Victoria D



Yüklə 0,94 Mb.
səhifə2/10
tarix29.07.2018
ölçüsü0,94 Mb.
#62438
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10
Gelu devine un alt om

În acest răstimp, Matei era cu gândul la Cecilia, atitudine luată în zeflemea de prietenul său.

—Măi, ţi-am spus să nu te mai gândeşti la ea.

—Nu pot, Gelule, nu pot. Ştii ce-am făcut zilele astea?

—Ce naiba ai mai făcut?

—Mi-am găsit drum spre gară cu nădejdea că poate vreun tren o va aduce.

—Ha! Ha! Ha! Eşti nebun de-a binelea.

—Zău, sincer îşi spun.

—Eu nu mi-aş bate capul cu aşa ceva.

—Tu eşti o altă fire, un noncomformist.

Într-adevăr,Gelu dăduse multă bătaie de cap părinţilor şi în special mamei care îl iubea nespus de mult. Mai avea o soră pe care mamă-sa o iubea deopotrivă, dar pe el, fiind băiat, îl vedea cu alţi ochi, considerându-l deja un fel de sprijin al casei. Cât a fost mic, a mers cum a mers, când a crescut, a devenit un libertin fără remediu.

Mereu se necăjea mama sa, Tatiana Busuioc, directoarea fabricii de pâine din localitate. Fiind cunoscută, dirigintele anului I de la liceul agricol în care intrase fiul ei, o ţinea la curent cu toate abaterile lui Gelu.

—Doamna Busuioc, Gelu a venit nepregătit la geografie. Domnul profesor mi-a spus că a motivat că nu are manual.

—Cum să nu aibă? Când mi-a spus de manualul de geografie, ca şi de altele, i-am dat bani să-şi cumpere.

—Să ştiţi că nu are manual.

În ziua aceea l-a certat urât.

—Unde îţi este cartea de geografie?

—În geantă.

—S-o văd.

Gelu o căuta deşi ştia că nu există, doar, doar s-o lăsa mamă-sa păgubaşă.

—Hai, hai, s-o văd.

Treaba fiind serioasă, i-a spus că a împrumutat-o unui coleg

—Ce coleg?

—Nu-l ştii tu.

—Spune-mi, ce coleg?

—Nereuşind nici cu această minciună, Gelu trebuia să recunoască tristul adevăr că nu şi-a cumpărat-o.

—Ce-ai făcut cu banii?

—I-am cheltuit.

—Pe ce?

—Pe cornuri, pe suc.



—Atâţia bani într-o zi?

—Nu numai într-o zi, în mai multe zile.

—Nu îţi dau zilnic bani pentru gustare şi pentru suc?

—Nu-mi ajung.

—Dar ce vrei, Gelule, să-ţi dau milioane? Am să-i spun şi tatălui tău.

Gelu îi minţea cu neruşinare pe părinţi, pe colegi şi pe profesori, pe toată lumea. Probabil avea boala mitomaniei.

Când doamna Busuioc se întâlnea cu cadrele didactice care predau la clasa lui avea ce auzi.

—Doamnă, Gelu nu-şi face lucrările la română. Să vă uitaţi în caietul lui şi veţi vedea că nu a scris nimic. Dacă procedează tot aşa nu pot să-l promovez. Va rămâne corigent.

—Doamnă profesoară, nu ştiu ce să mai fac, că de când a intrat la liceu numai lucruri rele aud despre el.

—Să-l supravegheze şi domnul Busuioc, că fiind bărbat este mai autoritar.

—Soţul meu nu se prea ocupă de el.

—Păcat!


Profesorul de matematică o suna deseori la telefon s-o anunţe că lipseşte de la ore. Pe domnul Busuioc nu-l prea găsea la telefon şi chiar dacă-l găsea, era plecat pe teren şi mereu îi spunea s-o sune pe nevastă-sa că ea se ocupa mai îndeaproape de Gelu.

Când absenţele se adunau, n-avea nicio treabă; tot Tatiana Busuioc umbla să i le motiveze pentru a nu fi exmatriculat.

—Câtă nesimţire, măi băiatule, după ce că chiuleşti de la ore, nici nu-ţi pasă că trebuie să prezinţi motivarea la şcoală. Cuvintele mamei îl lăsau indiferent.

Pe lângă nepăsarea faţă de învăţătură, pe lângă chiulul de la ore, când a trecut în anul II, a deprins năravul fumatului şi a băuturii. Pentru că părinţii nu-i dădeau bani de ţigări, sfătuindu-l să nu fumeze, cu atât mai puţin pentru alcool, Gelu a început să ia când de la unul când de la altul fără să spună. Acest lucru a dus la certuri şi la scandaluri între părinţii lui, suspectându-se unul pe celălalt de dispariţia banilor, aducându-i până în pragul divorţului.

Pentru că Tatiana îl iubea chiar dacă era aşa şi căuta să fie de partea lui în orice situaţie, Simion o certa.

—Nu-i mai sufla în borş. Dacă nu-i place cartea, să meargă la lopată.

—Măi omule, n-ar fi ruşine, că suntem şi noi cineva în oraş, ca fiul nostru să rămână un neisprăvit.

—Dacă asta vrea, asta să aibă.

—Cum poţi să spui aşa? Nu vezi că toţi părinţii se zbat să facă din copiii lor oameni?

—Ce să fac eu? Să merg la şcoală în locul lui? Nu vezi că nu-şi vede de carte, se înhăitează cu toţi vagabonzii. Nu are un prieten de Doamne ajută. I-am spus să umble cu Vlăduţ, cu Miron colegii lui, băieţi de treabă, el merge cu al lui Pavelescu, un nărod şi jumătate, care s-a lăsat de şcoală ca să hoinărească pe străzi.

De fapt, Gelu avea un lipici la băieţii fără nicio noimă, de nemaipomenit. Intra în tot felul de anturaje rele şi în încurcături din care nu putea ieşi decât cu ajutorul părinţilor, al mamei în special, că tatăl nu se ocupa de el. Împrumuta bani pe care nu-i putea achita decât dacă îi dădea doamna Tatiana, pe care o implora să-l ajute.

—Te rog, mamă, să-mi dai 400.000 de lei că am datorie la un băiat, a rugatoo într-o zi.

—De ce i-ai împrumutat?

—Am avut nevoie de ei.

—Pentru ţigări?

—Şi pentru asta.

—Nu-ţi dau eu zilnic bani de buzunar? De ce tot împrumuţi ca apoi să-mi ceri mie să-ţi achit datoriile? Ce faci cu atâţia bani, băiatule? Ţi-ai vândut cele două telemobile pe care ţi le-am cumpărat, îţi vinzi din haine. Ţi-am spus ca să-mi ceri mie când ai nevoie de ceva, nu să împrumuţi. De ce nu mă asculţi?

În comercializări nefavorabile lui, era as. Îşi vindea articole de îmbrăcăminte pe te miri ce, dădea bani cu împrumut şi nu-i mai vedea, cumpăra diferite obiecte de proastă calitate, dar care îţi luau ochii la prima vedere, cu bani al căror preţ nu-l meritau, pierdea în prostie uitându-şi lucrurile pe unde emergea. Într-un cuvânt, era un dezastru. Biata mamă-sa nu ştia ce să mai facă. Nu era zi în care să nu-i facă vreo „bucurie”.

Odată a împrumutat de la o ţigancă tânără, de vârsta lui, pe care o cunoştea din anturajele deochiate 800000 de lei. Mama fetei, care a prins de veste, i-a cerut buletinul ca garanţie pentru achitarea sumei. I-a înapoiat el cu ţârâita, cum a putut, cerând de la mamă-sa pentru una, pentru alta, şi din alocaţia pe care şi-o ridica şi când i-a cerut buletinul ţigăncii, aceasta n-a mai voit să i-l dea spunând că mai are de plătit încă 400000 de lei pentru că l-a aşteptat multă vreme. Era motivul spus de ea, dar urmărea să folosească buletinul băiatului în scopuri dubioase.

Doamna Tatiana Busuioc, după spusele lui Gelu, şi-a cam dat seama de adevăratul motiv şi împreună cu el a mers în familia ţiganilor şi cu chiu cu vai a putut să scoată buletinul, ameninţându-i cu reclamaţie la poliţie. Pe drum, înfuriată, doamna Tatiana i-a tras câteva palme cât era de mare.

—Nu ştiu cum poţi să fii atât de prost. Să te încurci cu toţi nenorociţii, să mă bagi în toate belele ca să mă faci de ruşine. Cum ai putut să-ţi dai buletinul? Ştii că nu ai voie să-l înstrăinezi? Ştii sau nu ştii?

—Ştiu.


—Atunci?

—Am crezut că mi-l dă înapoi.

—Te-ncrezi în asemenea oameni, prostule? Degeaba eşti mare că nu-ţi mai vine mintea la cap.

Cu toate aceste necazuri pe care i le făcea, doamna Tatiana îl iubea foarte mult, ca orice mamă care simte dragoste pentru copiii ei. A fost mereu alături de el, făcând multe sacrificii. Dacă vedea în vreo vitrină o pereche de pantofi frumoşi pe care şi i-ar fi dorit, renunţa să şi-i cumpere ca să-i cumpere lui Gelu, de exemplu, o giacă, chiar dacă ştia că n-o va purta multă vreme vânzând-o sau împrumutând-o cuiva.

Îşi dorea să plece în concediu, cu soţul, la mare sau la munte, dar le dădea întâietate Aurorei şi lui Gelu.

—Câte năzbâtii face Gelu n-ar mai trebui să meargă la mare, era de părere Aurora.

—Poate i-o mai veni mintea la loc.

—Mamă, îi faci toate poftele şi el cu ce te mulţumeşte? Nici nu învaţă, nici nu se poartă frumos, că de aceea nici fetele nu-l agreează.

—Exact, Aurora, el nu are nicio prietenă.

—Ce prietenă să aibă, mamă! O fi proastă fata care se va uita la el.

—Mă gândesc că dacă şi-ar găsi vreo fată s-ar mai schimba, mai ales dacă ar fi o fată cuminte, s-ar da după ea.

—Mai văzuşi! Ce calităţi are ca s-o atragă?

—Ei, nu mai spune şi tu aşa. Ai văzut cât de meticulos este la curăţenie. Atunci când face ordine în casă te întrece pe tine, cu toate că eşti fată.

—Numai că n-o prea face, decât foarte rar.

—Rar şi bine.

—Dumneata, îi ţii parte, mamă!

—Ai văzut, când te ajută la matematică ce bine se descurcă şi te face să înţelegi.

—Nu zic nu, că are cap, dar nu şi-l foloseşte. Dacă ar învăţa, dacă n-ar chiuli, dacă s-ar purta frumos, ar fi printre primii din clasă.

—Of, of, undeii minte multă e şi prostie multă, aşa cum se spune, se întrista Tatiana.

Cei patru ani de liceu au fost un adevărat calvar pentru ea. Aproape zilnic era stresată de telefoane, informaţii, cerinţe, critici. I se comunica absentarea de la şcoală a lui Gelu, notele mici obţinute, ameninţarea cu corigenţe abaterile de la alte reguli ale disciplinei şcolare, ca nerespectarea uniformei, întârzieri, frecventarea barurilor.

Pe de altă parte trebuia să plătească o grămadă de bani pentru achitarea împrumuturilor făcute de Gelu de la diferite persoane, pentru orele de pregătire mai la toate obiectele, ca într-un fel să-l determine să înveţe, ca să nu rămână repetent. Cu toate acestea a avut parte şi de corigenţe şi de ameninţări cu repetenţia, ceea ce a sporit stresul Tatianei. Ca şi când toate acestea n-ar fi fost de ajuns, părinţii au fost chemaţi la poliţie pentru o încurcătură în care intrase Gelu datorită anturajelor sale. Faptul acesta a pus capac la toate. Tatăl i-a tras o bătaie bună şi a încetat să mai comunice cu el. Aurora îl lua în zeflemea. Doar Tatiana continua să-i fie aproape, îndurerată că n-a putut să se bucure şi ea de un băiat bun. Se gândea la atâţia băieţi cuminţi pe care îi dădea adesea ca exemplu.

—De ce nu poţi fi şi tu ca Laurenţiu a lui Stamate care nu absentează de la ore?

—Că tare deştept este, că are numai note de cinci.

—Dar tu că chiuleşti, ce note ai?

—În tot cazul mai mari decât el.

—Vezi, Gelule, dacă n-ai absenta şi ai învăţa, ai fi printre primii din clasă.

—Ce-aş câştiga? Să stau să tocesc, să nu mă joc pe calculator, să nu merg la discotecă, să nu ies în oraş, să-nvăţ, să-nvăţ şi iar să-nvăţ.

—Nimeni nu zice să stai numai cu nasul în carte, dar nici ca tine să nu pui mâna pe ea.

L-a dus mamă-sa cu chiu cu vai până în clasa a-XII-a şi se simţea oarecum uşurată la gândul că de la cei optsprezece ani s-o mai fi maturizat, s-o gândi şi el ce vrea să facă în viaţă, însă n-a fost aşa. Tot mai multe griji i-a făcut, pe care le-a răbdat luptând pentru a-l şti cu liceul terminat. Îşi spunea în gând: ”De mi-ar ieşi ochii, fac totul ca să-l văd cu liceul terminat şi bacalaureatul luat”.

Pe lângă faptul că el nu se schimbase în bine, cum spera Tatiana, se îndrăgosteşte de o fetişcană, elevă şi ea, ceea ce-l debusolează complet. Până acum n-avusese timp de fete. Acum găsise cel mai nepotrivit moment, când avea în faţă examenul de bacalaureat, plus înscrierea într-o formă superioară de învăţământ. Nu se orientase înspre ce va merge. Dacă îl întrebai, nu aveai ce să alegi.

—Ce profesie ţi-ar plăcea, Gelule, tatona Tatiana.

—Cea mai profitabilă.

—Bănoasă deci.

—Sigur!


—Anume?

—Mai am timp să mă gândesc.

—Ce timp mai ai când bacalaureatul bate la uşă.

Dacă nu iau bacalaureatul, degeaba mă gândesc acum.

—Te gândeşti să nu iei bacalaureatul?

—Eu ştiu!

—Îţi strică să gândeşti în perspectivă? Sunt băieţi care din anul I de liceu s-au preocupat pentru ce profesie să se pregătească. Ai colegi care şi-au procurat din timp temele pentru concursul de admitere în învăţământul superior şi învaţă serios.

—Acum vrei să învăţ pentru admitere în facultate când trebuie să învăţ pentru bacalaureat.

—Tu nu înveţi nici pentru bacalaureat, că mai mult te plimbi.

Cu multă greutate Gelu a luat bacalaureatul, spre bucuria familiei şi în special a Tatianei, care făcuse atâtea sacrificii. Trecuse acest hop. Urma înscrierea la facultate.

În anul acela, înscrierile se făceau şi pe bază de examen şi pe bază de dosar. Cum Gelu nu era nici în ultimul ceas unde să se înscrie, a depus dosare la mai multe facultăţi, în diferite oraşe. Tatiana, din dorinţa de a-l vedea student, a avut ce cheltui deplasându-se, împreună cu el, în acele oraşe, la acele facultăţi, plătind taxe de înscriere. Se aşteptau rezultatele. Urmărind pe internet, la datele fixate, publicarea lor, au constatat că Gelu intrase la Îmbunătăţiri funciare şi ingineria mediului la Cluj şi la Facultatea de Zootehnie din Iaşi. Optează pentru ultima.

Cea mai fericită femeie era acum Tatiana. Visul la care aspirase timp de patru ani, alimentat de iubirea pentru băiatul ei, se împlinise. Nu mai contau toate necazurile pe care le avusese, toate certurile, criticile primite, tot stresul, durerea sufletească, fiindcă lucrurile nu mergeau aşa cum dorea ea, divorţul care era gata, gata să aibă loc, toate erau uitate acum şi şterse de bucuria cea mare, prilejuită de acest eveniment. Cunoscuţii o felicitau atât pe ea cât şi pe Gelu care se simţea şi el mândru.

Tatiana a mers cu Gelu la Iaşi, l-a înscris la facultate, el a primit legitimaţia de student, s-a plătit prima rată a taxei de vreo câteva milioane, a obţinut un loc în cămin. Din iubire pentru fiul ei, Tatiana a făcut tot ceea ce era de făcut la început de an şi a făcut cu tot dragul, motivată de noua situaţie a lui Gelu care acum era student. I-a cumpărat lenjerie nouă de pat, de corp, articole de îmbrăcăminte, împreună cu părinţii celorlalţi studenţi din cameră a organizat văruirea camerei şi amenajarea ei în modul cel mai util şi mai plăcut. După toate aceste demersuri, s-a întors acasă foarte bucuroasă.

Bucuria a fost însă de scurtă durată. După o săptămână de la deschiderea anului universitar, părinţii s-au pomenit cu Gelu acasă. Tatiana a primit această veste de la Aurora, când s-a întors de la serviciu.

—Mamă, Gelu este acasă.

—Cum acasă?

—A venit de la Iaşi.

Îngrijorată, a intrat în timp ce Gelu a întâmpinat-o:

—Săru’ mâna, mamă!

—Bună, ce-i cu tine?

—Săptămâna aceasta nu facem cursuri.

—De ce?


—Se face numai laborator şi nu este obligatoriu; ştii cum este la început, până se organizează toate activităţile. Toţi am plecat acasă.

—Hm!?… Nu-mi explic cum vine treaba asta; să plecaţi acasă când deja au început cursurile. Trebuia să stai acolo ca să nu mai cheltui bani cu drumul.

—Să stau singur în cămin când toţi au plecat?

La sfârşitul săptămânii, Tatiana l-a trimis la iaşi, interzicându-i să mai vină acasă.

—Orice s-ar întâmpla stai acolo. Dacă aveţi nişte zile libere, îţi găseşti de lucru. Înveţi, când veţi intra din plin în studiu, faci ordine în cameră împreună cu ceilalţi colegi, vizitezi oraşul că şi aşa nu-l cunoşti. Câte nu poţi face, numai să vrei. Am să ţin în permanenţă legătura cu tine prin telefon. Mai ai telefonul?

—Cum să nu-l am? Uite-l, i-l arată mamei, scoţându-l din buzunar.

—Ar fi fost culmea să-l fi vândut şi pe acesta. După înapoierea lui Gelu la cursuri, Tatiana s-a ţinut de cuvânt şi-l suna la telefon.

Într-una din convorbiri l-a întrebat:

—Ce faci Gelule?

—Nu prea bine.

—De ce? era îngrijorată Tatiana

—Iarăşi suntem liberi şi băieţii au plecat acasă, iar eu am rămas singur în cameră.

—Săracu’ de tine, i-a răspuns cu părere de rău Tatiana. Du-te şi tu prin Copou, plimbă-te, mergi la o cofetărie ca să-ţi treacă timpul şi nu fi trist, Gelule! Te pupă mama!

—Săru’ mâna.

Nu i-a fost totuna Tatianei, gândindu-se la singurătatea fiului ei şi compătimindu-l oarecum, ca după câteva ore, mergând după cumpărături, o vecină s-o întâlnească şi să-i spună:

—Doamnă Busuioc, Gelu nu este la facultate?

—Este. De ce mă întrebaţi?

—I-am văzut azi prin oraş cu o fată.

—Azi?

—Da, azi.



—Pe la ce oră?

—Cred că pe la vreo unsprezece.

—Nu se poate! L-aţi confundat! i-a răspuns Tatiana foarte mirată ştiind că îl sunase cam pe la vreo zece. Nu avea cum să ajungă într-o oră în oraş s-a gândit ea.

În aceeaşi zi, i-a mai fost confirmată prezenţa lui Gelu în oraş şi de alte persoane. Şi-a dat seama imediat că el o minţise la telefon, că era singur în cămin la Iaşi. S-a înfuriat, l-a sunt din nou şi fără să-i mai dea posibilitatea de a minţi l-a chemat acasă.

—Ştiu că eşti în oraş, că m-ai minţit la telefon. Să-ţi fie ruşine. Te rog să vii imediat acasă!

Când Gelu a sosit acasă, erau toţi. Prima care l-a luat în primire a fost Aurora.

—Te plimbi, studentule, te plimbi.

A intervenit Tatiana.

—De ce m-ai minţit la telefon, Gelule?

—Ca să nu te superi că am venit acasă.

—Dar nici n-ai venit la noi, tu te-ai dus la fata aia. Nu te-ai gândit că tot vom afla cum de fapt s-a şi întâmplat.

Nici Simion nu l-a iertat.

—Măi, băiete! S-au făcut atâtea eforturi pentru tine. Numai mamă-ta câte sacrificii a făcut pentru că te iubeşte foarte mult, cum fiecare mamă îşi iubeşte copilul, dorind să te vadă la bine şi tu dai cu piciorul la tot? Ce vrei să faci? Să rămâi un neisprăvit să te înhăitezi cu toţi derbedeii ca şi până acum?

Ultimele cuvinte ale tatălui l-au înfuriat şi Gelu a replicat:

—Sunt major. Vă rog să nu vă mai băgaţi în viaţa mea. Nu vreau să mai merg la facultate. M-am dus că voi aţi insistat.

—Ce vei face atunci? a fost curios să afle Simion.

—Voi munci, mi-am şi găsit unde. Ca să nu mă mai bateţi la cap, voi închiria o garsonieră şi mă voi descurca singur.

—Cu câteva milioane câte vei primi lunar crezi că vei putea plăti chiria, întreţinerea, mâncarea, îmbrăcămintea plus şi grija faţă de fata aia cu care stai, care a contribuit foarte mult la hotărârea pe care ai luat-o, fapt care te va costa mult.

—Este treaba mea.

—Buuun, Gelule, dacă tu preferi să munceşti din greu înglodându-te în griji de-acum, în loc să-ţi fi petrecut tinereţea, câţiva ani printre tineri de vârsta ta, fără atâtea îndatoriri decât aceea de a învăţa, care nu era o povară, atunci munceşte! Mâine, poimâine, fata cu care eşti tu te va lăsa. I se va lumina mintea, va face poate o facultate şi nu se va mai uita la tine, un nimeni. Dacă ai fi mers pe drumul ales de noi, cunoşteai alte fete mult mai bune, îţi făceai un viitor promiţător, aşa vei rămâne la munca de jos, să trăieşti de azi pe mâine. Să ştii însă că noi nu te vom mai sprijini. Aşa cum ai spus, eşti matur, descurcă-te singur, a încheiat pledoaria Tatiana cu lacrimi în ochi.

Aceasta a fost cea mai mare lovitură pentru familia Busuioc, în special pentru Tatiana care luptase din răsputeri să-l ducă pe drumul cel bun pe care el n-a voit să meargă. Aşa cum se obişnuieşte în practica de toate zilele, te doare când nu ţi se oferă o posibilitate, însă mai mult te doare când tu oferi o posibilitate cuiva şi îţi este respinsă de acel cineva, mai ales când acel cineva îţi este o persoană dragă. Această senzaţie de amărăciune dureroasă o avea Tatiana.

În această situaţie, abia acum va înţelege Gelu ce înseamnă să te descurci singur. S-a angajat, ca să nu se facă de ruşine, într-un alt oraş la o firmă de construcţii. Munca era grea. Lucra de dimineaţă până seara, dar lucra că nu avea încotro. Cu timpul, a uitat şi de iubita lui. Şi-a adunat bănuţ cu bănuţ. Nu-i mai dădea mâna să-i risipească că nu mai era mamă-sa căreia să-i ceară.

Când şi-a adunat o sumă frumuşică, a plecat cu contract, la muncă, mai întâi în Italia, apoi în Spania. A muncit câţiva ani, câştigând bine, s-a întors în ţară, şi-a întemeiat mai întâi o crescătorie de porci, după un timp un abator şi o mică întreprindere de prelucrare a cărnii. Gelu era alt om. Toate năravurile şi le lăsase în urmă. Lucra mult ca să producă mult. Se lăsase de minciuni, de risipă, că în afaceri cu asemenea năravuri dai faliment.

De multe ori Matei îi spunea:

—Gelule, acuma ai pâinea şi cuţitul.

—De ce spui asta?

—Păi mama-ta e cu fabrica de pâine, tu eşti cu cuţitul la porcăreaţă şi la celelalte. Nu am dreptate?

—Cât s-a mai necăjit şi mamă-mea din cauza mea, că de aceea m-am şi ambiţionat să arăt că dacă vreau să fac ceva, pot să fac.

—Acuma este şi ea mulţumită.

—Cum să nu fie când îi geme frigiderul şi congelatorul de cărneturi. Ce să fac, eram şi eu prost pe atunci.

—Bine că recunoşti, că erai dezastru.

—Greutăţile întotdeauna te disciplinează. Câte n-am întâmpinat eu în străinătate, dar nu m-am dat bătut. Prea mult te-a iubit doamna Tatiana, că dacă nu-ţi făcea toate voile, n-ai fi fost atât de nărăvaş.

—Dacă nu m-ar fi iubit atât de mult nici liceul nu l-aş fi terminat. Având liceul la bază, am putut urma şi cursuri de specializare privind industria cărnii.

—Ai studiat marketingul din cadrul Universităţii “Spiru Haret”. De ce te-ai înscris la această Universitate cu învăţământ la distanţă.

—Fiindcă mi-a fost convenabil. Am putut să-mi văd şi de afacere şi să şi studiez, fără să fiu obligat să merg zi de zi la cursuri.

—Ceea ce ţie nu ţi-a plăcut niciodată.

—Cam aşa este.

—Ţi-ai ales marketingul că-ţi era de folos în afacere, nu?

—M-a pregătit în a cunoaşte ceea ce trebuia să fac în dezvoltarea unităţii pe care o am de industrializarea cărnii. Multe din cele învăţate, le-am aplicat şi nu pot să mă plâng că nu merg bine.

—Frumos, Gelule, te las, mai vorbim noi.

—Tu ce faci mâine?

—Măi, trebuie să merg la tribunal că sunt citat la un proces.

—Ce naiba ai mai făcut?

—N-am făcut nimic, dar s-a întâmplat să asist la scandalul dintre Iorgovici - magazionerul de la internatul liceului şi Pandelescu- contabilul de la bancă.

—De ce s-au luat la harţă?

—Gelule, dragă, nu mă întreba nimic, că nu ştiu. Am trecut pe lângă ei pe când se certau, se înjurau, chiar se îmbrânceau. Contabilul m-a zărit şi m-a pus martor. Chiar m-a şi atenţionat că va face lucrul acesta.

—Şi de care parte eşti?

—Nu sunt de partea nimănui. Îi dau în mă-sa. Am să spun doar ce-am văzut, dar trebuie să mă prezint la proces, că am primit citaţie.

—Baftă!

—Ei, baftă! Numai pe la procese nu mai fusesem. De ce m-ai întrebat ce fac mâine?



—Voiam să ieşim undeva după ce terminăm serviciul.

—S-a făcut, că doar n-oi sta la tribunal toată ziua.

—Salut!

—Salut! Ne vedem mâine.


Matei cunoaşte marea iubire
Acel mâine a fost una dintre cele mai importante zile ale lui Matei. S-a prezentat la tribunal, s-a uitat pe listă şi a văzut că procesul la care era martor era programat printre ultimele. A aşteptat că nu avea ce face. când a fost strigat în sala de judecată s-a prezentat, a depus şi jurământul şi avocatul apărării s-a îndreptat spre el să-i pună întrebări. Doi ochi frumoşi, albaştri, îl priveau miraţi sporind aceeaşi mirare în privirea lui.

—Cecilia! i-a şoptit, copleşit de o profundă emoţie.

—Băiatul din parc de astă-toamnă!? A exclamat Cecilia, această întâlnire neaşteptată inundându-i chipul de lumină şi făcând-o să râdă uşor.

Judecătorul observând, i-a atras atenţia:

—Domnişoară avocată, păstraţi seriozitatea, vă rog! Suntem într-o sală de judecată.

—Vă rog să mă scuzaţi, a devenit gravă Cecilia, continuând cu întrebările ce trebuiau puse lui Matei.

S-au străduit enorm, şi unul şi celălalt, să ducă la capăt interogatoriul, dar ce-a fost în sufletul lor numai ei ştiu.

Lui Matei nu-i venea să creadă că în sfârşit a întâlnit fata pe care o purta în inimă şi-n gând de atâtea luni de zile. Cecilia chiar dacă nu i-a stat mintea la Matei, a simţit o deosebită bucurie că l-a revăzut pe băiatul din parc, amintindu-şi cum l-a cunoscut, că de aceea nu s-a putut stăpâni ca să nu râdă, dând ocazie judecătorului să-i facă observaţie.

După ce a fost interogat şi a ieşit din sală, Matei s-a dus ţintă la maşină, a urcat şi s-a îndreptat spre florărie. A comandat un splendid buchet de trandafiri roşii şi a scris pe cartea de vizită următoarele: „Pentru tine, pentru că te-am reîntâlnit după atâtea luni de zile răstimp în care te-am simţit mereu aproape.

Cu stimă, Băiatul din parc.”

A ţinut să se semneze cu cuvintele Ceciliei.

Văzându-l cât de emoţionat scria, fetele de la florărie au observat:

—Trebuie să fiţi tare îndrăgostit de fata căreia îi trimiteţi acest buchet.

—N-am văzut-o din toamnă şi atunci doar pentru câteva momente.

—Deci n-aţi mai ţinut legătura.

—Nu! A fost ca o cometă care a strălucit atunci pentru mine şi pe care am revăzut-o abia azi.

—E dragoste la prima vedere. Nu degeaba se spune că uneori poate fi cea mai puternică.

—Aveţi dreptate.

Ajuns la tribunal, a coborât din maşină, a luat buchetul, dar când să pornească, s-a gândit: „Cu flori mergi la şcoală, la spital, la zile festive, dar la tribunal?!? Oare nu sunt caraghios? Ce-o fi o fi. Şi-a luat inima în dinţi şi intrând în clădirea tribunalului a zărit femeia de serviciu pe care a întrebat-o.

—Unde o pot găsi pe domnişoara avocat Cecilia şi nu mai ştiu cum o cheamă.

—Domnişoara Cecilia Sătmăreanu?

—Da.


—Este în sala de judecată.

—Când iese?

—Are multe procese astăzi. Dacă vreţi s-o aşteptaţi, poftiţi la dânsa în birou, dar veţi aştepta mult.

—Vă rog să-mi arătaţi biroul dumneaei.

Matei a fost condus într-o sală mare, cu mai multe birouri ale mai multor avocaţi. Femeia de serviciu i-a arătat biroul Ceciliei şi l-a invitat să ia loc pe scaun până vine ea.

Matei s-a aşezat, punând buchetul într-un vas cu apă pe care, amabilă fiind, i l-a adus femeia de serviciu, spunându-i:

—E păcat să se ofilească aceşti minunaţi trandafiri. I-aţi adus domnişoarei Cecilia?

—Da, dânsei.

—Se va bucura mult, că-i plac mult florile.

Stând pe scaunul ei, la biroul ei, o simţea atât de aproape şi gândurile îi zburau la ce va fi de-acum încolo privind sentimentele lor. Din această visare l-a trezit telefonul lui Gelu.

—Ce faci Matei? Nu vii să ieşim undeva, cum am vorbit ieri.

—Gelule dragă, nu te supăra. Nu pot veni. Sunt tot la tribunal.

—Atât de mult durează?

—Am depus mărturia, dar nu pot să plec. Nu-ţi închipui ce fericit sunt!

—Ce a dat peste tine?

—M-am întâlnit cu Cecilia.

—Serios?

—E avocată aici.

—Nu mai spune!

—Şi?


—I-am cumpărat nişte trandafiri ca să-i ofer ei, dar are multe procese şi nu ştiu când va ieşi din sala de judecată.

—Matei, e mai romantic să laşi buchetul la cineva să i-l dea, ca surpriza să fie mai mare, că nu v-aţi văzut de mult, decât să te înfăţişezi ca un copil de grădiniţă care îi oferă flori educatoarei.

—Să ştii că ai dreptate. Am să i-l las pe birou.

—Scrie-i ceva frumos!

—I-am scris deja.

—Eu aşa zic că este mai bine.

După terminarea susţinerii tuturor proceselor din acea zi, Cecilia s-a dus în sala avocaţilor dând semne de oboseală, însă când a zărit trandafirii în vaza de pe biroul ei, mare i-a fost mirarea.

—Sunt ai mei? a întrebat ea.

—Ai tăi, i-au răspuns colegii mai vârstnici, doar nu ai noştri.

Cecilia a scos buchetul din apă ca să-l admire mai bine şi ca parfumul lor s-o relaxeze după o zi de muncă şi tot învârtindu-i a observat plicul lăsat de Matei. Curioasă, a pus buchetul la locul lui şi s-a grăbit să deschidă plicul.

Când a văzut cele scrise, s-a bucurat enorm şi a spus ca pentru ea, zâmbind „băiatul din parc”. Deşi acum îi ştia numele de la interogarea ca martor, pentru ea rămăsese „băiatul din parc” şi aşa îi va spune mereu.

A plecat luându-şi florile şi întâlnindu-se pe coridor cu femeia de serviciu, aceasta a oprit-o veselă, să-i spună:

—Domnişoară Sătmăreanu, ce frumoşi trandafiri aţi primit! Înseamnă că domnul care vi i-a adus vă iubeşte mult. Este atât de frumos, arată foarte bine. s-a aşezat la biroul dumneavoastră şi a voit să vă aştepte, dar i-am spus că aveţi multe procese azi şi a plecat.

—Dumneata i-ai dat vaza ca să pună florile, că nu o ştiam aici?

—Eu i-am dat-o, că-mi părea rău să se ofilească.

Când a ajuns acasă, ai ei au întâmpinat-o:

—Ce trandafiri frumoşi ai primit! Cine ţi i-a dat?

—Un client, a răspuns Cecilia, ascunzând adevărul.

De Elena şi de cascada ei de întrebări nu putea scăpa.

—Înseamnă că a câştigat procesul. Da?

—Hm!

—Vezi a fost recunoscător totuşi, nu-i aşa?



Cum nu primea nici un răspuns, s-a înfuriat:

—Ce naiba, Ceci, de ce nu-mi răspunzi?

Cecilia s-a repezit şi-a strâns-o tare în braţe, cum făcea de atâtea ori, ca s-o determine să înceteze cu întrebările.

—Stai tu, că mi-ai întors mâna.

—Am să ţi-o rup curioaso, i-a răspuns Cecilia, slăbind îmbrăţişarea.

În zilele următoare, Cecilia găsea pe biroul ei câte un trandafir, fie roşu, fie alb, galben, roz, de fiecare dată având o altă culoare şi cu diferite menţiuni pe cartea de vizită ce-l însoţea. Mesaje printre care: „De-aş avea toţi trandafirii din lume i-aş depune la picioarele tale”, „Pentru tine, cu toată afecţiunea”, „Ce bine ar fi de ţi-ar putea spune acest trandafir ce simt eu pentru tine”, erau semnate nu cu numele Matei ci cu numele Băiatul din parc.

—Cine-i domnul cate te-asaltează cu flori? o întrebau colegii.

—Un băiat pe care l-am cunoscut astă-toamnă într-o situaţie cu totul şi cu totul neobişnuită. De atunci abia zilele acestea l-am revăzut.

—Te iubeşte, te iubeşte.

—Şi este foarte atent, îşi dădeau cu părerea.

Cecilia nu prea era în largul ei nici la serviciu, nici acasă că ai erau şi mai îndreptăţiţi să afle nişte lucruri şi nu-i convenea ca Matei să facă efortul de a-i aduce zilnic trandafiri.

—Azi ai primit un trandafir alb, ieri unul galben. Să vedem mâine ce trandafir primeşti, era curioasă Elena.

—N-aş mai vrea să primesc nimic.

—De ce? A intervenit Silvia, ascultând discuţia fetelor. De aceea eşti tânără ca să te bucuri de viaţă.

—Dacă nu-ţi plac ţie îi iau eu, se oferea Elena.

—Păi şi aşa tu îi aduni, le schimbi apa, bine că nu le cânţi, îi răspundea Cecilia.

—Răutăcioaso. Eu să fiu în locul băiatului ăluia nu ţi-aş da nici măcar o petală, că tu în loc să te bucuri faci pe morocănoasa. Nu, serios Ceci, mi-l prezinţi şi mie?

—Uite, puştoaica ce pretenţii are!

—Hai, spune, mi-l prezinţi?

—Cum să ţi-l prezint că nici eu nu-l cunosc bine.

—Da, nu-l cunoşti, de ce mă minţi?

—Dacă îţi spun, aşa este. L-am văzut în toamnă şi v-am spus atunci în ce împrejurare şi de-abia zilele acestea l-am reîntâlnit.

—Aaa! Este aiuritul acela de care te-ai împiedicat în parc?

—Exact.


He!he!he! ce nostimă poveste de dragoste.

—Da, văzuşi dragoste.

Într-o zi, Matei, nerăbdător să o reîntâlnească pe Cecilia, i-a scris, când i-a lăsat trandafirul: „Te aştept în parcare după orele de serviciu. Doresc neapărat să vorbim. Cu toată afecţiunea, Băiatul din parc”. Pe aceeaşi carte de vizită i-a lăsat numărul telemobilului şi i-a dat unele explicaţii privind culoarea maşinii şi marca, rugând-o pe femeia de serviciu ca s-o anunţe pe Cecilia imediat ce o vede.

Într-o pauză femeia s-a conformat. Cecilia, admirând, ca de fiecare dată, trandafirul primit, a citit cartea de vizită şi dându-şi seama că e prea mult s-o aştepte în parcare, ea neputând să termine cu procesele atât de repede, i-a format numărul de telefon ca să-l anunţe:

—Alo!

—Alo! Da!



—Băiatul din parc?

—El este.

—Sunt Cecilia. Nu te supăra, dar nu mă aştepta azi că azi termin târziu şi e păcat să pierzi atâta timp. Dacă ţii neapărat să ne întâlnim, rămâne pe altă dată.

—Îmi promiţi?

—Sigur! Cred că nu te superi.

—Pe tine să mă supăr? Cum aş putea face acest lucru.

—Bine.Vom ţine legătura.Te voi suna că am numărul tău şi tu de asemenea îl ai pe al meu care se înregistrează acum. Numai bine! la revedere!

—Sărut mâna!

Matei era bucuros că reuşise să mai adauge o cărămidă mică la edificiul marii lui iubiri. Îi cunoştea şi numărul de telefon, acceptase să se şi întâlnească, aştepta ziua cea mare ca să fie cu ea şi să-i spună atâtea şi atâtea câte au trecut prin gândul şi prin inima lui în tot timpul în care nu ştia despre Cecilia nimic, doar că există.

Nu după mult timp, într-o sâmbătă pe când Cecilia se spăla, îi zbârnâie telefonul.

—Telefonul, Ceci, îi strigă Elena.

—Răspunde tu, că sunt udă.

—Alo!

—Alo! Cecilia?



—Nu este Cecilia, răspunde Elena.

—Nu este numărul………? Şi dă numărul de telefon al Ceciliei.

—Ba da, dar ea se spală.

—Cu cine vorbesc?

—Cu Elena, sora ei.

—Spune-i, te rog, că revin.

—Bine.

Mai aflase ceva despre Cecilia, cum că are o soră şi spera că atunci când vor avea ocazia să vorbească va afla mai multe şi-i va cunoaşte şi familia. Sunând-o din nou la telefon, o invită să se întâlnească.



—Sărut mâna, Cecilia! mi-ai promis că ne vom întâlni. Azi este sâmbătă şi nemaifiind ocupată cu serviciul, spune-mi unde locuieşti ca să vin să te iau. La ce oră pot veni?

—Nu mă duc la tribunal şi profitând de aceasta, plec din localitate pentru nişte treburi, îl minte Cecilia ca să-l necăjească.

—Atunci rămâne pe mâine, îi spune Matei cu un regret în glas.

—Nu mă întorc decât luni, continuă jocul Cecilia.

—Dar mi-ai promis, Cecilia! e şi mai trist Matei.

—Iartă—mă, atunci nu ştiam că trebuie să plec.

—Când ne putem întâlni? nu renunţă Matei.

—Azi la oreleeee…24, îl ia în zeflemea Cecilia.

—!?

—Nu spui nimic. Înseamnă că eşti de acord.



—Ştiu că glumeşti, dragă fată, i-a răspuns Matei ca pentru sine.

—Ca să nu mai glumesc ne întâlnim peste o oră la cofetăria din centru. E bine aşa?

—Deci pe la ora 10?

—Da!


În culmea fericirii, Matei mai avea timp să se întrebe: ”De ce prima dată l-a păcălit spunându-i că pleacă din localitate sau poate nu l-a păcălit, ci a renunţat pentru această întâlnire. Înseamnă că şi ea doreşte acest lucru. De ce n-a acceptat s-o ia cu maşina? Să nu creeze obligaţii, discuţii? De ce l-a luat în zeflemea fixând ora 24? Dacă va proceda în continuare aşa? Ce atitudine să ia el? Cum o fi fata asta? Vreo zeflemistă? Oricum o fi, ştiu că o iubesc, o iubesc.”

În acest timp începuseră discuţiile în familia Sătmăreanu.

—Telefonul tău a sunt, Cecilia? a întrebat-o tată-său, ca să se afle în vorbă.

—Da, tată!

—Credeam că al meu.

—Nu-ţi mai recunoşti melodia?

—N-am fost prea atent.

—Ce ţi-a comunicat aiuritul acela, era curioasă să afle Elena.

—Băgăcioaso!

—Hai, măi Ceci, spune-mi!

—Vrea să ne întâlnim.

—Când? Unde? Cum? sărea într-un picior, veselă, Elena.

—Stai că dai peste mine, nebuno.

—De ce te bucuri? O întrebă mamă-sa care tocmai ieşea din bucătărie.

—Pentru căă, pentru căă……

—Hai, spune odată! O îndemnă mamă-sa.

—Îi spun, Ceci?

—Doar nu-i secret.

—Sora mea cea dragă şi fata ta cea iubitoare se întâlneşte astăzi cu un băiat.

—E adevărat, Ceci?

—Da, mamă!

—Cine-i băiatul?

—Aiuritul de astă-toamnă, din parc, se grăbeşte să răspundă Elena. Trebuie să te faci frumoasă. Eu am să te ajut. Îi aduce un costumaş de vară dintr-un material subţire de culoare albă şi o rochiţă dintr-o mătase albastră, vaporoasă.

—Care îţi place mai mult? o întreabă soră-sa.

—Cred că îmbrac costumaşul că e mai decent.

—Eu zic să îmbraci rochiţa că e mai sexi, nu mamă? Îi cere şi părerea Silviei.

—Care îi place ei, e de părere Silvia.

—Ceci, rochiţa te aranjează mai bine că e albastră ca şi ochii tăi. Îl vei da gata. Sunt sigură.

—Spune-i, mamă, să mă lase cu prostiile ei.

—Nu vezi că se bucură mai mult decât tine.

—Dă-ţi cu puţin ruj din tubul acela de la Avon că este de calitate ca să nu-i laşi urmă când vă sărutaţi. Cu rimel să nu-ţi dai că poate mai verşi vreo lacrimă şi oricât ar fi de bun, ţi se întinde pe obraz şi vei arăta caraghios.

—Doamne, Leni, câte îţi mai trec prin capul acela prostuţ!

Fiind aranjată, un rol având şi ideile Elenei, Cecilia urma să-şi ia poşeta şi să plece, dar soră-sa o opreşte.

—Mai stai puţin, să te aştepte, nu trebuie să fii chiar la zece fix. Să fie mai nerăbdător.

—Mă înnebuneşti cu ideile tale.

—Învaţă oul pe găină, adăugă Silvia.

—Baftă şi multă iubire! Îi urează Elena când Cecilia porneşte spre ieşire.

—Ce crezi, că sunt la prima întâlnire?

—Asta să fie cu totul şi cu totul deosebită. Stai să te pup, ca să-ţi meargă bine.

—Nebunatică! O strânge tare în braţe, cum obişnuia Cecilia, în timp ce Elena o săruta.

—Îmi pârâie oasele de atâta strânsoare, Ceci!

—Aşa, ca să nu mai fii atât de băgăcioasă.

Matei era mult mai vitregit, ai lui considerându-l experimentat în raportul cu fetele. Nu se putea plânge că nu cunoscuse prietene, iubite chiar. Fiind un băiat drăguţ, era foarte curtat ceea ce îi plăcea şi lui, numai că din toamnă, de când dăduse cu ochii de Cecilia, ceva se schimbase. Era mai rezervat cu fetele. Continua să se distreze, să se simtă bine cu ele, dar refuza o relaţie serioasă numai cu o anume fată. Zvetlana, cea cu care se înţelegea bine, observându-i schimbarea, într-o discuţie, i-a spus:

—De la o vreme nu mai eşti tu. Mereu rezervat, îngândurat, ce s-a întâmplat?

—Cred că m-am îndrăgostit.

—Ha! ha! ha! de când eşti tu îndrăgostit? De la bătaia mare.

—Nu! Sincer îţi spun. Am întâlnit o fată, din pură întâmplare, şi mi-a rămas în inimă. Chiar dacă vreau să nu mă mai gândesc, fiindcă nu ştiu nimic despre ea, nu pot.

—De ce n-o cauţi? Încearcă s-o cunoşti mai bine?

—Pe cine să caut, dacă nu ştiu cine este, ce face, unde lucrează?

—Tu erai priceput în a descoase fetele, cum de fata despre care spui te-a lăsat în ceaţă?

—Dragă, a fost şi este o cometă pentru mine. Fulgerător am cunoscut-o, fulgerător m-am îndrăgostit de ea, fulgerător am pierdut-o, însă sper s-o revăd.

Schimbarea comportamentului lui Matei îl observară şi cei din familie. de multe ori când îl vedea îngândurat, Tiberiu, fratele lui, îl întreba:

—Matei, iar ţi s-au înecat corăbiile?

—Ce ştii tu?

—M-a întrebat Georgeta ce faci.

—Să nu-i mai dai relaţii despre mine. Am ieşit de câteva ori cu ea şi cu ceilalţi şi nu mă mai slăbeşte.

—Păi, dacă îi place de tine.

—Dar nu se întreabă dacă şi mie îmi place de ea?

—Ce are mă, de ce nu-ţi place? Că este chiar drăguţă, ba aţi făcut şi dragoste.

—Nu mă mai necăji, că am altele pe cap.

—Aaa! Ştiu ce te frământă; fata din parc sau mai bine zis fata din vis. Parcă, Cecilia ai spus că o cheamă.

—Lasă-mă în pace, Tiberiu, că am intrat pe internet şi vreau să urmăresc ceva, i-a spus într-o zi când avea de lucru, fratelui care-l tot sâcâia.

—Să urmăreşti, zici? Tu eşti dus cu sorcova, nu vezi?

—Tiberiu, pleacă de aici, s-a răstit Matei, ridicându-se să-l îmbrâncească.

—Am plecat, am plecat. Succes la internet şi-n dragoste! A zâmbit Tiberiu ieşind din cameră.

În sâmbăta în care s-a stabilit întâlnirea, Matei, spre deosebire de Cecilia, s-a dus cu mult înainte de ora fixată la cofetărie interesându-se de prăjituri, sucuri, cafea, îngheţată pentru a alege cele mai bune sortimente, spre a-i oferi, deşi nu-i ştia gusturile. S-a aşezat la o masă, într-un loc mai intim, a comandat o cafea şi era în aşteptare, emoţionat ca un elev de clasa I când merge prima dată la şcoală.

Când a intrat Cecilia, cu acelaşi chip frumos aşa cum a cunoscut-o, atenţia i-a fost atrasă de ochii ei de un profund albastru, senini şi calzi. S-a ridicat şi sărutându-i mâna a invitat-o la masa la care îşi bea cafeaua. Fata, strângându-l uşor de mână pentru a-l opri un moment, i-a spus cu acelaşi zâmbet care îl fermeca.

—Deşi într-un fel ne cunoaştem, ţin să mă prezint. Sunt Cecilia Sătmăreanu, fata de astă-toamnă, din parc, pe care ai înfuriat-o, dar ai şi ajutat-o să nu piardă trenul.

Sărutându-i mâna din nou, a dat să se prezinte şi el.

—Eu sunt……………….

—Cei patru evanghelişti, l-a întrerupt Cecilia.

—Sunt trei, a adăugat băiatul.

—Luca şi Matei; tu fiind Matei a rostit Cecilia.

—Matei Zamfirescu, băiatul din parc care te-a necăjit enorm, dar care de atunci te poartă mereu în inimă şi-n gând.

—Seamănă a declaraţie de dragoste.

—Ia-o cum vrei, dar este o mărturisire sinceră a sentimentelor mele faţă de tine. Mi-ar părea rău dacă nu m-ai crede. Hai să ne aşezăm la masă!

Matei îi simţea mâna catifelată şi ar fi vrut s-o aibă în mâna lui o veşnicie, dar nu se putea că ajungând la masă, el îi trage scaunul, invitândâ-o să se aşeze. Cecilia a rămas surprinsă că în timpul cât s-au ţinut de mână, a simţit aceeaşi căldură sufletească pe care ţi-o trezeşte cineva foarte apropiat. „Ce-i cu mine? Prezenţa acestui băiat să-mi stârnească anumite sentimente? Să mă facă să mă îndrăgostesc de el? hm?!”. erau întrebările pe care şi le punea Cecilia în timp ce Matei făcea pe amfitrionul cerând şi părerea ei.

—Ce vrei să serveşti?

—O prăjitură şi o cafea.

—Ce prăjitură preferi?

—Un doboş tort, dacă are.

Cecilia continua să se gândească privindu-l pe Matei mai atent: „De fapt e drăguţel. Are o faţă cu trăsături frumoase. Linia nasului şi a bărbiei sunt acelea ale unui băiat distins. Se îmbracă elegant, cred că nu numai azi a procedat aşa pentru întâlnire. Ce nu-mi place la el este părul care-i cam rebel, cum de fapt şi el este un distrat ( se gândea la altercaţia din parc). Este politicos, atent şi extrem de afectuos.”. toate acestea îi treceau prin minte, din dorinţa de a găsi o motivaţie pentru sentimentele pe care le simţea înfiripându-se în inima ei faţă de băiatul din parc.

S-au adus la masă două doboşuri şi o cafea.

—Ţie tot doboş îţi place? observă Cecilia.

—Ce îţi place ţie îmi place şi mie.

—Nu vrei şi un suc?

—Ba da.

—Ce preferi?



—De portocale, neacidulat.

El îndată a adus două sucuri de portocale.

—Tot suc de portocale ai adus şi pentru tine?

—Ce bei tu beau şi eu.

Consumând pe îndelete cele aduse, au stat de vorbă în linişte.

—Cum de ai ajuns tu la acel proces, Matei?

—Cecilia, eu nu prea cred în destin, dar să ştii că el îşi pune amprenta pe fiecare om. Dacă nu ajungeam la proces, nu te-aş fi întâlnit sau nu atât de curând. Ştii cât de mult m-a frământat absenţa ta. Îmi era atât de dor de tine şi nu ştiam de unde să te iau. Pe cine să întreb, că nu aflasem nimic despre tine decât că te cheamă Cecilia, dar Cecilii mai puteau fi şi altele, deşi ca tine nu. Lunile acestea şi cam multe la număr îmi puneam problema cum să te găsesc. Ştii că în toamnă îmi făcusem obiceiul de a merge la gară doar, doar un tren te va aduce.

—Nu mai spune!

—Pe cuvântul meu.

—A venit iarna, au venit sărbătorile, mă distram cu prietenii şi prietenele, dar lipseai tu. Îmi închipuiam cum ar fi decurs sărbătorile să fi fost noi doi împreună.

—Mă uimeşti, Matei!

—Zău! Să nu crezi că este vrăjeală. Sincer îţi spun. Am fost foarte, foarte afectat de altercaţia noastră din parc. De atunci nu te-am putut uita. Deci destinul a fost, în sfârşit, de partea mea ca să te întâlnesc la tribunal. Dacă nu te întâlneam, nu ştiu ce făceam, că observaseră şi cei care mă cunoşteau cât de mult sufeream că nu aflasem nimic despre tine.

—Doamne, Matei, dar sentimentele tale trebuiau trezite neapărat de o singură fată?

—Să ştii că nu sunt un singuratic. Am avut multe prietene şi chiar iubite, dar ce-am simţit din prima clipă pentru tine este cu totul şi cu totul altceva.

—Ascultându-te parcă m-aş afla într-o telenovelă.

—Şi mai şi, o telenovelă a noastră.

—Poate că eşti un romantic incurabil. N-aş putea spune că mie îmi lipseşte această calitate fiind şi de sex opus, că fetele sunt mai romantice, zic eu, dar condiţiile sau mai bine -zis împrejurările mele de viaţă m-au făcut mai dură. Mama a fost grav bolnavă şi era gata, gata să se ducă, eu am pierdut un an de facultate ca să fiu lângă ea, am obţinut apoi postul la tribunal unde asist la atâtea şi atâtea fapte incalificabile şi poate toate acestea m-au înăsprit.

Impresionat de destăinuirea Ceciliei, Matei i-a luat mâna, i-a sărutat-o pentru a treia oară îmbunând-o.

—Nu te considera dură, draga mea. Ai un suflet atât de nobil. M-ai impresionat prin felul tău de a fi din prima clipă. Alta mi-ar fi tras nişte înjurături şi nişte palme atunci în parc de nu m-aş fi văzut. În schimb, tu ţi-ai stăpânit furia cu multă demnitate. Poate că şi asta m-a făcut să te admir şi să te iubesc.

—Iarăşi declaraţie de dragoste?

—Iarăşi şi iarăşi şi de câte ori îmi vei permite. Le-am vorbit şi colegilor mei despre tine.

—Apropo, unde lucrezi?

—La spital.

—Ce faci acolo? Depistezi boli, le tratezi, tai mâini, picioare, aduci pe lume bebeluşi, a încercat Cecilia să afle în ce domeniu al medicinii este specializat.

—Sunt portar, s-a gândit Matei să nu-i spună adevărul.

—Portar?! a reacţionat Cecilia mirată. Nu te arată figura a fi portar. Nu-mi place să mă minţi. Nu te mai descos ca să nu mă consideri băgăcioasă.

—Pe cei pe care-i iubesc nu-i consider decât aşa cum sunt ei, ori tu eşti foarte, foarte decentă. Ce vrei să mai servim?

—Nu avem de gând să plecăm? Ce-ţi place ţie.

—Câte o îngheţată?

—E bună.


—De care?

—Hai să vedem ce are.

Ţinându-se de mână au mers împreună să-şi aleagă.

—Mie-mi place cea de vanilie, şi-a exprimat dorinţa Matei.

—Mie cea de fructe, voia Cecilia. Ştii ce? Hai să cerem să ne pună în cupă din fiecare. Vrei aşa?

—Excelent.

Au mai stat încă o jumătate de oră delectându-se cu îngheţata şi cu cele ce aveau să-şi spună. Când să plece, la întocmirea notei de plată, în timp ce fata care-i servise socotea, Cecilia cu acelaşi zâmbet fermecător se gândea: „Dacă i-aş spune jumi-juma, ca să contribui şi eu la achitarea consumaţiei, sigur s-ar simţi jignit. Nu fac asta pentru că aş strica toată frumuseţea întâlnirii noastre şi ar fi un mare păcat, că este prea fericit şi de ce să nu recunosc că şi eu mă simt în al nouălea cer”.

Ieşind din cofetărie, Matei i-a făcut propunerea:

—Nu vrei să mergem la Cornul Cerbului?

—La cabană?

—E un loc liniştit, cu multă verdeaţă şi nu facem mai mult de douăzeci de minute cu maşina.

—Tu eşti cu maşina?

—Da! Ai mai fost acolo, nu?

—Am mai fost. Îmi place locul.

—Putem servi prânzul că au un local excelent cu mâncăruri specifice.

—Ştiu. Ce-mi place la ei sunt mâncărurile cu ciuperci. Ciulama, ciuperci în aluat, ciuperci la grătar, ciuperci la tavă, ciuperci umplute pe care le servesc cu sau fără smântână, cu sau fără mămăliguţă.

—Hai! Mi-ai făcut poftă! Hai, să mergem!

—Matei, eu zic s-o lăsăm pe altă dată, că vorba ceea, ce-i prea mult nu-i sănătos.

—De ce? Nu stăm mult. Imediat ajungem, mâncăm şi ne întoarcem.

—Ai mei mă ştiu la cofetărie nu pe cele dealuri. Mă aşteaptă cu masa.

—Să fim amândoi cu inima împăcată mergem mâine că-i duminică.

—Bine!


—Să-mi spui unde locuieşti.

—Pe strada Teilor, lângă cinematograf. Te dirijez eu.

—Ştiu strada cu acei copaci care te îmbată cu o dulce mireasmă atunci când sunt în floare.

—Nu m-am înşelat când ţi-am spus că eşti un romantic incurabil.

—De ce?

—Foloseşti expresii care te definesc, fiind impresionat de frumosul din natură.



Ajunşi în faţa casei, Matei coboară, deschide portiera Ceciliei, îi sărută mâna făcând ultimele precizări pentru a doua zi.

—Pe la ce oră să vin să vă iau? (Cecilia îl întreba-se dacă nu se supără în cazul că ar veni şi Elena, ceea ce l-a bucurat pe Matei).

—Tot pe la ora zece.

—Sărut mâna! Poftă bună!

—Mulţumesc! La fel îţi doresc şi ţie! Servus!

Elena, care auzise zgomotul motorului maşinii ce se oprise la poartă, a alergat în fuga mare s-o întâmpine pe Cecilia.

—Cum a fost întâlnirea voastră?

—Ca toate întâlnirile, frumoasă.

—Îţi place tipu’?

—E drăguţ.

—Cred c-ai făcut furori cu rochiţa asta pe care ţi-am ales-o.

—Te-ai întors Ceci? Ai venit la ţanc că masa e gata, a întâmpinat-o mamă-sa alături de Alexandru.

Elena se ţinea tot după ea, continuând cu întrebările:

—Povesteşte-mi şi mie mai multe despre el, despre ce-aţi mai vorbit.

—Am fost pe post de preot.

—De ce?


—Mi-a sărutat mâna de nu ştiu câte ori.

—Înseamnă că te place, te respectă şi te iubeşte. Ce bine-mi pare, ce bine-mi pare că te iubeşte, striga Elena sărind de acolo până acolo.

—Astâmpără-te Leni, că mi-ai călcat poşeta pe care ai doborât-o cu săriturile tale, zvăpăiato!

—Şi tu-l iubeşti, este?

—Ce-ţi pasă ţie?

—„Chip de lut, dac-oi fi eu sau altul”, completa Elena.

—Văd că-ţi place „Luceafărul” lui M. Eminescu.

Dacă te potoleşti îţi voi spune ceva care să te bucure.

—Ce? Hai, spune-mi.

—Mâine dimineaţă mergem la Cornul Cerbului şi te luăm şi pe tine.

—Pam! Pam! Pam! Ce bine-mi pare, cânta Elena neoprindu-se din sărit.

—Ce-i atâta bucurie fetelor? Se interesează Silvia.

—Mergem la Cornul Cerbului.

—Când?


—Mâine dimineaţă.

—La ce oră?

—Pe la zece, răspunde Cecilia.

—Cine merge?

—Eu, măgarul în frunte, Cecilia şi iubitul ei.

—Ce te grăbeşti a-l considera iubitul meu, abia ne-am cunoscut.

—Ştiu eu că vă iubiţi mult şi el din toamnă te iubeşte, mă bucur că vă iubiţi, exclamă Elena, sărutând-o de mai multe ori pe soră-sa.

—Ajunge, pupăcioaso.

A doua zi, cea care s-a trezit mai de dimineaţă a fost Elena.

—Nici n-a bătut clopotul la biserică şi tu eşti moţ, a dojenit-o Silvia.

A alertat-o şi pe Cecilia:

—Hai, să ne spălăm, să ne aranjăm, să ne facem frumoase, în special tu. Cu ce ne îmbrăcăm?

—Ne îmbrăcăm sport. Ne luăm pantalonii subţiri de trening şi câte un tricou care să se asorteze, şepcuţele, bascheţii şi gata.

—Eu îmi iau pantalonii scurţi şi pălăria, a optat Elena.

—Cum vrei.

—Eu rămân la trening şi tricou.

Când le-a claxonat Matei, ele erau deja gata. Au ieşit, luându-şi rămas bun de la Silvia care le-a petrecut cu privirea până la ieşirea din curte.

—Ce bine arată sportivele mele! le-a întâmpinat Matei.

—Ţi-o prezint pe mezina. Ea este Elena.

—Mă bucur să te cunosc, a răspuns Matei sărutând-o pe frunte pe Elena care îl cerceta cu privirea.

—Bună! i s-a adresat şi Ceciliei sărutând-o, cu dragoste, pe obraji. Hai, urcaţi! le-a îndemnat.

Cornul Cerbului, fiind un loc de agrement plăcut şi aproape de oraş, era frecventat de multă lume. Acolo ei au găsit prieteni şi cunoscuţi, iar Matei a fost asaltat de multă lume.

—Să trăiţi, domnul doctor, să ştiţi că nevastă-mea se simte mult mai bine după ce aţi operat-o.

—Era şi de aşteptat, infecţia aceea nu putea să rămână în corp. Să vină la control cum i-am spus.

—Este programată săptămâna viitoare.

—O aştept.

—Să trăiţi!

—Numai bine!

Cecilia, care descoperise minciuna, nu l-a iertat.

—Domnule portar, aţi avut curajul să operaţi oameni în spital?

—M-ai prins. Ce să fac ca să mă ierţi că nu ţi-am spus adevărul?

—S-o săruţi ca s-o împaci, a sărit Elena.

—Leni, băgăcioaso, a certat-o Cecilia.

—E lucrul care îmi face nespusă plăcere, a spus Matei, sărutând-o pe Cecilia îndelung când pe un obraz, când pe celălalt.

Când a sărutat-o pe Cecilia în poartă n-a simţit aceeaşi plăcere ca acum. Îi venea s-o strângă în braţe şi s-o sărute toată, pe ochii aceea frumoşi, pe buzele acelea cărnoase, pe obrajii îmbujoraţi. S-a stăpânit, dar fiorul plăcerii l-a simţit până în măduva oaselor deopotrivă cu Cecilia, care roşise de emoţie.

Şi mai mult o iubea pe fata din parc care prin stânjeneala şi îmbujorarea feţei dovedea pudoare, curăţenie morală. Cunoscuse multe fete, chiar făcuse dragoste cu unele din ele, dar nu simţise pentru niciuna ceea ce simţea acum.

A prezentat-o celor ce n-o cunoşteau ca fiind prietena lui. În anturajul, alcătuit ad-hoc, se afla şi Georgeta, o tânără doctoriţă care lucra la policlinică şi căreia i se pusese pata pe Matei. E adevărat că el, cum era drăguţ cu toate fetele, se purtase frumos cu ea, o invitase de multe ori în oraş, dansaseră la petreceri, dar de când o cunoscuse pe Cecilia se cam răcise relaţia lor. Georgeta însă se ţinea scai de el, fiindcă îi plăcea mai ales atunci când se sărutau. A rămas mirată, ca toţi ceilalţi, când i-a văzut împreună. Cei care n-o cunoşteau pe Cecilia discutau:

—De când umblă Matei cu fata asta?

—Până azi nu i-am văzut împreună.

—În ultimul timp era cam rezervat, nu-l prea mai vedeai cu fete, cum obişnuia.

—Probabil are o relaţie mai veche cu ea, dar nu s-au afişat.

—Cine este? Arată foarte bine.

—Lucrează la noi la tribunal, le-a satisfăcut curiozitatea o funcţionară de la această instituţie care îi auzise ce discutau.

—De mult?

—De ceva timp.

—Cum o cheamă?

—Cecilia Sătmăreanu.

—Pare-mi-se că am auzit de ea. Nu este avocată?

—Ba da.

S-au aşezat pe pături, pe iarbă, antrenându-se în discuţii de tot felul.



—Ştiţi că se scumpeşte benzina, i-a anunţat Georgeta.

—La noi toate se scumpesc; gazul, curentul, produsele, numai salariile rămân aceleaşi.

—De aceea pleacă oamenii în afară să muncească pentru că aici nu se mai pot descurca. Merg prin Italia, prin Spania, lucrează şi se întorc cu capital.

—Foarte mulţi merg la căpşuni în Spania. Pleacă prin ianuarie şi vin prin iunie, după ce sezonul căpşunilor acolo a trecut, cu euro pe care i-au câştigat.

—Ei aduc bani mulţi la venitul statului, contribuind la creşterea nivelului consumului.

—Dar şi muncesc din greu. Îmi spunea o prietenă, intervine Leontina, contabila de la bancă, ce condiţii de muncă sunt acolo; să stai o zi întreagă aplecat să plantezi căpşunile, să le stropeşti cu diferite soluţii, să le uzi şi când se coc să le culegi, să le sortezi, în căldura care la ei este mai mare decât la noi şi să mănânci mai mult preparate din peşte.

—La ei nu se consumă şi altceva?

—Ba da, dar ca să economiseşti bani, mănânci mai mult peşte că acesta este mai ieftin. Trebuie să fii foarte atent cu banii ce-i primeşti ca să nu ţi se fure că şi acolo se întâmplă aşa ceva. În plus, dorul de casă te omoară. Să fii atent cu sănătatea că, dacă te-ai îmbolnăvit, ai ratat totul. Ea, când s-a întors în ţară, a fost aşteptată la graniţă de bărbată-său şi de copil care aproape n-a mai recunoscut-o în ce hal era. Au plâns de bucuria revederii, dar şi durere că se întorsese cu totul schimbată faţă de cum plecase. Deci nu este chiar atât de uşor.

—La noi nu s-a creat nicio protecţie socială, de aceea oamenii care nu mai pot scoate la capăt cu viaţa pleacă în alte ţări. Mulţi din ei ar vrea să se angajeze la firme în ţara noastră la jumătate de preţ. De exemplu, dacă în Spania primesc o mie de euro, la noi ar lucra pe cinci sute de euro.

—Să lucreze în pierdere?

—Nu, fiindcă din cei o mie de euro, vreo patru sute de euro îi costă întreţinerea şi ei mai rămân cu şase sute de euro, deci diferenţa ar fi de o sută de euro în minus, dar ar fi în ţara lor, lângă familie, nu printre străini, le explica Leontina.

—După integrarea în U.E. se zice că românii n-ar fi primiţi în Anglia.

—Mare scofală, musai să meargă în Anglia? Merg în alte ţări. Vom vedea cum va fi şi cu integrarea României în U.E.

—Nu ne putem aştepta că va curge lapte şi miere; dimpotrivă vom întâmpina greutăţi până vom ajunge la mai bine. Administraţia centrală şi locală trebuie să fie pregătită pentru aderare. Dacă vom fi o ţară numai ca mediu de desfacere, vor trece mulţi ani până la dezvoltare. Vom fi ca un stat de prin Africa. Oficialii de la Bruxelles vor să facă un mediu de dezvoltare economică. Pentru aceasta trebuie oameni performanţi, deci bine pregătiţi şi responsabili. Trebuie să dezvoltăm capitalul autohton care n-are forţă să facă drumuri, poduri, pasaje; de aceea sunt şi atâtea accidente. Să creăm mecanismele economiei de piaţă.

—Bine că noi suntem dispuşi să vindem altora bănci, societăţi, în loc să stimulăm capitalul autohton.

—Partea greacă şi ungară s-au manifestat întotdeauna când a fost vorba de privatizări. Noi ce-am făcut? Ni s-au pus beţe în roate, erau de părere bărbaţii.

—Chiar şi patronii, în comparaţie cu ţările europene, ai noştri sunt cei mai săraci, era nemulţumit Gelu considerându-se printre ei.

—Mă mir că au acceptat aderarea noastră.

—Facem parte dintr-un proiect european, de aceea suntem primiţi. Din bugetul U.E. fiecare ia părticica lui. Pentru aceasta trebuie să fim pregătiţi cu un proiect bun şi pentru a primi, şi pentru a folosi banii primiţi. Banii nejustificaţi în ţările europene sunt consideraţi ca primiţi din terorism, deci acolo sunt legi drastice şi măsuri care trebuie respectate. Singura şansă a noastră este ca prin aderare să luptăm împotriva corupţiei sprijiniţi de un guvern european. Salvarea României ca şi relele vor veni din afară.

—Vă închipuiţi că oamenii care vor fi aleşi în forurile conducătoare ale Uniunii Europene trebuie să fie bine pregătiţi politic şi profesional, cu experienţă, a căror activitate să-i impună pe plan naţional şi internaţional. Pentru aceasta va trebui consultată şi societatea civilă şi societăţile extraparlamentare nu numai partidele, pentru că alegerile în Parlamentul European vor constitui cea mai importantă mişcare după 1989, susţinea Cecilia.

—Mai vorbim mult despre politică? Hai să ne mai relaxăm puţin, i-a îndemnat Matei.

S-au jucat diferite jocuri nelipsite fiind cele cu pedepse hazlii. Georgeta căuta să greşească de cât mai multe ori ca să aibă ocazia să-l sărute pe Matei, fiindcă cea mai frecventă pedeapsă era sărutarea unei persoane. Când l-a sărutat la prima greşeală, a făcut-o cu foc şi i s-a adresat să audă şi ceilalţi, în special Cecilia.

—Am să te recuceresc dragul meu şi o să ne iubim cum ne-am iubit întotdeauna.

—Iubirile mai şi mor, nu dăinuiesc o veşnicie. Nu ai simţit asta?

—Am să reaprind flacăra dragostei, iubitule!

—Vezi să nu te arzi, a replicat Matei calm şi ironic.

Toţi au început să râdă în hohote şi să facă glume.

—Georgeta, nu-ţi merge cum ţi-a mers.

—Ar fi mai bine să-l iei în seamă pe Claudiu care oftează după tine fără să-l bagi în seamă.

—Ce? Îmi comandaţi voi mie pe cine să iubesc?

—Nu-ţi comandăm, dar logic este să iubeşti pe cine te iubeşte.

Nedorind să asiste la asemenea discuţii în care era implicat Matei, Cecilia s-a furişat şi luând-o pe cărarea străjuită de măceşi a ajuns la restaurat, a intrat comandându-şi o cafea. Când Matei, în toiul jocului, a greşit, primind pedeapsa cu sărutarea, a căutat-o din priviri pe Cecilia care dispăruse.

—Elena, unde-i soră-ta? a întrebat îngrijorat.

—Nu ştiu, a ridicat din umeri mirată şi ea.

—Ţi-ai pierdut iubita.

—Vezi, dacă nu ştii să ţi-o păzeşti.

—Te-a părăsit.

—Lăsaţi-mă cu prostiile voastre. N-aţi văzut unde s-a dus?

Gândindu-se că nu avea unde să fie decât la restaurant, s-a îndreptat într-acolo. A intrat şi observând-o, a mers tiptil, tiptil şi i-a pus mâinile la ochi.

—Ah! Ce mai speriat, Matei!

—De unde ai ştiut că sunt eu? a întrebat-o sărutându-i obrajii.

—Cine putea fi altul?

—De ce ai plecat?

—Ca să beau o cafea.

—De ce nu mi-ai spus, că te însoţeam.

—Ca s-o fac geloasă pe Georgeta ta?

—Mă superi dacă îmi spui asta. tu nu eşti în competiţie cu nimeni. Eşti singura fiinţă pe care o iubesc. Ţi-am spus că am iubit şi alte fete dar nu cum te iubesc pe tine şi toate acele iubiri au murit odată cu întâlnirea noastră din parc.

—Va muri poate şi această iubire.

—Niciodată. Va trăi cât vom trăi noi, cât voi trăi eu, că dacă s-ar întâmpla să nu mă mai iubeşti, eu te voi iubi în continuare până la moarte.

—Ce vorbe mari spui!

—Ceci, îmi iei şi mie ciocolata asta? o roagă Elena.

—Hai că ţi-o cumpăr eu, se oferă Matei, dar ar fi mai bine să mâncăm întâi ceva. Să vedem ce au pregătit.

—Poate că au ciuperci. Uite, chiar au ciuperci cu smântână şi cu mămăliguţă, îi anunţă Cecilia, cum îmi place mie. Vouă nu vă place?

—Dacă tu zici că sunt bune, ne lăsăm pe gustul tău.

Au comandat trei porţii şi o sticlă cu vin de Cotnari, iar pentru Elena un suc de piersici. În timp ce mâncau, au venit cei din grupul lor ca să-i caute.

—Bine. măi, voi staţi şi vă ospătaţi, iar noi ne dăm de ceasul morţii căutându-vă peste tot.

—Cecilia a vrut o cafea şi a venit aici. Noi căutând-o şi aflând-o, ne-am hotărât să şi servim prânzul.

—Ce-aţi servit bun?

—Nişte ciuperci delicioase, i-a informat Cecilia.

—Hai să mâncăm şi noi, au fost de părere toţi.

—Vedeţi că sunt mai multe feluri de ciuperci. Alegeţi ce vă place, i-a îndemnat ea.

Matei s-a îndreptat cu ei spre vitrină ca să facă reclamă ciupercilor. Marcel, un bun prieten, l-a luat de braţ şi i-a şoptit:

—Să nu mai mergi din floare-n floare că ar fi păcat s-o pierzi pe Cecilia. după cum se prezintă la prima vedere este o fată minunată. Eu n-o cunosc, dar impresia asta mi-a făcut-o.

—O cunosc din toamnă, îţi voi povesti altădată în ce împrejurare, dar numai de scurt timp încep s-o cunosc mai bine şi cu cât o cunosc, mi se lipeşte de suflet mai mult.

—Văd că te-ai îndrăgostit lulea.

—Aşa este.

Georgeta, văzându-l doar cu Marcel, îl acostează:

—Matei, cu ce mă serveşti azi?

—Cu poftă bună!

—De ce eşti rău, iubitule?

—Georgeta să nu-mi mai spui aşa. Ştii că nu mai am nici un sentiment pentru tine. Consideră că totul s-a terminat între noi. Ce naiba, nu pricepi?

—N-am să te las alteia, să ştii, i-a spus înfuriată Georgeta, depărtându-se.

—Te iubeşte Matei, îi confirmă Marcel.

—Eu iubesc pe altcineva acum, trebuie să înţeleagă.

—E uşor de spus. Sentimentele nu se schimbă de la o zi la alta.

—Marcele, nu este vorba de azi pe mâine, fiindcă eu din toamnă m-am tot distanţat de fete şi de ea, gândindu-mă la Cecilia.

—Am observat, însă ea nu renunţă.

—Treaba ei, îşi pierde timpul în loc să-şi facă o altă relaţie.

—De-asta îţi spun, Matei, să nu cumva să procedezi la fel şi cu Cecilia peste o vreme, că ar fi păcat s-o faci să sufere.

—Cum o iubesc pe ea n-am iubit pe nimeni şi nici n-o să iubesc.

—Aţi ajuns la relaţii intime?

—Nu, că de puţin timp suntem împreună şi ea este o fată cuminte. N-am s-o tratez ca pe cele neserioase. O iubesc, dar în acelaşi timp o respect foarte mult.

—Mă duc să comand şi eu ceva că s-a mai rărit rândul, spune Marcel. Mai vorbim noi.

În timpul acesta, Matei îl observă pe Gelu cu tava încărcată cu bucate.

—Ţi-ai ales deja bunătăţile, Gelule? îl întrebă Matei aruncând o privire peste ce alesese.

—Da, că mă aşteaptă Leontina înfometată.

—Cum mai merge relaţia voastră?

—Excelent. În curând ne logodim.

—Să ai noroc!

—Şi tu la fel!

Când soarele era spre asfinţit, Cecilia a fost prima care a propus încheierea petrecerii frumoase a acelei zile.

—Să mai mergem pe la casele noastre, că mâine ne aşteaptă o zi plină de muncă.

—Duminica viitoare ne putem întâlni din nou aici, erau de părere mai toţi.

—Mai aducem cu noi şi pe alţii.

—De ce nu?

Pentru duminica viitoare însă şi-au schimbat planul şi au programat să meargă la Gârla Mare, un loc unde puteau face baie şi plajă. Ideea a fost a bărbaţilor.

—Matei, n-ar fi bine să mergem la Gârla Mare împreună cu Leontina şi cu Cecilia? E cald, e bine, intrăm în apă, stăm la soare, jucăm şah, table.

—E o idee bună.

—Să anunţăm fetele să-şi pregătească costumele de baie.

—Vom face rost şi de ceva mâncare că acolo nu este ca la Cornul Cerbului.

—Mergem toţi patru cu o maşină, cu a mea sau cu a ta. Oricare. Mergem cu a mea, fiindcă nu vreau să beau decât băuturi fără alcool.

—Vrei să te admire Cecilia, ce băiat cuminte eşti.

Au anunţat fetele, s-au făcut pregătirile şi duminică, în zori, Matei i-a luat întâi pe Gelu şi pe Leontina, apoi pe Cecilia şi au pornit la drum.

Cum au ajuns, au întins o faţă de masă, au aranjat bucatele şi ce şi-au adus de băut şi au mâncat cu o foame de lup. Logodnicii, adică Gelu şi Leontina, erau foarte apropiaţi. Îşi dădeau unul la celălalt câte o cireaşă în gură, sau muşcau din aceeaşi prăjitură, după care se sărutau. Matei urmărea toate mişcările Ceciliei; cum ducea bucăţica de pâine la gură, cum tăia roşia sau brânza, cum folosea şerveţelul, cum bea sucul sau berea din pahar.

—Ce mă priveşti aşa? i-a spus Cecilia într-un târziu.

—Îmi place să te privesc.

—Lasă fata în pace, Matei, că uite, ai făcut-o să roşească.

—Nu-i lua în seamă, Cecilia, mănâncă liniştită, era de partea ei Leontina.

Au început discuţii cu medicina clasică şi cu cea naturistă.

—Dacă privim ce mâncăm noi, putem spune că mâncăm sănătos?

—Cum nu? Roşii, castraveţi, ardei, brânză, şuncă, chifteluţe, şniţele…

—Opreşte-te ca-i apucat-o rău, o întrerupe Matei pe Leontina.

—Vrei să spui că nu sunt bune?

—Până la şuncă.

—Ei! te referi la alimentele vegetariene. Le consideri ca fiind cele indicate pentru organism. Eşti vegetarian cumva?

—Nu sunt, dar ca medic trebuie să le susţin. Ştii cum se spune: să faci ce face popa nu ce spune el.

—Ha!ha!ha!izbucneau toţi în râs, corectându-l:

—Să faci ce spune popa nu ce face el.

—Da, aveţi dreptate! Produsele naturale au rolul de armonizare a funcţiunilor organismelor. De ce să ne spitalizăm, mai bine mergem la farmacii şi la punctele cu produse naturale pentru a ni le procura.

—Şi-atunci, voi medicii ce faceţi, dacă nu ne mai aveţi pacienţi, glumeşte Cecilia.

—Mai bine să nu mai avem pacienţi, dar să fie lumea sănătoasă şi voioasă cum eşti tu. Nu vedeţi că şi tinerii de azi sunt obosiţi din cauza rezistenţei scăzute din punct de vedre fizic şi chiar psihic.

—Reclamele au şi ele vina lor. Induc oamenii în eroare. Recomandă băuturile răcoritoare, sucurile, dar acestea nu sunt indicate şi tinerii sunt ahtiaţi după sucuri, remarcă Gelu.

—Dar sucul de morcovi? întrebă Leontina.

—Cel pe care-l faci tu, da, dar cel din magazine este pasteurizat, deci fără vitamine. Medicamentele pe bază de plante de asemenea sunt recomandate, cum ar fi, vrea să înşire Gelu….

—Chiar dacă nu au efecte secundare ca cele de sinteză, medicul trebuie să decidă când se iau şi cât timp, îl întrerupe Matei.

—Hopa! îţi intri în atribuţii.

—Da, măi Gelule, că nu le poţi lua după ureche. Medicul este cel care constată ce boală ai, în ce stadiu şi în funcţie de asta îţi recomandă ce medicamente să iei.

—Păi atunci medicul alopat trebuie să fie şi medic naturist, este de părere Cecilia.

—Da, ai dreptate! De exemplu, pacientul trebuie să ştie că numai după două luni, după vaccin poate face fitoterapie. De asemenea şi produsele gemoterapice se folosesc după două luni de la un vaccin antigripal, de pildă.

—Începe să se lase căldura ca să putem face baie în râu, observă toţi.

—Să profităm de vară, că aţi văzut cum începe toamna, răguşim, tuşim, ne curge nasul.

—Da, fiindcă scade fluxul radiaţiei de la soare. Dar putem evita acest lucru cu ajutorul spiriduşului, îi informează Matei.

—Cu cee?

—Cu spiriduşul. Este un aparat care încarcă organismul cu energii, dinamizând metabolismul celular, fixează calciul la nivel osos. Tot soiul de alimente nu ajută pe fondul unui nivel energetic scăzut, ori spiriduşul ridică nivelul energetic. Să ştiţi că orice afecţiune apare întâi energetic apoi fizic, explică Matei.

—Am văzut şi la televizor că se face reclamă la acest aparat, completă Cecilia.

Încălziţi şi de dispute şi de razele soarelui care se arătau tot mai arzătoare, au hotărât să facă baie. Au rămas în dresuri şi au căutat locul cu apa mai adâncă să poată înota. După un timp de joc prin apă, stropindu-se, scufundându-se, s-au întors la soare, ca după aceea iar să intre în apă, primii fiind logodnicii care nu mai aveau stare. Cecilia cu Matei au mai rămas pe cearşaf, ungându-se cu spirt mentolat şi cu alifie ca să nu facă arsuri. În timp ce Matei o ungea pe spate, cu sau fără voia lui, mâinile i-au alunecat spre sânii fetei.

—Ce faci Matei? Ai greşit direcţia? l-a întrebat Cecilia.

El nu şi-a retras mâinile a căror atingere a stârnit un fior de plăcere în amândoi.

—Nu degeaba se spune că medicii sunt păcătoşi, i-a făcut observaţie Cecilia, dându-i mâinile la o parte. Voi cunoaşteţi corpul omenesc; îl consultaţi, îl trataţi, tăiaţi mâini, tăiaţi picioare, aduceţi bebeluşi pe lume, de aceea îl priviţi cu alţi ochi, fără să vă daţi seama de ceea ce simt oamenii.

—Greşeşti. E una să atingi pe patul de spital corpul unei persoane suferinde şi alta să atingi corpul unei persoane iubite care se află lângă tine, aşa cum suntem noi acum, îi face teorie Matei, îngenuncheat în spatele ei şi continuând s-o ungă cu alifie împotriva razelor solare. E una să pipăi sânul unei femei pe care trebuie s-o operezi de mastită , ca să ştii unde se află pungile de puroi, şi alta să pipăi sânul unei femei dragi, pe care o iubeşti cu toată fiinţa ta, îi face din nou teorie Matei, cuprinzându-i de-a binelea sânii în palme şi plimbându-şi degetele peste ei a mângâiere. Deşi înfioraţi amândoi deopotrivă de plăcere, Cecilia simţindu-i în plus respiraţia caldă ca şi buzele ca-ntr-un foc pe părul ei, se răsteşte ca şi când ar lupta cu ea însăşi.

—Ia-ţi mâinile, Matei, că m-am încălzit.

—Cred că înţelegi acum diferenţa dintre vraja iubirii care, poate, în acest moment a bătut la poarta inimii tale ca s-o primeşti şi s-o păstrezi mereu şi miracolul vindecării oamenilor printr-o mare competenţă.

Trăiau o stare sufletească deosebită, de fericire, la care se vor gândi adesea peste ani, că acum deşi ar fi vrut să se prelungească o veşnicie, veneau logodnicii.

—Ce bine a fost în apă! Voi aţi ieşit mai repede. Noi am înotat până la pod. Ne-am simţit atât de bine.

—Şi noi, poate mult mai bine decât voi, bucurându-ne de clipe unice.

—Cee? Clipe unice? era curios Gelu.

—Da, unice. Se vor mai repeta aceste clipe fericite alături de fiinţa iubită, sub razele calde ale soarelui, în parfumul proaspăt al iubirii…?

—Hei! Hei! Ajunge cu poezia, îl întrerupse Gelu.

—Se vor mai repeta? Ar fi prea frumos, concluziona Matei, pentru a păstra taina momentului de extaz trăit alături de Cecilia.

—Hai să mai jucăm un şah, propune Matei. Joci cu mine Cecilia?

—Joc.

—Voi jucaţi table, se adresează Matei logodnicilor.



După un timp de joc, au intrat iar în apă, Cecilia şi Matei încărcaţi de iubire după momentul trăit cu câteva clipe mai înainte. Deşi nu erau la mare, Matei a găsit o scoică închisă în carapacea ei. A vrut s-o cerceteze el mai înainte de a i-o oferi Ceciliei. De aceea a mai rămas pe mal în timp ce ceilalţi s-au întins la soare. Cecilia, văzându-l stând acolo singur şi uitându-se la ceva, s-a dus încetişor;

—Ce faci aici? l-a luat după gât aşezându-se lângă el.

—Mă uitam cum curge de frumos apa, a răspuns tresărind şi căutând să îngroape scoica în prundiş fără să fie observat.

—De ce mă spionezi, Mata Hari? i-a zâmbit Matei.

—Apropo, Mata Hari a fost o femeie extraordinară şi cu un curaj nemaiîntâlnit, care, prin munca ei de spioană, îşi dobândise o adevărată glorie.

—Îţi plac cărţile de spionaj?

—Sunt interesante.

—Poate ai citit cartea Marthei Richer, „Spioană în Spania”.

—Nu, n-am citit-o.

—Este romanul vieţii ei. Era de origine franceză, începe să povestească Matei distrăgându-i atenţia Ceciliei, scoţând scoica din prundiş, ascunzând-o rapid în buzunărelul slipului şi îndreptându-se înspre logodnici. Făcea parte dintr-o familie burgheză.

—Despre cine este vorba? întreabă miraţi logodnicii.

—Despre spioana Marthe Richer. Îşi petrecea timpul în saloanele Parisului şi pe terenul de sport, continuă Matei cu relatarea faptelor. Era şi o bună aviatoare.

—Ca Smaranda Brăescu a noastră, completează Cecilia.

—Voia să se angajeze în aviaţia militară. A dus o activitate de spionaj şi contraspionaj în timpul primului război mondial, aducând servicii importante Franţei. Nu dispreţuia acest gen de muncă, socotind că războiul este război. Soţul ei a murit pe front şi ea aflat aceasta printr-o scrisoare în care i s-a trimis „Crucea de război” cu care fusese decorat Henri Richer. A trecut prin multe încercări cunoscând după terminarea primului război mondial tristeţea şi dezamăgirea agentului dublu asupra căruia va pluti suspiciunea.

—De ce? A fost suspectată de anumite fapte?

—Serviciul francez de spionaj nu mai era decât un viespar din care ieşind, ea a fost fericită. Poliţia franceză începuse s-o suspecteze. A interogat-o de ce s-a dus în Spania, ce voia să facă acolo, ce informaţii furnizase germanilor, cui trimitea aceste informaţii. Ea era cu conştiinţa împăcată că şi-a apărat ţara, că a servit Franţa, că a luptat pentru ea, chiar dacă spionii de război nu erau asimilaţi combatanţilor. Pe de altă parte nemţii erau cu ochii pe ea şi de-abia a putut scăpa de sub atenţia lor ca să plece din Spania şi să se întoarcă în Franţa. Dacă citiţi cartea veţi înţelege că Marthe Riecher, cu numele conspirativ l’Alouette, n-a fost mai puţin eficientă decât Mata Hari, dar nu s-a bucurat de gloria acesteia.

Încheindu-se discuţiile despre spioni şi spionaj, Matei a început jocul cu Cecilia.

—Mata Hari şi-a dus până la capăt misiunea. Tu ţi-ai dus-o?

—De ce-mi spui asta?

—Ai venit să mă spionezi ce fac la malul apei, dar fără nici un rezultat.

—Cum?

—Nu ştii ce ascundeam. Vrei să-ţi arăt?



—Sigur!

—Uite, scoica aceasta pe care o găsisem pentru tine, şi-i pune scoica în palmă Ceciliei.

—Aaa! Ce drăguţă e! O voi păstra între amintirile mele de la mare.

—Şi pe mine cu ea.

—Şi pe tine bineînţeles.

Interesant că se găsesc şi pe aici scoici, spun logodnicii.

—Eu am cumpărat un şirag de mărgele din scoici de o anumită specie când am fost la mare în vara trecută şi mi-a plăcut atât de mult că l-am purtat şi pe aici, a intervenit Leontina.

—Şi mie îmi plac creaţiile artizanale, atât cele din zona mării cât şi cele din zona muntelui, a adăugat Cecilia.

—Mergem la mare anul acesta? i-a întrebat Matei.

—Hai să mergem toţi patru, i-a îndemnat Gelu, că ne simţim bine împreună; am reuşit s-o integrăm şi pe Cecilia în colectivul nostru, deşi o cunoaştem de mai puţină vreme.

—N-ar fi rău, şi-a exprimat dorinţa Leontina.

—În care staţiune de pe litoral v-ar plăcea?

—Eu am fost în mai toate staţiunile, dar nu ştiu de ce la Eforie Sud îmi place mai mult. Mi s-a părut mai intim locul, poate unde am fost cazată de fiecare dată în condiţii bune, în camere din care puteai admira priveliştea frumoasă a mării. Mâncarea a fost destul de bună şi parcă nu era atâta înghesuială.

—Şi la Mamaia este plăcut, plaja largă, nisipul foarte, foarte mărunt şi marea treptat se adânceşte. Intrând în apă, te simţi ca pe o vastă câmpie pe acre te poţi îndepărta până să te scufunzi în apă. Malul nu este abrupt ca în alte staţiuni şi parcă nici valurile nu sunt atât de furioase. Este o întindere de apă liniştită, explica Cecilia.

—Dar staţiunile mai noi nu vă plac? i-a întrebat Matei.

—Aici modernizarea este mai pronunţată. La Venus, la Saturn, hotelurile sunt mai luxoase, unele cu piscine, servitul mesei nu lasă de dorit, băuturile pe toate gusturile. Este adevărat că şi costurile sunt mai substanţiale, dar se merită, a completat Gelu. Nu v-ar surâde să mergem undeva în afară, de pildă pe Coasta de Azur?

—Ha! ha! ha! au râs toţi. Dacă suporţi tu cheltuielile, ca mare patron ce eşti, mergem cu plăcere. Pentru aşa ceva trebuie să dispunem de mulţi euro. Tu îi ai, Matei de asemenea, dar eu cu Cecilia nu. Nu-i aşa Cecilia? a întrebat-o Leontina.

—Cu salariul meu de avocată…

—Şi cu al meu de contabilă….numai pe Coasta de azur n-am ajunge. Îmi spunea o prietenă căsătorită cu un mare om de afaceri care colindă în diferite ţări că vara trecută a fost în Tunisia, în Hammamet şi a locuit la hotelul Bel Azur de trei stele şi a plătit pentru o săptămână în jur de cinci sute de euro.

—Şi acolo apare în denumiri cuvântul „Azur”.

—Sigur, tot în acelaşi oraş, îmi spunea că erau alte hoteluri de patru şi de cinci stele, printre care şi unele cu nume asemănător-Sol Azur, Royal Azur, dar preţul ajungea până în jur de 750-800 de euro. Costul depindea de categoria hotelului, de locul în care era amplasat, de distanţa faţă de mare, ori de centrul oraşului, de posibilităţile de deplasare şi de alte facilităţi ca: piscină, restaurant, coafor, bar de seară, cafenea.

—Să tot fii acolo, erau de părere toţi.


—Mi-a adus şi mie, ca suvenir, o cămilă confecţionată din pluş, pentru care a negociat mult privind preţul. Cum spunea ea, în Tunisia, cumpărăturile, fără să te târguieşti în prealabil, sunt de neconceput, aşa cum procedăm noi pe la tarabe. Am auzit că şi pe litoralul bulgăresc poţi să-ţi petreci un concediu plăcut.

—Au hoteluri luxoase, restaurante moderne, mâncare bună şi la preţuri convenabile. Muţi de-ai noştri preferă să-şi petreacă zilele de concediu pe litoralul bulgăresc, fiindcă ies mai ieftin, iar drumul nu este atât de costisitor şi nici obositor, fiind aproape.

—De-atâta mare, de-atâtea hoteluri, restaurante, m-a prins foamea. Hai, să mâncăm. Mergem sub salcâm, la umbră, că soarele arde tare, i-a invitat Matei. S-au aşezat, au întins pe iarbă faţa de masă, bucatele şi-au început să mănânce cu o poftă nebună, sporită de aer, de apă, de soare, de discuţii şi în special, de iubire.

De câte ori văd un salcâm ca acesta îmi amintesc de salcâmul lui M. Preda, începe să povestească Cecilia. „Salcâmul” este un din schiţele prozatorului pe care a publicat-o în ziarul „Timpul” şi care l-a determinat în cele din urmă să scrie romanul „Moromeţii”. Era după cel de al doilea război mondial. Cu toate că îşi petrecuse doi ani în armată şi avea în urmă un război, nu putea scrie despre acest fapt, că nu avea documentarea necesară. Nu se putea mulţumi doar cu efectele războiului sau cu mărturii despre uciderea milioanelor de vieţi în lagărele morţii. Îl frământa gândul scrierii unui roman, dar nu ştia despre ce să scrie. Şi-a adus aminte de „Salcâmul”, schiţa cea mai inspirată, după părerea autorului, şi se întrebă de ce n-a inclus-o în volumul „Întâlnirea din pământuri”, pentru ca tot el să motiveze că acea schiţă era un secret al lui care nu trebuia dezvăluit. „Salcâmul acela trebuia ferit, era ceva de preţ, intim care putea fi ucis într-o carte de nuvele. Acest salcâm doborât era singura întâmplare din ceea ce scrisesem la douăzeci de ani, care avea legătură adâncă, neştearsă cu familia mea”, era mărturisirea scriitorului pe care o face în „Viaţa ca o pradă”. Cecilia continua să relateze:

—Salcâmul era un fel de cod. Scena cu doborârea lui era acum ca o poartă pe care deschizând-o autorul putea intra pe un teritoriu cu o lume pe care cunoscând-o o putea povesti. Era lumea familiei lui şi a ţăranilor în mijlocul cărora ei trăiau. Aşa a ajuns să scrie romanul „Moromeţii”.

—Cu ce lux de amănunte ne-ai povestit, parcă ai fi stat de vorbă cu Marin Preda.

—Am citit „Viaţa ca o pradă”. Acolo sunt prezentate toate cele câte vi le-am spus şi altele.

—Cele spuse de tine ne-au mărit apetitul. Meriţi să-ţi dăm prăjitura cea mai mare.

Matei căuta în cutia cu prăjituri pe cea mai arătoasă pentru a o oferi Ceciliei, în timp de ea zâmbind îl urmărea să vadă cât de îndemânatic este. A găsit o farfurioară de unică folosinţă pe care a aşezat un şerveţel şi apoi o bucată de prăjitură.

—Serveşte! draga mea Cecilia, draga mea cometă, draga mea Mata Hari, draga mea povestitoare şi voi adăuga şi alte şi alte denumiri pe măsură ce ne vom cunoaşte mai bine.

—Eşti o figură, Matei. Ai lăsat-o pe Cecilia cu privirea mirată prin felul de a i te adresa, i-a spus Gelu.

—Ca să mă răzbun puţin, că şi ea m-a lăsat luni întregi în aşteptare, fără să dea un semn de viaţă când eu nu mai ştiam ce să fac de nerăbdarea de a o vedea.

—Nu am făcut-o dinadins. Pur şi simplu după altercaţia aceea, eu nu m-am mai gândit la tine. În sala tribunalului mi-am dat seama cine eşti şi deşi te uitasem nu ştiu de ce m-a bucurat revederea şi într-o asemenea măsură că nu mi-am putut stăpâni bucuria încât judecătorul mi-a făcut observaţie, după cum bine ştii.

—Doamne, cum v-aţi cunoscut şi voi, că mi-a povestit Gelu, se mira Leontina.

—A apărut în viaţa mea şi a dispărut, ca să reapară întocmai ca o cometă.

—De aceea îi spuneai tu „cometa”. Acum înţeleg eu, că nu eram în clar cu acest fel de adresare. Înainte de a pleca, că deja se face seară, nu vreţi să ne plimbăm puţin pe malul apei, i-a întrebat Leontina.

—Cum nu, au fost de părere toţi.

—Să ne adunăm ce avem pe aici, să le ducem la maşină ca apoi să încheiem cu plimbarea.

Logodnicii au fost primii care au pornit la plimbare, urmaţi de Cecilia şi Matei. El a luat-o întâi de mână aşa cum obişnuiau să se plimbe, apoi a simţit nevoia de a-i avea corpul mai aproape. Atunci a luat-o de după mijloc, strângând-o lângă el şi sărutându-i din când în când mâna, în timp de discutau despre sentimentele frumoase ale oamenilor, despre iubire, despre ce simt ei unul faţă de altul. Când se lăsa unul pe celălalt, mergând agale, îi strângea mai mult mijlocul simţindu-i sânii pietroşi, atingere care-i tulbura pe amândoi deopotrivă.

Dorea din toată inima să ajungă la adevăratul sărut al îndrăgostiţilor pe care-l aştepta de multă vreme, dar Cecilia nu-i dădea ocazia, deşi o simţea copleşită de afecţiune, iar el nu îndrăznea să forţeze nota. Trebuia să aibă în continuare răbdare, să ştie cum s-o cucerească treptat, treptat, ca manifestările simţămintelor lor să vină de la sine ca ceva firesc, ca ceva plăcut, ca ceva dorit de amândoi. Nu suporta obiceiul unora de a cere voie fetei iubite să te lase s-o săruţi şi nici acela de a o săruta forţat, fiindcă iubirea nu cunoaşte decât legile ei pe care îndrăgostiţii trebuie să le caute în sufletele lor. De aceea acum se mulţumea să-i sărute doar mâna, să-i strângă mijlocul pentru a o apropia cât mai mult de el, în mersul lent pe malul apei. Învăluiţi de iubire şi cuvintele dispăruseră în liniştea înserării, nemaiauzindu-se decât susurul apei sub clar de lună, foşnetul ierbii sub paşii agale, glasul inimii vibrând de fericire. Ar fi mers aşa o veşnicie unul lângă celălalt, dar acest moment unic a fost întrerupt de logodnici care deja se întorceau.

—Ce facem, mergem? i-a întrebat ei.

—Da! Haidem la maşină! i-a îndemnat Matei, mergând de mână cu Cecilia în acea direcţie.

A dus-o întâi pe Cecilia acasă, apoi pe logodnici care pe drum îl sâcâiau.

—Se vede că eşti îndrăgostit, Matei!

—Ca şi voi?

—Azi ai fost foarte atent, apropiat de Cecilia. O mâncai din priviri.

—Îmi este dragă, dragă.

—Şi ea te iubeşte mult.

—Simt acest lucru, dar ştiţi ceva? Nu am ajuns încă la adevăratul sărut.

—Cum? se miră Leontina, că te-am văzut de multe ori sărutând-o.

—Ce-ai văzut tu era pupăceală. Îi pupam mâna, fruntea, obrazul, dar m-ai văzut sărutând-o vreodată cum vă sărutaţi voi, pe gură? La acest sărut n-am ajuns.

—Eşti fraier. Eu, pe Leontina când am cunoscut-o, am luat-o o dată în braţe şi am sărutat-o cum mi-a plăcut mie şi cum i-a plăcut şi ei. Nu, Leontina?

—Hi! hi! hi! nebunule!

—De atunci ne sărutăm de câte ori ne place cu aceeaşi iubire şi ne simţim minunat.

—Nu te mai lăuda, iubitule!

—Dacă vă iubiţi, de ce să n-o săruţi aşa pe Cecilia?

—S-ar putea s-o pierd.

—E, pe naiba! Cum s-o pierzi? Crezi că ea n-ar fi de acord? Sau nu te iubeşte la fel de mult?

—Simt că mă iubeşte, dar ea prin felul ei de a fi îţi impune nişte limite fără să-ţi dai seama. Dacă nu-i respecţi limitele, poţi s-o pierzi definitiv. Când o ţin de mână, când o îmbrăţişez, sau o sărut pe obraz îmi răspunde cu afecţiune. Cuvintele ei frumoase, glumele, albastrul clar al ochilor, zâmbetul provocator, te farmecă.

—Trebuia să-ncerci. Nu se poate să nu fiţi o dată pe aceeaşi undă? glumesc logodnicii.

—Ştiţi ce? Într-un moment de acesta, fiind pe aceeaşi undă am încercat să prelungesc sărutul, cum ziceţi voi, de pe obraz alunecând spre gură. Imediat s-a distanţat, mi-a pus degetul pe buze şi m-a mângâiat pe obraz. Ce să fi înţeles de aici? Că nu acceptă încă gestul plănuit de mine, dar să nu mă supăr şi să am răbdare. M-am mulţumit să-i sărut degetul, fiindcă zâmbetul ei dulce şi privirea-i caldă m-au liniştit.

A doua zi, când au mers la serviciu, atât Matei cât şi Cecilia, au fost luaţi la întrebări de colegii lor.

—Ne-ai trădat Cecilia, că n-ai mai venit la Cornul Cerbului, cum ne înţelesesem săptămâna trecută.

—Nu v-am trădat, dar ne-am schimbat planul în ultimul moment şi nu v-am mai anunţat.

—Ai fost cu Matei? era curioasă să afle colega ei, Simona Ionescu.

—Cu Matei, cu Leontina şi cu Gelu.

—Unde aţi fost?

—La Gârla Mare.

—Toţi întrebau de voi. V-aţi simţit bine, nu?

—Nemaipomenit. Am înotat, am alergat, am stat pe iarbă, am discutat. Cel mai fericit a fost Matei.

—Cred şi eu, pentru că erai cu el. am văzut că te iubeşte mult. Cu neamţul acela alt tău, despre care îmi povesteai cândva, cum a rămas?

—Robert? Nu mai ştiu nimic de el.

—Cum aşa? Îmi spuneai că ţineaţi foarte mult unul la celălalt, chiar vă făceaţi planuri de viitor.

—Ai dreptate. Cu toate că nu eram în acelaşi an la facultate, el fiind mai mare, totuşi ne întâlneam zilnic când mergeam la cursuri, la bibliotecă, la masă, iar în timpul liber mereu mă căuta la cămin şi ieşeam în oraş, mergeam la diferite manifestări, petreceri. Ce mai? Eram nedespărţiţi. În felul acesta ne-am legat sufleteşte unul de celălalt. Chiar ne făcusem proiecte de viitor. Visa şi mă făcuse şi pe mine să visez, că vom merge în Germania şi acolo ne vom realiza şi vom fi fericiţi.

—El este din Germania?

—Nu, este din România. Familia lui, părinţii erau aici, dar avea neamuri în Germania.

—Cum de v-aţi despărţit şi nu mai ştiţi nimic unul de altul?

—Ştii că eu am pierdut un an de facultate când mama mea s-a îmbolnăvit şi credeam că nu mai are scăpare. Am hotărât să stau cu ea şi s-o îngrijesc.

—Sacrificiul tău n-a fost zadarnic. Acum doamna Sătmăreanu se simte bine.

—O iubesc prea mult, de aceea am procedat aşa. Hei! şi eu nemaifiind în mediul studenţesc, relaţia mea cu Robert s-a deteriorat. La început, mă căuta la telefon, îmi scria, eu de asemenea, îl căutam, îi răspundeam, dar încetul cu încetul aceste căutări s-au rărit şi eu cum eram cu atâtea probleme pe cap boala mamei, treburile gospodăreşti, procurarea cursurilor, conspecte, că totuşi învăţam să-mi pot continua studiile în anul următor, nu am insistat în menţinerea acestei relaţii. Am mai întrebat de el pe cei care-l cunoşteau, dar nimeni nu mai ştia nimic să-mi spună.

—Nu-mi vine să cred. Aşa o despărţire bruscă, fără nicio explicaţie, după ce aţi fost atât de apropiaţi!

—Ştii, Simona? El avea, ca toţi nemţii, o altfel de fire, mai rece. Poate că nu l-a afectat despărţirea noastră. Şi-o fi găsit o altă fată, vreo nemţoiacă de-a lui cu care s-o fi înţeles mai bine decât cu mine şi m-o fi uitat, mai ales că eu nu mai eram în preajma lui.

—Dar iubirea nu conta deloc?

—Fiecare iubeşte în felul său.

—Tu l-ai iubit?

—L-am iubit şi el m-a iubit, dar uite că ne-am despărţit. Mă gândesc că poate după ce a terminat facultatea, a plecat în Germania, aşa cum intenţiona, să profeseze acolo, sau să-şi găsească alte oportunităţi că nu era băiat prost, era un neamţ din acela calculat, care ştia ce vrea.

—Totuşi, este de condamnat.

—D-aia-i pasă lui.

—Bine că te-ai împrietenit cu chirurgul. În felul acesta îl uiţi pe Robert.

—Pe Robert l-am uitat deja, că altfel nu eram acum cu Matei. Nu-mi place să merg pe mai multe fronturi deodată.

—Nici lui Matei nu-i place. El care era un adevărat crai, de când ai apărut tu în viaţa lui, s-a schimbat cu nouăzeci de grade. Dar acum fii sinceră. Îl iubeşti pe Matei la fel ca pe Robert, sau mai mult.

—Am spus că fiecare iubeşte în felul lui. Aş completa că iubirea este aceeaşi, doar că sentimentele şi manifestările ei sunt nuanţate în funcţie de persoanele care se iubesc. Pot spune că pe Matei îl iubesc foarte mult, poate că este şi genul meu. Dacă Robert era mai rece, deşi şi cu mine a fost foarte tandru, mai calculat, Matei este o fire caldă, protectoare, afectuoasă. Lângă el te simţi nemaipomenit de bine. Este, în unele situaţii, mai aiurit, dar prin sinceritate, spontaneitate, te atrage foarte mult.

—Îţi doresc să rămâi cu el.

—Nu se ştie, Simona. Nu vezi cum sunt bărbaţii? Aici te iubesc, aici te lasă, cazul lui Robert şi a atâtora.

—Nu cred că Matei ar face aceasta.

—Nu se ştie ce va fi în viitor. Poate întâlneşte o altă fată, i se pune pata cum i s-a întâmplat cu mine, mă uită, chiar dacă acum mă iubeşte.

—Nu renunţă la tine. N-ai văzut cum a repezit-o pe Georgeta cu care a avut relaţii intime şi s-au iubit într-un timp.

—Poate că a fost doar o aventură ca şi cu altele.

—Nu, ei au fost mult timp împreună.

—Când se plictiseşte şi de mine, la fel mă părăseşte, deşi nu va face asta după cât de bine ne înţelegem acum. Simt acest lucru. Mi-a dovedit-o la Gârla Mare. Am trăit momente unice de iubire, dar să bat în lemn s-ar putea să intervină o altă despărţire, fie el să fie nevoit să plece undeva, fie eu să fiu nevoită să fac lucrul acesta. ştii că intenţionez nişte lucruri importante în legătură cu doctoratul.

—Chiar dacă pleci, Matei nu te uită. Ţi-a dovedit-o. Nici nu ştia cine eşti şi te-a purtat în inima lui până când ai reapărut. Doar o clipă te văzuse. Ce dovadă mai mare vrei? Dacă în calea ta ai întâlni altă persoană care să se îndrăgostească de tine, l-ai uita pe Matei?

—Nu aş putea iubi pe altcineva aşa cum îl iubesc pe Matei.

—De ce ai spus că La Gârla Mare aţi avut momente unice de iubire?

—Am să-ţi povestesc altădată.

—M-ai făcut curioasă.

—Hai că ne-am întins la vorbă şi trebuie să intrăm în sala de judecată. Bine că mi-am pregătit dosarele de vineri. Trebuie însă să mă uit peste ele.





Yüklə 0,94 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin