Volumul 3 Esenţa vieţii: destinul, karma, spiritul

Episodul 23 – MBARKE

Episodul spiritual nr.23 o are ca eroină pe MBARKE. Ea a trăit între anii 154-211 (secolele 2 şi 3). S-a născut într-un trib de etnie bantu, adăpostit într-o pădure sălbatică din apropierea ţărmului de nord al marelui lac denumit mai târziu Victoria. În zona respectivă a fost construit ulterior oraşul Jinja, aflat astăzi pe teritoriul republicii Uganda.

Părinţii lui MBARKE, Urrd (tatăl) şi Okri (mama), au avut 15 copii. Au ajuns la maturitate doar 4: o fată (MBARKE) şi 3 băieţi mai mici decât ea (Doknod, Mkudu, Ndarrke). Ceilalţi 11 copii au murit din cauza unor epidemii şi a rănilor provocate de animale sălbatice.

Locuitorii tribului se ocupau cu vânătoarea, pescuitul, recoltarea unor plante de leac şi comestibile. Bărbaţii plecau în zori de zi la vânătoare şi pescuit, iar femeile, la cules de ierburi şi rădăcini.

Arcul folosit la vânătoare era mic, făcut dintr-o ramură decojită şi curbată la foc. Săgeţile aveau vârfurile din lemn otrăvite şi aripile făcute din frunze. La zdrobirea bucăţilor de carne şi a tuberculilor se folosea o piuă de lemn. Bărbaţii fumau din pipa făcută dintr-o nervură de rafie.

Femeile plecau la pădure în fiecare dimineaţă, după ridicarea ceţii, împingându-şi copiii înaintea lor. Scoteau tuberculii din pământ scormonind cu ajutorul unor beţe. Adunau melci, crabi, raci, termite, omizi, şerpi, punându-le în coşul purtat pe spate. Adunau mierea albinelor de pământ, iar bărbaţii o culegeau pe cea din stupii existenţi în copaci.

Atât femeile, cât şi bărbaţii aveau pielea de culoare arămie, ochii negri, părul negru. Ochii erau alungiţi, mongolici, iar pomeţii obrajilor, proeminenţi. Tribul de care aparţinea familia lui MBARKE avea mai puţin de 100 membri. Conducătorul tribului era descendentul unui neam de căpetenii. El avea obligaţia de a organiza vânătorile, de a asigura pacea, de a cunoaşte perfect ţinutul în care locuia comunitatea lui.

Carnea din vânat era împărţită între toţi membrii tribului, după reguli foarte stricte. Cea mai mare parte a hranei era asigurată de femeile care adunau tuberculi comestibili, fructe şi un fel de pepeni. Tot ele prindeau animale mici: şopârle, furnici, broaşte. Cine descoperea un stup îl însemna, fiindcă mierea era un aliment preţios.

În perioada vieţii lui MBARKE, tribul ei nu cunoştea meşteşugul olăritului. Cojile ouălor de struţ le serveau drept vase pentru mâncare. Femeile purtau bijuterii talisman făcute din coji de ouă sau lemn. Îmbrăcămintea tuturor era sumară.

În neamul mamei Okri, multe femei au fost vraci, activitate continuată şi de MBARKE. Fata a învăţat practicile tămăduitoare de la mama ei şi de la mătuşa Uhno (sora mamei). Ştiinţa lor secretă se transmitea numai unor rude apropiate.

La 11 ani, MBARKE devenise o fată foarte râvnită de doi tineri din sat. L-a ales drept soţ pe Lemrho, un vânător foarte curajos, în vârstă de 18 ani. Ritualul de nuntă a fost simplu, dar cântecele şi dansurile ce i-au urmat au durat mai multe zile şi nopţi la rând. Conform tradiţiei tribului, femeia şi bărbatul aveau drepturi egale.

Deşi era femeie-vraci, MBARKE nu şi-a neglijat obligaţiile femeieşti, aducând pe lume 12 copii. Au decedat 7 dintre ei, mama lor nereuşind să le salveze viaţa. Cele 3 fete supravieţuitoare se numeau Rogdo, Umbeke şi Mdurra. Fraţii lor mai mici primiseră numele de Gudru şi Naodd. Principala ocupaţie a lui MBARKE era tratarea bolnavilor. La creşterea copiilor a ajutat-o mama lui Lemrho.

Până la 57 de ani s-a luptat cu spiritele rele ascunse în corpul bolnavilor, folosind formule magice, dansuri rituale, obiecte ajutătoare. În incantaţiile ei îndemna spiritele răufăcătoare să se retragă, să plece noaptea în pădure, să părăsească pentru totdeauna trupul bolnavilor. Formulele magice folosite de MBARKE semănau cu descântecele de deochi folosite şi astăzi în ţara noastră.

Când se ocupa cu vindecările, MBARKE purta o bonetă ascuţită, confecţionată din piele de pisică sălbatică sau panteră. Pe frunte avea o panglică împletită din fibre de plante, având la mijloc o piatră mare, albastră. La brâu îi atârnau cozi de pisică sălbatică (uneori de leopard sau de panteră), care, în timp ce ea dansa, descriau un cerc. Tot de centură îi atârnau coarne de antilopă astupate cu ceară, în care pusese diferite fetişuri: gheare, unghii, oase dinţi. În timpul dansurilor rituale, purta la glezne coji uscate de fructe, având în interior seminţe sau pietricele care făceau un zgomot special. În mână avea uneori un fel de sabie. Îşi ungea corpul cu alb, culoare menită să sperie spiritele rele.

Pentru a recunoaşte spiritele cuibărite în trupul bolnavilor, MBARKE folosea diverse obiecte: oscioare de oameni şi animale, fragmente de carapace de broască ţestoasă, nuci, coarne şi copite de antilopă, gheare de panteră, oase ale degetelor de maimuţă, oase de peşte, pene de păsări. Fiecare dintre aceste obiecte avea o semnificaţie. Din felul cum cădeau după ce le arunca, vindecătoarea trăgea anumite concluzii.

MBARKE avea o memorie foarte bună şi puterea de a vedea ce se va întâmpla cu oamenii în viitor. Un bărbat din trib reuşise să obţină o oglindă de aramă lustruită, prin schimb de produse cu un membru din alt trib. Neştiind la ce servea un astfel de obiect, i l-a dăruit lui MBARKE. Tot privindu-se în oglindă, femeia a observat chipul unui bolnav pe care îl trata de o boală grea, alături de un animal din pădure. Şi-a dat seama imediat că era necesar să scoată spiritul bolii din trupul bolnavului şi să îl trimită spre animalul zărit în oglindă.

În munca ei de vraci, MBARKE folosea şi substanţe vegetale, administrate bolnavilor cu ritualuri speciale. Avea mereu la îndemână fierturi din ierburi, flori, fructe, rădăcini, coajă de copaci. Toate erau plăcute la gust şi, în mare parte, eficiente. Fructele copacului bimba reprezentau un diuretic foarte bun. Florile arborelui toa şi ale arbustului ombieng dădeau ceaiurilor calităţi vomitive. Florile copacului hue aveau efect sudorific. Fructele de cola vindecau anumite boli genitale, dar aveau şi rolul de a înlătura oboseala în timpul parcurgerii unor distanţe mari prin pădurea sălbatică.

MBARKE folosea două plante cunoscute pentru puterea de a vindeca muşcăturile de şarpe. Ea obişnuia să folosească şi alte metode terapeutice care le completau pe cele descrise mai sus: aplica ventuze, lua sânge, îşi supunea pacienţii unor băi de sudoare, le făcea duşuri reci sau fierbinţi.

MBARKE era doar o femeie-vraci, o tămăduitoare. Vrăjitorul tribului, care era şi căpetenia comunităţii, avea preocupări diferite de ale ei.

Cu toată priceperea sa de bună vindecătoare, MBARKE şi-a îngropat 7 copii, după eforturi zadarnice de a le veni în ajutor. Ceilalţi 5 au crescut, s-au maturizat, şi-au întemeiat propriile familii, având copii şi nepoţi. La 57 de ani, MBARKE era bunică, având 16 nepoţi. Într-o zi, îşi trata un nepoţel pentru o durere de stomac, în timp ce altul se juca pe o rogojină. Auzind un strigăt al copilaşului din spatele ei, s-a întors spre el şi l-a văzut cum privea un şarpe aflat lângă el. Ştiind că muşcătura şarpelui va ucide micuţul în câteva momente, femeia s-a repezit şi a dat şarpele la o parte cu mâna. Înfuriata, vietatea a muşcat-o de umăr, într-un loc unde MBARKE nu îşi putea suge sângele infectat. Nu a mai avut timp să facă fiertura din ierburile care i-ar fi putut neutraliza veninul din rană. S-a prăbuşit fără suflare în faţa bieţilor copilaşi, ale căror strigăte de groază au răsunat în toate colibele.

Nina Petre
11 februarie 2015