Vicontele de Bragelonne

În ziua când poposim la Hampton-Court, cerul e limpede şi senin aproape ca cerul Franţei; aerul e încropit de o căl­dură umedă, muşcatele, măzărichea mirositoare, broşteanul şi eliotropul, risipite cu miile prin răzoare, umplu văzduhul cu miresmele lor îmbătătoare. Este ceasul unu după-amiază. Regele, întors de la vânătoare, a luat dejunul, i-a făcut o vizită ducesei de Castelmaine, metresa recunoscută, şi, după această dovadă de fidelitate, îşi poate îngădui până seara di­verse infidelităţi, după bunul său plac.

Întreaga curte zburdă şi se desfată. Este vremea când doamnele cer cu toată seriozitatea gentilomilor să-şi spună părerea despre cutare sau cutare picior mai mult sau mai puţin drăgălaş, după cum e încălţat cu un ciorap de mătase roză sau cu un ciorap de mătase verde. E vremea când Carol al II-lea declară că o femeie nu poate avea trecere fără ciorapii de mătase verde, dat fiind că domnişoara Lucy Stewart poartă ciorapi de această culoare.

În timp ce regele îşi împărtăşeşte astfel preferinţele sale, vom vedea pe aleea de fagi din faţa terasei o tânără doamnă într-un veşmânt de culoare sobră, mergând la un pas în urma unui alt veşmânt de culoare liliachie, cu dungi de un albastru mai întunecat. Ele străbat pajiştea de gazon, în mijlocul căreia se înalţă o frumoasă fântână cu sirene de bronz, şi se îndreaptă, vorbind, spre terasă, de-a lungul căreia, de la in­trarea de cărămidă roşie, se desfac spre parc mai multe cabine de forme diferite; dar cum aceste cabine sunt mai toate ocupate, cele două femei trec mai departe: una înroşindu-se, cealaltă dând gânditoare din cap.

- Unde ne ducem, Stewart? o întrebă cea mai tânără dintre cele două femei pe însoţitoarea ei.

- Draga mea Graffton, ne ducem, vezi bine, acolo unde ne îndeamnă paşii tăi.

- Ai mei?

- Bineînţeles, ai tăi! La capătul palatului, spre banca aceea unde tânărul francez aşteaptă şi suspină.

Miss Mary Graffton se opri deodată.

- Nu, nu - zise ea - nu merg într-acolo.

- Pentru ce?

- Să ne întoarcem, Stewart.

- Dimpotrivă, să mergem acolo şi să ne lămurim.

- Asupra cărui lucru?

- Dacă vicontele de Bragelonne ia parte la toate plim­bările tale, după cum tu iei parte la toate plimbările lui.

- Şi din asta tragi concluzia că mă iubeşte sau că-l iubesc?

- De ce nu? E un gentilom foarte plăcut. Sper că nu mă aude nimeni - zise miss Lucy Stewart, întorcând capul cu un surâs ce arăta, de altfel, că îngrijorarea ei nu era prea mare.

- Nu, nu - răspunse Mary - regele e în cabinetul oval, împreună cu domnul de Buckingham.

- Oh, în legătură cu domnul de Buckingham, Mary...

- Ce?

- Mi se pare că s-a declarat cavalerul tău de când s-a reîntors din Franţa; ce-ţi spune inima în această privinţă?

Mary Graffton dădu din umeri.

- Bine, bine, îl voi întreba pe frumosul Bragelonne - zise Stewart râzând. Haide repede, să-l căutăm.

- Pentru ce te grăbeşti aşa?

- Am să-i spun ceva.

- Nu încă; ascultă-mă mai întâi. Numai tu poţi să mă desluşeşti, Stewart, tu care cunoşti micile taine ale regelui.

- Crezi asta?

- Ei, Doamne, dacă nici tu nu ştii, atunci cine ar putea să ştie? Spune, de ce domnul de Bragelonne se află în Anglia, şi ce face el aici?

- Ceea ce face orice gentilom trimis de un rege la un alt rege.

- Fie; dar, vorbind serios, cu toate că nu ne pricepem nici una în politică, ştim totuşi destule lucruri pentru a ne da seama că domnul de Bragelonne nu are aici nici o mi­siune importantă.

- Ascultă - zise Stewart cu o gravitate afectată - pentru tine sunt în stare să trădez un secret de stat. Vrei să-ţi recit scrisoarea de prezentare dată de regele Ludovic al XIV-lea domnului de Bragelonne, şi adresată maiestăţii sale regelui Carol al II-lea?

- Da, fireşte că vreau.

- Iat-o: "Fratele meu, îţi trimit un gentilom de la curtea mea, fiul cuiva care îţi e drag. Poartă-te frumos cu el, te rog, şi fă-l să iubească Anglia".

- Aşa i-a scris?

- Cuvânt cu cuvânt... sau aproape. Nu răspund de formă, dar răspund de fond.

- Ei bine, şi ce-ai dedus din asta, sau, mai degrabă, ce-a dedus regele?

- Că maiestatea sa franceză avea motivele sale să-l îndepărteze pe domnul de Bragelonne şi să-l însoare... în altă parte decât în Franţa.

- Astfel că, în virtutea acestei scrisori?...

- Regele Carol al II-lea l-a primit pe domnul de Bra­gelonne aşa cum ştii, cu toată strălucirea şi cu toată priete­nia; i-a dat cea mai frumoasă cameră de la White-Hall, şi cum tu eşti cea mai preţioasă persoană de la curtea lui, refuzându-i mai ales inima... haide, nu te înroşi... a voit să facă totul pentru a-ţi plăcea gentilomul francez, oferindu-i astfel un dar frumos. Iată pentru ce, tu, moştenitoarea a trei sute de mii de livre, tu, viitoare ducesă, tu, atât de frumoasă şi atât de bună, eşti silită să iei parte la toate plimbările pe care le face domnul de Bragelonne. Pe scurt, e un complot, un fel de conspiraţie. Dacă, deci, vrei să aprinzi focul, eu îţi pregătesc fitilul.

Miss Mary zâmbi cu acea expresie fermecătoare ce-i era proprie şi, strângând braţul însoţitoarei sale, zise:

- Fă-i plăcere regelui.

- Da, da; însă domnul de Buckingham e gelos. Ia seama! replică Stewart.

Abia fură rostite aceste cuvinte, că domnul de Buckingham ieşi din unul din pavilioanele de pe terasă şi, apropiindu-se gânditor de cele două femei, zise:

- Te înşeli, miss Lucy, nu, nu sunt gelos; iar dovada, miss Mary, e că iată-l acolo pe acela care ar trebui să fie pricina geloziei mele, vicontele de Bragelonne, care stă şi visează singur. Bietul băiat! Îngăduie deci să-i las în seamă graţioasa dumitale companie pentru câteva minute, dat fiind că eu am de vorbit ceva, în aceste câteva minute, cu miss Lucy Stewart. Apoi, înclinându-se către Lucy, spuse: Vrei să-mi faci onoarea de a-mi lua braţul şi a merge să-l salutăm pe rege, care ne aşteaptă?

Şi, cu aceste cuvinte, Buckingham, continuând să zâmbească, o apucă de mână pe miss Lucy Stewart şi o trase după el.

Rămasă singură, Mary Graffton, cu capul aplecat pe umăr, în acea atitudine de graţioasă moliciune caracteristică tinerelor englezoaice, stătu o clipă nemişcată, cu ochii aţintiţi la Raoul, dar parcă nehotărâtă asupra celor ce trebuia să facă. În sfârşit, după ce obrajii i se îmbujorară şi i se îngălbeniră clipă de clipă, trădând lupta ce se dădea în inima ei, păru să ia o hotărâre şi înaintă cu pas sigur spre banca unde stătea Raoul şi unde, după cum s-a spus, visa de unul singur.

Zgomotul paşilor lui miss Mary, oricât de slab ar fi fost pe covorul de verdeaţă, îl trezi din visare pe Raoul; el întoarse capul, o zări pe tânăra fată şi porni în întâmpinarea acestei tovarăşe de singurătate pe care un destin fericit i-o scotea în cale.

- Am fost trimisă la dumneata, domnule - zise Mary Graffton - mă primeşti?

- Şi cui trebuie să-i fiu recunoscător pentru o asemenea bucurie, domnişoară? întrebă Raoul.

- Domnului de Buckingham - răspunse Mary, încercând să pară cât mai voioasă cu putinţă.

- Domnului de Buckingham, care caută cu atâta pa­siune preţioasa dumneavoastră companie?! Domnişoară, să vă cred oare?

- Într-adevăr, domnule, vezi şi dumneata, totul con­spiră pentru ca să petrecem împreună cea mai bună sau, mai curând, cea mai lungă parte a zilelor de aici. Ieri, regele însuşi mi-a poruncit să mă aşez lângă dumneata, la masă; astăzi, domnul de Buckingham este cel care m-a rugat să viu să stau cu dumneata pe această bancă.

- Şi el s-a retras ca să-mi lase mie locul? întrebă Raoul, oarecum fâstâcit.

- Priveşte colo, la capătul aleii: el dispare împreună cu miss Stewart. Şi în Franţa oamenii dau dovadă de ase­menea bunăvoinţă, domnule viconte?

- Domnişoară, mi-ar fi greu să spun cum este în Franţa, căci de-abia dacă sunt francez. Am trăit prin mai multe ţări, şi aproape totdeauna ca soldat; apoi am petrecut multă vreme la ţară; sunt un sălbatic.

- Nu te simţi bine în Anglia, nu-i aşa?

- Nu ştiu - răspunse Raoul pe gânduri şi scoţând un oftat.

- Cum, nu ştii?...

- Iertaţi-mă - spuse Raoul scuturând. din cap şi adunându-şi gândurile. Iertaţi-mă, n-am auzit ce-aţi întrebat.

- Oh - zise tânăra femeie oftând la rândul ei - ce rău a făcut ducele de Buckingham ca m-a trimis aici!

- Rău? rosti deodată Raoul. Aveţi dreptate: compania mea este posomorâtă şi vă plictisiţi alături de mine. Domnul de Buckingham a făcut rău dacă v-a trimis aici.

- Tocmai pentru aceea - replică tânăra femeie cu un glas vibrant şi plin de seriozitate - tocmai pentru că nu mă plictisesc alături de dumneata a făcut rău domnul de Buckingham că m-a trimis la dumneata.

Raoul roşi la rândul lui.

- Atunci - întrebă el - cum se face că domnul de Buckingham vă trimite să staţi cu mine, şi cum se face că dumneavoastră înşivă veniţi aici? Domnul de Buckingham vă iubeşte şi-l iubiţi şi dumneavoastră...

- Nu - răspunse apăsat Mary - nu! Domnul de Buckingham nu mă iubeşte de loc, pentru că o iubeşte pe ducesa de Orléans; iar, în ceea ce mă priveşte, eu nu simt nimic pentru duce.

Raoul privi spre tânăra femeie cu uimire.

- Eşti cumva prieten cu domnul de Buckingham, viconte? întrebă ea.

- Domnul duce îmi face onoarea de a mă numi priete­nul său de când ne-am cunoscut în Franţa.

- Atunci nu sunteţi decât nişte simple cunoştinţe?

- Nu, deoarece domnul duce de Buckingham e prietenul cel mai bun al unui gentilom la care cu ţin ca la un frate.

- Domnul conte de Guiche?

- Da, domnişoară.

- Care e îndrăgostit de ducesa de Orléans?

- O, cine v-a spus asta?

- Şi pe care ea îl iubeşte? continuă netulburată tânăra femeie.

Raoul îşi lăsă capul în jos; miss Mary Graffton adăugă cu un suspin:

- Amândoi sunt fericiţi!... Haide, părăseşte-mă, domnule de Bragelonne, căci domnul de Buckingham ţi-a dat mare belea pe cap trimiţându-mă să-ţi ţiu de urât. Inima dumitale e în altă parte şi abia dacă te înduri să-mi adresezi un cuvânt. Recunoaşte, recunoaşte... N-ar fi frumos din parte-ţi, viconte, dacă n-ai recunoaşte.

- Doamnă, recunosc.

Ea îl învălui cu o privire. Era atât de simplu şi atât de frumos, ochii lui aveau atâta limpezime, se citea în ei atâta blândă onestitate şi atâta hotărâre, încât unei femei distinse, aşa cum era miss Mary, nu i-ar fi putut trece prin cap că tânărul acesta ar putea fi un nesimţit sau un neghiob. Dar vedea limpede că el iubeşte cu toată patima inimii lui o altă femeie.

- Da, înţeleg - zise ea - eşti îndrăgostit de cineva din Franţa.

Raoul se înclină.

- Ducele cunoaşte această iubire?

- Nimeni nu ştie nimic - răspunse Raoul.

- Atunci mie de ce mi-ai spus?

- Domnişoară...

- Haide, vorbeşte.

- Nu pot.

- Dacă-i aşa, am să caut să mă lămuresc singură. Nu vrei să-mi spui nimic întrucât eşti încredinţat acum că eu nu-l iubesc pe duce, întrucât îţi închipui că m-aş fi putut îndrăgosti de dumneata, întrucât eşti un gentilom plin de inimă şi de simţire şi, în loc să iei, măcar ca să te distrezi o clipă, o mână ce se apropie de a dumitale, în loc să-i zâmbeşti gurii mele care îţi zâmbeşte, preferi, dumneata care eşti tânăr, să-mi spui, mie, care sunt frumoasă: "Iubesc pe cineva din Franţa". Ei bine, îţi mulţumesc, domnule de Bra­gelonne, eşti un nobil gentilom, şi tocmai de aceea te iubesc şi mai mult... cu prietenie. Şi acum să nu mai vorbim de mine, să vorbim despre dumneata. Uită că miss Graffton ţi-a vorbit despre ea; spune-mi de ce eşti trist şi de ce pari şi mai trist de câteva zile încoace?

Raoul fu mişcat până în adâncul sufletului de accentul atât de blând şi atât de duios al glasului ei; nu putea găsi un singur cuvânt ca să răspundă. Fata îi veni şi de astă dată în ajutor.

- Plânge-mă - zise ea. Mama mea era franceză. Pot deci spune că şi eu sunt franceză prin sânge şi suflet. Dar deasupra acestei însuşiri stăruie necontenit ceaţa şi tristeţea Angliei. Uneori am visuri de aur şi de fericiri neîntrecute; deodată însă se lasă ceaţa şi-mi întunecă toate visurile. Şi de data asta s-a întâmplat la fel. Iartă-mă, ţi-am vorbit destul; dă-mi mâna şi povesteşte-mi amărăciunile dumitale ca unei prietene.

- Sunteţi franceză aţi spus, franceză prin sânge şi suflet?

- Da, şi repet nu numai că mama era franceză, dar cum tatăl meu, prieten cu regele Carol I, se refugiase în Franţa în timpul cât a ţinut procesul prinţului, ca şi în timpul cât a trăit Protectorul, am fost crescută la Paris. O dată cu restaurarea regelui Carol al II-lea, tatăl meu s-a reîntors în Anglia, pentru a muri aici la scurt timp după aceea, bietul părinte! Atunci, regele Carol m-a făcut ducesă şi mi-a întregit moştenirea.

- Şi mai aveţi vreo rudă în Franţa? întrebă Raoul cu un adânc interes.

- Am o soră, mai mare decât mine cu şapte sau opt ani, căsătorită în Franţa, dar acum e văduvă; se numeşte doamna de Bellière.

Raoul făcu o mişcare de surprindere.

- O cunoşti?

- Am auzit rostindu-se numele ei.

- E îndrăgostită şi ea, iar în ultimele scrisori îmi spune că e fericită; ceea ce înseamnă că este iubită. Eu, după cum ţi-am spus, domnule de Bragelonne, am pe jumătate sufletul ei, dar nici măcar pe jumătate din fericirea ei. Dar să vorbim despre dumneata. Pe cine iubeşti în Franţa?

- O fată dulce şi neprihănită ca un crin.

- Dar, dacă şi ea te iubeşte, pentru ce eşti trist?

- Mi s-a spus că nu mă mai iubeşte.

- Şi sper că nu crezi, nu-i aşa?

- Cel care mi-a scris n-a semnat scrisoarea.

- Un denunţ anonim! Oh, asta e o trădare! zise miss Graffton.

- Iată - zise Raoul arătându-i fetei biletul pe care-l citise de o sută de ori.

Mary Graffton luă biletul şi citi:
Viconte - glăsuia scrisoarea - faci bine că petreci acolo, în mijlocul frumoaselor doamne de la curtea regelui Carol al II-lea, căci, la curtea regelui Ludovic al XIV-lea, citadela iubirii dumitale e luată cu asalt. Rămâi deci pentru totdeauna la Londra, sărmane viconte, sau întoarce-te cât mai repede la Paris.
- Fără nici o semnătură? zise miss Mary.

- Nici una.

- Atunci nu lua în seamă cele scrise aici.

- Nu le iau; dar iată o a doua scrisoare.

- De la cine?

- De la domnul de Guiche.

- Oh, asta e altceva! Şi această scrisoare ce spune?

- Citiţi.

Prietene dragă, sunt rănit, bolnav. Revino, Raoul, revino!

DE GUICHE
- Şi ce-ai de gând să faci? întrebă tânăra fată cu o strângere de inimă.

- Intenţia mea, primind aceste scrisori, era să cer numaidecât îngăduinţa regelui ca să plec.

- Şi când ai primit această scrisoare?

- Alaltăieri.

- E trimisă din Fontainebleau.

- E ciudat, nu-i aşa? Curtea se află la Paris, în sfârşit, m-am dus la rege. Dar când i-am vorbit de plecarea mea, el a început să râdă şi mi-a spus: "Domnule ambasa­dor, ce te îndeamnă să pleci? Te cheamă cumva stăpânul dumitale?" M-am înroşit, n-am ştiut ce să răspund; căci, într-adevăr, regele m-a trimis aici, şi n-am primit nici un ordin de reîntoarcere.

Mary îşi încruntă sprânceana, cu îngândurare.

- Şi te-ai hotărât să rămâi? întrebă ea.

- Trebuie, domnişoară.

- Dar aceea pe care o iubeşti?

- Ei bine?

- Ţi-a scris?

- Niciodată.

- Niciodată! Oh, atunci nu te iubeşte oare?

- Cel puţin nu mi-a scris nimic de când am plecat încoace.

- Dar înainte îţi scria?

- Uneori... Oh, sper că va fi fost împiedicată de ceva.

- Iată-l pe duce: tăcere!

Într-adevăr, Buckingham reapăru la capătul aleii, singur şi surâzător; se apropie încet şi le întinse mâna celor doi vorbitori.

- V-aţi înţeles? li se adresă el.

- Cu privire la ce? întrebă Mary Graffton.

- Asupra a ceea ce poate să te facă fericită, dragă Mary, iar pe Raoul să-l facă mai puţin nenorocit.

- Nu înţeleg ce vrei să spui, milord - zise Raoul.

- Iată părerea mea, miss Mary. Vrei s-o exprim de faţă cu domnul?

Şi zâmbi.

- Dacă vrei să spui - răspunse fata cu mândrie - că eram dispusă să-l iubesc pe domnul de Bragelonne, e de prisos, căci i-am spus-o.

Buckingham stătu o clipă pe gânduri, apoi, fără a se fâstâci, aşa cum se aştepta ea, zise:

- Te cunosc ca un spirit delicat şi mai ales ca un suflet cinstit, de aceea te-am lăsat cu domnul de Bragelonne, a cărui inimă bolnavă s-ar putea vindeca în mâinile unui medic ca dumneata.

- Dar, milord, înainte de a vorbi de inima domnului de Bragelonne, vorbeşte-mi de a dumitale. Vrei să vindec două inimi dintr-o dată?

- Ai dreptate, miss Mary, dar dă-mi voie să-ţi spun că eu am pus capăt oricărei speranţe zadarnice, recunoscând că rana mea e nevindecabilă.

Mary se gândi o clipă.

- Milord - zise ea - domnul de Bragelonne e un om fericit. Iubeşte şi e iubit. Dânsul n-are deci nevoie de un me­dic ca mine.

- Domnul de Bragelonne - răspunse Buckingham - e în ajunul unei boli grave, şi are nevoie, mai mult decât oricând, ca cineva să se îngrijească de inima lui.

- Explicaţi-vă, milord - zise Raoul tresărind.

- Am să mă explic încetul cu încetul; dar, dacă doreşti, pot să-i spun lui miss Mary ceea ce dumneata nu e bine să auzi.

- Milord, mă faceţi să sufăr cumplit; milord, dumnea­voastră ştiţi ceva.

- Ştiu că miss Mary Graffton e cel mai încântător leac pe care o inimă bolnavă l-ar putea întâlni în cale.

- Milord, ţi-am spus că vicontele de Bragelonne iubeşte pe altcineva - zise tânăra fată.

- Se înşală.

- Prin urmare ştiţi, domnule duce? Ştiţi că mă înşel?

- Atunci spune, pe cine iubeşte? strigă tânăra fată.

- Iubeşte o femeie nevrednică de el - răspunse liniştit Buckingham, cu acea flegmă pe care numai un englez poate să o pună în vorbele şi simţămintele sale.

Miss Mary Graffton scoase un ţipăt uşor, care, nu mai puţin decât cuvintele rostite de Buckingham, făcu să apară în obrajii lui Bragelonne paloarea nedumeririi şi tremurul spaimei.

- Duce - zise el - aţi rostit acum asemenea cuvinte, încât, fără să mai întârzii o clipă, mă duc să caut explicaţia la Paris.

- Vei rămâne aici - zise Buckingham.

- Eu?

- Da, dumneata.

- Cum asta?

- Fiindcă nu ai dreptul să pleci şi fiindcă nu poţi părăsi îndatoririle faţă de un rege pentru o femeie, fie ea chiar demnă de a fi iubită, aşa cum este miss Mary Graffton.

- Atunci, lămuriţi-mă.

- O voi face. Dar vei rămâne?

- Da, dacă îmi vorbiţi deschis.

Aici ajunseseră, şi fără îndoială că Buckingham avea de gând să spună nu tot ce se întâmplase, dar tot ce ştia el, când un valet al regelui apăru la capătul terasei şi se îndreptă spre pavilionul unde se afla regele cu miss Lucy Stewart. Valetul mergea înaintea unui curier prăfuit, ce părea că numai de câteva clipe coborâse din şa.

- Un curier din Franţa! Curierul DOAMNEI! exclamă Raoul, recunoscând livreaua ducesei.

Valetul şi curierul se anunţară la rege, în timp ce ducele şi miss Graffton schimbară o privire plină de înţeles.

XLVI

CURIERUL DOAMNEI
Carol al II-lea era pe cale de a-i dovedi, sau încerca să-i dovedească lui miss Stewart că nu se gândea decât la ea; în consecinţă, îi făgăduise o dragoste asemenea aceleia pe care bunicul său, Henric al IV-lea, o avusese pentru fru­moasa Gabrielle. Din nefericire pentru Carol al II-lea, ni­merise o zi proastă, o zi în care miss Stewart îşi pusese în gând să-l facă gelos cu orice preţ. De aceea, la făgă­duinţele lui, în loc să se înduioşeze, aşa cum spera regele, ea izbucni în hohote de râs.

- Oh, sire, sire - zise ea continuând să râdă - dacă aş avea nefericita idee de a vă cere o dovadă a acestei dragoste, mi-ar fi foarte uşor să văd că minţiţi.

- Ascultă - îi spuse Carol - cunoşti pânzele de Rafael pe care le am eu; ştii cât de mult ţin la ele; toată lumea mi le râvneşte. Mai ştii încă ceva: că tatăl meu le-a cum­părat prin Van Dyck. Vrei să ţi le trimit chiar astăzi dumitale?

- Oh, nu! răspunse fata. Păstraţi-le la voi, sire, eu nu am loc pentru astfel de oaspeţi.

- Atunci am să-ţi dăruiesc Hampton-Court, ca să ai unde să întinzi aceste pânze.

- Fiţi mai puţin generos, sire, şi iubiţi o vreme cât mai îndelungată, iată tot ceea ce vă cer.

- Te voi iubi totdeauna; nu e destul?

- Râdeţi, sire.

- Vrei oare să plâng?

- Nu; dar aş vrea să vă văd puţin mai melancolic.

- Slavă Domnului, frumoasa mea, am fost destul me­lancolic: paisprezece ani de exil, de sărăcie, de mizerie; mi se pare că am plătit îndeajuns; şi apoi, tristeţea urâţeşte.

- Nu-i aşa, uitaţi-vă la tânărul francez.

- Ah, vicontele de Bragelonne! Şi dumneata îmi vor­beşti de el? E o pedeapsă de la Dumnezeu, toate înnebu­nesc după el, unele după altele. De altfel, el are şi de ce să fie trist.

- De ce, vreţi să-mi spuneţi?

- Ah, pentru asta ar trebui să-ţi dezvălui unele secrete de stat.

- Va trebui s-o faceţi dacă vreau eu, deoarece mi-aţi făgăduit să-mi împliniţi orice dorinţă.

- Ei bine, se plictiseşte în această ţară. Eşti mulţumită?

- Se plictiseşte?

- Da, ceea ce dovedeşte că e un neghiob.

- Cum, un neghiob?

- Fără îndoială. Pricepi? Îi dai voie să se îndrăgos­tească de miss Mary Graffton, şi el se plictiseşte.

- Aşa! Se pare deci că dacă n-aţi fi iubit de miss Lucy Stewart, maiestatea voastră s-ar consola iubind-o pe miss Mary Graffton?

- Nu spun asta; mai întâi, ştii bine că Mary Graffton nu mă iubeşte; şi nimeni nu se consolează de o dragoste pierdută, decât printr-o nouă dragoste. Dar, încă o dată, nu de mine e vorba, ci de tânărul acesta. Se spune că aceea pe care a lăsat-o în urma lui e o Elenă, o Elenă dinainte de venirea lui Paris, bineînţeles.

- Aşadar, a părăsit pe cineva acest gentilom?

- Adică e părăsit.

- Bietul băiat! De fapt, aşa-i trebuie!

- Cum aşa-i trebuie?

- Da, pentru ce-a plecat?

- Crezi c-a făcut-o de plăcere?

- A fost deci silit?

- Din ordin, draga mea Stewart; a părăsit Parisul din ordin.

- Şi din al cui ordin?

- Ghiceşte.

- Al regelui?

- Exact.

- Ah, acum îmi deschideţi ochii.

- Dar să nu spui nimic nimănui, te rog.

- Ştiţi bine că, în privinţa discreţiei, sunt la fel ca un bărbat. Prin urmare, regele l-a trimis aici?

- Da.

- Şi, în lipsa lui, i-a luat iubita.

- Da; şi, închipuie-ţi, bietul băiat, în loc să-i mulţu­mească regelui, se lamentează.

- Să-i mulţumească regelui că i-a luat iubita? Ah, dar ceea ce spuneţi, sire, nu e deloc galant faţă de femei în general şi faţă de iubite în particular.

- Dar înţelege-mă, ce naiba! Dacă aceea pe care i-o răpeşte regele ar fi o miss Graffton sau o miss Stewart, i-aş da dreptate, l-aş găsi chiar că nu e destul de deznădăj­duit; este însă vorba de o fată slabă şi şchioapă... Naiba s-o ia de fidelitate, cum se spune în Franţa! Să renunţi la una bogată pentru una săracă, s-o laşi pe aceea care te iubeşte pentru aceea care te înşală, s-a mai văzut oare asta vreodată?

- Credeţi că Mary doreşte cu adevărat să-i fie pe plac vicontelui, sire?

- Da, cred.

- Ei bine, vicontele se va obişnui în Anglia. Mary e o fată deşteaptă, şi când ea vrea ceva, apoi vrea!

- Draga mea Stewart, ţine seama, numai dacă vicontele se va aclimatiza în ţara noastră! Nu mai de mult decât alaltăieri a venit să-mi ceară îngăduinţa de a pleca.

- Şi i-aţi refuzat-o?

- Te cred! Regele, fratele meu, ţine prea mult ca el să fie plecat, iar în ceea ce mă priveşte, am şi eu amorul meu propriu: să nu se spună într-o zi că l-am momit pe acest young man cu fata cea mai nobilă şi mai dulce din Anglia...

- Sunteţi galant, sire - zise miss Stewart cu un zâmbet fermecător.

- Nu e vorba de miss Stewart - adăugă regele - ea e o momeală regală, şi întrucât eu m-am lăsat prins de ea, altul, sper, n-o să se mai prindă. Spun, deci, că nu-i voi fi făcut în zadar ochi dulci acestui tânăr; el va rămâne la noi, se va căsători aici, sau, Dumnezeu să mă ierte!...