Vintilă MiHĂescu biblioteca pentru toţi copiii apare sub îngrijirea lui Tiberiu Utan Cuprins

Atica este inundată de zeul mărilor

Cum a aflat Poseidon de alegerea făcută, s-a ivit dintre valuri, în mîini avea tridentul şi-n ochii verzi ca fierea o ceaţă de-ntuneric. Nisip avea în barbă şi scoici purta în plete.

A făcut semn spre ape, şi ele-au clocotit ca un cazan cu smoală. Şi-a îndreptat tridentul spre Atica, cu vîrful ţintuit către Atena, oraşul lui Cecrops.

Aici, în vremea asta, treceau fecioare-n cete, pe o colină-naltă, Acropola ⁸⁴, spre-altarul unde cinsteau pe fiica iubită a lui Zeus, Atena, înţeleaptă. Treceau, în văluri albe, cu facle-aprinse-n mîini. Şi altele cu daruri.

Dar ce să vezi ? Urgia de ape răvăşite la semnul lui Poseidon trecuse peste ţărmuri şi pătrunsese-n ţară. Se îndreptau năvalnic către noul oraş şi potopeau în cale văi, ţarini şi livezi, şi nu cruţau nimica din tot ce întîlneau.

— Un alt potop ?... O, Zeus !... Femeile-s de vină !... Prin ce pedeapsă dată femeilor să-l îmblînzim pe zeul purtător de trident ? strigau în cor bărbaţii.

Şi fiind ei mai puternici, au hotărît pe dată să le ia orice drept, în viitor femeia nu mai putea să fie egală cu bărbatul ⁸⁵. Ea nu mai avea voie să vie-n adunări sau să-şi spună părerea, necum să hotărască în treburi privitoare la ţara sau oraşul în care locuia.

Aflînd cu ce osîndă le-au urgisit bărbaţii pe fete şi femei, puternicul Poseidon s-a potolit. Puhoaiele de ape s-au mai retras ; dar tot erau sub valuri oraşe şi cîmpii. Şi, ca să-l mulţumească pe zeu îndeajuns, au ridicat bărbaţii pe-Acropolă, din piatră, un altar lui Poseidon, numindu-l „al Uitării". Rugau astfel pe zeul furtunilor şi-al mării să-şi uite supărarea pe Atena şi pe ei, şi îi făgăduiau că-l vor cinsti cu sîrg. Vor fi plugari şi meşteri, dar şi năieri spre larguri bogate în ispite, şi-or merge şi la luptă, precum dorise zeul.

Poseidon s-a-mpăcat. Apa s-a liniştit, s-a întors spre ţărmuri. Totul s-a refăcut cu sprijinul Atenei, deoarece oraşul era tot al zeiţei cu ochii azurii. Zeiţa i-a-nvăţat pe-atenieni — se spune în vechile legende — arte şi meşteşuguri : sculptura, arhitectura, pictura, măiestria de-a face broderii şi ţesături de mînă.

Atena era însăşi o ţesătoare bună şi le făcea veşminte zeilor din Olimp. Tot ea i-a mai deprins pe harnicii-atenieni să cultive măslinul, ba a şi hotărît că o ramură verde din pomul de măslin va fi simbolul păcii. Femeile eline, cînd înceta războiul, ascultîndu-i porunca fluturau în mîini ramuri şi frunze de măslin.

în cîntece se-arată că ea, Palas-Atena, i-a învăţat pe oameni să minuiască roata olarului, mistria, cuţitul de dulgher şi să facă corăbii cu trei rînduri de vîsle : trireme ateniene ce-au plutit apoi, din ţărm în ţărm, pe-ndepărtate ape, purtînd pe punţi eroii. Pe-aceşti eroi Atena îi învăţa să fie viteji, dar şi prudenţi.

Căci nu vine izbînda, oricîtă vitejie ai arăta în luptă, de n-ai înţelepciune şi dacă n-ai prudenţă ⁸⁶, îi sfătuia zeiţa. Pentru aceste daruri şi sfaturi preţioase, cei vechi ne povestesc că şi Palas-Atena, fiind mare olimpiană şi fiică a lui Zeus, cerea închinăciuni, supunere deplină.

Nu-ngăduia pe nimeni care-o nesocotea, ori nu i se pleca, sau nu îi slăvea harul, virtuţile, puterea şi arta la ţesut.

Atena pizmuieşte pe fata lui Idmon

Intr-o legendă veche se spune că trăia cîndva, într-un oraş, un vopsitor de lînă, în purpură, Idmon. Şi el avea o fată, pe nume Arahneea, căreia-i plăcea lucrul cu igliţa şi fusul, mai mult decît orice.

Ştia copila asta să ţese, să brodeze pînze, ca nimeni alta. în Lidia ⁸⁷, în ţara de baştină a lui Idmon, ca şi peste hotare, se răspîndise faima acestei măiestrii.

Regii de prin oraşe veneau să-i ceară fetei pînze de preţ şi stofe. Dar ce spun eu că regii !... Veneau şi zeităţi. Nimfele de pe munte, din văi, din apa mării, se grămădeau în casa micuţă-a lui Idmon, s-o vadă pe copilă brodind sau ţesînd pînza, şi nu se saturau privind graţia, arta pe care le punea, în lucrul migălos, fecioara lidiană. Cînd ea depăna lîna sau începea să tragă fire lungi şi subţiri, albe, moi şi uşoare ca norii din văzduhuri, cînd îşi răsucea fusul, nimfele se mirau şi începeau să spună :

— Atena te ajută în ţesătura asta, altminteri nu se poate, copilă a lui Idmon !... Ea, zeiţa măiastră, care-a ţesut şi Herei vălul său de mireasă, e îngăduitoare şi-ţi dăruieşte har. S-ar cuveni acuma să-i mulţumeşti şi tu în templul de pe coastă. Du-i jertfe şi te pleacă pe lespedea de piatră, după ce-aprinzi miresme în vasele de lut.

— Nu, nimfelor !... Greşeală !... Pe mine nu Atena m-a învăţat ţesutul, ci tatăl meu, Idmon. Lui îi dau mulţumire, le răspundea copila. La drept vorbind, zeiţei nu-i datorez nimic.

— Taci, taci că te ajunge blestemul ei ! Zeiţa nu poate să ierte, de mai vorbeşti aşa, strigau nimfele-n cor. Chiar dacă tu nu ştii, tot dînsa te ajută. Căci straiele purtate de preamăreţul Zeus numai ea le croieşte, şi toţi nemuritorii socotesc cinste mare că le e dat să poarte haine de mîna ei — şi tu o-nfrunţi ? Nebuno ! Nu mînia pe zei ! Şi mai ales pe Atena. Ea a zdrobit cu mîna-i divină pe-un gigant, Encelade, şi-a răsturnat un munte de piatră peste el. Pe Ares, zeul luptei şi-al răzbunării crude, l-a-nfrînt şi l-a rănit. Tu ce gîndeşti ? C aAtena îţi va cruţa trufia ? Taci !... şi te umileşte în faţa-i, fără glas.

Fata nu s-a lăsat, şi le-a răspuns astfel :

— O fi aşa cum spuneţi. O fi ţesut veşminte ; dar eu lucrez la fel, de nu cumva mai bine... Voi înşivă-aţi văzut. Şi... am doar o dorinţă : s-o-ntrec chiar pe Atena în meşteşugul ei !

Cum a rostit copila şi vorbele acestea, nimfele au fugit, strigînd în gura mare :

— Vai !... Vai !... Vai, ce blestem !...

Atena auzise sfidarea Arahneei şi-a simţit că o taie mînia, ca o lamă de sabie, în piept. A vrut s-arunce lancea spre fată, s-o ucidă.

Dar cum Palas-Atena era mult chibzuită, a socotit că-i bine să se răzbune altfel.

A luat înfăţişarea unei biete bătrîne, cu părul alb ca neaua, uscată, gîrbovită, fără un dinte-n gură.

Aşa s-a coborît ca un nor pe pămînt, chiar în oraşul unde locuia Arahneea. A ciocănit la uşă şi, cu o voce slabă, i-a cerut adăpost. Copila a primit-o. Şi-apoi, din vorbă-n vorbă, zeiţa a-n-trebat-o de meşteşugul ei. Şi ea, fără de teamă, i-a povestit bătrînei ce-i spuneau nimfele.

Zeiţa prefăcută în babă i-a răspuns :

— Nimfele au dreptate. Ascultă-mă ce-ţi spun !... Tu eşti o ţesătoare cum nu mai e nici una în Lidia mănoasă, chiar şi-n întreaga lume... Eşti printre muritoare întîia la

brodat. Dar, în Olimp, nu ştii că e Palas-Atena ? Nu cuteza s-o-nfrunţi. Aruncă-te mai bine cu capul în ţărînă şi cere-i îndurare, că ai grăit aşa. Zeiţa-i milostivă şi poate să te ierte...

— De ce să-i cer iertare, cînd ştiu că n-am greşit. Că pot lucra şi eu — nu-i crimă, mi se pare ! Şi dacă se-ndoieşte Atena de iscusinţa mea, eu o aştept să vie... Oricînd ar vrea, sînt gata să mă întrec cu dînsa...

— Eşti gata ?... Am venit !... a spus răstit Atena, luîndu-şi dintr-o dată chipul său olimpian.

Se spune că atuncea nimfele s-au întors s-o preamărească-n imnuri pe zeiţa Atena.

Doar fata, Arahneea, nu a fost prea mişcată c-o vedea pe Atena. O vagă-mpurpurare i-a luminat obrajii, ca raza aurorii-n faptul dimineţii, dar, sigură de sine, a stăruit să-nceapă întrecerea pe loc ⁸⁸.