Vintilă MiHĂescu biblioteca pentru toţi copiii apare sub îngrijirea lui Tiberiu Utan Cuprins

Artemis

Artemis, sora lui Apolo, era zeiţa vînătoarei. Ea-i ocrotea pe pămînteni — cum socoteau vechii elini — cînd înstrunau, la vînat, arcul.

Şi, după cum zeul Apolo era lumina ce ţîşneşte din astrul sclipitor al zilei, Artemis se spunea că este lumina palidă a nopţii .
Aezii povesteau că ea, îndată după naştere, s-a-nfăţişat tatălui său, i-a îmbrăţişat genunchii sacri şi a grăit :

— Dă-i, tată, dă-i copilei tale dreptul de-a rămîne fecioară... Ca lui Apolo ⁹⁹ , dă-mi şi mie un arc şi-o tolbă cu săgeţi. Dar ce spun eu ?... N-ai să mă înarmezi chiar tu. Ciclopii înşişi s-or grăbi să-mi făurească-o tolbă bună şi mi-o vor umple cu săgeţi. Mai dă-mi, te rog, încă şi dreptul de-a duce-n mînă o făclie şi de-a mă-nveşmînta într-o tunică, ce nu va fi mai lungă de genunchi, să nu mă stînjenească la vînat. Doresc să mă urmeze, în cortegiu, şaizeci de fete de-ale lui Ocean. Şi dă-mi şi douăzeci de nimfe, să mă slujească-n vremea cînd nu voi mai dobor rîşii şi cerbii. Să-mi aibă grijă de încălţăminte, ca şi de cîinii credincioşi. Pune sub ocrotirea mea doar un oraş, care-l vrei tu, căci eu arareori voi poposi într-însul... Voi locui mai mult în munţi...

Zeus a ascultat în linişte ruga zeiţei, apoi, zîmbind în barbă, i-a grăit :

— Fie precum vrei tu, copilă !... îţi împlinesc dorinţa ta. Şi-a dat poruncile de trebuinţă.

Artemis porneşte prin munţi

Iar Artemis, urmată de cortegiul de fecioare, a şi pornit prin munte, la vînat. Urcînd pe culmile umbroase, pe stîncile semeţe, bîntuite de vînturile reci, zeiţa vîna, din zori şi pînă-n noapte, tot felul de sălbăticiuni.îi cam plăcea să vadă sînge, să vadă fiarele cum se zbăteau în cruda agonie-a morţii.

Întindea bărbăteşte arcul şi, cînd trăgea, nimica nu putea să-i scape. Săgeata ei pornea ca vîntul, din arcul bine înstrunat. Fulgera fiara, fără greş. Sălbăticiunea nimerită se-mpleticea, oprin-du-se în fugă. întorcea capul spre zeiţă. Gemea uşor, ca -ntre-bare, şi luneca în ţara morţii. Departe de-a se-nduioşa, zeiţa chicotea de bucurie şi, ridicîndu-şi fruntea-naltă spre cerul cel senin, zicea :

— Nu poate fi, în toată lumea, un alt ţintaş mai priceput decît zeiţa vînătoarei...

Nimfele îi dădeau dreptate. însă tot ele-i povesteau că ar fi fost un fiu de rege, pe nume Acteon, care vîna tot ca şi dînsa, umplînd pădurile de sînge. Ba încă el s-ar fi lăudat că e mai meşter ca zeiţa.

Auzind vorbe ca acestea, Artemis se întuneca. Şi, terminînd cu vînătoarea, zeiţa Artemis pornea, urmată de alaiul ei, spre o poiană minunată. Creşteau acolo chiparoşi şi piei, ce-mbălsămau împrejurimea. Iar într-un loc, săpată-n stei, era o boltă răcoroasă. Din ea ţîşnea un izvoraş.

în acest loc venea zeiţa în fiecare zi, să stea şi să se scalde-n apa rece, înviorîndu-şi trupul feciorelnic, după plăcuta trudă-a vînătoarei.

Da unei nimfe lancea, arcul şi tolba plină cu săgeţi. Alta o ajuta să se dezbrace şi două nimfe-i scoteau iute încălţămintea prăfuită. O altă nimfă-i strîngea părul zbîrlit şi răvăşit de vînt. l-l înnoda, să nu se ude, şi cu cinci urne de aramă, umplute la izvor cu apă, alte fecioare se sileau s-o răcorească pe zeiţă.

Mînia cuprinde inima zeiţei

Atunci, precum se povesteşte, Artemis le mai întreba :

— Cine e acel fiu de rege ? Şi oamenii ce spun de el ?

— Spun că-i un vînător destoinic, neîntrecut de nimeni încă în meşteşugul vînătoarei, chicoteau nimfele. Şi-i mîndru, frumos la chip, înalt şi zvelt...

— Astea sînt lucruri fără noimă, zicea zeiţa. Mai degrabă aş vrea să ştiu dacă se spune că dînsu-i mai dibaci la vînătoare chiar decît mine... Spuneţi drept !

— De... Unii spun şi dintr-acestea... Zeiţă, nu te supăra... Sînt vorbe goale, fără rost.

— Vorbele-acestea s-or plăti !... se pare c-ar fi spus zeiţa.

Nu a trecut mult timp de-atuncea şi, într-o bună zi, porni Acteon cu soţii săi de vînătoare, şi cincizeci de ogari, prin munţi. Şi tot cutreierînd ţinutul, ajunse-n locurile unde hălăduia mai des zeiţa.

Unii socot că tînărul sosise-aici din întîmplare ; dar alţii au temei să creadă că, înciudată, însăşi zeiţa orînduise să-l atragă pe vînător prin acel loc. Căci ea vroia să-l dea pierzării.

Acteon a simţit deodată că este prins de oboseală. O oboseală ne-nţeleasă...

— Ciudat !.. le-a spus el soţilor. Mă simt trudit. Ajunge goana. Luaţi arcurile şi porniţi către palatul regelui... Eu singur mai rămîn pe-aici o vreme, cu haita mea de cîini. Curînd vă voi urma pe cale...

Soţii i-au ascultat porunca şi, luîndu-şi armele şi prada, s-au îndreptat către palat.

Acteon, singur în pădure, doar cu ogarii lîngă dînsul, privea nedumerit în preajmă.

,,Ce e cu mine oare ? se gîndea. Sînt obosit. Simt o chemare... Ba parcă simt şi-un fel de teamă, ce mă străpunge ca un bold. De ce-s neliniştiţi ogarii ? De ce schelălăie mereu ? Ce e pe-aici ? Ce se întîmplă ?"

Şi, fiindcă-alături se zărea un pîrîiaş lucind prin iarbă, Acteon a băut cu sete. Apa o fi avut vreo taină, căci fiul regelui, ca tras de-un fir de aţă nevăzută, urmat de toţi ogarii săi, a luat-o-ncet de-a lungul văii...

A mers ce-a mers... şi s-a trezit în locul unde se aflau zeiţa şi cu nimfele. Aici Acteon s-a oprit. în faţa ochilor avea cel mai încîntător tablou ce şi-l putea închipui.

Artemis, goală, se scălda. Din urnele de-aramă apa curgea-n şuviţe străvezii, dar atingînd corpul zeiţei, prindeau pe dată scînteieri, ca mii şi mii de diamante, ca nişte flăcări ce jucau şi luminau toată pădurea.

Flăcăul îşi pierduse mintea şi nu se sătura privind.

— O, ce frumoasă eşti, zeiţo, glăsuia el ca ameţit. Mai lasă-mă să stau o clipă...

Dar nimfele strigau spre prinţ :

— Fugi, fugi, Acteon, nu privi !... O lege a lui Cronos spune că muritorii ce-i privesc pe zei, fără de voia lor, plătesc cumplit... Fugi, fugi, Acteon !... Nu privi...

Acteon însă nu lua seama la vorba lor, şi sta vrăjit, cu ochii ţintă spre zeiţă.

Nimfele au alergat în grabă. Cu trupurile lor căutau s-acopere dalba mîndreţe a zeiţei.

— Nemernice, i-a spus zeiţa, tu, care te-ai înfumurat că eşti mai meşter decît mine, ai merita să fii ţintit în inimă cu o săgeată... Dar ai să ispăşeşti cumplit.

Şi luînd din urnele de-aramă doi pumni cu apă a azvîrlit-o în ochii fiului de rege.