Acteon e sfîşiat de cainii săi
Cum l-a stropit cu apa fermecată, Acteon s-a făcut un cerb. El a pornit în goana mare, urmat de cîini, de cîinii lui, ce nu-şi mai cunoşteau stăpînul.
„Ce-am să mă fac ?" se gîndea prinţul, căci îşi păstrase judecata şi se văzuse în pîrîu, în noua lui înfăţişare.
Anume îi lăsase zeiţa Artemis gîndirea, ca suferinţa ce venea să şi-o-nţeleagă pîn'la capăt.
— Eu sînt Acteon ! ţipa dînsul cîinilor care-l hăituiau.
Insă în loc de orice vorbă, din botul său nu răsuna decît un muget surd, de spaimă.
Cîinii din nou se repezeau, şi bietul cerb fugea prin locuri unde vînase mai-nainte, trăgînd cu arcul, cu suliţa, izbind cu piatra, sau înfigînd, pînă-n prăsele, cuţitul scurt de vînătoare...
Şi cîinii lui îl încolţesc.
— Eu sînt Acteon, vrea să spună greu osînditul prinţ. Nu mă muşcaţi ! Lăsaţi-mă. Eu sînt stăpînul...
Cîinii însă îl muşcă şi—1 doboară. Lătrînd îl cheamă pe Acteon, să vadă cerbul biruit şi să se bucure şi el.
Lor, cîinilor preacredincioşi, nu are cine să le spună că mult iubitul lor stăpîn e însuşi cerbul ce le zace acolo-n faţă, şi-i priveşte cu ochii umezi şi sticloşi.
Uriaşul Orion
Acteon îşi plătise vina de a fi fost mai priceput în mînuitul arcului decît zeiţa Artemis. De-acum înainte nimeni n-avea să-i mai ştirbească faima de cea mai iscusită în meşteşugul vînătoarei castei copile a lui Zeus.
Umblînd mereu prin munţi, zeiţa nu avea timp de dragoste, şi măritişul c-un bărbat îi părea mai nesuferit decît orice pe lumea asta. Chiar nimfele ce-o însoţeau nu aveau voie să iubească vreun bărbat, să se mărite şi, de-i călcau această lege, le ucidea fără cruţare, ţintindu-le pe loc cu arcul.
Cu toate astea, unii povesteau că şi zeiţa Artemis, o dată, ar fi iubit pe un voinic ; dar dragostea i-a fost nefericită.
Iară aezii depanau legenda-n chipul următor :
Se zice c-a trăit pe vremuri alt vînător, pe nume Orion, feciorul unui rege, Hirieu. Feciorul regelui crescuse însă-nalt, atît de-nalt, că fruntea lui trecea de scama norilor, şi de intra în valurile mării, să se scalde, în locul unde-i apa mai adîncă, pieptul îi rămînea afară.
Acest uriaş, acest flăcău, din cîte meşteşuguri sînt pe lume, doar unul îndrăgise : vînătoarea. Avea şi-un cîine fermecat, zis Sirius, şi împreună colindau, la vînătoare, departe, peste mări şi ţări. Zeul stăpîn al mărilor, Poseidon, îi dăruise tînărului harul de a putea umbla şi peste ape, la fel ca pe uscat. Ii dăruise acest har fiindcă, odată, Hirieu îl ospeţise-n ţara sa cu cinste, cum îi plăcea trufaşului Poseidon.
Insă, la vremea cînd se-ncepe povestea noastră, Orion făcuse destule fapte de ispravă, lăudate straşnic pe pămînt. Fusese, între altele, chemat de regele din Chios 100 , să-l ajute. Insula cea frumoasă, Chios, fusese năpădită de dihănii. Viteazul Orion plecase-n luptă şi nimicise pîn' la una toate dihăniile-acelea, care părăduiau ţinutul.
In schimbul faptei sale, vînătorul ceruse pe fata regelui de soaţă. Dar regele — nevrînd să-i dea copila — l-a îmbătat, prin viclenie, pe îndrăzneţul Orion şi, pe cînd el dormea adînc, i-a scos amîndoi ochii cu cuţitul ascuns, din timp, sub haina lui regală.
Uriaşul s-a trezit în dureri mari. A vrut să-l prindă pe duşman şi să-l răpună, dar, bîjbîind fără să vadă, s-a-mpiedecat şi, cît era de lung, s-a prăbuşit pe ţărmul mării, cu capul său pletos căzut în valuri.
Dar tot nu s-a lăsat. S-a ridicat, şi, ascultînd mai bine ce se-n-tîmplă, a desluşit în depărtări un zgomot. Băteau ciocane mari pe nicovală.
A înţeles atunci că Lemnos — insula unde făurarul Olimpului, Hefaistos, lucra de zor cu un pitic, Chedalion — este pe undeva pe-aproape. Uriaşul a pornit prin mare, călăuzindu-se întruna după zgomot, pînă ce a ajuns în Lemnos. Acolo, s-a rugat de zeul cel şchiop, Hefaistos, să-i vină-n ajutor ; şi zeul s-a milostivit. Printr-un oracol, făurarul l-a sfătuit pe Orion să şadă, în zorii fiecărei dimineţi, cînd se iveşte Eos — aurora — cu ochii către răsărit, şi-o să se vindece cu vremea. Dînsul i-a ascultat povaţa, şi-n fiecare zori de ziuă îşi lua pe umeri un copil. Acesta-l îndrepta cu faţa spre răsăritul rumenit şi, cum era de-nalt, şi razele cădeau întîi pe chipul lui, încet, încet, s-a lecuit de suferinţă. Ochii-i au început să vadă, întîi uşor şi slab, ca printr-o sită, apoi din ce în ce mai bine, pînă ce iar i-a fost vederea lui Orion ca la-nceput.
Atîta doară că, în vremea cit el căta spre răsărit ca să-şi aştepte vindecarea, l-a tot zărit zeiţa Eos şi dînsa s-a îndrăgostit de prea-voinicul Orion.
Două zeiţe se ceartă pentru un muritor
Mai mult, zeiţa aurorei atît de tare l-a-ndrăgit pe vînătorul cel voinic, încît a săvîrşit o vrajă şi l-a răpit la dînsa-n cer.
Cum l-au văzut şi celelalte zeiţe pe vînătorul Orion, se pare c-au bătut cam tare şi alte inimi pentru el... Şi dintre toate, cel mai mult s-a-ndrăgostit însăşi zeiţa Artemis. Şi-n gelozia ei pe Eos, era să săvîrşească, poate, o faptă cam necugetată... Şi zeii s-or fi luat de gînduri : „Cum ? Ea, zeiţa olimpiană, vrea să i-l smulgă altei zeiţe pe-un muritor şi să şi—1 facă bărbatul său ?"
— Ni se ştirbeşte slava noastră, glăsuia Zeus către ceilalţi, dacă vom sta nepăsători. Nu ! n-am să las astfel de faptă să se petreacă în Olimp. S-o-mpiedecăm deci cît mai grabnic !...
— Dar cum ?... Dar cum ?... întreba Hera. Şi cine se va-ncumeta ?...
— Mă-ncumet eu ! a spus Apolo. E sora mea şi sînt dator s-o apăr, pînă la sfîrşit, de dragostea nesocotită pentru un simplu muritor.
Şi chiar în ziua ce urma, în revărsat de zori, Apolo l-a şi chemat pe Orion. I-a poruncit să plece grabnic şi să vîneze multe păsări, din cele ce zburau în stoluri deasupra mării lui Poseidon. Pe urmă să vîneze fiare, dintr-un ţărm îndepărtat...
Porunca zeului Apolo trebuia iute-ndeplinită. Orion şi-a şi luat măciuca, arcul şi tolba, şi un paloş. Pe umeri şi-a azvîrlit o blană a unui leu răpus pe vremuri. Şi-a mai strigat şi cîinele, pe Sirius, şi au pornit numaidecît la vînătoare.
Apolo îl privea cum pleacă. Privirea-i aspră scînteia...
Dostları ilə paylaş: |