Vicontele de Bragelonne

La Vallière se făcu albă ca o statuie de ceară.

- Această persoană - continuă Montalais - nu se află la Paris în acest moment.

- Oh, Dumnezeule! suspină La Vallière.

- Această persoană, dacă nu mă înşel, e plecată în Anglia.

- Da, da - murmură La Vallière pe jumătate zdrobită.

- Nu-i aşa că această persoană se afla acum la curtea regelui Carol al II-lea? Spune.

- Da.

- Ei bine, astă-seară, din cabinetul DOAMNEI a pornit o scrisoare la Saint-James, cu ordinul pentru curier de a nu se opri decât la Hampton-Court, care e, pe cât se pare, o reşe­dinţă regală situată la douăsprezece mile de Londra.

- Da, şi?

- Or, cum DOAMNA scrie la Londra cu regularitate din cincisprezece în cincisprezece zile, şi cum curierul obişnuit a fost trimis la Londra abia acum trei zile, mă gândesc că nu­mai o împrejurare gravă a făcut-o pe DOAMNA să pună iarăşi mâna pe pană. Ştii doar cât de leneşă e ea la scris.

- Oh, da!

- Ceva îmi spune că această scrisoare a fost trimisă în legătură cu tine.

- În legătură cu mine? repetă nefericita fată cu doci­litatea unui automat.

- Şi când am văzut-o pe biroul DOAMNEI, înainte de a fi închisă, mi s-a părut că era...

- Că era ce?

- Dar poate m-am înşelat.

- Ce?... Spune.

- Că îi era adresată lui Bragelonne.

La Vallière se ridică în picioare, pradă celei mai dureroase nelinişti.

- Montalais - zise ea cu glasul sugrumat de plâns - toate visurile surâzătoare ale tinereţii şi nevinovăţiei s-au spul­berat din sufletul meu. Nu mai am nimic să-ţi ascund, nici ţie, nici altcuiva. Viaţa mea e acum ca o carte deschisă în care poate să citească toată lumea, de la rege până la cel din urmă trecător. Aure, scumpa mea Aure, ce să fac? Ce-am să deviu?

Montalais se apropie cu un pas.

- Doamne, întreabă-te pe tine - zise ea.

- Ei bine, nu-l iubesc pe domnul de Bragelonne; şi când îţi spun că nu-l iubesc, cată şi mă înţelege: îl iubesc aşa cum cea mai bună soră poate să-l iubească pe un frate; dar el nu asta îmi cere mie, iar eu nu asta i-am făgăduit lui.

- În sfârşit, îl iubeşti pe rege - zise Montalais - şi asta e cea mai bună scuză.

- Da, îl iubesc pe rege - murmură înăbuşit tânăra fată - şi am plătit destul de scump dreptul de a rosti aceste cuvinte. Ei bine, spune, Montalais, ce poţi face pentru mine sau împotriva mea, în situaţia în care mă găsesc?

- Vorbeşte mai limpede.

- Ce ţi-aş putea spune?

- Aşadar, nimic mai deosebit?

- Nu - zise Louise cu uimire.

- Bun. Atunci nu-mi ceri decât un sfat?

- Da.

- Cu privire la domnul Raoul?

- Nimic altceva.

- E o chestiune delicată - răspunse Montalais.

- Nu, nimic nu e delicat în toată povestea asta. Să mă căsătoresc cu el, spre a-mi ţine făgăduiala pe care i-am făcut-o? Să-l ascult mai departe pe rege?

- Ştii bine că mă pui în grea încurcătură - zise Mon­talais zâmbind. Mă întrebi dacă trebuie să te căsătoreşti cu Raoul, căruia îi sunt prietenă şi căruia i-am produs o mare durere pronunţându-mă împotriva lui. Mă întrebi apoi dacă să-l mai asculţi pe rege, a cărui supusă sunt, şi pe care l-aş jigni dacă te-aş sfătui într-un anume fel. Ah, Louise, Louise, nici nu-ţi dai seama cum te joci cu o poziţie destul de spinoasă!

- Nu m-ai înţeles, Aure - zise La Vallière rănită de tonul uşor glumeţ pe care-l luase Montalais. Dacă vorbesc de căsătoria cu domnul de Bragelonne este fiindcă aş putea s-o fac, fără să-i pricinuiesc nici o neplăcere; dar, din acelaşi motiv, dacă-l ascult pe rege, se cuvine oare să-l fac uzurpa­torul unui bun, mărunt, e adevărat, dar căruia dragostea îi împrumută o amprentă de o oarecare valoare? Ceea ce-ţi cer, prin urmare, e de a-mi arăta un mijloc de a ieşi cât mai onorabil din această încurcătură, fie într-o parte, fie în alta, sau, mai bine zis, te întreb de partea cui ar fi mai cinstit să mă hotărăsc?

- Draga mea Louise - răspunse Montalais după o clipă de tăcere - eu nu sunt din cei şapte înţelepţi ai Greciei şi nu am reguli de conduită absolut fixe; dar, în schimb, am oarecare experienţă şi pot să-ţi spun că niciodată o femeie nu cere un sfat de felul aceluia pe care mi-l ceri tu, fără a fi la grea încercare. Or, tu ai făcut o promisiune solemnă şi tu ai cuvânt; dacă eşti deci în încurcătură, luând un astfel de angajament, nu sfatul unei străine, căci totul e străin pentru o inimă plină de iubire, nu sfatul meu, crede-mă, te-ar putea scoate din această situaţie. Nu ţi-l voi da, prin urmare, cu atât mai mult cu cât, în locul tău, eu m-aş simţi şi mai nehotărâtă după, decât înainte de a primi un sfat. Tot ceea ce pot să fac e să-ţi repet ceea ce ţi-am mai spus: vrei să te ajut?

- Ah, da!

- Ei bine, asta e totul... Spune-mi cum vrei să te ajut: spune-mi pentru cine şi împotriva cui? În felul acesta ne vom feri să facem vreo greşeală.

- Dar, mai întâi - zise La Vallière strângând mâna prie­tenei sale - tu pentru cine, sau împotriva cui te declari?

- Pentru tine, dacă îmi eşti cu adevărat prietenă...

- Eşti sau nu confidenta DOAMNEI?

- Iată un motiv în plus ca să-ţi fiu de folos. Dacă n-aş şti nimic din această parte, nu te-aş putea ajuta şi, prin ur­mare, tu nu te-ai alege cu nimic de pe urma sfaturilor mele. Prieteniile nu trăiesc decât prin acest soi de foloase reciproce.

- Asta înseamnă că vei rămâne în acelaşi timp prietenă cu DOAMNA?

- Fireşte. Îţi pare rău?

- Nu - rosti La Vallière îngândurată, căci această sin­ceritate crudă i se părea o ofensă adusă femeii şi o greşeală făcută faţă de prietenă.

- Foarte bine - zise Montalais - căci altfel ai fi o proastă.

- Prin urmare, ai să mă ajuţi?

- Cu devotament, mai ales dacă şi tu mă ajuţi la fel.

- S-ar zice că nu-mi cunoşti inima - îi replică La Vallière privind-o pe Montalais cu ochi mari, nedumerită.

- Eh, Doamne, de când suntem la curte ne-am schimbat mult, draga mea Louise.

- Cum asta?

- Foarte simplu: erai oare acolo, la Blois, a doua regină a Franţei?

La Vallière îşi lăsă capul în jos şi începu să plângă. Montalais o privi într-un chip greu de definit şi rosti în şoaptă aceste cuvinte:

- Biata fată! Apoi, răzgândindu-se, murmură: Bietul rege!

O sărută pe Louise pe frunte şi se întoarse în apartamentul ei, unde o aştepta Malicorne.

XLIV

PORTRETUL
În această maladie care se numeşte dragoste, crizele se succed la intervale totdeauna mai scurte atunci când răul se declară. Mai târziu, accesele se răresc, pe măsură ce se apro­pie vindecarea. Acestea spuse ca axiomă în general şi ca început de capitol în particular, să continuăm povestirea noastră.

În ziua următoare, zi fixată de rege pentru prima întâlnire la Saint-Aignan, La Vallière, dând paravanul la o parte, găsi pe parchet un bilet scris de mâna lui Ludovic. Acest bilet trecuse de la etajul de jos la cel de sus prin tăietura făcută în tavan. Nici o mână indiscretă, nici o privire curioasă nu putea să urce sau să arunce acolo această bucăţică de hârtie.

Fusese una din ideile lui Malicorne. Văzând cât de folositor îi devenise regelui Saint-Aignan prin locuinţa lui, el nu lăsase ca acest curtean să se facă necesar şi ca mesager, de aceea, cu de la sine putere, îşi rezervă pentru sine acest din urmă rol. La Vallière citi cu nerăbdare biletul, prin care i se indica ora două după-amiază ca ceas al întâlnirii, arătându-i-se în acelaşi timp mijlocul prin care putea să ridice clapa fixată în parchet. Şi fii cât mai frumoasă! adăuga post-scriptum-ul răvaşului. Aceste ultime cuvinte o surprinseră pe fată, dar totodată o şi liniştiră.

Ceasurile treceau încet. În sfârşit, se apropie momentul hotărât. La fel de punctuală ca şi preoteasa Hero, în clipa când bătură ceasurile două, Louise ridică încet capacul şi îl găsi pe rege în vârful scării, aşteptând-o foarte respectuos să-i dea mâna. Această atenţie deosebită o mişcă mult pe fată.

La picioarele scării, cei doi îndrăgostiţi îl găsiră pe conte, care, cu un surâs şi o reverenţă de cel mai bun gust îi mulţumi domnişoarei La Vallière pentru onoarea ce i-o făcea de a-i vizita apartamentul. Apoi, întorcându-se către rege, zise:

- Sire, omul nostru a sosit.

La Vallière privi neliniştită spre rege.

- Domnişoară - îi spuse regele - dacă te-am rugat să-mi acorzi cinstea de a coborî aici, am făcut-o cu un anumit scop. Am trimis să fie chemat un pictor foarte înzestrat, care redă într-un chip minunat asemănarea, şi vreau să-l autorizezi să-ţi zugrăvească portretul. De altfel, dacă ţii mult la asta, portretul va rămâne la dumneata.

La Vallière roşi.

- Vezi dar - adăugă regele - nu vom mai fi numai trei aici, ci patru. Eh, Doamne, de vreme ce nu suntem singuri, putem fi oricât de mulţi.

La Vallière strânse uşor vârful degetelor de la mâna re­gescului ei iubit.

- Să trecem în camera de alături, dacă maiestatea voastră binevoieşte - zise de Saint-Aignan.

Deschise uşa şi-şi pofti oaspeţii dincolo.

Regele păşea după La Vallière şi-i sorbea din ochi gâtul alb ca sideful, deasupra căruia cădeau buclele dese şi răsucite ale părului ei argintiu. La Vallière era îmbrăcată într-o rochie de mătase grea, de culoare cenuşiu-deschis, cu irizări tranda­firii; un şirag de perle negre îi făcea parcă şi mai alb gru­mazul; în mâinile ei fine şi diafane răsucea un buchet de pansele, de roze de Bengal şi de clematite cu frunzuliţele tăiate cu măiestrie, deasupra cărora se înălţa, ca o cupă din care se vor revărsa mii de miresme, o lalea de Harlem în tonuri cenuşii şi violete, o specie rară şi desăvârşită care-l costase cinci ani de combinaţii pe grădinar şi cinci mii de livre pe rege. Acest buchet, Ludovic îl pusese în mâna domnişoarei de La Vallière în clipa când îi adresase salutul său.

În camera a cărei uşă o deschisese Saint-Aignan se afla un bărbat tânăr, îmbrăcat într-un costum de catifea uşoară, cu nişte frumoşi ochi negri şi cu părul lung, întunecat. Era pictorul. Pânza era pregătită, culorile preparate. El se înclină în faţa domnişoarei de La Vallière cu acea gravă curiozitate a artistului care îşi studiază modelul, îl salută apoi pe rege, discret, ca şi cum nu l-ar fi cunoscut şi, deci, ar fi salutat pe un gentilom oarecare. Pe urmă, conducând-o pe domnişoara de La Vallière până la scaunul ce-o aştepta, o pofti să ia loc.

Tânăra fată se aşeză cu multă graţie şi cu un fel de delă­sare, având mâinile ocupate şi punându-şi picioarele pe nişte perniţe, apoi, pentru ca privirile ei să nu rămână în gol sau să nu aibă nimic silit, pictorul o rugă să-şi caute o preocupare. Atunci Ludovic al XIV-lea, zâmbind, veni şi se aşeză pe per­niţe, la picioarele iubitei lui. Astfel, ea, lăsată puţin pe spate, rezemată de muchia fotoliului, cu florile în mână, şi el, cu ochii ridicaţi spre dânsa, sorbind-o din priviri, formau un grup plin de farmec, pe care artistul îl contemplă câteva mi­nute cu încântare, în timp ce de Saint-Aignan, la rândul lui, îl contempla cu o adâncă invidie.

Pictorul schiţă repede contururile; apoi, la primele trăsă­turi de pensulă, pe fondul cenuşiu al pânzei prinse a se ivi dulcele şi poeticul chip cu ochii blânzi, cu obrajii îmbujoraţi sub podoaba părului ei de un argintiu limpede şi pur.

În acest timp, cei doi îndrăgostiţi vorbeau puţin şi se priveau mult; uneori, ochii lor deveneau atât de languroşi, încât pictorul era silit să-şi întrerupă lucrul, pentru a nu înfăţişa o Erycină în loc de o La Vallière. Atunci de Saint-Aignan sărea în ajutor: recita versuri sau istorisea una din acele anecdote pe care le spunea Patru şi pe care Tallemant de Réaux le povestea atât de bine. Iar când La Vallière se simţea obosită, se odihneau cu toţii. În astfel de clipe, un castron de porţelan de China, încărcat cu cele mai alese fructe din câte se puteau găsi, şi vinul de Xeres, distilându-şi topazul în argintul cizelat, serveau ca accesorii pentru acest tablou din care pictorul trebuia să prindă nuanţele cele mai efemere.

Ludovic era îmbătat de dragoste; La Vallière, de fericire; Saint-Aignan, de ambiţie. Pictorul îşi strângea amintiri pentru bătrâneţe.

Se scurseră astfel două ore; apoi, când bătură ceasurile patru, La Vallière se ridică şi-i făcu un semn regelui. Ludovic se ridică şi el, trecu în faţa tabloului şi-i adresă artistului câteva complimente măgulitoare. De Saint-Aignan lăudă ase­mănarea, după părerea lui, de pe acum asigurată. La Vallière, la rândul ei, îi mulţumi pictorului, roşindu-se, şi trecu în camera alăturată, unde regele o urmă, după ce-l chemă şi pe de Saint-Aignan.

- Pe mâine, nu-i aşa? zise el către La Vallière.

- Dar, sire, gândiţi-vă că s-ar putea să intre cineva în odaia mea, şi dacă nu mă găseşte acasă?

- Ei bine?

- Ce voi deveni atunci?

- Prea eşti fricoasă, Louise!

- În sfârşit, dacă DOAMNA mă va chema la dânsa?

- Oh - replică regele - când va veni oare ziua aceea în care îmi vei spune că înfrunţi totul, pentru a nu te mai părăsi?

- În ziua aceea, sire, aş fi o nesocotită şi nu va trebui să mă ascultaţi.

- Pe mâine, Louise.

La Vallière scoase un oftat; apoi, neputându-se împotrivi dorinţei regelui, răspunse:

- Dacă aşa voiţi, sire, pe mâine.

Şi, rostind aceste cuvinte, urcă încet scara şi dispăru din ochii iubitului ei.

- Ei bine, sire?... întrebă de Saint-Aignan, după ce La Vallière plecă.

- Ei bine, de Saint-Aignan, ieri mă credeam cel mai fe­ricit dintre oameni.

- Şi maiestatea voastră se crede cumva, astăzi, cel mai nenorocit? zise contele zâmbind.

- Nu; însă această dragoste e o sete pe care nimic n-o poate stinge! În zadar beau, în zadar sorb picăturile de apă pe care dibăcia ta mi le procură; cu cât beau, cu atât mi-e sete mai tare.

- Sire, e puţin greşeala voastră; maiestatea voastră sin­gură şi-a creat poziţia în care se află.

- Ai dreptate, de Saint-Aignan.

- Deci, în acest caz, sire, mijlocul de a fi fericit este să vă socotiţi mulţumit şi să aşteptaţi.

- Să aştept! Cunoşti oare tu cuvântul acesta, să aştepţi?

- Ei, sire, ei! Nu deznădăjduiţi. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă, voi mai încerca încă.

Regele dădu din cap cu un aer dezolat.

- Cum, sire, nu sunteţi mulţumit de tot ce-am făcut până acum?

- Eh, ba da, scumpul meu de Saint-Aignan; dar mai caută, pentru numele lui Dumnezeu, mai caută!

- Sire, îmi iau sarcina să încerc, iată tot ce pot să spun.

Regele voi să mai vadă o dată portretul, neputând să revadă originalul. Îi indică pictorului câteva schimbări, apoi ieşi, în urma lui, de Saint-Aignan îi spuse artistului că poate să plece.

Şevalete, culori şi pictor abia trecură pragul, că Malicorne îşi arătă capul între cele două draperii de la uşă. De Saint-Aignan îl primi cu braţele deschise, totuşi nu fără o anumită tristeţe. Norul care trecuse peste soarele regal îl întuneca acum şi pe credinciosul satelit.

Malicorne văzu, de la prima aruncătură de ochi, zăbra­nicul de pe faţa lui de Saint-Aignan.

- Oh, domnule conte - zise el - ce întunecat sunteţi astăzi!

- Am şi de ce, zău aşa, dragă domnule Malicorne; poţi crede că regele nu e mulţumit?

- Nu e mulţumit de scară?

- Oh, nu, dimpotrivă, scara a plăcut mult.

- Atunci, tapetarea camerelor nu e pe gustul său?

- Oh, la asta nici nu s-a gândit. Nu, ceea ce-i displace regelui...

- Am să v-o spun eu, domnule conte: este faptul de a fi al patrulea la o întâlnire de dragoste. Cum, domnule conte, n-aţi ghicit oare asta?

- Cum aş fi putut să ghicesc, dragă domnule Malicorne, când eu n-am făcut decât să urmez întru totul instrucţiunile regelui?

- Într-adevăr, maiestatea sa a ţinut cu tot dinadinsul să vă vadă alături de sine?

- De bună seamă.

- Şi tot maiestatea sa a voit să fie adus pictorul pe care l-am întâlnit jos?

- A cerut, domnule Malicorne, a cerut!

- Atunci înţeleg foarte bine - la dracu! - că maiesta­tea sa a fost nemulţumită.

- Nemulţumită că m-am supus şi am îndeplinit fără nici o întârziere ordinele sale? Nu te mai înţeleg, zău?

Malicorne se scărpină după ureche.

- La ce oră - întrebă el - spusese regele că vine aici?

- La două.

- Şi eraţi aici, aşteptându-l pe rege?

- De la unu şi jumătate.

- Ah, asta e!

- Drace! Ar fi fost poate mai bine să nu fiu punctual în faţa regelui?

Malicorne, cu tot respectul pe care i-l purta lui de Saint-Aignan, nu se putu împiedica de a da din umeri.

- Şi acestui pictor - zise el - regele i-a spus să vie tot la ceasurile două?

- Nu; însă eu l-am adus aici de la prânz. Ce vrei, mai bine să aştepte un pictor două ceasuri, decât regele un minut.

Malicorne începu să râdă pe înfundate.

- Haide, dragă domnule Malicorne, râzi mai puţin de mine şi vorbeşte mai mult.

- Mi-o cereţi?

- Te rog.

- Ei bine, domnule conte, dacă vreţi ca regele să fie mai mulţumit data viitoare când va veni...

- Vine mâine.

- Ei bine, dacă vreţi ca regele să fie mai mulţumit mâine...

- Ei drăcia dracului! cum spunea bunicul său. Dacă vreau! Se înţelege că vreau!

- Ei bine, mâine, în momentul când va veni regele, căutaţi să aveţi o treabă pe afară, dar ceva care nu suferă amânare şi care trebuie neapărat îndeplinit.

- Oh, oh!

- Pentru douăzeci de minute.

- Să-l las pe rege singur timp de douăzeci de minute? strigă de Saint-Aignan îngrozit.

- Atunci să ne închipuim că n-am spus nimic - zise Malicorne îndreptându-se spre uşă.

- Stai, stai, domnule Malicorne! Ei bine, termină, încep să înţeleg. Dar pictorul? Pictorul?

- Oh, pictorul trebuie să întârzie cel puţin o jumătate de ceas.

- O jumătate de ceas, atâta?

- Da, atâta.

- Dragă domnule, voi face aşa cum spui dumneata.

- Şi cred că veţi proceda foarte bine. Îmi permiteţi să vin să văd cum merg lucrurile?

- Fireşte.

- Am onoarea să fiu slujitorul dumneavoastră respec­tuos, domnule de Saint-Aignan.

Şi Malicorne ieşi de-a-ndăratelea.

"Hotărât, băiatul ăsta e mai deştept decât mine" - îşi zise de Saint-Aignan cu toată convingerea.

XLV

HAMPTON-COURT
Descoperirea pe care am văzut că Montalais i-o împărtăşea prietenei sale La Vallière către sfârşitul penultimului nostru capitol ne face să ne întoarcem, cum e şi firesc, la princi­palul erou al acestei povestiri, un biet cavaler rătăcitor din pricina capriciului unui rege.

Dacă cititorul binevoieşte să ne urmeze, vom trece îm­preună cu el strâmtoarea aceea, mai furtunoasă decât Europa, care desparte Calais de Dover; vom străbate câmpia verde şi îmbelşugată, udată de mii de pârâiaşe, ce înconjoară Charing, Maidstone şi zeci de alte oraşe, unele mai pitoreşti decât altele, şi vom ajunge, în sfârşit, la Londra. De acolo, aidoma unor copoi porniţi pe urmele vânatului, după ce vom fi aflat că Raoul a făcut un prim popas la White-Hall şi un al doilea la Saint-James, după ce vom fi aflat că a fost primit de Monck şi introdus în cea mai aleasă societate de la curtea lui Carol al II-lea, vom goni mai departe după el, până la una din reşedinţele de vară ale lui Carol al II-lea, în apro­pierea oraşului Kingston, la Hampton-Court, scăldată de apele Tamisei. Fluviul nu e încă, în această parte, trufaşa cale care târăşte zilnic pe ea o jumătate de milion de călători şi-şi învolburează apele negre ca ale Cocytului, spunând: "Şi eu sunt marea". Nu, aici nu e decât un râu liniştit, cu undele verzi şi cu malurile acoperite de muşchi, cu largi coturi de apă în care se oglindesc sălcii şi fagi, şi pe care se văd doar câteva bărci uscate de soare ce lâncezesc ici şi colo în mijlocul stufă­rişului, în câte un zăvoi de arini şi de miozotis. Priveliştile se întind de jur împrejur liniştite şi bogate; casa de cărămidă străpunge cu hornurile ei, din care iese un fum albăstrui, o platoşă groasă de pomişori cu frunze verzi şi bobiţe roşii: copilul, îmbrăcat într-o bluză stacojie, apare şi dispare prin ierburile înalte, ca o floare de mac ce se mişcă în bătaia vântului. Berbecii mari, albi, rumegă cu ochii închişi la umbra plopilor pitici, şi, din loc în loc, pescăruşul, cu penajul de aur şi smarald, aleargă ca o minge vrăjită pe deasupra apei şi zvântură cu neastâmpărul său undiţa semenului omenesc, pescarul, care pândeşte, aşezat pe marginea luntrii, linul şi lostriţa.

Deasupra acestui paradis, alcătuit din umbră deasă şi din lumină blândă, se înalţă clădirea de la Hampton-Court, zi­dită de Wolsey, loc de odihnă pe care orgoliosul cardinal îl întocmise ca să fie râvnit chiar şi de un rege şi pe care a fost silit, ca un curtean fricos ce era, să i-l dea stăpânului său, Henric al VlII-lea, care-şi încruntase sprânceana de invidie şi de lăcomie de îndată ce dăduse cu ochii de noul castel. Hampton-Court, cu zidurile sale de cărămidă, cu fe­restrele sale mari, cu frumoasele lui garduri de fier, Hampton-Court, cu miile sale de turnuleţe şi clopotniţe bizare, cu terase discrete şi cu fântâni interioare asemenea celor de la Alhambra, Hampton-Court e leagănul trandafirilor, al iasomiei şi al clematitelor. E bucuria ochilor şi a mirosului, e cadrul cel mai fermecător al tabloului de dragoste pe care-l desfăşura aici Carol al II-lea, printre voluptuoasele picturi ale lui Tizian, Pordenone şi Van Dyck, el care păstra în galeria sa portretul lui Carol I, regele martir, iar în ta­petele de lemn găurile gloanţelor puritane trase de soldaţii lui Cromwell, la 24 august 1648, atunci când îl aduseseră pe Carol I ca prizonier la Hampton-Court.

Aici îşi stabilise curtea sa acest rege pururi beat de plă­ceri, acest rege poet prin dorinţele lui, acest nenorocit de odinioară, care îşi plătea cu o zi de voluptate fiecare minut scurs altădată în deznădejde şi mizerie. Dar nu iarba moale de la Hampton-Court, atât de moale încât credeai că păşeşti pe covoare de catifea, nu brazdele de flori dese ce învăluiau trunchiul fiecărui arbore şi formau culcuşuri pentru tranda­firii înalţi de douăzeci de picioare ce se răspândeau în văz­duh ca nişte jerbe de foc, nu teii uriaşi ale căror crengi se plecau până la pământ ca ramurile unor sălcii şi ascundeau sub umbra sau mai degrabă sub pletele lor bogate orice iu­bire şi orice reverie, nu acestea erau frumuseţile pe care le îndrăgea Carol al II-!ea în superbul lui palat de la Hampton-Court. Poate îi plăceau mai cu deosebire lacurile acelea roşcate, asemenea undelor Mării Caspice, cu suprafeţele lor întinse, încreţite de un vântişor răcoros, vălurile ca părul Cleopatrei, apele acelea acoperite cu frunze late şi cu nu­feri albi, ale căror flori vânjoase se întredeschid pentru a lăsa să se vadă cum germinează înăuntru ouşorul de aur sclipitor în adâncul învelişului lăptos, apele acelea misterioase şi pline de şoapte, pe deasupra cărora plutesc lebede negre şi răţuşte lacome, cu pieptul îmbrăcat într-un pufuşor de mă­tase, ce vânează pururi musculiţele aninate pe firişoare de stânjenei sau brotăceii ascunşi sub perdeaua de lintiţă verde. Poate că-i plăceau, de asemenea, brusturii stufoşi, cu frunzi­şul lor bălţat, punţile zâmbitoare întinse peste canaluri, ciu­tele ce smulgeau iarba pe aleile nesfârşite şi codobaturile ce săreau în zboruri scurte pe marginea tufişurilor şi a pâlcuri­lor de trifoi. Fiindcă erau de toate în parcul de la Hampton-Court; erau, mai ales, tufe întregi de trandafiri albi ce se ridicau de-a lungul spalierelor pentru a-şi înclina apoi către pământ neaua lor mirositoare; şi mai ales erau acolo sico­mori bătrâni, cu trunchiuri îmbrăcate în verdeaţă, ce-şi îngropau rădăcinile într-o poetică şi bogată holdă de ierburi. Dar nu, ceea ce-i plăcea mai mult lui Carol al II-lea în parcul de la Hampton-Court erau umbrele îmbietoare ce se lăsau după-amiaza de-a lungul teraselor, atunci când, ca şi Ludovic al XIV-lea, punea să li se zugrăvească frumuseţea în marele său cabinet, graţie unuia din cele mai destoinice peneluri ale epocii sale, peneluri ce ştiau să aştearnă pe pânză o rază scăpată din atâţia ochi fermecaţi de dulcea licoare a iubirii.