţie: DOAMNA fusese aceea care îi dăduse o întâlnire. Dar cum s-ar putea folosi contele de acest avantaj? DOAMNA era o fiinţă atât de capricioasă! Alteţa sa regală avea o fire atât de schimbă­toare! Ceea ce şi dovedi fără întârziere, căci deschizând vorba, ea întrebă:

- Ei bine, n-ai să-mi spui nimic?

El crezu că-i ghicise gândul; crezu, căci aşa sunt făcuţi cei ce iubesc, lesne încrezători şi orbi ca poeţii şi ca profeţii, crezu că ea îi înţelesese dorinţa ce-l frământa de a o vedea, precum şi motivul acestei dorinţe.

- Ba da, doamnă - murmură el - şi mi se pare totul foarte ciudat.

- Întâmplarea cu brăţările, nu-i aşa? zise ea cu aprindere.

- Da, doamnă.

- Îl crezi pe rege îndrăgostit? Spune!

De Guiche o privi lung; ea îşi plecă ochii sub aceste priviri care pătrundeau până în adâncul inimii.

- Cred - răspunse el - că regele s-ar putea să-şi fi pus în gând să facă în ciudă cuiva; altfel nu s-ar arăta atât de grăbit pe cât este; nu s-ar încumeta să întunece virtutea unei fete până acum mai presus de orice discuţie.

- Cum! Această neruşinată? zise pe un ton tăios Prinţesa.

- Pot încunoştinţa pe alteţa voastră regală - vorbi de Guiche cu o hotărâre plină de respect - că domnişoara de La Vallière este iubită de un om care merită toată consi­deraţia, întrucât e un bărbat cu însuşiri alese.

- Oh, Bragelonne poate?

- Prietenul meu. Da, doamnă.

- Ei bine, chiar dacă e prietenul dumitale, ce-i pasă regelui de asta?

- Regele ştie că Bragelonne e logodnicul domnişoarei de La Vallière; şi cum Raoul l-a slujit pe rege cu toată vrednicia, regele nu va săvârşi un rău ce nu va mai putea fi îndreptat.

DOAMNA începu să râdă cu hohote, ceea ce-i făcu lui de Guiche o impresie dureroasă.

- Vă repet, doamnă, că eu nu-l cred pe rege îndrăgostit de La Vallière, şi dovada că nu-l cred e că tocmai voiam să vă întreb al cui amor propriu caută să-l înţepe maiestatea sa în această împrejurare? Dumneavoastră, care cunoaşteţi toată curtea, m-aţi putea ajuta să găsim răspunsul, cu atât mai mult cu cât, aşa precum se spune pretutindeni, alteţa voastră regală e în relaţii de strânsă prietenie cu regele.

DOAMNA îşi muşcă buzele şi, întrucât n-avea ce să răspundă, căută să schimbe firul convorbirii.

- Dovedeşte-mi - zise ea, aţintind asupra lui una din acele priviri în care se oglindeşte parcă sufletul întreg - dovedeşte-mi că mă căutai să-mi pui întrebări, mie care te-am chemat aici.

De Guiche scoase atunci din buzunar, cu gravitate, biletul pe care-l scrisese şi i-l arătă.

- Simpatie - zise ea.

- Da - răspunse contele cu o nemărginită tandreţe - da, simpatie. Eu însă v-am explicat cum şi pentru ce vă căutam: dumneavoastră, doamnă, îmi face impresia că vă întrebaţi încă şi acum pentru ce m-aţi chemat aici.

- Ai dreptate.

Şi nu ştiu ce să mai spună.

- Aceste brăţări au să mă facă să-mi pierd capul - zise ea deodată.

- Vă aşteptaţi cumva ca regele să vi le ofere? întrebă de Guiche.

- Şi de ce nu?

- Dar, înaintea dumneavoastră, doamnă, înaintea dum­neavoastră, cumnata lui, era regina, soţia regelui.

- Înainte de La Vallière - rosti Prinţesa cu înveninare - nu eram eu, nu era întreaga curte?

- Vă încredinţez, doamnă - zise cu mult respect con­tele - că dacă aţi fi auzită vorbind astfel, că dacă cineva v-ar vedea ochii înroşiţi şi, Dumnezeu să mă ierte, lacrima asta ce vi se iveşte între gene, oh, da, toată lumea ar spune că alteţa voastră regală e geloasă.

- Geloasă! rosti Prinţesa cu semeţie. Geloasă pe La Vallière?

Se aştepta să-l vadă pe de Guiche înclinându-se în faţa tonului ei semeţ şi a gestului ei plin de mândrie.

- Geloasă pe La Vallière, da, doamnă - repetă el ne­clintit.

- Mi se pare, domnule - îngăimă ea - că dumneata îţi permiţi să mă insulţi!

- Nu cred asta, doamnă - răspunse contele, puţin neliniştit, dar hotărât să ţină în frâu această mânie nestăpânită.

- Ieşi! strigă Prinţesa în culmea întărâtării, într-atât sângele rece şi respectul mut al lui de Guiche o scoseseră din sărite.

De Guiche se retrase un pas, făcu o reverenţă cu înceti­neală, se ridică alb ca manşetele pe care le purta şi, cu o voce uşor schimbată, zise:

- Nu merita osteneala să mă grăbesc, pentru a mă alege cu această nedreaptă dizgraţie.

Şi întoarse spatele fără grabă. Nu făcu cinci paşi, că DOAMNA se repezi ca o tigroaică după el, îl apucă de mânecă şi, întorcându-l spre dânsa, îi zise, tremurând de furie:

- Respectul dumitale prefăcut este mai jignitor ca jig­nirea însăşi. Mă rog, jigneşte-mă, dar cel puţin spune o vorbă!

- Iar dumneavoastră, doamnă - răspunse contele calm, trăgând spada din teacă - străpungeţi-mi inima, dar nu mă chinuiţi în felul acesta.

După privirea pe care el o aţinti asupra-i, privire în­cărcată de dragoste, de hotărâre, de deznădejde chiar, ea înţelese că un bărbat atât de potolit în aparenţă îşi va înfige spada în piept dacă i-ar mai spune un singur cuvânt. Îi smulse fierul din mână şi, strângându-i braţul cu o pornire ce putea să fie luată drept dragoste, îi spuse:

- Conte, cruţă-mă. Vezi bine că sufăr şi n-ai nici o milă.

Lacrimile, ultima criză a acestui acces, îi înăbuşiră glasul. De Guiche, văzând-o că plânge astfel, o luă în braţe şi o duse până la fotoliu; după o clipă, ea izbucni în hohote.

- De ce - murmură el la picioarele sale - nu-mi mărturisiţi necazurile ce vă întunecă sufletul? Iubiţi pe cineva? Spuneţi-mi. Sunt gata să mor, dar numai după ce vă voi fi uşurat, consolat, slujit chiar.

- Oh, mă iubeşti atât de mult? murmură ea învinsă.

- Atât de mult vă iubesc, da, doamnă.

Ea îi întinse amândouă mâinile.

- Iubesc pe cineva, într-adevăr - rosti ea atât de încet, încât nimeni n-ar fi putut s-o audă.

El o auzi totuşi.

- Pe rege? întrebă.

Ea dădu uşor din cap, şi surâsul îi fu asemenea acelor luminări ale norilor prin care, după furtună, ai crede că vezi deschizându-se porţile paradisului.

- Dar - adăugă Prinţesa - o inimă nobilă e frământată şi de altfel de pasiuni. Iubirea e poezie; dar viaţa acestei inimi este orgoliul. Conte, m-am născut pe un tron, sunt mândră şi geloasă de rangul meu. Pentru ce regele îşi apro­pie ceea ce nu e vrednic de el?

- Iarăşi? vorbi de Guiche. Iată că o persecutaţi pe această biată fată, care va fi soţia prietenului meu.

- Eşti atât de naiv, ca să crezi asta?

- Dacă n-aş crede-o - răspunse el foarte palid de­odată - Bragelonne ar fi prevenit chiar mâine, da, dacă aş bănui că această biată La Vallière şi-ar fi uitat jurământul pe care i l-a făcut lui Raoul. Dar nu, ar fi o crimă să trădez taina unei femei; ar fi o crimă să tulbur liniştea unui prieten.

- Dumneata socoţi - zise Prinţesa cu o sălbatică izbuc­nire de râs - că a nu şti ce se petrece în jurul tău înseamnă fericire?

- Aşa socot - răspunse el.

- Dovedeşte! Dovedeşte-mi-o! îl aţâţă ea.

- E foarte uşor. Doamnă, se vorbeşte la curte că regele vă iubeşte şi că-l iubiţi pe rege.

- Ei bine? zise ea răsuflând cu greu.

- Ei bine, presupuneţi că Raoul, prietenul meu, ar fi venit şi mi-ar fi spus: "Da, regele o iubeşte pe DOAMNA; da, regele a cucerit inima DOAMNEI". Cred că l-aş fi ucis pe Raoul!

- Ar fi trebuit - zise Prinţesa cu acea încăpăţânare a femeilor ce se simt de necucerit - ar fi trebuit ca domnul Bragelonne să aibă dovezi pentru a-ţi vorbi astfel.

- Fapt este - răspunse de Guiche cu un oftat - că, nefiind înştiinţat, nu m-a preocupat aceasta, şi iată că ne­ştiinţa mea mi-a salvat viaţa.

- Vei duce egoismul şi răceala dumitale până acolo - spuse DOAMNA - încât îl vei lăsa pe acest nefericit tânăr să o iubească mai departe pe La Vallière?

- Până în ziua când voi vedea că La Vallière e vinovată, da, doamnă.

- Dar brăţările?

- Ei, doamnă, întrucât dumneavoastră înşivă vă aşteptaţi să le primiţi de la rege, ce-aş mai putea spune?

Argumentul era puternic; Prinţesa fu zdrobită. Din clipa aceea nu mai avu ce să răspundă. Dar, cum era o inimă plină de nobleţe, cum spiritul ei venea totdeauna în ajutor, ea înţelese întreaga delicateţe a lui de Guiche. Citi limpede în inima lui că-l bănuia pe rege de a o iubi pe La Vallière, dar nu voia să se folosească de această portiţă de scăpare vulgară, care constă în a prăbuşi un rival în spiritul unei femei, dându-i acesteia încredinţarea, certitudinea că acest rival face curte altei femei. Ghici că el o bănuia pe La Vallière, dar că spre a-i lăsa timp să se îndrepte, spre a nu-i da prilejul să se piardă pentru totdeauna, îşi rezerva dreptul de a interveni direct atunci când va fi cazul, sau de a o mustra la momentul potrivit. Citi, într-un cuvânt, atâta măreţie sufletească, atâta generozitate în inima iubitului ei, încât simţi că se aprinde şi a sa în apropierea unei flăcări atât de curate. De Guiche, rămânând, cu toată teama lui de a displace, un bărbat consecvent şi devotat, creştea în ochii ei până la proporţiile unui erou, coborând-o pe dânsa la starea de femeie geloasă şi mică la suflet. Îl iubi din clipa aceea cu atâta căldură, încât nu se putu împiedica de a-i da o dovadă.

- Iată atâtea vorbe de prisos - zise ea apucându-i mâna. Bănuială, nelinişte, dispreţ, durere, cred că am rostit toate aceste cuvinte pe rând.

- Din păcate, da, doamnă.

- Şterge-le din inimă-ţi, aşa cum şi eu le smulg dintr-a mea. Conte, că această La Vallière îl iubeşte pe rege sau nu-l iubeşte, că regele o iubeşte sau n-o iubeşte pe La Vallière, să facem, din clipa aceasta, o deosebire între cele două roluri ale noastre. Văd că faci ochii mari; pun rămăşag că nu mă înţelegi!

- Sunteţi atât de ageră, doamnă, încât tremur totdeauna de teamă să nu vă displac.

- Iată-l cum tremură, frumosul îngrozit! rosti ea cu o drăgălăşenie plină de farmec. Da, domnule, am două roluri de jucat. Sunt sora regelui şi cumnata soţiei lui. În această calitate, nu am oare dreptul să mă preocupe intrigile căsniciei lor? Care e părerea dumitale?

- Cât mai puţin, doamnă.

- Aşa e, dar mai e şi o chestiune de demnitate; şi, pe urmă, sunt soţia DOMNULUI.

De Guiche scoase un suspin.

- Ceea ce - adăugă ea cu tandreţe - ar trebui să te facă să-mi vorbeşti totdeauna cu cel mai suveran respect.

- Oh! exclamă el căzându-i la picioare şi sărutându-i-le cu aprindere, ca pe ale unei divinităţi.

- Dar - murmură Prinţesa - cred că mai am şi un alt rol. Îl uitasem.

- Care? Care?

- Sunt femeie - răspunse ea şi mai încet încă. Iubesc.

De Guiche se ridică. Ea îi întinse braţele. Buzele li se împreunară. Un pas se auzi în dosul tapiseriei. Montalais ciocăni.

- Ce s-a întâmplat, domnişoară? întrebă DOAMNA.

- Cineva îl caută pe domnul de Guiche - răspunse Montalais, care avusese destul timp să vadă fâstâcirea acto­rilor acestor patru roluri, căci de Guiche şi-l jucase şi el cu eroism pe al său.

XIX

MONTALAIS ŞI MALICORNE
Montalais avea dreptate. Domnul de Guiche, chemat peste tot, era foarte expus, datorită mulţimii însăşi a treburilor, să nu poată răspunde nicăieri. Aşa că, şi aceasta e tăria situa­ţiilor slabe, DOAMNA, în pofida orgoliului ei rănit, în ciuda furiei sale lăuntrice, n-o putu dojeni cu mânie, deocamdată cel puţin, pe Montalais, care încălcase cu atâta neobrăzare consemnul aproape regal prin care fusese îndepărtată.

De Guiche, de asemenea, îşi pierdu capul, sau, mai bine să o spunem de-a dreptul, el îşi pierduse capul înainte de a se fi ivit Montalais, căci, de îndată ce auzi glasul fetei, fără să-şi mai ia rămas bun de la DOAMNA, aşa cum cea mai simplă bună-cuviinţă o cerea, chiar între egali, o zbughi pe uşă cu inima învolburată, cu mintea zăpăcită, lăsând-o pe Prinţesă cu o mână ridicată şi făcându-i un gest de despărţire. Cel mult, de Guiche putea să spună, cum avea să spună Chérubin o sută de ani mai târziu, că ducea pe buzele lui o fericire pentru o eternitate întreagă.

Montalais îi găsi deci pe cei doi îndrăgostiţi foarte în­curcaţi: încurcat era cel care fugea, încurcată era şi cea care rămânea. Drept care, tânăra fată murmură, aruncând o pri­vire interogativă în jurul ei:

- Cred că, de data asta, ştiu atât cât poate dori să ştie cea mai curioasă femeie din lume.

DOAMNA se simţi aşa de stânjenită de această privire inchizitorială, încât, ca şi cum ar fi auzit vorbele murmurate de Montalais, nu-i spuse nimic domnişoarei sale de onoare şi, lăsându-şi ochii în jos, trecu în camera ei de culcare. Ceea ce văzând, Montalais trase cu urechea. Şi o auzi pe DOAMNA întorcând cheia în uşă. Din clipa aceea, ea înţelese că era liberă pentru tot restul nopţii şi, făcând în faţa uşii care abia se închisese un gest destul de nerespectuos, ce voia să spună: "Noapte bună, Prinţesă!", coborî să-l reîntâlnească pe Malicorne, foarte preocupat în momentul acela să urmă­rească din ochi un curier plin de praf care tocmai ieşea de la contele de Guiche.

Montalais îşi dădu numaidecât seama că Malicorne făcea un lucru de mare însemnătate; îl lăsă deci să-şi holbeze ochii, să-şi întindă gâtul, şi când el reveni la poziţia sa fi­rească, îl bătu uşurel pe umăr:

- Ei bine - întrebă fata - ce e nou?

- Domnul de Guiche e îndrăgostit de DOAMNA - răspunse Malicorne.

- Straşnică veste! Eu am aflat o noutate mai proaspătă.

- Şi ce anume ai aflat?

- Că DOAMNA e îndrăgostită de domnul de Guiche.

- Una e urmarea celeilalte.

- Nu întotdeauna, frumosul meu domn.

- Această axiomă se referă la mine?

- Persoanele prezente sunt, ca de obicei, scoase din cauză.

- Mulţumesc - spuse Malicorne. Dar de partea cea­laltă? reluă el întrebările.

- Regele a venit astă-seară, după loterie, să o vadă pe domnişoara de La Vallière.

- Ei bine, a văzut-o?

- Nu.

- Şi de ce nu?

- Uşa era încuiată.

- Astfel că...?

- Astfel că regele s-a întors mofluz, ca un simplu hoţ care şi-a uitat uneltele acasă.

- Bun.

- Dar în partida a treia? întrebă Montalais.

- Curierul care a venit la domnul de Guiche a fost tri­mis de domnul de Bragelonne.

- Bun! rosti Montalais bătând din palme.

- Pentru ce bun?

- Fiindcă avem cu ce să ne îndeletnicim. Dacă ne-am plictisi acum, ar fi rău de noi.

- Ar trebui să ne împărţim rolurile - zise Malicorne - astfel ca să nu încurcăm lucrurile.

- Nimic mai simplu - răspunse Montalais. Trei intrigi, ţesute cu cap, duse cu îndemânare, dau, una peste alta, în cifră rotundă, trei bilete pe zi.

- Oh! strigă Malicorne ridicând din umeri. Dar nu te gândeşti, draga mea, că trei bilete într-o zi se potriveşte pentru simţămintele unor burghezi! Un muşchetar în serviciu, o fată la mănăstire, schimbându-şi biletul zilnic la înălţimea unei scări sau printr-o gaură făcută în zid... Într-un bilet e cuprinsă toată poezia acestor biete inimi. Pe când în cazul nostru... Oh, înseamnă că-l cunoşti puţin pe ibovnicul regal, draga mea!

- Bine, concluzia! zise Montalais neliniştită. S-ar putea să vină cineva.

- Concluzia? Dar abia sunt la naraţiune! Mai am încă trei puncte de adăugat.

- Zău că o să mă omoare cu flegma lui de flamand! strigă Montalais.

- Iar dumneata, dumneata ai să mă faci să-mi pierd capul cu această nerăbdare de italiancă. Ţi-am spus că îndră­gostiţii noştri îşi vor scrie volume, dar unde vrei să ajungi cu asta?

- La aceea că nici una din doamnele noastre nu poate să păstreze scrisorile pe care le va primi.

- Asta fără doar şi poate.

- Că domnul de Guiche nu va îndrăzni nici el să le păstreze pe ale sale.

- Ceea ce este cu putinţă.

- Ei bine, le voi păstra eu pe toate.

- Iată, într-adevăr, ceva imposibil - zise Malicorne.

- Şi de ce, mă rog?

- Pentru că nu eşti la dumneata acasă; pentru că stai în aceeaşi cameră cu La Vallière, pentru că în odaia unei domnişoare de onoare intră oricine, oricând vrea, şi scotoceşte totul; pentru că mă tem de regină, care e geloasă ca o spaniolă, de regina-mamă, geloasă ca două spaniole, şi, în sfârşit, de DOAMNA, geloasă ca zece spaniole.

- Ai uitat pe cineva.

- Pe cine?

- Pe DOMNUL.

- Nu vorbeam decât de femei. Să numărăm deci.

- DOMNUL, nr. 1.

- Nr. 2, de Guiche.

- Nr. 3, vicontele de Bragelonne.

- Nr. 4, regele.

- Regele?

- De bună seamă, regele, care va fi nu numai cel mai gelos, dar şi cel mai puternic dintre toţi. Ah, draga mea!

- Ce vrei să spui?

- În ce viespar te-ai vârât!

- Nu încă atât de primejdios, dacă vei voi să mă urmezi.

- Fără îndoială că te voi urma. Numai că...

- Numai că...?

- Cred că ar fi mai înţelept să dăm înapoi, cât mai e încă timp.

- Eu, dimpotrivă, cred că cel mai înţelept este să ne aşezăm de la început în fruntea tuturor acestor intrigi.

- Singură nu vei face nimic.

- Cu dumneata împreună, voi conduce şi zece asemenea intrigi. Acesta este elementul meu, înţelegi? Sunt făcută să trăiesc la curte, aşa cum salamandra e făcută să trăiască în mijlocul flăcărilor.

- Comparaţia dumitale nu mă mulţumeşte câtuşi de puţin, dragă prietenă. I-am auzit spunând pe învăţaţii foarte învăţaţi, mai întâi, că nu există salamandre, şi că chiar de-ar exista, ele ar fi arse şi ar ieşi fripte gata din foc.

- Învăţaţii dumitale pot să fie foarte învăţaţi în ma­terie de salamandre. Dar savanţii dumitale n-au să-şi spuie niciodată cele ce-ţi spun eu acum: Aure de Montalais e menită să fie, până într-o lună, primul diplomat de la curtea Franţei!

- Bine, dar cu condiţia ca eu să fiu al doilea.

- S-a făcut: alianţă ofensivă şi defensivă, bineînţeles!

- Caută însă şi te fereşte de scrisori.

- Ţi le voi transmite pe măsură ce-mi vor cădea în mână.

- Ce-i vom spune regelui despre DOAMNA?

- Că DOAMNA îl iubeşte neîncetat pe rege.

- Ce-i vom spune DOAMNEI despre rege?

- Că va face greşeala cea mai mare dacă nu-l va menaja.

- Ce-i vom spune domnişoarei de La Vallière despre DOAMNA?

- Tot ce vom vrea: La Vallière e a noastră.

- A noastră?

- De două ori.

- Cum vine asta?

- Mai întâi, prin vicontele de Bragelonne.

- Lămureşte-mă.

- N-ai uitat, sper, că domnul de Bragelonne i-a trimis mai multe scrisori domnişoarei de La Vallière!

- Nu uit nimic.

- Aceste scrisori eu le-am primit, eu le-am ascuns.

- Şi, prin urmare, le mai păstrezi încă?

- Totdeauna.

- Unde? Aici?

- O, nu! Le am la Blois, în cămăruţa pe care o ştii.

- Cămăruţa mult iubită, cămăruţă a dragostei, antica­meră a palatului în care te voi face să trăieşti într-o zi! Dar, iartă-mă, zici că toate aceste scrisori se află în cămăruţa aceea?

- Da.

- Şi nu le-ai pus într-un scrin?

- Fără îndoială, în acelaşi scrin unde puneam şi scriso­rile pe care le primeam de la dumneata şi unde le aruncam şi pe ale mele atunci când treburile sau plăcerile te împiedicau să vii la întâlnire.

- Ah, foarte bine! zise Malicorne.

- Pentru ce această satisfacţie?

- Pentru că văd că nu mai e nevoie să alerg la Blois după scrisori. Le am aici.

- Ai adus scrinul aici?

- Îmi era drag, fiind al dumitale.

- Ia seama atunci, în scrin se găsesc scrisori originale ce vor avea un preţ mare mai târziu.

- Ştiu asta, la naiba, şi iată de ce râd, şi încă din toată inima.

- Acum, un ultim cuvânt.

- Pentru ce ultimul?

- Avem nevoie de ajutorul cuiva?

- Al nimănui.

- Valeţi, slujitoare?

- Răi, detestabili! Dumneata vei duce scrisorile, dum­neata le vei primi. Oh, să lăsăm mândria la o parte! Altfel, dacă domnul Malicorne şi domnişoara Aure nu-şi vor face singuri afacerile, vor trebui să se resemneze a le vedea făcute de alţii.

- Ai dreptate; dar ce se petrece oare la domnul de Guiche?

- Nimic, îşi deschide fereastra.

- Să ne ascundem.

Şi fugiră amândoi; conjuraţia fusese încheiată.

Fereastra care se deschise era, într-adevăr, aceea a con­telui de Guiche. Dar, aşa cum şi-ar putea închipui ignoranţii, el n-o deschisese şi nu ajunsese la fereastră numai spre a încerca să vadă umbra DOAMNEI în dosul perdelelor sale, iar preocuparea lui nu era acum aceea a unui îndrăgostit. Primise, după cum am spus, un curier; acest curier îi fusese trimis de Bragelonne. Vicontele de Bragelonne îi scrisese con­telui de Guiche. Acesta din urmă citise şi recitise scrisoarea, care îi făcuse o adâncă impresie.

- Ciudat! Ciudat! murmură el. Prin ce mijloace atât de puternice îi mână soarta pe oameni spre ţintele lor?

Şi părăsi fereastra pentru a se apropia de lumină; reciti pentru a treia oară această scrisoare, ale cărei slove îi ardeau în acelaşi timp şi spiritul şi ochii.
Calais
Dragul meu conte,
L-am găsit la Calais pe domnul de Wardes, care a fost greu rănit într-o întâlnire cu domnul de Buckingham.

E un om viteaz, după cum ştii, acest de Wardes, dar duşmănos şi plin de răutate. Mi-a vorbit mult despre tine, pentru care, spunea, are o deosebită simpatie; despre DOAMNA, pe care o găseşte frumoasă şi drăgălaşă. A ghicit dragostea ta pentru persoana pe care o ştii.

Mi-a vorbit, de asemenea, despre o persoana care îmi e dragă şi mi-a stârnit cel mai viu interes, deplângându-mă foarte mult, totul cu neprecizări care m-au speriat la început, dar pe care am sfârşit prin a le socoti drept rezultate ale înclinărilor lui către mister. Iată faptul:

El a primit veşti de la curte. Înţelegi că nu puteau fi decât de la domnul de Lorraine. Se zvoneşte, spun veştile lui, despre o schimbare survenită în afecţiunea regelui. Ştii la cine se referă asta. Apoi, mai spun veştile lui, se vorbeşte despre o domnişoară de onoare care ar da loc la fel de fel de clevetiri.

Aceste fraze vagi nu m-au lăsat să dorm. Stau şi mă mustru, de ieri încoace, că firea mea dreaptă şi slabă, în ciuda unei anumite dârzenii, nu m-a lăsat să dau riposta cuvenită acestor insinuări. Într-un cuvânt, domnul de Wardes pleca la Paris; n-am căutat să-i întârzii plecarea, cerându-i lămuriri; şi apoi mi se părea prea aspru, mărturisesc, să-l iau la rost pe un om ale cărui răni abia se vindecaseră. Pe scurt, a plecat spunând că va face popasuri dese şi s-a dus să ia parte, zicea el, la curiosul spectacol pe care curtea se pregăteşte să-l dea peste puţină vreme. A adăugat la aceste cuvinte anumite feli­citări, pe urmă anumite condoleanţe. Nu le-am priceput nici pe unele, nici pe celelalte. Eram frământat de gândurilc mele şi de neîncrederea ce mi-o trezea acest om, neîncredere pe care, tu ştii mai bine ca oricine, n-am putut să mi-o înving niciodată.

Dar, după plecarea lui, am intrat şi mai mult la bănuieli. E cu neputinţă ca un caracter cum e acela al lui de Wardes să nu fi pus o picătură din răutatea sa în raporturile pe care le-am avut împreună. E deci cu neputinţă ca în toate acele vorbe misterioase pe care le-a spus domnul de Wardes să nu fie şi un înţeles tainic care să mă pună pe gânduri în ceea ce mă priveşte, sau cu privinţă la persoana pe care o ştii.

Silit cum eram să plec numaidecât spre a împlini însăr­cinarea regelui, nu mi-a dat în minte să alerg după domnul de Wardes pentru a-i cere explicaţie asupra vorbelor sale în doi peri; îţi trimit însă un curier şi această scrisoare, care îţi va arăta toate îndoielile mele. Te socot în locul meu; eu îmi frământ mintea, tu fă ceva. Domnul de Wardes va sosi acolo în curând; află ce a vrut să spună, dacă nu ştii încă nimic.

În rest, domnul de Wardes pretindea că domnul de Buckingham a părăsit Parisul copleşit de bunăvoinţa DOAM­NEI; iată o chestiune care m-ar fi făcut să pun numaidecât mâna pe spadă, dacă nu mi-aş fi gândit că mă găsesc într-o situaţie când slujirea regelui trebuie să treacă înaintea oricărei zâzanii.