Vol. 1 Hotarul nestatornic Partea întîi

Făcuse flacăra lămpii prea mare. Fila, cu limbile de funingine ieşind din tubul sticlei. Nu s-auzea nici un zgomot în casă.

Creierul era greu, negru şi compact, ca o bucată de fier în ger. O dureau tîmplele, fălcile, şi subt bărbie, adînc subt bărbie, un junghi ascuţit.

Ferestrele erau deschise. Frigul grămădit asupra ei îi înfiora lung spinarea, cutremurînd-o. Ridică ochii. Întîlni în oglindă o faţă necunoscută, descom­pusă, cu ochii rătăciţi, ca obrazul acelor fete de ţărani, care în noaptea Sfîntului Andrei, la miezul nopţii, cu două lumînări la dreapta şi la stînga, aşteaptă în faţa oglinzii să apară chipul mirelui, şi văd nebunia dilatîndu-se în ochii lor.

Sări în picioare, smulgîndu-se din încleştarea apa­riţiei din oglindă. Îşi acoperi sînii cu mînile, atît de violent, că durerea sînului drept răsună în ea ca un ţipăt strident.

Cancer!

Avea un străin în ea! Intrase un strigoi în trupul ei!

Năvăli spre uşă, smunci de mîner, alergă nebu­neşte pe coridoarele întunecate, lovindu-se de scaune, de mese, trîntind uşile, fugind, fugind prin casa vidă.

― Babă! Babă!

Bătea cu pumnii în geam, gîfîind.

― Ce-i, duduie? Iaca, vin.

Apăru în cămeşă de noapte, c-un şal pe umeri. Olguţa-i apucă mîna, ca cineva care se îneacă.

― Ce-i, duduiţă? Vai de mine, ş-ai ieşit în cămeşă!

O acoperi cu şalul de pe umerii ei, o luă în odaie, o aşeză pe pat, aprinse lumînarea.

Ghemuită în şal, Olguţa tremura atît de tare, încît şalul avea o vibraţie de motor. Nu putea articula nici un cuvînt. Dinţii clănţăneau, izbindu-se sacadat.

Baba o luă în braţe, o aşeză de-a latul patului, sprijinindu-i spinarea cu o pernă mare, luă oghialul, acoperindu-i picioarele, şi scotoci prin dulap. Se apro­pie de Olguţa cu o sticlă de rom. Umplu pe jumătate un pahar mare:

― Bea, duduiţă.

Olguţa întinse capul, cu ochii îndureraţi de muţenia buzelor şi neputinţa trupului de-a face altăceva decît să tremure. Baba îi cuprinse capul cu o mînă, cu cealaltă ducîndu-i paharul la gură. Dinţii trepidau pe buza paharului. Jumătate se vărsă pe şal. Cîteva picături de rom alunecară pe limbă, printre gingii, răspîndindu-şi arsura. Gîtlejul se descleştă. Un val de rom, înghiţit ca un hap, se revărsă violent. Aburii fierbinţelii cuprinseră stomahul, ridicîndu-se în sus cu o duduitoare zvîcnire a inimii.

Baba turnă din nou în pahar. Docil, cu un istovitor efort de a-şi stăpîni tremuratul, Olguţa înghiţi.

Se stîrnise-n ea un vînt fierbinte de Sahară. Valuri iuţi de căldură pulverizată pînă-n creier, şi printre ele, enorm, bubuitul inimii ca un galop de apocalips. Ochii se acoperiră de polei, buzele se înroşiră, obrajii ardeau. Somnul venea greu şi incandescent ca un metal topit.

Simţi că-i ridicată, legănată; simţi aer proaspăt pe obraji, apoi se topi, se topi...

Baba o adusese în braţe în odaie. O aşeză în pat, înfăşurată în şal, o acoperi cu oghialul, îi potrivi pernele subt cap şi se aşeză pe un scaun la picioa­rele ei.
*
Gîndul, întunecat încă de somn, se deşteptă ca un copil într-o casă necunoscută, cu o impresie de durere, de greu, de străin.

Deschise ochii. Se lumina de ziuă. Recunoscu lumina la fereastră. Şi înainte ca vreo judecată să se fi format, simţi că cineva i-a luat lumina, că o priveşte fără s-o mai aibă, cum şi-ar privi o călugă­riţă părul tăiat.

Se ridică încet, îngreuiată de-o căldură stranie. Privi. Dormise înfăşurată într-un şal care mirosea a rom şi a ceapă prăjită. Îl azvîrli.

― ...?

Cineva îi mutase masa, punîndu-i-o la căpătîi. Un pahar de limonadă, alt pahar cu o linguriţă în el, alt pahar cu ceai, un bilet rezemat de un teanc de cărţi.

"Dragă Olguţa, n-am vrut să te trezim. Baba ne-a spus că ţi-ai stricat stomahul. Ia curăţenia, bea limo­nada sau ceaiul, şi rămîi în pat cît mai tîrziu.

Să nu fi răcit cumva la iaz! Ţi-am pregătit pe scaun o compresă şi alcool; acele de siguranţă le-am pus pe masă. Fii drăguţă, Olguţa, şi ascultă pe mama.

P.S. Şi pe papa, care te sărută şi-ţi doreşte să dormi tun şi să te scoli veselă şi sănătoasă. Îţi pre­gătesc un vin negru, mai bun decît doctoriile.

Papa."
...De la iaz pînă la paharul cu rom din odaia babei, întîmplările nopţii se refăcură fulgerător, zvîcnind în migrenă.

Îşi privi trupul cutremurată de spaimă. Să fugă din el... Capul se ghemuise sperios între umeri. Nu îndrăznea să facă nici o mişcare. Respira iute. Şi deodată, celălalt gînd, acoperit pînă atunci, se ivi: Vania!

Căscă gura larg, lăsînd să ţipe tăcerea, respiră înecat, ochii se acoperiră de ceaţă, capul i se prăbuşi în palme, şi fără sunet ― ca fîşîitul spumei de val solitar pe mare calmă ― plînse.

Tîrziu, în aceeaşi tăcere, îşi trase palmele de pe obraji. Faţa apăru istovită, ca bătută de grindină. Îşi rezemă tîmpla de părete, privind lumina cu vidul ochilor.

Cucoşii cîntau, din timp în timp, ridicînd luminii semne de hotar. Începură printre crengi glasuri de argint mărunt. O dîră roză ca zeama de zmeură, coloră pervazul ferestrei, apoi podelele.

Se auzi un scîrţîit de care, mugete de vite.

Începea viaţa... pentru alţii.
*
Nu se deşteptase încă nimeni. Îşi răcorise obrajii cu apă rece, se îmbrăcase încet, cu gesturi de plumb, ca un om foarte bătrîn.

Intră în biroul domnului Deleanu în vîrful picioare­lor. Mirosea a tutun şi a piele. Se aşeză la birou. Luă o hîrtie de scrisoare cu en-tête-ul profesional al domnului Deleanu, şi scrise, imitînd slova bărbă­tească. Osteneala mişcărilor apleca şirurile, încovoia greoi literele, dîndu-le o fizionomie bătrînească.

Iscăli: "Iorgu Deleanu".

Luă un plic. Începu să scrie adresa:

"Monsieur Richard Mass

Professeur à la Faculté de Médicine..."
Şi o podidi plînsul cu şiruri atît de dese, încît, lăsînd adresa neisprăvită, îşi aplecă fruntea îndepărtînd-o de birou, deasupra covorului, lăsînd să curgă lacrimile în voie, cum sîngerează căprioarele împuşcate în cap, deasupra izvorului.

III
Nici unul dintre copii nu era pus la curent cu complotul celor bătrîni. Era în ochii bătrînilor un zîmbitor mister, ascuns subt priviri grave, şi ca o presimţire de sărbătoare în casă. Semnalul tainicelor uneltiri fusese sosirea domnului Deleanu de la Bucu­reşti, încărcat de pachete şi plin de şoapte strecurate la urechea doamnei Deleanu, a cucoanei Catinca şi a lui Herr Direktor. Şi Paşa fusese informat, cu obligaţia solemnă de-a respecta secretul.

Domnul Deleanu sosise la amiază. Dacă Olguţa n~ar fi fost atît de distrată în timpul vizitei obişnuite în biroul tatălui ei, ar fi observat desigur frămîntarea domnului Deleanu, de copil care deţine un secret eruptiv. Şi l-ar fi aflat. Dar Olguţa nu-l întrebase nimic.

Cu braţul în jurul gîtului tatălui ei, mai mult privindu-i părul alb, decît ascultîndu-l, auzise vag cronica bucureşteană. În faţa spectacolului vieţii, domnul Deleanu avea încă prospeţimea reacţiilor copilăreşti. Nici o blazare, nici o amărăciune, nici o oţetire. După viaţa tihnită de la Medeleni, cele patru zile de septembre, petrecute la Bucureşti, îl înfierbîntaseră ca pe copii întîia seară petrecută la teatru. Văzuse tot. Ştia tot. Pe deasupra, fusese angajat într-un spectaculos proces de fraude militare, care-l pasiona. După o simplă lectură a Ordonanţei defini­tive, cu creionul roş în mînă şi zîmbetul în ochi, mai expresiv decît ochelarii, aflase întregul mecanism al procesului, găsind şi soluţia juridică de cîştig.

Ziua trecuse, dominată de verva descriptivă a dom­nului Deleanu.

Seara, la masă, doamna Deleanu anunţase pe con­vivi că a doua zi dis-de-dimineaţă se făcea mare grijitură, rugîndu-i pe toţi să se scoale mai devreme şi să dispară de acasă pînă la ora dejunului.

― ...La unu fix vă chem cu clopoţelul.

― Şi eu, tante Alice? întrebă Monica, nevăzîndu-se exceptată.

Doamna Deleanu abia izbutise să-şi stăpînească năvala rîsului.

― Şi tu.

― Şi eu? nu se putu ţine domnul Deleanu.

Rîs general din pricina accentului şcolar al între­bării domnului Deleanu. Doamna Deleanu oftase, ridicînd din umeri, dezolată ca şi cum totul s-ar fi descoperit.

A doua zi de dimineaţă, după cafea, subt controlul doamnei Deleanu şi al cucoanei Catinca, toţi fură expulzaţi, cu interdicţia formală de-a reveni pînă la unu. Numai domnul Deleanu fu sechestrat în birou; doamna Deleanu îl socotea incapabil să păstreze un secret mai mult de douăsprezece ore.

Plecară cu toţii în livadă: Paşa cu pelerina pe umăr, şi uneltele pictoriceşti; Herr Direktor, cu un teanc de ziare; Puiu cu un dosar şi un vraf de literatură juridică; Mircea, cu mînile goale; Monica şi Dănuţ cu mormanul de corecturi al volumului lui Dănuţ ― scrupulos, şi cuprins de panica debutanţi­lor faţă de cele mai neînsemnate greşale de tipar, Dănuţ era la a patra corectură.

Numai Olguţa lipsea. Pornise cu maşina lui Dănuţ. Din ziua vînătorii de raţe, nu mai încălecase. Făcea zilnic aceleaşi drumuri la gară, dar cu automobilul, automat: dusă de motor.
*
Există un surîs unic al feţei omeneşti, pe care-l au părinţii bătrîni cînd întîmplător evocă amintirea unui copil al lor, plăpînd şi copilăreşte înţelept, care-a murit de menengită la şase sau la şapte ani. Copiii morţi de menengită sînt cele mai sfîşietor de luminoase chipuri ale copilăriei.

Durerea acelor bătrîni e veche, s-a ros; le-a rămas uneori melancolia. Au descoperit într-o casetă o şu­viţă de păr a copilului lor, sau şi-au amintit o vorbă de-a lui, abia glumeaţă. Îl revăd jucîndu-se liniştit pe covor, cu fruntea gravă şi minutele potolite ca ale înţelepţilor. Nu e zvon de rîsete, nici gamă de vorbe subţiri, amintirea acelui copil: e mai mult o tăcere, o pată de soare. Părea mereu preocupat, ca cei care joacă şah. Era blînd şi concentrat. Nu supăra pe nimeni. Se pregătea parcă să intre în mormînt, cu faţa lui solemn copilărească, şi mînuţele lui mici, încă de pe atunci ostenite de viaţă, ca aripele pasări­lor care-au trecut marea.

Bătrînii surîd; îl văd copil, îl ştiu mort. La fel surîdea şi copilul lor, cînd se juca pe covor.

Acest surîs al feţei omeneşti îl avea dimineaţa de septembre. Şi cerul, şi soarele, şi frunzele, şi iarba, strălucind blînd de aceeaşi lumină, îşi aminteau de-o altă lumină a unui april de mult dus, copil rămas în amintire, cu hainele de floare albă, şi ochii lui gravi de prea mult soare.

Activităţile celor din livadă erau lipsite de con­centrare, distrate, diluate în dimineaţa de toamnă. Paşa privea mai mult decît picta. Herr Direktor, întins pe iarbă, cetea fumul ţigării mai mult decît slova ziarelor. Puiu făcea baie de soare, cu ochii închişi şi capul rezemat pe două coduri. Danuţ şi Monica, aşezaţi la masa de subt nuc, renunţaseră la corecturi; cu ochii pe sus, Mircea se plimba. Peste două zile trebuia să plece de la Medeleni. Sfîrşea vacanţa cu suflet apăsat. Era numit conferenţiar la Universitate. Primise vestea de curînd, fără entu­ziasm. Viitorul devenise greu pentru el. Nebuneasca speranţă că e iubit de Olguţa îi dezechilibrase viaţa altfel decît la optsprezece ani, cînd renunţarea la Olguţa îi dăduse, pe lîngă melancolie, orgoliul puterii lui. Pierduse acest orgoliu tineresc. Simţea covîrşitor nevoia gestului concret de a-şi rezema fruntea pe o mînă, de a-şi rezema capul pe un umăr ― şi singura mînă, şi singurul umăr, pe care fruntea şi capul lui le căutau, erau veşnic depărtate de el, ca o zare de altă zare. Întîia osteneală a tinereţei. Vid împre­jur. Gustul amar al vieţii, care face pe bătrîni să-şi întoarne capul spre trecut, şi pe tineri să-şi aplece fruntea în faţa viitorului, cerîndu-i parcă mai curînd pacificarea bătrîneţii.

Simţea ca o adversitate a vieţii împotrivă-i, o voinţă de a-l micşora, de a-l umili. De cînd era în liceu, dorise o viaţă limpede, cu linii sobre şi precise, ferită de promiscuitate şi echivoc. La optsprezece ani, o dată cu dragostea, paralel cu marele ei elan, apăruse, cu obscurităţi subterane, sexualitatea. Cedase, tulburîndu-se adînc. Prima lui metresă fusese o servitoare, oroare, servitoarea Olguţei: Sevastiţa.

Atunci se desprinsese întîiul gest ostil al vieţii. De-atunci îşi dăduse seama, prin el, că sexualitatea e o putere care nu poate fi ignorată, nici considerată cu dispreţ patriotic, aşa cum era tratată Germania, în timpul neutralităţii, de presa francofilă.

De-atunci plătise tributul acelor tineri care neştiind, sau neputînd să joace comedia sentimentală ca să obţie prin ea gratuitatea actului fiziologic, recurg la procedeul comercial: cumpără. Cumpărase deci ceea ce-i accesibil pungii unui băiat sărac, al cărui ban, numărat, e destinat în primul rînd cărţii.

După ce revenise, însă, din Germania, problema comercial rezolvată pînă atunci, luase altă înfăţişare. Mircea nu mai era nici student la Bucureşti, nici doctorand în Germania. Era profesor în oraşul Iaşi. Nu se putea înjosi pînă acolo încît să frecventeze noap­tea ― cu penibila clandestinitate a funcţionarilor sluţi şi burlaci, a capilor de familie făţarnici şi vicioşi, şi a elevilor de liceu, lubrici cum sînt cînii primăvara ― acele lugubre încăperi, adevărate closete publice ale sexualităţii urbane.

Întîmplarea, nu prudenţa, îl făcuse să descopere soluţia oamenilor prudenţi: metresa, nu profesionista.

Un anunţ în ziarul ieşan Opinia oferea seria com­plectă a scrierilor lui A. D. Xenopol, cu preţ modest. Se dusese la adresa indicată, unde făcuse cunoştinţă cu tînăra văduvă a unui profesor de istorie, mort în război, care dorea să desfacă o bibliotecă inutilă pentru ea, şi împovărătoare pentru gospodărie, de vreme ce zilnic ar fi trebuit să scuture praful unor cărţi necitite. Casă curată, cu podele ceruite, plăcută ochiului.

Cu părul ei lucios castaniu descoperind o ceafă luminoasă, cu ochii ei maliţioşi, zîmbetul ei cărnos şi pufos pe buza de sus, şi neastîmpărul ei robust, care dădea o tresărire trupească vorbelor, văduva părea mai degrabă o şcolăriţă de timpuriu împlinită la trup, purtînd uniforma pensionatelor de călugăriţe. Îi oferise dulceaţă, cafea. Cumpărase volumele lui Xenopol, dar biblioteca mai avea şi alte volume interesante. Invitat, revenise. Între timp, văduva se informase despre Mircea. Testamentul defunctului îi interzicea o nouă căsătorie, subt sancţiunea pierderii averii de la el rămasă: casa, un pămînt răzăşesc şi pensia. Respectase testamentul, căutînd aceeaşi solu­ţie sexuală pe care o căuta şi Mircea, deopotrivă de dificilă pentru amîndoi. Mai întreprinzătoare însă decît Mircea, şi gospodină ordonată pe deasupra, izbutise să-l ducă şi să obţie în ietac, ceea ce apropie­rea ei îi sugerase lui Mircea în birou.

Raporturi clare, hotărnicite la cele două ore săptămînale de pat. Practică, şi totodată puternic femeie, văduva găsise exact ce-i trebuia: un băiat tînăr, care să n-o exploateze, nici să n-o compromită.

Acum, însă, Mircea se simţea incapabil să mai aibă raporturi cu această femeie. Nu mai putea disocia dragostea în două. Actul sexual îi devenea odios, atîta vreme cît se mărginea la contactul fiziologic dintre două trupuri; nu-l mai putea accepta ca pînă atunci cu titlul de laxativ seminal.

Vedea deschizîndu-se în faţa lui ani grei şi tulburi. Dispărea din el privirea dreaptă; începeau priviri piezişe. Un dezechilibru din care se naşte blazarea timpurie, sau viciul.

Simţea dorinţa vieţii de a-l îndoi sau usca.

De ce?...

― Mircea!

Alexandru Pallă, cu barba în vînt şi pelerina atîrnînd pe jos, prinsă numai de un umăr, îl ajunse din urmă, suflînd greu.

― ...trist anotimp e bătrîneţa! Lucram la o lumină de toamnă. O desprindeam uşor ca fumul din pipă. Ei şi?... Ş-am zvîrlit penelul.

*
Pe la douăsprezece se auzi clacsonul maşinei lui Dănuţ. Monica îl ascultă atentă, ridicînd ochi întrebători şi îngrijoraţi. Mai trecu multă vreme pînă cînd Olguţa apăru pe poarta livezii. Monica-i urmări mersul încet, cu capul aplecat. De cîtăva vreme, de cîte ori o surprindea pe Olguţa singură, cînd nu-şi supraveghea mişcările, i se strîngea inima.

Plecă ochii din nou pe corecturi. O auzi apropiindu-se.

― Tot corecturi, Monica?

Glasul era aton.

Se aşeză pe bancă, între Monica şi Dănuţ, punînd mîna pe gîtul Monicăi.

― Ce ai, Olguţa?

― Nimic.

― Ţi-s mînile îngheţate.

― M-am spălat. Unde-s ceilalţi?

― Prin livadă.

― E frumos... Dănuţ, cînd apare volumul?

Dănuţ tresări. De ani de zile n-o auzise pe Olguţa spunîndu-i Dănuţ. Olguţa era cea mai necruţătoare adversară a diminutivelor.

Şi era ceva în glasul ei, cînd îi spusese "Dănuţ", asemănător cu lumina dimineţei de toamnă.

― Ştiu eu, Olguţa! Poate că peste o lună. Cum vrei să-ţi leg exemplarul tău?

― Scoţi ediţie de lux?

― Ştii, chiar de lux nu. Cîteva exemplare pe hîrtie mai bună, pentru voi.

― Om vedea... Lăsaţi corecturile. E frumos afară. Se auzi clopoţelul care-i chema la masă.

― Nu-i aşteptăm şi pe ceilalţi? întrebă Monica.

― Lasă-i. Mergem împreună: cei trei muşchetari, zîmbi Olguţa, luîndu-i de braţ pe fiecare.

Treceau printr-o lumină înaltă şi egal aurie. Frunze galbene şi pete de soare cădeau din pomii cu fructe coapte. Olguţa luase drumul cel mai lung. Era o luminozitate în toate cele, dinlăuntru parcă. Frunzele erau unse cu miere. Livada aştepta din clipă în clipă să devină de cristal sau de metal. Caldă, iarba înălţa uneori miros de mintă şi de busuioc.

Trecură pe lîngă un păr cu fructe galbene ca lămîile coapte, dar mai mici, rotunde şi netede. Un măr bătrîn era un cor de arome tinere cu obraji dolofani.

― V-aduceţi aminte de merele coapte din bucătă­rie? îi întrebă Olguţa, evitînd cuvîntul copilărie.

Zîmbiră toţi. Sînt întrebări la care nu răspunzi decît zîmbind.

Ajunseră cei din urmă. Viţa pridvorului se înro­şise trandafiriu, albăstrind mai răcoros albastrul ce­rului de deasupra streşinei.

― Hai, copii! îi întîmpină doamna Deleanu.

Şopti ceva către cei din pridvor, şi toate capetele apărură. Era armonios grupul lor, cu Olguţa la mij­loc, cu soare pe obraji şi-n păr, tineri, înalţi.

― Mama Grahilor! şopti domnul Deleanu. Ce Dum­nezeu! Aveau şi un tată faimoşii Grahi!

― Şi-un unchi! sări Herr Direktor, luînd braţul Monicăi.

O exclamaţie generală se desprinse, cînd intrară în sofragerie. Flori de-a lungul mesei de gală, o langustă în armura ei stacojie, cupe de şampanie, banane, piersici. Candelabrul din sofragerie era de­corat cu viţă roşie. Servitoarele aveau şorţuri albe, pantofi lustruiţi şi ciorapi de-ai fetelor, cîrpiţi gro­solan,

― Ce sărbătoare-i, mamă?

― ...?

― O aniversară?

― ...?

Se întrebau unii pe alţii, fără să descopere cauza acestui aspect de sărbătoare.

― Se călugăreşte Herr Direktor! propuse Olguţa.

― Da. Intru în ordinul "Benedictinei", răspunse Herr Direktor, indicînd sticla de benedictină, proas­păt adusă de la Bucureşti.

Se aşezară la masă intrigaţi. În timpul mesei, dom­nul Deleanu nu-şi găsea astîmpăr; privea felurile de mîncare, numeroase, cum privesc copiii la teatru orchestra care întîrzie ridicarea cortinei.

Întîiul dop de şampanie care izbucni, în clipa cînd sticlele fură aduse, fu domnul Deleanu. Destupă sti­clele, umplu cupele, le repartiză.

Herr Direktor se ridică, potrivindu-şi monoclul. Măsură în şir pe toţi convivii, făcînd parcă un bilanţ, verifică pe dinafară, cu vîrful degetelor, conţinutul buzunarului drept al jiletcei, şi strivindu-şi ţigara în scrumelniţă, după un fum suprem, începu, fumegînd încă:

― Dragii mei, într-adevăr sărbătorim o aniversară. Se împlinesc cincispreze ani de cînd Kami-Mura a devenit feciorul meu. Slavă Domnului, toţi de-atunci sîntem şi acum în jurul aceleiaşi mese. Pe lîngă vechii convivi, mai văd cu plăcere pe cucoana Catinca, glorioasă gospodină moldoveancă, adversara munteni­lor şi a picturei moderniste; pe Alexandru Pallă, glorios pictor moldovean, adversar al civilizaţiei mo­derne şi aliatul cucoanei Catinca; pe vechiul meu prieten din Pitar-Moşu, Mircea, fiul cucoanei Ca­tinca, admiratorul picturei moderniste şi al civiliza­ţiei moderne; şi, în sfîrşit, pe nepotul meu Puiu, viitorul decan al baroului Iaşi. Vă rog să iertaţi digresiunea, dar în această casă cu trei avocaţi, nu se putea să nu aduc omagiul digresiunii profesiei atît de bine reprezentată. Dragii mei, acum cincispre­zece ani, cînd mi-am botezat feciorul la această masă ― botezîndu-mă şi eu ― cinci oameni erau trişti şi unul singur era vesel. Cel vesel era noul tată; cei trişti, foştii părinţi, fiul şi... surorile.

Herr Direktor o privi pe Monica.Monica se roşi uşor, plecînd genele

― ...Una dintre surori, cea de pică, mi-a schiţat în linii generale obligaţiunile profesiei de tată. Îi mul­ţumesc acum. Cred că le-am respectat, se adresă Herr Direktor Olguţei. Cealaltă soră, fiica soarelui, zîmbi Herr Direktor privindu-l pe Dănuţ, n-a spus nimica. Dar vă asigur că era cea mai necăjită dintre toţi. Noul tată al fratelui ei o făcea să capete ex­perienţa unui sentiment necunoscut pînă atunci: anti­patia, graţios exprimată prin culorile obrajilor şi palpitaţia genelor. Aşa-i, Monica?

Monica ridică din umeri, roşindu-se mai tare.

― Aşadar, urmă Herr Direktor, pentru Monica, ziua de azi e aniversara unui fapt şi a unei antipatii.

Dînd scaunul la o parte, Herr Direktor se îndreptă spre Monica.

― Facem pace, Monica?

Din tot sufletul, Monica-i întinse mînile. Cu o abi­litate de scamator, Herr Direktor îi trecu verigheta pe deget.

― Ţi l-am luat pe Kami-Mura, ţi-l restitui pe Dan Deleanu.

Cuprinzînd-o în braţe, o sărută pe amîndoi obrajii fierbinţi.

În zgomot de scaune tîrşite, paşi precipitaţi şi zăn­gănit de cupe, Monica deveni prizoniera grupului adunat în jurul ei. Soarele îi lumină părul înnoindu-i aurul. Sîngele îi lumina obrajii.

Dănuţ îşi privea zîmbind verigheta de pe deget, pe furiş, închizîndu-şi pumnul, deschizîndu-l.

Herr Direktor, cu gestul alarmat al unui director de muzeu, care-şi vede periclitată o statuie, din pri­cina năvalei vizitatorilor, îi îndepărtă pe toţi, invitîndu-i să-şi reia locurile.

― Iorgule, e rîndul tău.

Domnul Deleanu era atît de emoţionat, încît efor­tul stăpînirii emoţiei îl făcu să ridice fruntea c-un aer sfidător.

― Dragă Monica, acum cincisprezece ani, în anul cînd Grigore ni l-a luat pe Dănuţ, te-am căpătat pe tine. Te-am crescut şi te-am iubit ca pe copiii noştri, şi singura noastră durere era că într-o zi vei pleca din casa noastră, cum pleacă toate fetele de la pă­rinţi, măritîndu-se. Viaţa a hotărît să fim cruţaţi de această despărţire, căci nevasta lui Dănuţ nu poate să plece din casa părinţilor săi adoptivi. Iată de ce, astăzi, îţi spunem din nou, cu inima plină de o îndoită bucurie: bun sosit în casa ta.

Din nou, cupele porniră spre Monica.

― Şi acum, copii, urmă domnul Deleanu, să facem itinerarul viitorului... Scoase din buzunar un mare plic galben. ...Am aici două paşapoarte: unul, pe numele Olguţei; celălalt, pe numele doamnei şi dom­nului Deleanu. Am anticipat puţin căsătoriei: nu vă supăraţi?

Un inel de zîmbete se formă în jurul mesei, închizînd mărgeanul oval al obrajilor Monicăi.

― Mai am aici o hîrtie de la Ministerul Instrucţiei, prin care se acordă Monicăi un congediu de un an de la catedră, pentru perfecţionarea studiilor... căsă­toriei, vorbi domnul Deleanu cu nasul în hîrtie. Iată acum şi vederile noastre. Tu, Dănuţ, nu te prea împaci cu profesia mea. Avocatura nu convine tem­peramentului tău. Cred însă că o catedră la Facultatea de drept nu ţi-ar displace. Profesoratul se împacă mai bine şi cu temperamentul tău şi cu literatura. Din acest punct de vedere, noi toţi am dori ca după căsătorie să pleci cu nevasta ta la Paris, să-ţi iei doctoratul în drept, şi să-l laşi pe tata să-ţi găsească o catedră potrivită cu studiile şi preferinţele tale. Asta-i prima parte a programului; a doua o priveşte pe Olguţa... Vorbi mai încet. ...Olguţa doreşte să plece în Franţa acuma, în septembre. O rugăm, noi toţi, să amîne plecarea. Căsătoria lui Dănuţ va avea loc în noiembre. Pînă atunci se vor face pregătirile ne­cesare. Se poate să lipsească Olguţa de la căsătoria lui Dănuţ? Glasul devenise nesigur. După căsătoria lui Dănuţ, plecaţi împreună în străinătate, toţi trei. Fetiţa tatei, te rugăm cu toţii...