Vintilă MiHĂescu biblioteca pentru toţi copiii apare sub îngrijirea lui Tiberiu Utan Cuprins

Fîntîna Castaliei

Incununat apoi cu laur, Apolo a plecat prin lume. N-a trecut însă vreme lungă şi a-ndrăgit pe alte fete. Dar, ca un demn fiu al lui Zeus, le-a părăsit, la rînd, pe toate. Fiii lor au întemeiat multe oraşe, în Elada. Numai că vestea necredinţei zeului faţă de soţii se răspîndise pretutindeni şi fetele fugeau de dînsul, cătînd să scape de ruşinea de-a fi şi ele amăgite şi părăsite rînd pe rînd.

Era însă pe acea vreme o tînără, Castalia, fiică a regelui din Delfi. Fata avea un har : cînta, cum nu putea să cînte alta. Cînta şi se juca pe munte cu fetele de vîrsta ei.

Zeul, văzînd-o, a-ndrăgit-o şi a cerut-o de soţie.

Castalia iubea pe altul, pe un păstor care-şi mîna cirezile acolo-n munte. Şi ei se întîlneau ades şi îşi juraseră credinţă, pînă la moarte, amîndoi. Zeul Apolo ştia totul, ura pe tînărul păstor şi într-o zi l-a-ntîmpinât cu ochii-n flăcări şi i-a spus :

— Te chem la luptă, fecior aş !... Eu trag cu arcul, tu cu lancea. Am auzit cum te-ai lăudat că poţi ţinti la fel ca mine... Şi mai-nainte ca flăcăul să fi putut ridica lancea, zeul a şi tras o săgeată.

Păstorul a căzut în brînci, apoi pe spate, şi-a murit. Zeul Apolo a chemat un cîrd de corbi să-l ciugule şi a plecat să caute fata.

Castalia tocmai venise să ia apă dintr-o fîntînă. Zeul s-a apropiat de dînsa, spunîndu-i în acelaşi timp :

— Iubitul tău piere pe munte. L-am izbit cu săgeata-n piept. Acum poţi fi soţia mea. Eşti liberă... Vei fi a mea...

Şi-a vrut s-o şi cuprindă-n braţe. Dar ea n-a stat să se gîndească. A sărit în adîncul apei.

Zeul n-a mai putut s-o scape ; dar a rostit îndurerat :

— Apa în care te-ai zvîrlit, Castalia, va căpăta numele tău. Pitia însăşi n-o să poată afla viitorul nimănui, de nu îşi va spăla-nainte trupul în apa limpede... Iară poeţii, de vor vrea să spună stihuri măiestrite, să cînte imnuri zeilor, vor trebui să se adape întîi de-aici, şi-apoi să pună mîna pe liră, ca să dea glas strunelor, în viers vrăjit ⁹⁸...

El însuşi, zeul, a rămas acolo timp îndelungat, rostind în amintirea fetei cîntări bogate-n armonii, şi alinîndu-şi astfel dorul de fata regelui din Delfi.

Apolo află o veste neplăcută

Dealtminteri, zeul era tare mîndru de lira lui.

— Nu-i nimeni mai presus de mine, glăsuia muzelor adesea.

Nu-i nimeni ?... Nu era...

Pentru că, iată, muzele au adus din Frigia o veste. Tînărul Marsias, cutezătorul, a făcut o unealtă nouă de cîntat, numită flaut. Şoapta lui e duioasă, alinătoare.

Cînd punea Marsias la buze noua unealtă de cîntat, freamătul vieţii contenea. Nimfele şi satirii se-adunau şi ascultau, fără de glas, cîntarea lină şi sunetele nemaipomenite.

Se povestea că-n Frigia, odată, se năpustiseră duşmanii peste ţară, ca frunza şi ca iarba, împovăraţi de arme şi de ură.

Ţara era aproape-nfrîntă şi desperarea năvălea, nebună. Femeile-şi smulgeau de la sîn pruncii şi-i ucideau, decît să cadă pradă duşmanului sălbatic, nemilos.

în clipele acelea, cînd părea că-i dusă ultima nădejde, s-a ivit Marsias în luptă.

— Bine-ai venit ! strigau oştenii. Cu flautul tău vei mîngîia pe cei care-şi dau viaţa pentru ţară...

Marsias le-a zîmbit, şi ducîndu-şi unealta nouă de cîntat la buze, a suflat cu putere într-însa, făcînd să izbucnească-o melodie. Iar degetele îi jucau pe flaut, parcă săltafi nişte voinici în horă.

Sunete tînguioase au ţîşnit. Duşmanii şi-au contenit pasul. Lăncile le-au alunecat. Din mîini le-au căzut săbiile-ascuţite, şi scuturile peste ele, făcînd zgomot. Săgeţile făceau îndată cale-ntoarsă.

Iar rîurile ţării se-nălţau din matca lor cu vuiete grozave şi se uneau, alcătuind o mare cu valuri crîncene, urlînd turbate. Năvălitorii au fost luaţi de ape, izbiţi de arbori şi striviţi de pietre. Nici unul nu s-a întors acasă, să-şi mai revadă soţia şi copiii. Marsias a cîntat necontenit, pînă-au pierit cu toţii, luaţi de apă...

— O, Marsias ! au grăit frigienii. Ce mulţumire ţi-am putea aduce ţie, ce ne-ai scăpat de moarte, de jaf şi de robie ruşinoasă ?

— Nu-mi trebuie nimic, a spus flăcăul. Nu eu, ci cîntecul de flaut a scăpat ţara...

Şi auzind Apolo că flăcăul rîntă cu atîta iscusinţă, s-a-ntunecat de supărare. Urcîndu-se în carul său de aur, a purces către Frigia, şi ajungînd acolo, a trimis să-l cheme pe Marsias şi l-a-ntrebat :

— Ce instrument cîntă mai minunat ?... Răspunde !...

— Tu crezi că lira, şi eu — flautul... a rostit Marsias.

— Atunci să te întreci cu mine ! a poruncit zeul Apolo.

— Primesc, dar îi cer drept judecători pe-acei ce locuiesc pămîntul : oamenii, nimfele, satirii.

— Nu ! Nu mă învoiesc, a mai spus zeul. Toţi sînt nepricepuţi ca tine. Doresc să vie cele nouă muze, al căror oblăduitor sînt eu.

Zeul a făcut apoi semn spre slavă, şi muzele s-au şi înfăţişat.

— Acela care o să-nvingă are dreptul să-l pedepsească pe celălalt cum o pofti !... a rostit ultimul cuvînt Apolo.

Şi-ndată anceput concursul...

Marsias este învins prin viclenie

Intîiul a-nceput Apolo cu lira sa. Atît de dulce suna lira, că muzele l-au aplaudat :

— Fiul zeiţei Leto o să-nvingă !...

Dar Marsias şi-a dus flautul la gură, pornind să-şi cînte melodia. Iar cîntecul ţîşnea din flaut atît de cald, atît de straniu, încît părea un vis, o taină, care se furişa în suflet şi-l fermeca...

— O, ce frumoasă este cîntarea lui ! au strigat cele nouă muze. întrece lira lui Apolo...

— întrece lira mea ? a spus Apolo, cu vocea ameninţătoare. O, muzelor, nu ştiţi ce spuneţi ! Mă mîniaţi cu vorba asta. Să mai cîntăm încă o dată... Primeşti flăcăule ?...

— Primesc !

Numai că de-astă dată zeul şi-a însoţit lira cu glasul. Şi cîntul lui era divin. Muzele toate, bucuroase, au spus că el e-nvingătorul. Marsias, însă, s-a-mpotrivit, spunînd că lupta a fost prea bine hotărîtă, de la-nceput, doar între liră şi flaut.

— Ce caută glasu-n lupta asta ? El aparţine altei arte.

— Ba nu, şi tu te foloseşti de gură, cînd sufli-n flaut, a grăit zeul. Deci pot să cînt şi eu cum vreau, la fel ca tine, Marsias ! Ba, chiar mai mult. Vezi lira mea ? Eu cînt dintr-însa, cînd dintr-o parte, cînd dintr-alta. Să cînţi şi tu la fel, din flaut.

— Cu lira ta văd că se poate, a spus flăcăul, dar eu nu pot să suflu-n cellalt capăt al flautului, ştii foarte bine. Asta e doar o viclenie, ca să mă-nvingi — căci nu poţi altfel...

Concursul a-nceput din nou. Zeul şi-a pus tot meşteşugul în cînt cu lira şi cu vocea, iar Marsias s-a întrecut pe sine în cîntecul duios de flaut.

Patru din cele nouă muze erau de partea lui Apolo. Patru-i lăudau însă rivalul. Mai era una : Caliope, muza poemelor, şi dînsa îl îndrăgise pe Apolo. Ea i-a dat votul zeului. Astfel, nedreptul olimpian a cîştigat acest concurs şi l-a înfrînt pe Marsias. Şi zeul necăjit la culme pe Marsias că-l înfruntase şi era gata să-l întreacă, de nu i-ar fi venit în sprijin frumoasa muză Caliope, a pus la cale o osîndă de o cruzime fără seamăn. Legîndu-l pe Marsias de-un pin, l-a jupuit de toată pielea, cu mîna lui, însîngerîndu-l.

— îţi ceri iertare ? îi striga.

Flăcăul n-a cerut iertare ; i-a spus doar zeului atîta :

— Fiu al lui Zeus, m-ai înfrînt cu ajutorul Caliopei ; dar nu m-ai întrecut, viclene, şi nu mâ tem deloc de tine. Cîntecul meu din flaut va fi de-a pururi cinstit şi neuitat de oameni, de toţi aceia care-nfruntă voinţa zeilor tirană...

Şi şi-a dat sufletul, viteazul...

Sîngele lui s-a scurs în tină, roşu şi gîlgîind cu spume. S-a prefăcut, se povesteşte, într-un rîu neobişnuit. Un rîu cu unda purpurie, căruia oamenii i-au dat numele cîntăreţului ucis. Oamenii, nimfele, satirii l-au plîns, l-au plîns vreme-ndelungată. Flautul lui drag, purtat de valuri, a colindat prin toată lumea şi, după cum spune legenda, el cînta singur, peste ape, imnul cel aspru-al răzvrătirii.

Atîta doară că Apolo, temîndu-se ca muritorii să nu înveţe acest cîntec, a cules flautul de pe ape, l-a dus în templul său din Delfi şi l-a-nchinat, să facă pace cu umbra celui ce pierise...