Victoria D



Yüklə 0,94 Mb.
səhifə6/10
tarix29.07.2018
ölçüsü0,94 Mb.
#62438
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10

Clipe fericite

Pe la sfârşitul lui noiembrie, Matei a plecat în America la un congres internaţional al medicilor chirurgi ce se desfăşura în oraşul Boston.

Se bucura de această călătorie care era ca un fel de mic concediu pentru el. Ştefania şi Virgil Zamfirescu găsea ca benefică pentru Matei această ieşire. Cel mai mult se bucura Tiberiu.

—Frate-meu, să nu cumva să nu-mi aduci de acolo ce te-am rugat.

—Depinde cum am timp.

—Vei avea, că nu veţi fi mereu ocupaţi. Veţi vizita şi voi oraşul cu magazinele, cu locurile cele mai importante de văzut.

—Clinicile, spitalele.

—Ei! Lasă. lasă, că nu este chiar aşa.

Până la Bucureşti, Matei a mers cu maşina pe care a lăsat-o la un coleg şi bun prieten de-al său, continuându-şi drumul cu avionul spre America. S-a întors pe la începutul lui decembrie. A făcut o escală la Frankfurt, continuându-şi drumul spre Bucureşti. Răsfoind o revistă, având locul pe unul din scaunele dinspre mijloc, atenţia îi este atrasă de cuvintele adresate pasagerului din spate.

—Guten Tag! Endschuldigung, bitte, dort ist mein Platz. Ich bin mich beeilen aber doch bin ich verspäten....Danke!

(—Bună ziua! Vă rog să mă scuzaţi, acolo este locul meu. M-am grăbit, dar totuşi am întârziat....Mulţumesc!)

Recunoaşte vocea şi se ridică brusc şi în spate o vede pe Cecilia.

—Cecilia, draga mea, unde mergi? este extrem de surprins.

—Matei!


Se reped unul la celălalt, se îmbrăţişează cuprinşi de o profundă emoţie, se sărută prieteneşte de câteva ori şi-şi şterg lacrimile de bucurie.

Pasagerii, intuind sentimentele a doi tineri care nu s-au văzut demult, îi aplaudă cu zâmbetul pe buze. Simţindu-se oarecum jenaţi, mulţumesc celor care îi aplaudaseră.

—Vă mulţumim! Vă rugăm să ne scuzaţi, abia rosteşte cuvintele Cecilia, înecată de plâns.

—Nu ne-am văzut de ani de zile şi soarta a făcut să ne întâlnim aici fără să ştim, caută să le explice Matei, cu aceeaşi voce tremurată de emoţie.

Matei roagă pe domnul din spatele lui să facă schimb de locuri, ca să-i cedeze locul lângă Cecilia care deja se aşeza pe locul ei de lângă fereastră. Foarte binevoitor domnul acceptă. Aşezându-se lângă Cecilia, Matei o ia de mână, aşa cum obişnuia, plin de fericire.

—Nu mă aşteptam să te revăd aici, îi şterge cu batista lacrimile care încă se prelingeau pe obrajii Ceciliei.

—Nici eu n-am visat acest lucru. De mi-ar fi spus cineva, n-aş fi crezut, îi aranjează părul Cecilia.

—Cum de-ai ajuns la Frankfurt?

—Vin din America.

—O! este surprinsă Cecilia.

—Am fost la un congres internaţional al chirurgilor.

—Mă bucur pentru tine. Ia povesteşte-mi cum a fost, cum te-ai simţit, dar amănunţit că avem timp până la Bucureşti.

—Şi de la Bucureşti spre casă.

—Nu merg acasă.

—Hai! Credeam că vom sta mai mult împreună după un timp atât de îndelungat cât am fost departe unul de celălalt, îi prinde amândouă mâinile în palmele sale, mângâindu-le.

—Nu veneam, dar trebuie să caut nişte materiale la Biblioteca Academiei şi să rezolv nişte treburi la Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Dacă reuşesc mâine, poimâine, iau primul avion înapoi.

Matei îi povesteşte cu lux de amănunte cum a fost în America, deşi tristeţea i se strecura în suflet la vestea întoarcerii rapide a Ceciliei în Germania.

—Eu ţi-am spus despre mine, acuma spune-mi tu ce-ai mai făcut?

—M-am logodit.

—Cuum? Nu se poate! Nu poţi să faci lucrul acesta, Cecilia. Tu nu eşti în stare de aşa ceva. Simt că nu este adevărat, este foarte afectat Matei continuând să-i pipăie degetele de la mâna stângă.

Cecilia îşi dă seama că îi căuta inelul de logodnă care de fapt nu exista, dar se face că nu ia în seamă gestul lui şi continua cu minciuna, fiindcă îi plăcea să se amuze de asemenea situaţii în care îl punea pe Matei când era în ţară, iar pe de altă parte să nu rămână datoare pentru jignirea pe care o suferise înainte de a pleca în Germania.

—Nu mă crezi? Îţi voi dovedi.

—Nu se poate.

—Pariem?


—Pariem, e de acord Matei.

—Pe ce pariem?

—Pe un sărut.

—Dacă pierzi tu, mă săruţi prieteneşte. Dacă pierd eu te sărut prieteneşte, pune condiţia Cecilia.

—S-a făcut, se prinde în acest joc Matei, întrevăzând că va ajunge la sărutul îndrăgostiţilor.

Îşi încrucişează mâinile şi taie fiecare jurând ca la orice pariu. În timpul zborului, Matei plănuieşte cum s-o reţină măcar o zi două în plus. Voia cu această ocazie să-i dea şi inelul de logodnă pe care i-l cumpărase din Boston. Mai tot timpul liber ce-l avusese la dispoziţie în America, umblase după un asemenea inel pe la diferite magazine de bijuterii. Era un inel de aur cu o piatră de safir natural, albastră ca ochii Ceciliei (de aceea îl şi cumpărase) încadrată de jur împrejur cu bobiţe fine de diamant într-o lucrătură de filigran, cunoscându-i gesturile. Îl costase o groază de dolari, dar s-a bucurat că i-l putea oferi. Aştepta momentul potrivit. Nici n-au simţit când au trecut cele două ore până la Bucureşti fiind prinşi în mrejele iubirii şi comportându-se ca doi îndrăgostiţi. Când s-a anunţat aterizarea, Matei a exclamat.

—A fost zborul cel mai plăcut din viaţa mea.

—Aş fi vrut să nu se mai termine, dar când mă gândesc câte am de rezolvat.

De la aeroport au luat un taximetru până la locuinţa prietenului lui Matei. În timpul acesta, el i-a propus, cum plănuise încă din avion.

—Iubita mea, şi tu eşti stresată cu studiul tău şi eu sunt stresat cu munca mea, hai să inversăm spusa cronicarului şi să facem să fie şi vremurile sub noi, nu numai noi sub vremuri, măcar pentru două zile. Uite ce zic eu. Mergi şi-ţi rezolvi treburile şi la Academie şi la Minister şi după aceea să facem o ieşire la Predeal sau la Sinaia, să ne relaxăm puţin, că cine ştie când vom mai fi iar împreună. Cecilia îl priveşte cu ochii ei frumoşi concentrându-se asupra planului propus de Matei. Se gândeşte că n-ar fi rău.

—Ce-i astăzi?

—Miercuri, răspunde Matei văzând că ea cooperează.

—Mâine, joi, îmi rezolv problemele. Vineri şi sâmbătă suntem la Sinaia că este mai aproape decât Predealul şi duminică zbor din nou.

—Lasă zborul pe luni, că duminică cine ştie cum sunt programate cursele.

Cecilia se gândea ce hotărâre să ia, Matei o întrerupse privind-o cu nesaţ.

—Eşti atât de frumoasă! Occidentul te-a făcut şi mai frumoasă, nemţoiaco!

-iar tu, americanule, te-ai şmecherit pe unde ai umblat. Bine, fie cum zici tu, acceptă după momentul de gândire.

Matei îi sărută mâinile de bucurie că a acceptat.

—Mergem la hotel să luăm două camere până mâine.

—Nu! Mergem la prietenul tău să vezi dacă te poate primi pentru o noapte, mă duci pe mine la o veche cunoştinţă, te conduc eu unde şi mâine vii să mă iei. În felul acesta economisim bani, fiindcă şi tu cred că eşti cam pe muchie de cuţit după America, cu atât mai mult eu.

—Nu e chiar aşa, dar dacă asta ţi-e dorinţa, fie.

S-a dus la prietenul lui. Au servit nişte dulciuri, câte o cafea, a prezentat-o pe Cecilia, i-a vorbit despre planul lor, apoi a condus-o la cunoştinţa unde avea să rămână peste noapte.

—Matei, te rog din suflet să vii cât mai de dimineaţă, ca să-i prind şi eu pe cei cu care am treabă.

—Sigur. La şapte şi un sfert este bine?

—E bine. Începe să ningă serios, observă Cecilia.

—Chiar dacă este traficul mare dimineaţa şi zăpada creşte, până la opt tot ajungem.

A îmbrăţişat-o ţinând-o mult la pieptul lui.

—Vezi să nu uiţi să te trezeşti devreme.

—Pa!

Toată noaptea a nins îmbrăcând capitala în haina de zăpadă proaspătă a iernii.



Dimineaţa, Matei a fost prezent la locuinţa Ceciliei cu un buchet de trandafiri.

—Unde i-ai găsit atât de frumoşi şi atât de dimineaţă?

—Pentru tine, pentru revederea noastră, pentru iubirea noastră.

—Îţi mulţumesc, romanticule. Ai rămas acelaşi, îl sărută pe obraz, admirând trandafirii.

Îşi ia rămas bun de la gazdă, se urcă în maşină cu trandafirii şi pornesc pentru rezolvarea problemelor. Până la prânz, Cecilia fiind ajutată în deplasare de Matei care a condus-o cu autoturismul, şi-a rezolvat totul. Urmau să plece la Sinaia.

—Nu ne înzăpezim pe valea Prahovei, dacă va fi zăpadă?

—Am pus roţi adaptate pentru iarnă, că am prevăzut că la întoarcere timpul se va schimba. Nu trebuie să te temi când eşti la mine.

De fapt, Cecilia întotdeauna se simţise în siguranţă în preajma lui Matei. Avea acea alură de persoană ocrotitoare, care îţi dădea deplină încredere în orice fel de situaţie. Fără aceste sentimente n-ar fi plecat spre Sinaia.

După o noapte, ninsoarea încetase, cerul se limpezise, soarele se arăta generos în acea zi. Drumul parcurs a fost o adevărată splendoare. Pădurea de brazi îşi dezvăluia farmecul prin coloritul alb-verde a cărui monotonie nu te deranja. Ţinuta maiestoasă a brazilor te plasa parcă printre coloanele unui templu antic, infinit de mare. Aerul rece făcea mai pronunţat mirosul acelor de brad, amintindu-ţi de sărbătorile de iarnă ce se apropiau. Drumul nu era aglomerat, fiind la mijloc de săptămână. Au oprit de câteva ori pentru a admira natura în splendoarea ei. La una din opriri, Matei a revenit cu întrebarea.

—Când îmi arăţi dovezile logodnei tale?

—Eşti nerăbdător?

—Foarte mult.

—Şi dacă nu ţi le arăt, ce-ai să faci? s-a îndepărtat alergând prin zăpadă.

—Nu mă poţi minţi, a fugărit-o Matei.

A ajuns-o, a prins-o în braţe şi poruncitor i-a cerut dovada. Cecilia ca să nu mai lungească jocul i-a spus că nu s-a logodit, dar a vrut să-l necăjească. Cuprinşi de o supremă fericire s-au privit o clipă în ochi şi buzele lor s-au contopit în sărutul lung al îndrăgostiţilor, atât de mult aşteptat, în special de Matei, în timp ce peste capete lor creanga bradului sub care se aflau şi-a scuturat zăpada la adierea unei boare line, binecuvântându-le iubirea. Erau plini de zăpadă pe păr, pe ochi, pe buze, dar nu le păsa de această răcoare, fiindcă ei erau îmbujoraţi de căldura sufletească simţindu-şi inimile bătând în acelaşi ritm. S-au sărutat şi s-au sărutat parcă să recupereze timpul irosit fără acest minunat dar al firii. La un moment dat, Cecilia desprinzându-şi buzele a rostit ca pentru ea.

—Deşi sunt înconjurată de zăpadă, mi-e atât de cald şi mă simt atât de bine!

—Sunt atât de fericit! Cecilia, mă aştepţi puţin?

—Unde te duci?

—Până la maşină.

Matei gândindu-se că acum era momentul cel mai potrivit pentru a-i oferi inelul cumpărat, s-a întors repede, a îngenuncheat în zăpadă, în faţa ei sub bradul din care din când în când, la cea mai mică adiere, cădeau panglicile de fulgi albi, a deschis cutia, a scos minunatul inel, a luat mâna iubitei şi introducându-i inelul pe deget, i-a spus.

—Fata mea din parc, vrei să fii logodnica mea?

Cecilia, surprinsă de frumuseţea inelului, de cererea lui Matei, a rămas fără cuvinte. Matei, ţinându-i mâna, aştepta cu nerăbdare, dar şi cu oarecare teamă, răspunsul.

După câteva minute de cugetare adâncă privind importanţa momentului, asumarea unei responsabilităţi majore, cel mai bun răspuns pe care trebuia să-l dea, după un oftat profund, Cecilia i-a spus:

—Dacă destinul ne-a pregătit întâlnirea imprevizibilă din parc, întâlnirea imprevizibilă de la tribunal, întâlnirea imprevizibilă din avion, probabil că ne vrea împreună şi de data aceasta nu-i mai refuz oferta şi-ţi spun: Da! Băiatul meu din parc, vreau să fiu logodnica ta.

De bucurie, Matei a luat-o în braţe şi a rotit-o până când i s-a rupt un nasture de la bundiţa în care îi stătea atât de bine, căzând în zăpada pufoasă.

—Ajunge, Matei, mi-am pierdut un nasture de la bundiţă. Am auzit când a pârâit. Uite, nu-l mai am, a pipăit locul gol al nasturelui. Te omor dacă nu-l găsesc, că trebuie să-i înlocuiesc pe toţi şi sunt aşa de frumoşi! Aşa sunteţi voi, bărbaţii.

Au început să scormonească zăpada până când Matei l-a găsit.

—L-am găsit. Ăsta este?

—Bine că nu s-a pierdut.

Căutând prin zăpadă le-a îngheţat mâinile. Matei i le-a cuprins în ale sale, sărutându-i-le ca să i le încălzească.

—Hai în maşină, să ne continuăm drumul.

Lui i se fixaseră în minte două expresii ale Ceciliei: „de data aceasta nu-i mai refuz oferta” (fiind vorba de destin) şi „ aşa sunteţi voi bărbaţii”. Curios, a întrebat-o pe Cecilia ce-a vrut să spună. Aceasta i-a relatat amănunţit toată povestea cererii în căsătorie care se petrecuse nu cu mult timp înainte, când se întâlnise cu Robert în Germania. Au discutat despre acest băiat, despre felul lui de a fi, cum s-au cunoscut, cum s-au despărţit, cum s-au reîntâlnit.

—Deci, în decurs de câteva luni am avut două cereri: una de căsătorie pe care am respins-o şi una de logodnă pe care am acceptat-o, pentru că romanticul imprevizibil de lângă mine nu mi-a dat altă posibilitate, a zâmbit Cecilia.

—De ce-ai spus că aşa suntem noi bărbaţii?

—Ha! Ha! Ha! A râs în hohote Cecilia. fiindcă vă manifestaţi bucuria la fel. Când m-am revăzut prima dată cu Robert, mă delectam cu o acadea cumpărată de la un automat. La fel ca tine, de bucurie m-a învârtit în aer şi mi-a căzut acadeaua, precum acum nasturele.

—Hm! hm! doctorando, doctorando, prin câte mai treci şi tu.

—Cred că nu te-am făcut gelos. Am să-ţi mai povestesc şi alte poante de-ale mele din primele zile de Germania, de-ai să râzi cu lacrimi.

—Spune-mi, că-mi place să te ascult.

—Altădată.

Se apropiau de Sinaia. Trebuiau să meargă prima dată la hotel să-şi ia camere. Cecilia, deşi îi cunoştea bine caracterul lui Matei, totuşi a vrut să-l pună în gardă cu unele principii ale ei. De aceea i s-a adresat:

—Matei, vreau să discut ceva cu tine. Suntem doi oameni fericiţi datorită iubirii noastrte. Chiar dacă în cei trei ani de când ne-am cunoscut printr-o întâmplare ciudată, n-am fost alături decât câteva luni, plus aceste zile minunate pe care le trăim momentan, sentimentele noastre au rămas aceleaşi, chiar s-au amplificat. Acum că ne-am logodit într-un mod cu totul şi cu totul aparte, având binecuvântarea naturii, suntem şi mai legaţi unul de celălalt. Cu toate acestea n-aş vrea să-ţi faci nişte speranţe. Ştiu c-ai avut relaţii cu mai multe femei pe care le-ai iubit într-o măsură sau alta.

—Cum te iubesc pe tine n-am iubit pe nimeni şi de când te-am cunoscut relaţiile amoroase cu femeile au dispărut din viaţa mea.

—Apreciez foarte mult atitudinea ta. Ai avut multă răbdare cu mine, n-ai forţat niciodată nota, dovadă că abia după trei ani ne-am sărutat ca doi îndrăgostiţi şi dacă eu n-aş fi fost de acord nu s-ar fi întâmplat nici acum. Poate că-ţi par pretenţioasă, dar nu vreau să te gândeşti la o intimitate totală între noi. Nu vezi cum se întâmplă în zile de azi? Se cunosc doi tineri, se îndrăgostesc, au impresia că se iubesc, sunt nerăbdători să facă sex, ca la scurt timp să-şi dea seama că nu se mai înţeleg, nu se mai plac şi tot ce-a fost frumos între ei rămâne o simplă aventură. Tânărul găseşte altă fată, tânăra alt băiat şi aventura continuă cu consecinţe grave, dacă pe lume mai sunt aduşi şi copii. S-au iubit ei cu adevărat? În nici un caz. Condamn asemenea practici. De aceea, dragul meu băiat din parc, cu toate că te iubesc mult, nu pot accepta o intimitate totală înaintea binecuvântării bisericii şi a slujitorilor ei. Mă poţi considera aiurită, de modă veche, cum vrei tu, dar astea sunt principiile după care mă conduc.

Ascultând-o atent pe Cecilia, în loc să-l deranjeze pledoaria ei, l-a făcut s-o iubească şi mai mult şi s-o respecte gândindu-se cât de norocos este că a întâlnit o fată cinstită, sinceră şi pură.

—Uite c-am ajuns la destinaţie. Te-am plictisit cu pledoaria mea.

—Deloc. Ai perfectă dreptate. Sunt de partea ta. În Sinaia, nu prea era multă mişcare. Au mers la hotel, au luat două camere, s-au spălat, s-au aranjat. Seara au cinat la restaurantul hotelului, au ieşit puţin la plimbare, apoi au mers să se culce după obişnuita îmbrăţişare şi obişnuitul sărut.

—Noapte bună, imprevizibilule romantic.

—Plăcută va fi. Voi adormi cu tine-n gând ca să visez cu tine.

Au adormit repede fiind obosiţi de pe drum. Cu toate acestea Matei s-a sculat cu noaptea în cap, s-a spălat, s-a bărbierit, a mers la cea mai apropiată florărie şi a cumpărat iarăşi un buchet de trandafiri pentru Cecilia. A încercat uşa de la camera ei foarte încet, că dacă doarme să n-o trezească. Nu era încuiată. S-a strecurat în cameră, a pus trandafirii în apă, pe măsuţa din mijlocul camerei şi-a pus geaca în cuier, s-a aşezat pe un scăunel lângă patul ei privind-o cum dormea. A găsit-o fermecătoare cu păru-i răvăşit pe pernă, cu una din şuviţe rătăcită pe frunte, cu obrajii rotunzi ca două mere, cu buzele cărnoase îmbufnate de somnul profund ca-ntr-un tablou de Grigorescu. Lipsea albastrul ochilor frumoşi acoperiţi de pleoapele mărginite de genele-i lungi, dar acest albastru se regăsea pe degetul care purta inelul de logodnă. Privind-o nu mai putea de dragul ei. I se aprinseră toate simţurile, dar pentru a nu o dezamăgi, el, Casanova, trebuia să se stăpânească, să-şi controleze întreaga fire. A privit-o mult timp ascultându-i respiraţia uşoară până când ea a început să se trezească, să-şi frece ochii cu mâinile ca un copil mic, să se întindă deschizându-i-se larg pijamaua de mătase albăstrie sub care se vedeau sânii pietroşi. Matei n-a mai rezistat, s-a apropiat de ea, i-a sărutat mâna cu inelul de logodnă.

—Matei! de când eşti aici? S-a ridicat încrucişându-şi braţele după gâtul lui.

După sărutul prelungit, fermecat de parfumul corpului ei, Matei nu s-a stăpânit să nu-i sărute sânii dezgoliţi şi mai mult din cauza reverului pijamalei care-i alunecase pe umăr, simţind amândoi, deopotrivă, plăcerea care-i domina.

—De când eşti aici?l-a întrebat din nou.

-te admir de ceva timp.

—Romanticule! Cum ai intrat?

—Încet, că dormeai ca un copil nevinovat.

—Era uşa deschisă?

—Da, spre bucuria mea.

—Doamne, Dumnezeule! Parcă sunt nebună. Cum de n-am încuiat-o aseară? Vezi, ştiindu-te aproape am siguranţă. Nu mi-am pus problema că s-ar putea întâmpla ceva rău. Când sunt singură, sunt foarte grijulie. Verific de câteva ori dacă uşa este încuiată, ceea ce n-am făcut acum. Ştiam că tu mă aperi de toate relele. Vezi? De aceea te iubesc.

Ridicându-se din pat şi luându-şi capoţelul ca să nu rămână în pijama în faţa lui Matei, observă trandafirii în vaza de pe măsuţă.

—Ioai! Ce splendizi sunt! Se duce şi miroase.Tu i-ai adus?

—Ca să începi dimineaţa frumos.

—Şi tu eşti frumos, îi mângâie faţa, apoi îşi lipeşte obrazul ei de al lui alintându-l. Atât de mult îmi place un obraz proaspăt bărbierit cum este al tău acum. Când eram acasă, la fel îl mângâiam pe tata după ce se bărbierea, că-mi plăcea să simt prospeţimea pielii catifelate.

—Şi obrajii tăi sunt catifelaţi, o mângâia şi el.

—Numai că ai o alt fel de senzaţie pe care ţi-o dă pielea catifelată a obrazului unei femei, diferită de cea pe care ţi-o dă pielea catifelată a obrazului unui bărbat proaspăt ras. La femei este mai multă fineţe, fragilitate, pe când la voi este, nu ştiu cum să spun, un fel de duritate plăcută, îl strânge de obraji cu drag. Te doare? Miroşi atât de frumos! Cu ce loţiune ţi-ai dat?

—Curioaso, stai puţin aici, o aşeză pe genunchii lui şi povesteşte-mi ce-ai visat azi-noapte.

—Nu-mi aduc aminte, sau poate nici n-am visat nimic fiindcă am dormit buştean. Mă duc să mă spăl pentru că mă simt prost să fiu aşa lângă un băiat ca tine care ţi-ai pus la punct ţinuta de dimineaţă.

—Mai stai să vorbim, că ai timp să te speli, o ţine să nu plece.

—Vin imediat, se ridică şi merge la baie. După ce s-a spălat, vrea să se îmbrace dar, Matei o opreşte.

—Ai spus că vii imediat, o prinde şi iar o aşează pe genunchii lui.

—Dar după ce mă îmbrac.

—Eşti mai drăguţă în pijama.

—Nu cumva vrei să mă scoţi în oraş cum m-ai scos atunci în rochiţa de casă? râd amândoi în hohote.

—Nu ţi-a plăcut?

—Ţie da, mie nu.

—Spune-mi, ce facem azi?

—Ne considerăm în ziua de miere, deci trebuie să ne-o programăm amănunţit.

—Când vom avea luna de miere?

—Nici nu ne-am logodit bine şi vorbeşti de luna de miere, nerăbdătorule.

—Nu, serios, te-ntreb, când ne vom uni destinele?

—Mă pui iarăşi la grea încercare.

Cecilia tace un moment, ajungând iarăşi în situaţia de a cugeta privind căsătoria, un pas destul de serios în viaţa unui cuplu.

—Dragul meu, oricât aş vrea să mă căsătoresc, nu se poate realiza această dorinţă până nu-mi iau doctoratul, pentru că după căsătorie apar noi priorităţi pe care eu nu le voi putea îndeplini dacă n-am terminat cu studiul, dacă sunt în Germania. Pe de altă parte, intenţionez să-mi continui carierea în Bucureşti. Va trebui şi tu să ai la dispoziţie timp pentru a tatona situaţia în vederea unui transfer acolo. Unchiul mă vrea în Germania. Este o altă problemă. La toate trebuie să ne gândim şi să facem aşa cum este mai bine. Acum că suntem logodiţi avem timp suficient până îmi iau doctoratul ca să ne gândim la toate problemele. Nu te dor genunchii? vrea să se ridice Cecilia.

—Nu! Rămâi! O opreşte Matei. Îmi place să te am cât mai aproape.

În timp ce-şi făceau planuri pentru viitor şi pentru ziua în curs, se aranjau şi se mângâiau reciproc. Ea îi pieptăna părul când cu cărare, când pe spate, când îl ciufulea şi atunci el o gâdila, dar n-o lăsa să plece. El îi aranja buclele după ureche, pe frunte sau i le ridica în coc dându-şi cu părerea cum i-ar sta mai bine.

—Am stat destul. Lasă-mă să mă îmbrac.

—Întâi trebuie să plăteşti tributul.

Cecilia înţelegând la ce făcea aluzie, îşi încrucişează mâinile după gâtul lui, îi mângâie obrazul cu obrazul ei, el o strânge în braţe sărutându-se îndelung.

—Acum pot să plec?

—Ai undă verde, îi sărută mâna.

Pe cât de mult îi plăcuse Cecilia în neglijeu pe atât de mult îl încânta acum aranjată într-o ţinută sportivă. Nu s-a putut abţine să n-o admire.

—Eşti atât de frumoasă! Ce-am să fac când n-ai să mai fii lângă mine?

—Îmi vei duce dorul şi-ţi voi duce dorul, dacă nu voi primi o altă ofertă de căsătorie sau de logodnă, glumeşte Cecilia râzând.

—Voi fi pe urmele tale.

—Unde, în Germania?

—Chiar şi acolo de mine n-ai să scapi.

Era ultima zi pe care o mai puteau petrece în Sinaia. A doua zi trebuia să plece de dimineaţă la Bucureşti, să meargă la aeroport pentru ca Cecilia să-şi ia zborul spre Germania.

De aceea ei şi-au făcut acea zi cât mai plină şi cât mai frumoasă. Cecilia, fiind credincioasă, mai ales de când se rugase pentru mama ei să se facă sănătoasă atunci când era grav bolnavă, i-a propus lui Matei.

—Trebuie să mergem la biserică să ne rugăm pentru noi, pentru iubirea noastră.

—Nu te pot refuza, deşi eu nu am fost de multă vreme.

—Eşti ateu?

—Cred în Dumnezeu, dar nu obişnuiesc să merg la biserică, uneori nepermiţându-mi nici serviciul.

—Te rogi?

—Rar.

—Când te-ai rugat ultima dată?



—Hai, măi Cecilia, mă faci să mă simt prost.

—Dacă ne căsătorim va trebui să intrăm în biserică, să ne rugăm în faţa icoanelor, să ne binecuvânteze preotul, aşa că e bine să te familiarizezi de pe acum cu atmosfera aceasta de credinţă şi de rugăciune.

Ajungând la biserică, înainte de a intra, Cecilia l-a sfătuit cum să se roage şi cum să ceară ajutorul lui Dumnezeu. Au cumpărat câte o lumânare fiecare, le-au aprins, au mers cu ele aprinse în faţa altarului, au îngenuncheat, s-au luat de mână, au spus amândoi deodată rugăciunea „Tatăl Nostru” şi s-au rugat ca Dumnezeu să le binecuvânteze unirea prin logodnă şi să-i ajute în continuare să aibă o viaţă frumoasă. La ceasul acela nu era nimeni în biserică. Liniştea deplină, luminile lumânărilor care ardeau, mirosul de ceară amestecat cu cel de tămâie, imaginile sfinţilor din icoane le-au strecurat atâta pace în suflet, încât la ieşire s-au simţit mai buni, mai împăcaţi cu ei înşişi. O bucată de vreme au mers ţinându-se de mână fără să-şi vorbească ca şi când n-ar fi vrut să risipească nimic din starea sufletească primită-n biserică. Cel mai impresionat a fost Matei care nu cunoscuse asemenea experienţe.

Tăcerea a întrerupt-o Cecilia gândindu-se la ai săi.

—Ce fac ai mei? Mi-e dor de ei, de Lenuş.

—Sunt sănătoşi. Cu Lenuş mă întâlnesc mai des. Are un câine lup.

—Nu mai spune! Când l-a cumpărat?

—Nu l-a cumpărat. I-a salvat viaţa. L-a găsit rănit pe stradă. L-a luat, l-a îngrijit, s-a certat cu domnul Sătmăreanu că nu voia să-l ţină.

—Tata este împotriva câinilor.

—Dar acum şi dumnealui îl iubeşte, iar Lupaş face numai nebunii.

—Lupaş îl cheamă?

—Aşa i-a pus Lenuş numele, fiind câine lup.

—Să le spui că mi-e dor de ei şi să le explici de ce n-am putut trece să-i văd. Dar Leontina şi Gelu ce fac?

—Se iubesc.

—Mi-e dor şi de ei, să le transmiţi sărutările mele. Acum suntem şi noi “logodnicii”.

—Se vor bucura când le voi spune că ne-am logodit. Ei logodnicii nr.1, noi logodnicii nr.2.

După biserică au mers pe drumeagul către cota 1400. S-au alergat, s-au bulgărit, şi-au dat cu zăpadă pe faţă încât s-au mirat şi ei de comportarea pe care o aveau.

—Ce naiba, Matei, parcă n-am fi trecuţi de douăzeci şi cinci de ani. Nu jucăm ca nişte puştani. Eu ditamai avocata, tu ditamai chirurgul şi încă chirurgul şef ne pretăm la aşa ceva.

—Ca tacâmul să fie complet, hai să ne dăm cu sania cum se dau copii aceştia.

Ajunseră lângă un derdeluş unde câţiva copii erau cu săniuţa.

—Cum te cheamă pe tine băieţaş? întebă Matei pe unul dintre ei.

—Sergiu.


—Vrei să-mi împrumuţi şi mie sania ta să mă dau eu cu domnişoara asta?

Băiatul stătea în cumpănă. Nu ştia ce să facă.

—Dă-i-o mă, că te iau eu pe sania mea, l-a îndemnat alt băiat.

—Uite, îţi dau o sută de mii ca să-i împarţi prietenul tău şi să vă cumpăraţi ce vreţi.

—Poftiţi! îi întinde sfoara saniei Sergiu, luând bucuros banii.

—Hai domnişoară, urcă-te în spatele meu pe sanie, îi spune Ceciliei.

—Eşti o figură, Matei. Să nu mergi repede, îl roagă suindu-se pe sanie.

—Uhuu! striga Cecilia de bucurie completând larma copiiilor şi fluturându-şi un braţ în aer.

—Ţine-mă strâns, că fără parfumul tău pierd direcţia.

—Cecilia se conformează şi atingându-i urechea cu buzele-i catifelate îi şopteşte. E bine aşa, şmechere? Îţi place să te îmbrăţişez.

—Şi să mă săruţi.

—Te şi sărut, îl sărută pe păr.

—Eşti mulţumit?

—Uuuu! strigă bucuros Matei dând viteză saniei.

—Stai, nebunaticule, că ne răsturnăm!

După terminarea derdeluşului, urcând drumul înapoi Cecilia îi spune.

—Tura aceasta mă laşi pe mine să conduc.

—Cu cea mai mare plăcere.

S-au urcat pe sanie, Cecilia a condus la început cu precauţie, apoi şi-a luat din ce în ce avânt şi pe la mijlocul drumului, neobservând la timp un dâmb, a intrat cu viteză în el şi s-au răsturnat. S-a ridicat repede.

—Au! Ce-am făcut? Îl ajută şi pe Matei să se ridice. Ai păţit ceva?

—N-am nici pe dracu’, au izbucnit în râs amândoi. Hai, să-i dăm sania băiatului.

—Nu încă să ne mai dăm de câteva ori. Tot eu am să conduc.

—Cecilia, scumpo!o privea zâmbind cu neîncredere.

S-au mai dat de câteva ori, sania fiind condusă perfect de Cecilia.

—Acum putem să i-o dăm băiatului.

—Te-ai săturat de săniuş?

—Am vrut să-şi demonstrez că nu sunt o bleagă.

—Draga mea, cum crezi că m-aş fi gândit la aşa ceva!?

—Ei! Lasă, că te-am văzut cu câtă neîncredere mă priveai.

Au urcat pe derdeluş până în capăt unde se pregăteau copiii s-o ia la vale. Observându-l pe Sergiu l-au oprit.

—Sergiu, vino să-ţi iei sania. Îţi mulţumesc! Ai împărţit banii cu prietenul tău?

—Da!


Cecilia şi Matei au mai urcat puţin mai sus pe o cărare înzăpezită fiind ahtiaţi după aerul proaspăt de munte cu miros de brad. Din vorbe, din glume iar s-au luat la alergat unul după altul, la bulgărit. Ca vestimentaţia să nu aibă de suferit, îşi fixau diferite ţinte pe care trebuia să le atingă cu bulgări. Matei, ca s-o necăjească pe Cecilia, îi fixa ţinte mai dificile, admirându-i faţa îmbufnată când nu atingea ţinta.

După o vreme, după atâta cocoloşire a zăpezii în bulgări, le-au îngheţat mâinile cu tot soarele frumos de afară. Prima care a cedat a fost Cecilia.

—Auu! auu! mă ustură îşi freca mâinile şi bătea din picioare.

—Bagă-le sub geaca mea că este îmblănită şi imediat se încălzesc.

—Ah, ce bine este!

—Mâinile tale au îngheţat?

Ca drept răspuns Matei i le pune pe obraz.

—Vai, sunt sloi şi roşii, roşii de frig. Bagă-le sub bundiţa mea.

—Abia a aşteptat Matei invitaţia că s-a şi conformat, ca să-i simtă sânii prin puloverul de lână, pe care îi ţinea deja în cupa mâinilor sale. Au rămas aşa o vreme unul în faţa celuilalt privindu-şi sufletele prin fereastra ochilor, simţindu-şi sub palme inimile care băteau în acelaşi ritm, inundaţi de vraja iubirii care-i stăpânea şi care nu putea fi exprimată decât prin contopirea buzelor lor într-un dulce sărut.

—Eşti atât de frumoasă!

—Eşti atât de bun! şi-a retras mâinile deja calde şi i le-a pus pe faţă ca să-l convingă că n-o mai usturau. Ei încă îşi ţinea mâinile sub bundiţă prelungindu-şi această plăcere.

—Ale tale nu s-au încălzit?

—Nu cred.

—Ia să văd, i le prinde şi i le scoate de sub bundiţă.

—A! mincinosule, sunt calde, calde. Îl gâdilă fiindcă a minţit, iar el o ciupeşte de obraz, de nas, de urechi. După ce s-au săturat de hârjoneală, o pornesc spre hotel. Seara au luat cina la restaurantul hotelului, au închinat pentru ei, pentru iubirea lor, fiind ultima seară pe care aveau s-o petreacă împreună. Au ascultat puţină muzică, au dansat, deşi Cecilia nu s-a simţit în largul ei, fiindcă neaşteptându-se la cele ce avea de petrecut în România nu-şi adusese rochie de seară. În schimb, Matei a fost în al nouălea cer pe ringul de dans. Nu mai dansase de multă vreme, nu avusese nicio ocazie, dar abilitatea nu şi-o pierduse impresionând-o pe Cecilia.

—N-am ştiut că eşti un maestru al dansului. Îmi place foarte mult cum dansezi.

—M-a fermecat dansul, dar viaţa m-a cam vitregit.

—Acum înţeleg de ce se omorau fetele după tine, sau poate se mai omoară şi acum.

—Inima mea îţi aparţine numai ţie ca şi talentul de a dansa. Hai să mai dansăm şi dansul acesta că melodia e foarte frumoasă, apoi mergem la cameră. Era ultimul lor dans.

Învăluiţi de o melodie superbă se simţeau atât de bine cum nu se mai simţiseră niciodată. Au dansat pentru ei, pentru iubirea lor acomodându-şi paşii ritmului muzicii. Cecilia părea un fulg în braţele lui Matei, atât de uşoară şi atât de fermecătoare. Nu avea o ţinută de seară, dar avea alura unei fete atrăgătoare, cu multă personalitate, cu mult bun simţ şi ceva împrumutase din lumea occidentală.

După ultimul lor dans, au mers la culcare hotărându-se ca a doua zi să se trezească devreme ca să meargă la Bucureşti, să prindă avionul spre Germania.

Pe când se dezbrăca să se pregătească de culcare, dând drumul la televizor, Matei vede imagini cu Moş Nicolae, cu copii, aude cântece adresate moşului. Realizează că este cinci decembrie, seara în care se fac cadouri celor dragi. „Cum nu mi-am dat seama?! Trebuie să-i cumpăr rapid un cadou Ceciliei”, se gândeşte el. Se îmbrăcă, merge la un magazin apropiat pe care-l ştia deschis non-stop. Cumpără un cadou gata împachetat şi un moş de ciocolată. Venind spre hotel, încearcă uşa Ceciliei care de data aceasta era încuiată. Bate în uşă.

—Cine-i?

—Moş Nicolae.

—Cine eşti? întreabă din nou nefiind sigură că este Matei.

—Matei.


Îi deschide uşa şi făcând pe supărata îi spune:

—Ce cauţi la ora asta domnule? De ce mă deranjezi? Te rog să pofteşti afară!

—Nu te supăra domnişoară, vin de departe. Sunteţi Cecilia Sătmăreanu? intră în joc Matei.

—Sunt Cecilia Sătmăreanu. Ce pofteşti?

—V-am căutat şi-n Germania şi nu eraţi acolo. Bine că v-am găsit aici în România ca să vă dau aceste daruri, i le întinde Matei. Eu sunt un bun prieten al lui Moş Nicolae şi m-a rugat să vi le dau.

Surprinsă la culme îl întrebă:

—Ce zi este astăzi?

—5 decembrie.

—Mâine-i Sfântul Nicolae!?

—În seara aceasta moşul aduce cadouri la cei cuminţi.

—Îţi mulţumesc, dragul meu, îl îmbrăţişează şi-l sărută de mai multe ori. Eu cuminte? Când am uitat ce zi este astăzi şi nu ţi-am cumpărat nimic, sunt nebună de legat.

—Nu te necăji! Darul cel mai de preţ pe care mi-l poţi oferi este dragostea ta. Dă-mi un sărut, nu mai fi supărată.

Cecilia îl sărută iarăşi.

—Mă îmbrac şi merg şi eu să cumpăr cadouri pentru cei de acasă ca să le duci tu, că mâine în Bucureşti nu mai avem timp de aşa ceva. Au mers împreună şi au cumpărat cadourile. Nu ştia ce să-i cumpere lui Matei ca să-i placă. I-a luat o trusă cu cele necesare pentru bărbierit.

Toate cadourile cumpărate de Cecilia le-a luat Matei în camera sa să le aranjeze în valiză ca să le ducă celor pentru care erau cumpărate. Cecilia a luat cadoul pentru Matei invitându-l la ea în cameră.

—Hai să desfacem ambalajul să vedem ce ne-a adus Moş Nicolae.

S-au aşezat unul lângă altul pe pat curioşi ca nişte copii, bucurându-se de ce au primit.

—Să mâncăm ceva şi din moşul acesta de ciocolată, spune Matei.

—Numai ce m-am spălat pe dinţi. Chiar înainte de a veni tu mă spălam.

—De aceea sărutările tale au fost atât de plăcute şi de proaspete. Mănâncă! Te mai speli o dată!

—Răule, nu m-ai putut avertiza mai din timp.

—Nici eu n-am ştiut până nu am deschis televizorul şi-am văzut cum moşul împărţea cadouri. Pe cuvântul meu! Atunci m-am îmbrăcat repede şi am plecat să-ţi cumpăr cadou. Dar să lăsăm astea. Gândeşte-te că-i ultima noastră seară împreună. Schimbă-te că nu mai ieşim nicăieri.

—Mă scuzi puţin, şi-a cerut permisiunea Cecilia să meargă la baie să se schimbe.

Matei asta aştepta ca să poată comanda la telefon ce să le aducă în cameră. A revenit Cecilia în capoţelul ei de mătase care o aranja foarte bine.

—Ce frumos îţi stă. Vino, şezi aici lângă mine, i-a făcut loc pe pat. Draga mea, nu vreau să pleci până nu lămurim un lucru.

—Ce anume? este surprinsă Cecilia.

—Regret că înainte de a pleca în Germania, eu te-am făcut să suferi fără să vreau.

—Nu-mi mai aminti!

—Te rog, ascultă-mă. N-am avut cum să-ţi explic, dar acum pentru că am ocazia, trebuie să-ţi spun cum a fost.

Matei i-a relatat situaţia în care se găsea atunci când a venit la birou la el,cum de abia ieşise de la o operaţie dificilă, cum a apărut Georgeta să-l sâcâie când lui numai de vorbele ei nu-i ardea, cum a venit Cecilia care spunându-i că s-a întâlnit cu Georgeta, el şi-a închipuit că insinuează ceva ca să-l necăjească şi ea.

—Fiind un pachet de nervi, mi-am revărsat furia pe tine.

—Dacă-ai şti cât m-a durut gestul tău, Matei! Dar ce să mai vorbim acum.

—Crezi că pe mine nu m-a durut acea ieşire tâmpită a mea? Mi-am dat imediat seama că am greşit şi îţi aminteşti c-am alergat după tine, că te-am strigat cerându-ţi iertare, dar tu te-ai ascuns. N-ai mai vrut să dai ochii cu mine.

—Venisem cu gânduri paşnice să-mi iau rămas bun de la tine, bucuroasă că plecam în Germania şi tu mi-ai spulberat buna dispoziţie. În loc să pornesc pe noul meu drum, cu elanul susţinut de iubirea noastră am pornit dezamăgită, cu un gust amar de viaţă. Îţi dai seama cât de mult m-ai rănit?

—Mă vei putea ierta vreodată?

—Te-am iertat de mult, fiindcă altfel n-aş fi acceptat să fiu cu tine aici, acum, dar de uitat n-am uitat.

—Ce să fac ca să uiţi?

—Să laşi să treacă un timp. Să nu mai procedezi aşa. Promiţi?

—Jur! Vino să te am aproape, să nu te mai ştiu supărată, o saltă pe genunchii lui.

În acest timp capotul se deschide lăsând să i se vadă genunchii rotunzi, de sub poala dantelată a furoului de un alb imaculat. Observând, ea vrea repede să-i acopere, dar Matei intuindu-i pudoarea i-o ia înainte nerezistând însă să nu-i mângâie peste mătasea fină a capotului.

—Te rog uită tot, iartă-mă, hai să ne-mpăcăm, scumpa mea. Vreau să simt pe buzele tale iertarea. Cecilia îl îmbrăţişează contopindu-şi buzele cu ale lui într-un îndelungat sărut. Deodată, se aud bătăi în uşă. Matei se ridică ştiind cine este, în timp ce Cecilia este surprinsă.

—Aştepţi pe cineva?

Până să-i răspundă, pe uşă intră băiatul de la hotel cu măsuţa pe care se aflau două porţii de friptură cu garnitură, două cupe pentru şampanie, o sticlă cu şampanie şi un bucheţel de flori. Le cere permisiunea să le toarne şampania în cupe, Matei achită nota de plată plus bacşişul şi el se retrage urându-le poftă bună.

—Eşti plin de surprize, băiatule din parc.

—Nu se putea să pleci fără a sărbători logodna noastră cum se cuvine.

—Am mai închinat pentru ea.

—Am vrut ceva special şi cel mai potrivit moment era ajunul zilei plecării tale.

S-au aşezat la masă.

—Mai încape în noi, că am mâncat şi la restaurant.

—Am cinat devreme, că eram flămânzi după săniuş. Ai văzut cu ce poftă am mâncat. De atunci au trecut câteva ceasuri bune.

—Fripturica asta îmi face cu ochiul. Îmi deschide apetitul. Poftă bună! începe să mănânce pofticioasă Cecilia antrenându-se cu Matei.

—Să fii fericită draga mea, să ne bucurăm de iubirea noastră, să-ţi iei doctoratul cu brio.

—Să ţi se-mplinească toate dorinţele, iubitule, şi când ne-o fi mai rău să ne fie ca acum, recurge la o urare tradiţională Cecilia.

Ciocnesc cupele de şampanie şi beau din ele după ce îşi încrucişează braţele aşa cum obişnuiesc cei ce au o afecţiune deosebită unii faţă de alţii, apoi se sărută.

—Când ai să mai vii în ţară?

—Nu curând.

—Numai bine ajung în Germania şi iarăşi să mă întorc?

—Sau de Anul Nou.

—Nu mai pot veni, Matei!

—Hai, te rog! vino să facem revelionul împreună.

—Este imposibil. Am atât de lucru în perioada aceasta, plus că am mai pierdut timp cu venitul în ţară. Pe de altă parte, unchiul mă vrea acolo de sărbători, că este singur. Mătuşa-mea a murit. Copii nu are. Mă consideră ca pe fiica lui. Ar fi păcat să nu fac sărbătorile cu unchiul când el suportă toate cheltuielile mele cu doctoratul.

—La vară vii?

—Lucrez la teza de doctorat.

—Cu noi cum rămâne atunci? Nu ne mai vedem? Nu mai pot trăi fără tine. Ajunge cât am fost despărţiţi.

—Sperăm să avem parte şi de alte zile tot atât de frumoase cum au fost acestea. Să lăsăm viitorul şi să trăim clipa. Simt că şampania m-a cam ameţit puţin constată surâzând Cecilia.

—Numai o cupă?

—Tu te-ai îmbătat vreodată?

—De două ori în viaţa mea. la petrecerea de absolvire a facultăţii şi când mi-ai închis telefonul după ce mi-ai urat la mulţi ani. Prima dată eram fericit că devenisem medic, a doua oară eram fericit că-ţi auzisem vocea după mare absenţă, dar şi trist că n-ai vrut să vorbeşti cu mine. Dacă m-aş îmbăta acum, ar fi a treia oară şi zău că-mi surâde s-o fac de dragul prezenţei tale.

—Nu! Nici să nu te gândeşti la asta, că mâine pornim la drum şi căpşorul acesta frumos trebuie să fie limpede, îl mângâie pe cap.

S-ar fi îmbătat stimulat de starea de euforie a Ceciliei care se lăsa mângâiată, îmbrăţişată, sărutată, ca de rămas bun, fiind ultima lor seară, dar nu voia s-o dezamăgească şi-apoi se gândea la drumul de a doua zi.

Observând că Matei se întristează la gândul că iarăşu o vreme nu vor mai fi împreună şi că nu s-ar mai dezlipi de ea, Cecilia se ridică la îndemnul,

—Hai să mergem la culcare că “şi mâine va fi o zi”, rosteşte cuvintele eroinei Scarlett din romanul “Pe aripile vântului” al Margretei Mitchelle.

—Chiar dacă uneori derutată de sentimentele şi interesele ei, Scarlett a fost o luptătoare. Păcat că n-a înţeles pe niciunul din bărbaţii pe care îi iubise.

—În ce sens?

—Dacă l-ar fi înţeles pe Ashely nu l-ar fi putut iubi, dacă l-ar fi înţeles pe Rhett nu l-ar fi putut pierde.

A doua zi, Matei s-a sculat cu noaptea în cap şi a mers să pornească motorul maşinii şi s-o alimenteze cu benzină. Se făcuse frig, mult mai frig decât în zilele precedente. S-a întors la hotel, şi-a luat valizele şi a mers la camera Ceciliei. Îşi făcuse şi ea valiza fiind gata de plecare.

—Sărut mâna! a intrat Matei cu valizele după ce a bătut la uşă.

—Bună! Eşti gata?

—Brr! S-a lăsat frig afară.

—De unde ştii?

—Am fost la maşină s-o alimentez, să pornesc motorul.

—Ai fost cu capul descoperit?

—Aşa cum mă vezi.

—Vino, te rog încoace! îl cercetează Cecilia. N-ai un pulovăr mai gros?

—Am în valiză.

—Deschide-o, te rog, să căutăm unul care să-ţi ţină cald, dacă spui că s-a lăsat frigul.

Cecilia găseşte pulovărul potrivit, îi spune lui Matei să-l îmbrace în locul celuilalt, pe care îl împachetează şi-l pune în valiză. Căutând, vede şi o căciulă foarte frumoasă.

—A, ce mişto este căciula asta! O admiră. De unde o ai?

—Am cumpărat-o din America.

—Păi atunci de ce n-o porţi? Ia stai aşa! i-o aşeză pe cap. Uite ce bine te-aranjează! Vino să te uiţi în oglindă.

Îl ia de mână, îl duce în faţa oglinzii, admirând amândoi căciula.

Predau cheile la recepţie, pornesc spre maşină şi la drum. Era senin, dar foarte frig. Au mers fără să aibă probleme cu traficul, fiindcă şoseaua nu era aglomerată la ora aceea. Cecilia admiră natura încremenită în haina argintie a zăpezii, împodobită ca pentru sărbătoare. Brazii se înălţau maiestoşi, când aglomerându-se parcă într-o întrecere de a da bineţe călătorilor, când lăsând loc liber soarelui de a da veşti prin razele sale de o zi senină. Asfaltul şoselei şerpuinde contrasta cu albul dâmburilor de zăpadă de pe margine. Liniştea îngheţată a acestui tablou de iarnă se completa cu tăcerea celor doi logodnici ale căror gânduri năvăleau cu voie sau fără voie în mintea lor, gânduri ce nu excludeau situaţia nouă în care se găseau, iubirea manifestată puternic, dramatismul despărţirii apropiate şi inevitabile. Apropiindu-se de locul unde se logodiseră, Cecilia îl face atent:

—Să ne oprim puţin la altarul imens al naturii unde ne-am logodit, îşi roteşte inelul pe deget.

—Au oprit, au coborât repede, repede şi-au alergat ţinându-se de mână într-acolo.

—Desenul a rămas intact, observă Cecilia.

—Fiindcă nici n-a mai nins şi nici n-a bătut vântul.

—Iai! simt rece în spate. Strânge-mă tare în braţe, Matei! Matei îi apropie spatele de pieptul lui îmbrăţişând-o din ce în ce mai strâns.

—Ce cald eşti tu!

Pe zăpadă rămăsese cercul pe care îl desenaseră ei în ziua în care s-au logodit, simbolizând atât inelul de logodnă cât şi unirea lor. În mijlocul cercului îşi scriseseră numele. Simţindu-se bine în braţele lui Matei a cărui îmbrăţişare îi anihilase frigul din spate, privind desenul, Cecilia lansează un joc, aşa cum obişnuia de multe ori.

—Doi tineri îndrăgostiţi: Cecilia şi Matei. Tu îi cunoşti?

—Pe Matei nu-l cunosc, însă pe Cecilia o ştiu, se prinde el în joc. este o fată încântătoare, fermecătoare, dar dacă ai supărat-o cu ceva, este prăpăd. Nu te mai bagă în seamă, răutăcioasă, multă vreme. ( La ultimele cuvinte, Cecilia îl muşcă de mână din ce în ce mai tare, până Matei spune: au !). Nu se poate ca cineva care o vede să nu se îndrăgostească de ea. M-am îndrăgostit şi eu, dar Matei ăsta mi-a luat-o înainte şi-atunci a trebuit să mă retrag, deşi a rămas în inima mea şi-o voi păstra cât voi trăi.

—Pe Cecilia n-o cunosc, continuă ea jocul. Poate că este sau nu este o fată fermecătoare cum spui tu, că aşa sunteţi voi bărbaţii, vi se aprind călcâiele repede când vedeţi o femeie. Ce faci Matei? Nu slăbi strânsoarea că vine frigul, i se adresează, fiindcă acesta la ultimele cuvinte care nu-i conveneau lăsase o îmbrăţişare mai largă. Pe Matei însă îl cunosc. Are un suflet cald, e un bărbat protector lângă care te simţi întotdeauna bine, un sentimental, dar şi un romantic aiurit, distrat. Matei, strânge-mă tare în braţe că mi-e frig, îi spune din nou, fiindcă el, ca s-o pedepsească pentru „romantic aiurit”, slăbise din nou îmbrăţişarea. Pa Cecilia, pa Matei, bunul Dumnezeu să vă binecuvânteze, mama natură să vă fie protectoare şi la anul să ne întâlnim cu bine.


Se iau de mână, fug la maşină că nu era de glumit cu frigul. Pe drum, Matei referindu-se la jocul pe care-l iniţiase Cecilia, îi spune:

—Nu ştiam că eşti o bună actriţă.

—Un adevărat avocat, pe lângă o cultură generală solidă, pe lângă o ţinută morală impecabilă, trebuie să fie şi puţin actor pentru a influenţa instanţa în sprijinirea adevărului pe care îl susţine.

—Ai perfectă dreptate.

—Am dreptate şi când spun că un şofer nu este bun, care în timpul când conduce ţine o mână pe piciorul persoanei din dreapta sa, face aluzie Cecilia zâmbind la Matei care ţinea mâna pe piciorul ei.

Matei, prinzându-se, nu-şi retrage mâna ce o strânge de picior motivând:

—Dacă şoferul este un romantic incurabil i se admite.

—Ştii ceva, Matei. Ţie ţi-ar fi priit să trăieşti pe undeva prin Verona, prin secolul al-XVI-lea, pe timpul capuleţilor, precum Romeo, să iubeşti o frumoasă Julietă cu preţul vieţii tale.

—Farmecul acestei tragedii constă în valoarea şi forţa iubirii. Sacrificiul celor doi tineri este un adevărat imn închinat iubirii.

—Sau să fi trăit într-o curte medievală, ca a regelui celt, precum cavalerul Tristan, având posibilitatea să te îndrăgosteşti de frumoasa lui soţie Isolda.

—Isolda este pasională, învăluită în aura martirajului.

—Ori să fi trăit pe undeva prin Spania, pe timpul regelui Don Carlos, precum aşa zisul bandit Hernani, care de fapt nu era altul decât Don Juan d’Aragon, un nobil proscris care o iubea de Dona sol, sfârşitul lor tragic asemănându-se cu cel al lui Romeo şi al Julietei.

—E adevărat că Hernani întruchipează tipul eroului romantic, oarecum dominat de fatalitate, dar nu mă mai plasa pe mine în timpuri de mult apuse, când trăim în secolul XXI şi când pe iubita mea n-o pot compara nici cu Julieta, nici cu Dona Sol, nici cu cine mai vrei tu, ci doar cu Cecilia însăşi, o strânge de picior înainte de a prinde volanul cu ambele mâini, apropiindu-se nişte curbe periculoase.

Tot discutând probleme legate de literatură, de politică, de familiile lor, de prieteni, de viitorul ce-l aveau în faţă, nici n-au simţit cum a trecut timpul până când au ajuns la aeroport în Bucureşti.

Cecilia şi-a cumpărat biletul. Mai erau câteva minute până la îmbarcare. Pe cât de fericiţi fuseseră până acum, atât de trişti erau în pragul despărţirii. S-au îmbrăţişat, Cecilia cerându-i şi de data aceasta s-o ţină strâns în braţe, s-au sărutat cu aceleaşi lacrimi în ochi pe care le avuseseră la Frankfurt în avion, şi-au şoptit de mai multe ori „te iubesc”.

—Rămâi cu bine, băiatule din parc, să fii cuminte! s-a desprins cu greu Cecilia din braţele lui.

—Un zbor plăcut, fata mea din parc! Să ai grijă de tine!

Şi-au făcut semne cu mâna trimiţându-şi sărutări pe palme până când Cecilia a ieşit pentru îmbarcare.

Se încheiase unul dintre fericitele capitole din viaţa lor. Întrocându-se la maşină, Matei a pus mâna pe scaunul din dreapta pe care stătuse Cecilia, simţind un gol profund în sufletul său. A pornit maşina cu gândul de a ajunge cât mai repede acasă, că singurătatea îl apăsa. Pe drum s-a gândit la frumosul pe care-l trăiseră împreună. Îl cuprinsese dorul de Cecilia, deşi nici nu se despărţise bine.

Acasă, toţi s-au bucurat de venirea lui.

—Sărut mâna, mamă, mă aşteptai? a îmbrăţişat-o Matei, sărutând-o.

—Să ştii că ne-a fost dor de tine.

—Ce faci, tată, îl îmbrăţişează şi pe Virgil Zamfirescu.

—Nu aşa bine ca tine, băiatule, îl bate pe umăr tatăl său.

—Ţie cum îţi mai merge Tibi? Trebuie să-ţi dau ce ţi-am cumpărat că observ că de-abia aştepţi.

Matei le împarte tuturor cadourile ca să-şi ia grija, deşi Ştefania Zamfirescu îl rugase să amâne acest lucru după ce mai stau de vorbă, după ce se spală, după ce mănâncă.

—Pari cam abătut, Matei, observă tatăl.

—După atâta drum este şi el obosit, intervine Ştefania.

—Nu este ce credeţi voi. Sunt trist că m-am despărţit de Cecilia.

—De ea eşti despărţit de multă vreme. Abia acum te-a cuprins tristeţea?

—Ceea ce nu ştiţi este că m-am logodit cu ea.

—Cuum!? rămân cu gurile căscate toţi trei.

—Unde te-ai logodit? În Germania?

—În America?

—Când te-ai logodit? năvălesc întrebările.

Matei le povesteşte amănunţit tot ce s-a întâmplat.

—Acum că sunteţi informaţi vreau părerea voastră.

—Ne ceri părerea după ce faptul este consumat? Să ai noroc, să fiţi fericiţi împreună, îl felicită Virgil.

—Ce ţi-am spus eu, dragă Matei, că adevărata dragoste iartă totul, rabdă, nu piere niciodată. Să fiţi sănătoşi şi să vă iubiţi toată viaţa voastră!

—Ai avut baftă în dragoste, să ai baftă şi-n viaţă!, îl îmbrăţişează Tiberiu.

Între timp, soseşte Virgil cu o sticlă de vin, trimiţând-o pe Ştefania să aducă pahare pentru a închina în cinstea evenimentului. Îl felicită din nou pe Matei, îl sărută, apoi beau bucuroşi vinul rubiniu.

—Păcat că nu este şi Cecilia să se bucure împreună cu noi şi mai ales cu chirurgul căruia i-a incizat inima, glumeşte Tiberiu.

—Trebuie să merg şi la ai ei să-i anunţ, deşi am emoţii. Cu voi a fost cum a fost, dar cu ei?!

—Crezi c-o să te ia-n şpăngi? întreabă Virgil. Ai cam merita, că fapte ca acestea nu se fac pe ascuns, chiar dacă voi aveţi alte concepţii decât ale noastre.

—Dar nu ne-am ascuns, tată. Aşa a fost să fie. Întâmplarea ne-a dat această ocazie fericită.

—Bine, bine, dar când ai cumpărat inelul de logodnă din America, înseamnă că voi aţi avut un plan dar nu l-aţi spus nimănui.

—Nu-i adevărat. Întâmplător ne-am întâlnit în aeroportul din Frankfurt. Eu aveam inelul cumpărat pentru ea, dar nici n-am amintit despre el sau despre logodnă, că nu ne gândeam la aşa ceva. Hotărârea am luat-o în România. Ne-am simţit atât de bine împreună, încât mi-am zis că a sosit momentul să-i propun logodna. Nici nu eram sigur că va accepta. Din fericire ea a fost de acord şi ne-am logodit.

—Orice fată îşi doreşte un inel scump şi mai ales adus din America. În Germania se mai poate logodi de două trei ori pentru alte inele, îl necăjeşte Tiberiu.

—N-o cunoşti. Cecilia nu este fata aceea.

—De ce nu taci tu, Tibi, vorbeşte gura fără tine, îl dojeneşte Ştefania. Vrei să-i strici buna dispoziţie?

—Lasă măi, c-am glumit, îl bate pe umăr Tiberiu.

—Fii serios, că nu iau în seamă ce spui tu.

Matei, luând cadourile cumpărate împreună cu Cecilia, merge să le ducă familiei sale. Aceeaşi bucurie manifestă şi familia Ceciliei când îl vede.

—Sărut mâna, doamna Sătmăreanu, îi sărută mâna politicos.

—Te-ai întors?

—Noroc, domnule Sătmăreanu! Ce mai faceţi?

—Mulţumesc de întrebare. Bine. Am auzit c-ai fost în America.

—La un congres al medicilor chirurgi.Bună,Lenuş, o sărută pe Elena. Am venit să vă aduc cadourile pe care vi le-a cumpărat Cecilia de sărbători.

—Te-ai întâlnit cu ea? este curioasă Elena.

—Am petrecut câteva zile împreună.

—În Germania? întrebă toţi trei deodată.

—În România. A venit pentru câteva zile.

—Şi pe la noi n-a venit?este nedumerită Slvia Sătmăreanu.

—Să-i fie ruşine, n-am să mai vorbesc cu ea. Mi-era atâta dor s-o văd şi ei nici nu-i pasă, se îmbufnează Elena.

Am să vă explic de ce n-a venit, dar mai întâi trebuie să vă dau o veste.

—Bună sau rea?

—M-am logodit cu Cecilia, îi lasă surprinşi la culme Matei, prin această comunicare. Pentru a-i detensiona, le relatează faptele aşa cum s-au petrecut: cum s-au întâlnit întâmplător în aeroportul din Frankfurt, cum Cecilia a venit în România să-şi rezolve nişte treburi, cum au petrecut câteva zile la Sinaia, cum ai hotărât să se logodească, cum nu era sigur că va accepta.

—Măi,măi, şi noi să nu ştim nimic!

—După cum v-am spus n-a fost nimic pregătit dinainte, de aceea să nu vă supăraţi că nu v-am anunţat. Am luat hotărârea pe loc şi asta a fost.

—Sunteţi plini pe surprize. Ce mai? Să ne bucurăm! Silvia aduce imediat aperitive, băutură, ciocnesc închinând pentru logodna lor, fericirea de care să aibă parte împreună. Îl îmbrăţişează, îl sărută felicitându-l, în timp ce Matei se simte uşurat că ei l-au primit cu bunăvoinţă în loc să fie luat la rost cum se aştepta.

—Cum arată inelul de logodnă? se interesează Elena.

—Lasă,ca-i să vezi când vine Cecilia, o potoleşte Silvia.

—Dacă Ceci n-ar fi vrut să vă logodiţi, ce-ai fi făcut cu inelul? L-ai fi dat alteia?

—Pentru ea îl cumpărasem. Tot ei i l-aş fi dat atunci când s-ar fi hotărât să ne logodim.

—Şi dacă n-ar fi vrut niciodată?

—Alteia nu l-aş fi dat. L-aş fi păstrat.

—Lasă omul în pace ce tot îl plictiseşti cu prostiile tale,îi atrage atenţia Silvia.

De cele două familii scăpase uşor, dar cei de la spital l-au luat cu asalt cu fel şi fel de întrebări, cu felicitări, cu urări de bine. Erau şi motivaţi, în primul rând pentru a le satisface curiozitatea privind mediul social din America, profesioniştii interesându-se de noutăţile din tehnologie medicală avansată, pe de altă parte nu le venea să creadă că Matei se întorsese logodit în împrejurări ieşite din comun.

Deşi stabilise cu Cecilia s-o sune pe la sfârşitul săptămânii, el nerăbdător a căutat-o mai devreme.

—Alo! Draga mea, cum ai ajuns? Ai călătorit bine cu avionul? La ce oră ai ajuns în Frankfurt? Dar acasă?

—Curiosule! Îmi pui atâtea întrebări. La care să-ţi răspund? Am călătorit bine şi m-am gândit la noi până când am ajuns acasă şi după aceea.

—Mi-e dor de tine,draga mea.

—Şi mie îmi este dor,ar ce să facem?

—Să ştii că şi ai mei şi ai tăi au aflat de logodna noastră.

—Le-ai spus?Ce-au zis?

—Nu le-a fost totuna că nu i-am anunţat, dar după ce le-am explicat cum au stat lucrurile, au înţeles situaţia şi ne-au felicitat.

—Mă gândeam că tata va reacţiona, cum este o fire mai aparte.

—Domnul Sătmăreanu a fost binevoitor, cu toate că la început a fost foarte surprins. Am închinat împreună, am băut împreună. tata mi-a făcut un pic de morală, dar până la urmă s-a împăcat cu ideea. Lenuş a fost cea mai curioasă. Vrea să ştie cum arată inelul de logodnă.

—Îmi pare bine că mi-ai dat telefon.

—Acum te las, fata mea din parc, şi te pup de mii de ori.

—Te pup şi eu,băiatul meu din parc, transmite-le la toţi ai noştri numai bine. Pa, iubitule.

Cecilia ajunsă în Germania intrase în ritmul muncii de fiecare zi. Nu prea mai avea timp să se gândească la zilele frumoase petrecute în România alături de Matei, dar totuşi cu voia sau fără voia ei impresiile acelea îi năvăleau în minte. Unchiul ei de câte ori o vedea în asemenea stare recita din “Călin (file de poveste)” făcând aluzie la asemănarea Ceciliei cu fata din poemul lui M. Eminescu, care îndrăgostită la rândul ei de tânărul care îi dăruise inelul îl chema fără încetare:

—“Zburător cu negre plete, vin la noapte de mă fură”.

—Unchiule, iar începi? Ştiu că ţi-a plăcut să citeşti mult cât ai fost elev de liceu şi mai ales ţi-a plăcut poeziile lui Eminescu, dar de ce mă sâcâi mereu?

—Şi eu ştiu ce te frământă, draga mea nepoţică, privindu-ţi inelul de pe deget şi ca să te scot din acest zbucium sufletesc, îţi torn versul ce a devenit un laitmotiv pentru tine.

—Mi-ai povestit despre băiatul ăsta al tău, despre cum v-aţi petrecut timpul, dar nu mi-ai spus cum arată acum Sinaia.

—Superb!

—Mi-a plăcut mult staţiunea. Mă duceam cu mătuşa ta, fie iertată, acolo în concediu.

—Cu prima ocazie când merg în România, te iau cu mine şi mergem şi la Sinaia.

Cecilia ar fi vrut ca această primă ocazie să fie cât mai curând, dar urma anul când trebuia să-şi susţină teza de doctorat ceea ce făcea ca dorinţa ei să fie amânată.

De când venise în oraş, Matei n-apucase să-i întâlnească pe Leontina şi pe Gelu. Nici nu-i sunase că dorea să stea de vorbă cu ei pe îndelete, ca să le povestească amănunţit despre cele petrecute în ultimul timp. Într-o după amiază, îi zăreşte pe stradă. Opreşte maşina în timp ce feţele lor se înseninează de bucurie.

—Când ai venit, americanule?

—Nu ne dai de veste? îl dojeneşte Leontina căreia Matei, care n-o mai văzuse de ceva vreme , îi sărută mâna. Faci pe politicosul ca să te iert.

După ce se îmbrăţişează cu Gelu îi invită să urce în maşină şi să hotărască unde să meargă toţi că au multe să-şi spună.

—Ştiţi ce? Haideţi la mine, că am şi băutură şi am pregătit ceva bun de mâncare.

—S-a făcut, exclamă toţi bucuroşi că merg la Leontina.

—Cum este viaţa în America? este curios Gelu.

—Dacă munceşti şi ai avut norocul să întreprinzi ceva, ţi-a pus Dumnezeu mâinile în cap. Sunt români care s-au realizat pornind de jos.

—De Cecilia mai ştii ceva?

—Staţi bine pe scaune să nu cădeţi. M-am întâlnit cu ea în aeroportul din Frankfurt unde am făcut escală.

—Oaa! sare în sus de bucurie Leontina, bătând din palme.

—Da, chiar în avion, înainte cu câteva momente de a decola spre România.

—Este şi ea în ţară? întrebă Gelu.

—Nu este, dar aveţi răbdare să vă spun totul.

—Lasă-l, Gelule, să spună, nu-l mai întrerupe.

Gelu se aşeză lângă Leontina ţinând-o de mijloc şi amândoi cu mare atenţie îl ascultă pe Matei care trebuie, pentru a nu ştiu câta oară, să deruleze întâmplările. Când a ajuns la momentul logodnei ei au fost şi mai surprinşi.

—V-aţi logodit în mijlocul naturii? Ce romantici!

—Spune tu, Gelule, cât de mult se iubesc ei! îşi exprimă bucuria Leontina. În mijlocul naturii. Doamne! Doamne! Cred că a fost încântător momentul.

—Vă închipuiţi: albul imaculat care ne înconjura, brazii zvelţi încărcaţi de zăpadă, cerul albastru ca ochii Ceciliei şi ca piatra inelului de logodnă, liniştea deplină, toate acestea te făceau să te simţi mai bun, mai iubitor, mai îndrăgostit.

—Ce-a zis Cecilia?

—A fost şi ea surprinsă de cererea mea şi eu îngrijorat că nu acceptă. Este o bomboană de fată. A trecut peste purtarea mea tâmpită din ajunul plecării ei. M-am simţit atât de bine în cele câteva zile în care am fost împreună. Am reuşit să ne cunoaştem mai bine. Este atât de dulce, de afectuoasă, spirituală.

—Eşti foarte norocos Matei c-ai întâlnit o asemenea fată. Te felicităm şi vă dorim să fiţi fericiţi! Ai grijă să nu mai dai cu bâta-n baltă c-ar fi păcat!

Leontina a pregătit masa în timp ce discutau şi i-as invitat să se aşeze şi să servească.

—Acum chiar că am o poftă de lup, le spune Matei.

—Cum să n-ai. Te-ai împăcat cu Cecilia, te-ai logodit cu ea.

—Numai că iar suntem despărţiţi.

—Aşa este soarta voastră. De când v-aţi cunoscut mai mult despărţiţi aţi fost.

—Voi când vă căsătoriţi?

—În primăvara anului viitor, că acum deja este iarnă, suntem şi în postul Crăciunului. De sărbători nu veţi fi împreună.

—Ne-am făcut partea. Dar nu se ştie. Poate-i fac o surpriză şi merg la ea în Germania, fiindcă îi ştiu adresa.

—Ah! Ce bine-ar fi! S-ar bucura Cecilia, dar să nu-i dai telefon că vii, să se pomenească la uşă cu tine, se bucură Leontina.

—Sigur că nu-i voi telefona. Trebuie să mă dau bine pe lângă directorul meu să-l pregătesc din timp să mă lase liber de Crăciun.

—Sau de Anul Nou.

—Nu mai am răbdare până la Anul Nou şi pe de altă parte în Germania Crăciunul contează ca o mare sărbătoare.

Cu aceste gânduri, Matei şi-a aranjat învoirea la directorul spitalului, i-a anunţat pe ai săi şi se pregătea de plecare, fiindcă nu mai era mult până la Crăciun.

În timpul acesta, cum toţi nemţii erau în febra pregătirilor, Cecilia şi unchiul ei nu făceau excepţie. Ajunul Crăciunului a fost ziua cea mai plină şi cea mai veselă pentru ei, că în toiul pregătirilor culinare se simţeau ca acasă în România. Cecilia şi-a dovedit talentul de bună gospodină, deşi nu-l prea pusese în valoare din anul în care toate treburile casei rămăseseră în seama ei, fiindcă mamă-sa se îmbolnăvise. De dimineaţă făcuse cozonacul, îl copsese, scosese şi tava cu friptură de la cuptor, fiersese carnea şi legumele pentru salata beuf, mai avea sarmalele care nu puteau lipsi. Se făcuse deja seară. Ea împacheta umplutura de carne în frunzele de varză pregătite din timp, când aude soneria. Fiind singură, că unchiul se dusese în oraş după nişte cumpărături, s-a apropiat de uşă întrebând:

—Cine-i?

—„Moş Crăciun cu plete dalbe

A sosit de prin nămeţi

El aduce daruri multe

Pe la fete şi băieţi.”

Cecilia, cunoscându-i glasul lui Matei, extrem de surprinsă, deschide repede uşa şi-l trage înăuntru nemailăsându-l să-şi termine cântarea.

—Matei, băiatul meu din parc, dragul meu romantic, îl îmbrăţişă fără să mai ţină seama că era în şorţul de bucătărie ce i-ar putea împrumuta pete de făină sau mirosul de sarmale.

Copleşit de iubirea ei, Matei îşi lăsă valiza, în timp ce Cecilia de-abia acum trece de la statutul de iubită la statutul de gazdă. Îi ia paltonul, îl pune în cuier, invitându-l înăuntru şi îndemnându-l să se facă comod, după care îmbrăţişările continuă, nerămânând părţi ale feţelor nesărutate, într-o tăcere deplină, în care cuvintele nu-şi aveau locul, fiind dominate de glasul inimii lor. Erau doi tineri frumoşi, îmbujoraţi, Cecilia de căldura şi lucrul din bucătărie, Matei de frigul de afară şi ambii de emoţia revederii şi dragostea ce şi-o purtau. Într-un târziu, după alintările atât de plăcute, Cecilia rupe tăcerea.

—Cum ţi-a venit ideea aceasta?

—Mi-era foarte dor de tine.

—Mă scuzi că m-ai găsit în situaţie de bucătăreasă, dar…

—Eşti şi mai apetisantă aşa, îi sărută din nou buzele nelăsând-o să-şi continue scuza.

—Poţi să mergi în cameră să te uiţi la televizor până împachetez ultimele sarmale. Le pun la fiert şi-apoi putem sta de vorbă.

—Nu! Stau lângă tine. Îmi place să fiu cu tine. Hai, că te ajut şi eu.

—Du-te mă, isteţule, vrei să te murdăreşti pe mâini? Nu le poţi înveli cum trebuie.

—Vrei să-ţi demonstrez?se îndeaptă Matei spre castronul cu umplutura.

—Stai tu, îl opreşte râzând Cecilia. dacă ţii neapărat, uite îţi dau un alt şorţ şi te las să le împachetezi tu până ce pregătesc cratiţa în care le aşez.

În timpul acesta soseşte Filip Ardeleanu, unchiul Ceciliei. Rămâne surprins dar în acelaşi timp se bucură că are un asemenea oaspete în casa sa.

—Dacă am doi bucătari în casă, vom avea şi bucate bune pe masă.

Cecilia face prezentările.

—Domnule Zamfirescu, n-ai să te superi mata dacă îţi voi spune Matei, fiindcă te cunosc foarte bine din spusele nepoatei mele şi cât o iubesc pe ea te iubesc şi pe mata, ca pe copiii mei. Mie nu mi-a dat Dumnezeu parte de copii, până acum la bătrâneţe.

—Domnule Ardeleanu…

—Nici mata să nu mă iei cu domnul, ci să-mi spui simplu, unchiule. De acord?

—Sunt foarte de acord, unchiule! Nici mie nu-mi place protocolul când este vorba de persoane apropiate.

—Aţi terminat sarmalele?

—Da, le-am pus la fiert.

—Se simte mirosul de afară. Cum am venit din oraş, înainte de-a deschide uşa, acest miros m-a făcut să mă simt ca-n România, că să ştii, Matei, că aici oamenii au de toate, dar n-au ce avem noi: mâncărurile tradiţionale, obiceiurile, colindele. Acum însă cu voi vom face un Crăciun pe cinste, ca la mama acasă. Cecilia chiar te rog să pregăteşti cina, c-o fi şi băiatul acesta flămând şi obosit.

Până Cecilia a aranjat masa, Filip Ardeleanu şi Matei s-au întreţinut în discuţii. După cină au mai stat de vorbă toţi trei, apoi Filip a mers la culcare, atrăgându-i atenţia Ceciliei să aerisească puţin camera în care avea să doarmă Matei, deoarece fiind nelocuită aerul era închis.

—Stai unchiule, că Moş Crăciun ,dacă a venit din România, n-a venit cu mâna goală.

Matei s-a dus să ia valiza din care a scos cadourile.

—Să trăieşti Matei, să fii fericit, l-a îmbrăţişat Filip când a primit cadoul.

—Cecilia a primit o veveriţă, dintr-un material ce imita blăniţa animalului, care ţinea între lăbuţe o cutiuţă.

—Ce drăguţă este! a admirat-o Cecilia, bucurându-se ca un copil mic şi aşezând-o pe masă continuând s-o privească. L-a sărutat pe Matei, mulţumindu-i, şi a luat veveriţa s-o ducă la ea în cameră.

—Stai! Nu eşti curioasă să vezi ce are veveriţa în cutiuţă?

Mirată, Cecilia deschide cutiuţa în care era un lănţişor superb din aur.

—Oau! Este minunat! Cum ai ştiut că-mi doresc un lănţişor? Ştii, unchiule, că-ţi spuneam demult că vreau să-mi cumpăr unul.

—Matei ţi-a citit gândurile, i-a răspuns Filip.

Cecilia l-a îmbrăţişat pe Matei, foarte bucuroasă, sărutând-l. Unchiul s-a retras cu nostalgia timpurilor frumoase, apuse, când era alături de soţia sa pe care a iubit-o atât de mult, fără să mai stingherească pe cei doi tineri în manifestările lor de iubire.

—E simpatic unchiul tău.

—E un om tare de treabă. Mă împac foarte bine cu el.

—Credeam că e distant, rece cum sunt nemţii pe aici.

—El este român şi chiar dacă a trăit mulţi ani în Germania, nu şi-a schimbat firea. Să ştii că şi cu nemţii de aici se înţelege foarte bine. şi-a făcut şi prieteni. Aşa-i firea lui.

—Ai rămas cu el în mână, îi spune Matei referindu-se la lănţişor. Vino puţin lângă mine. Apropiindu-se îi ia lănţişorul încheindu-l la spate, sărutând-o pe gât în timp ce ea se întoarce şi-l îmbrăţişează. Aşezându-se pe un scaun, o saltă pe genunchii lui şi stau de vorbă ore întregi fără să le pese de somn, ori de oboseală. Cel care a avut mai multe veşti a fost Matei care i-a spus atâtea şi atâtea despre ai ei, în special despre Elena, despre logodnici, despre planurile lor de căsătorie.

La un moment dat, după ce-i arătase baia şi îi pregătise camera, îl invită la culcare spunându-i.

—Fă-te comod că vin şi eu imediat să bem un ceai împreună.

—Te aştept, draga mea.

Ea se duce la baie, se spală, îşi schimbă apoi hainele cu care lucrase în bucătărie, îmbracă un capot, pregăteşte ceaiul şi merge în camera lui Matei.

—Mă răsfeţi, prinţesă, o admiră în noua ţinută.

—E de datoria mea, fiind gazdă. Ce zici? În România ai fost tu, acum e rândul meu.

—Nu vreau să te simţi obligată.

—Dacă mai spui aşa, te las flămând. Nu-ţi dau să mănânci trei zile, zâmbeşte Cecilia.

—Până plec.

—Când pleci?

—Imediat după Crăciun.

—Nu stai de revelion?

—Nu pot, draga mea. Abia m-a învoit directorul zilele acestea.

—Vai! Ce rău îmi pare, se întristează Cecilia. Dându-i ceaşca lui cu ceai şi luând-o pe a ei, se aşează pe pat lângă Matei, după ce pune tava pe noptieră. După două-trei înghiţituri de ceai se privesc şi se sărută şi tot aşa până termină ceaiul din ceşti. Cecilia vrea să ia tava de pe noptieră, să plece, dar Matei o roagă să mai stea lângă el. Ea îşi pune capul pe pieptul lui dojenindu-l.

—De ce nu l-ai convins pe directorul tău să te învoiască mai multe zile. Să-i fi spus că ai o logodnică amărâtă, printre străini şi că îi este dor de tine. Te sună mereu la telefon şi te cheamă la ea. Te iubeşte mult iar tu ca un băiat romantic ce eşti nu vrei să o faci să sufere, nu vrei să-ţi pierzi romantismul tocmai acum (râd amândoi în hohote) că atunci cu ce-ai mai rămâne? Cu praful de pe tobă? (râd şi mai tare şi se sărută).

În timp ce ea se lasă pe aripa amuzamentului care-i prieşte, el se joacă învârtindu-i inelul de logodnă pe deget, sărutându-i mâinile sau balansându-i lănţişorul dăruit şi sărutându-i locul medalionului.

—Mâine dormim până la ora nouă, mâncăm şi apoi facem programul de petrecere a timpului, (se ridică, ia tava să plece). Ce vei visa la noapte ţi se va împlini, aşa se spune când dormi pentru prima dată într-o casă. Noapte bună!

—Pleci pur şi simplu, fără sărutul de noapte bună?

—Nesătulule! Dar până acum ce-am făcut? Lasă tava pe noptieră ca să se poată îmbrăţişa amândoi şi să se sărute.

A doua zi, primul care s-a trezit a fost Filip Ardeleanu, apoi Matei. S-au întâlnit în bucătărie. Au băut împreună o cafea pregătită de Filip, au fumat câte o ţigară, au discutat probleme de politică, la ordinea zilei fiind cele legate de intrarea ţării noastre în U.E.

—Vezi, mata, Matei, acum cu aderarea ţării noastre la comunitatea europeană se ridică noi probleme. Anul 2007 va fi un an atipic, foarte agitat, un an istoric.

—Va trebui să digerăm şocul europenizării. O să se fure mai puţin, o să călătorim liberi unde vrem, vom trăi poate mai bine, dar unii vor suferi, cazul vameşilor de la graniţa de vest care îşi pierd slujbele şi a altor categorii de oameni.

—Următorii doi ani după aderare vor fi înfiorători, fiindcă noi aderăm în 2007, dar nu ne integrăm. Comisia Europeană are puterea de a determina statul respectiv să respecte normele, altfel e sancţionat.

—Dispare conceptul de naţiune, de tradiţie, îţi dai seama unchiule?

—Păi da, că trebuie să ai identitate în funcţie de cultura europeană, nu de cultura românească.

—Vinurile noastre nu vor fi mai bune că nu vor putea concura cu cele franţuzeşti.

—Nici porcii nu-i veţi mai tăia ca până acum. Va trebui să faceţi gropi de gunoi ecologice. Se vor moderniza şi înmormântările.

—Dragă unchiule, România are cel mai mare potenţial agricol, după Franţa. La noi mediul rural este cel mai dezvoltat şi oamenii de acolo nu ştiu ce înseamnă aderarea. Nici orăşenii nu ştiu, în afară de Bucureşti şi de câteva oraşe mai mari. E necesar să cunoască aspectele privind aderarea, să fie bine informaţi. De exemplu, cei care au plecat afară şi-au format o viziune, şi-au sporit spiritul antreprenorial, văd altfel lucrurile.

—Se va vedea cum veţi trăi, dar să nu vă aşteptaţi că de prima dată veţi fi în paradis.

—Nu ne gândim la aşa ceva. Nivelul salariilor, la noi, va ajunge abia după cincisprezece ani la nivelul celor europene. Trebuie să existe o strategie postaderare pentru România, un proiect economic şi social care să aibă un sprijin politic.

—Matei, dacă vrei să mănânci ceva, ia-ţi din frigider ce—ţi place, că văd că fata asta a noastră încă doarme.

—Las-o unchiule să doarmă cât vrea.

—Este şi ea obosită. Aseară s-a culcat târziu. Trăsesem eu un somn bun şi când am venit să beau puţină apă, ea încă făcea curăţenie în bucătărie.

—O înţeleg că are mult de lucru şi de învăţat.

—Citeşte şi scrie până seara târziu, dar îi place.

—De aceea o iubesc foarte mult că este o fată serioasă, ştie ce vrea, nu cum sunt fetele de azi.

—Eu o ajut cu tot ce pot ca să-şi folosească timpul pentru a se pregăti în vederea doctoratului. Vreau să ies puţin în oraş. Mergi cu mine sau rămâi până se trezeşte nepoată-mea.

—Rămân, că dacă sunt aici, n-o las singură.

După plecarea unchiului, s-a mai învârtit el puţin prin casă, dar n-a rezistat să nu se ducă în camera Ceciliei care încă dormea cu păru-i răvăşit pe pernă, într-o cămaşă de noapte dintr-un material fin, de culoare roz, cumpărată desigur din magazinelor lor de aici, fiindcă se vedea că avea o lucrătură deosebită, decoltată atât cât să permită strălucirea lănţişorului pe care uitase sau nu voise să-l dea jos înainte de culcare. Braţele-i dezgolite deasupra plapomei parcă-l îmbia să se ducă lângă ea. Somnul dă oamenilor o undă de mister, de aceea când te trezeşti ai o altă alură decât în timpul cât ai dormit. Prin ochii lui şi ai iubirii pentru Cecilia, Matei o vedea senină, proaspătă, senzuală, într-un cuvânt fermecătoare. Pentru că trecuse de ora zece s-a apropiat de patul ei pregătindu-i o trezire meritată de o asemenea făptură frumoasă.

I-a sărutat braţele dezgolite în timp ce simţind s-a întors pe partea cealaltă zâmbind, prefăcându-se că doarme în continuare. Matei, observând jocul pe care Cecilia îl pregătea cu toată drăgălăşenia, aşa cum procedase de fiecare dată, a continuat cu mângâierile, cu sărutările, cu vorbele drăgăstoase, fără să-şi dea seama ce surpriză îl aştepta. Cecilia îşi înfundase faţa în perna pufoasă pentru a nu face posibil sărutul îndrăgostiţilor după care Matei tânjea.

—Şireato, mă tragi pe sfoară, dar am răbdare să aştept că n-ai să te sufoci în pernă.

Cecilia râdea pe înfundate.

—Ai crezut că nu m-am prins ce urmăreşte fata mea din parc? Ea pierde, că se chinuie cu mirosul buretelui din plastic sau al fulgilor de la fundul gâştelor din pernă (râd amândoi), pe când eu mă delectez cu parfumul plăcut al ei, al bradului.

Văzând că se încăpăţânează schimbându-şi poziţia, Matei îşi pierde răbdarea şi o gâdilă, aceasta fiind singura armă cu care putea să lupte împotriva ei. Se scutură toată râzând în hohote, nesuportând gâdilatul, îşi ridică din pernă faţa roşie şi transpirată, se agaţă cu mâinile de gâtul lui Matei îmbrăţişându-se şi sărutându-se îndelung.

—Mai un pic şi mă sufocam, îl minte Cecilia.

—Vezi, fata mea năbădăioasă!

—Mă duc să-mi fac un duş că am transpirat toată. Unchiul unde este?

—A ieşit puţin în oraş. M-a invitat şi pe mine, dar am preferat să rămân cu fata mea din parc, pentru a nu pierde clipele acestea minunate.

Pentru prânz, Cecilia a aranjat masa festivă de Crăciun, cu ramuri de brad, sfeşnice cu lumânărele după obiceiul din familia ei, aşezând rând pe rând bucatele pe care le pregătise. Au mâncat cu poftă şi cei doi bărbaţi au lăudat-o pentru arta ei culinară.

—M-a ajutat şi Matei, unchiule!

—Frumos!


—Da, că ţi-am împachetat ultimele sarmale ca vai de ele.

-mi-ai tăiat carnea, castraveţii, morcovii, cartofii pentru salata beuf. Are o îndemânare la aşa ceva, unchiule, de nedescris! Eu n-aş fi avut atâta răbdare a tăia cubuleţele ca el.

—Dacă-i toată ziua cu bisturiul în mână, cum să nu taie la fix, se amuză unchiul.

Zilele frumoase s-au scurs repede cu plimbări prin oraş, cu vizitarea unor locuri, cu vizitele primite sau făcute la prietenii lui Filip Ardeleanu, cu momentele lor plăcute de iubire până când l-au condus pe Matei la aeroport spre a-şi lua zborul către Bucureşti, încheindu-se astfel un alt capitol frumos din viaţa lor. Întorcându-se de la aeroport Filip Ardeleanu şi-a exprimat părerile despre Matei.

—Îmi face impresia că băiatul acesta al tău este foarte cumsecade.

—Şi e bine pregătit. Este un chirurg renumit.

—Cum de v-aţi cunoscut voi şi v-aţi îndrăgostit atât de mult? Că să nu-mi spui că n-am observat în privirile voastre şi în gesturile voastre acest lucru.

—E o poveste lungă, unchiule.

Ajungând acasă, prima grijă a lui Matei a fost s-o sune pe Cecilia.

—Alo! Cecilia? te sun de-acasă. Am ajuns cu bine!

—Cum a fost zborul?

—Timpul a fost favorabil, nu am avut probleme.

—Trebuia să te sun eu, dar mi-ai luat-o înainte. Am vrut să-ţi spun c-ai uitat ceva la mine.

—Ce?


—Ghici.

—Inima.


—Du-te măi, glumeţule. N-ai uitat-o la mine. Cine ştie pe unde ai lăsat-o.

—Hai, spune-mi, că mă faci curios.

—Fotografiile de la Sinaia peste care ne-am uitat aici.

—Ţi le-am adus ţie.

—Le-ai lăsat şi pe-ale tale.

—Nu-i nimic. Ce-i la tine este ca şi când ar fi la mine. Mi-e dor de tine. Te sărut.

—Şi mie mi-e dor de tine. Mooa, mooa, îl sărută prin telefon.

Au trecut sărbătorile, a trecut şi iarna, cu necazuri, cu bucurii, cu zile frumoase şi mai puţin frumoase până când i-a luat locul celelalte anotimpuri.


Yüklə 0,94 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   10




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin