X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880

Fără caracter, fără convingeri, fără curajul opiniilor susţinute şi puse-n lucrare, c-un cuvînt fără umbră de demnitate omenească sînt şi rămân sectarii roşii, această nouă religie
politică şi socială din România, al cărei scop e banul şi esploatarea naţiei, iar mijlocul minciuna şi amăgirea.

[7 februarie 1879]

 

[„SE ŞTIE CĂ NOI..."]

 

Se ştie că noi pînă acum n-am vorbit un cuvînt măcar în cestiunea evreilor şi aceasta din două cauze : suprimarea art. 7 ne e impusă de străini şi, deşi cuvinte practice, consideraţiuni de atîrnarea noastră internaţională ne-au făcut din capul locului să enunţăm că trebuie a ne supune stipulaţiunilor Tractatului de la Berlin — şi aceasta cît se poate de repede — pe de altă parte faptul că acea suprimare era comandată de străini, era un amestec direct în afacerile interioare ale statului nostru, un amestec care pînă acum nu şi-1 permisese nici turcii măcar, acest fapt ne oprea de-a sprijini acea modificare a Constituţiei, chiar bună şi echitabilă să fi fost. A o combate nu ne permiteam, pentru că am fi turnat untdelemn în foc şi am fi prefăcut un rău mare în unul şi mai mare. Ţara mai este ocupată de oştire străină şi o seamă de puteri, ai căror interese nu sînt armoniabile cu existenţa statului român, sperau a avea în cestiunea evreilor un mîner cu care să ne poată mişca în direcţia ce le convine.

Pe lîngă aceste două consideraţiuni, se mai adaogă o altă nu mai puţin importantă: duplicitatea recunoscută şi spiritul de neadevăr al partidului radical. Ştim de exemplu că înlăuntrul ţării vor promite a nu concede nimic, iar în afară a concede tot, şi după aceea vor fi în stare a rezolva cestiunea în vrun mod nemaipomenit, pentru a o încurca şi mai mult şi a o compromite cu desăvîrşire. Acesta e blestemul ce urmăreşte partidele radicale din toate ţările : promit lucruri ce nu le pot ţinea nicicînd, pentru a amăgi poporul; la noi răul însă devine şi mai mare, împreunat fiind cu rara lipsă de tărie, de cultură temeinică şi de iubire de adevăr ce caracterizează generaţia liberală din ţară.

Şi azi avem de gînd a ne mărgini numai la rolul de cronicari.

*

,,România liberă", în numărul ei de duminică 11 fevruarie, ne dă următoarele amănunte asupra cestiunii, după cum ea a fost tratată în sînul cabinetului actual şi a partidului liberal.

Dacă străinii au intervenit în această cestiune interioară — zice ,,R.l." — cauza este d. Brătianu, care n-a avut niciodată curajul de-a lua taurul de coarne.

Convenţia comercială austro-română da supuşilor austro-maghiari — deci şi celor de rit mozaic — dreptul de-a cumpăra imobile urbane. Era drept ca şi izraeliţii pămînteni s-o poată face. Un referat şi o-ncheiere a Consiliului de Miniştri, provocate de fostul ministru de externe, recomanda ministrului de justiţie să prezinte un proiect de lege în acest înţeles.

Acel proiect stă încă în cutiile Ministerului de Justiţie.

Unele tribunale, discutînd înţelesul vorbei ,,supus austro-ungar", au stabilit că numai cetăţenii înscrişi în vro comună a Austro-Ungariei se pot bucura de drepturile acordate prin convenţie, nu însă şi cei de sub protecţie austriacă (Schutzbefohlene). Ministrul de justiţie a adresat tribunalelor o circulară în sens contrariu, dar unele nu s-au ţinut de circulară. Atunci tot d. Cogălniceanu a cerut colegilor săi o lege specială.

Şi acest proiect a rămas în cartoanele Ministerului de Justiţie.

În ajunul deschiderii Congresului d. Cogălniceanu a spus într-o adunare de deputaţi şi senatori că la Berlin se va trata şi cestiunea izraelită, deci ţara să rezolve din proprie iniţiativă cestiunea pentru a-i rupe ascuţişul.

Dar degeaba a vorbit.

În acest timp guvernul mănţinea în capul consiliului comunal din Iaşi pe d. Scarlat Pastia, carele împiedeca pe evrei de-a avea carne cuşer oprindu-i să taie oile după practicele ritului lor. Tribunalul din Bacău refuză unui sergent evreu , decorat cu Steaua României şi Virtutea militară, dreptul de-a cumpăra o casă ce-i era ipotecată. Alianţa izraelită s-a servit de faptele acestea la Congres, iar acesta a otărît cestiunea într-un mod zdrobitor pentru interesele şi demnitatea României.

Guvernanţii îşi pierdură capul. D.C.A. Rosetti, ad-interim la interne, primi o deputaţie izraelită căreia, amintindu-i actele sale de la 1848, îi dete asigurare despre sentimentele sale ebreofile şi promise votarea unei legi de cătră Camerile actuale, prin care ar fi a se da tuturor izraeliţilor fără deosebire exerciţiul deplin al tuturor drepturilor civile, între acestea şi dreptul de-a cumpăra moşii.
Pentru art. 7 din Constituţie d. Cogălniceanu şi-a dat demisia din minister. Noul minister, schimbat prin retragerea d-sale, trimise în misiuni extraordinare la Viena, Paris, Roma şi Londra pe dd. Rosetti şi Dimitrie Brătianu, cu îndoite şi întreite promisiuni în privirea cestiunii evreilor. Dar şi acum aceeaşi duplicitate. în afară se promitea mai mult decît se putea ţinea, înlăuntru se trîmbiţa pe toate tonurile că guvernul era hotărît de a refuza tot.

Dovadă de duplicitate e misiunea d-lui G. A. Rosetti. A fost ales de preferinţă pentru misiunea aceasta în vederea antecedentelor sale în favoarea izraeliţilor : emanciparea evreilor spanioli, pronunţată de guvernul provizor din 1848;

Introducerea d-lui Cremieux în Constituanta de la 1866; titlul de rabin dobîndit în acea vreme. Ei bine, În ajunul plecării sale, d. C.A. Rosetti publică în ,,Românul" un articol de fond în care declară că între izraeliţi nu se găseşte nici o categorie cari ar fi devenit români de fapt, spre a putea aspira a deveni români de drept. Ca dovadă lua pe izraeliţii spanioli chiar, pe care-i declară asemenea neapţi pentru emancipare, neavînd sentimente româneşti.

Acest articol a fost destul pentru a-i zădărnici misiunea.

Regula generală de purtare a guvernului a rămas dar : în afară a promite tot, înlăuntru a promite ca nu va da nimic.

În Cameră şi Senat tăcere sau promisiuni estreine : în afară articole de ziare, depeşe inspirate ale agenţiei Havas, Instrucţiuni şi note confidenţiale în care se zice că cestiunea e ca şi rezolvată, lucrul c ca şi făcut. Mai deunăzi ziarele engleze, franceze, germane, italiene publicau o telegramă din sorginte oficială, datată din Bucureşti, prin care se zicea că d. ministru de esterne Câmpineanu a ţinut în Senat un cuvînt foarte dezvoltător, foarte energic în favoarea izraeliţilor şi că elocuentul cuvînt a produs în Senat şi în ţară o senzaţiune foarte mare şi utilă.

Acest faimos cuvînt nu s-a ţinut nicicind şi nicăiri. Cuvîntul este cu desăvîrşire apocrif, nici d. Câmpineanu, nici colegii săi, chiar la somaţiunile făcute de-a se rosti, n-au zis un cuvînt în cestiunea izraelită.

Cu toate acestea ,,Neue freie Presse", organ care primeşte inspiraţiunile guvernului român, publica pînă şi textul a acelui pretins discurs din Senat al d-lui Câmpineanu, pe care nu 1-a ţinut nimeni, nicăiri, nicicînd.

*

Pînă aci „România liberă", pe care o credem foarte bine informată. Acestea sînt acuzările pe cari d. Cogălniceanu, colegul de ieri al d-lui Brătianu, le aduce acestuia. Aceste acuzări cată să fie adevărate dintr-o cauză. „Românul" n-a răspuns la ele, ci a pus pe ciracul său să răspundă cu înjurături. Deşi nu ne punem niciodată în polemică cu acel cirac, nici avem obicei a-1 cita, totuşi trebuie să concedem că în ziaristică joacă cel puţin rolul pe care d. Dimancea-1 joacă în Parlament! Cînd guvernului [î]ie ruşine să propuie ceva, [î]i porunceşte d-lui Dimancea să propuie; cînd ziarului ,,Românul" [î]i e ruşine să atingă o cestiune, pune pe cirac s-o rezolve cu sabia lui Faraon.

Aşadar ziarul ,,Vocea lui Faraon", ca să nu-i zicem pe nume, numeşte articolul din ,,R.l." al cărui rezumat 1-am dat mai sus infam din toate punctele de vedere. Cerem scuze confraţilor de la „R.l." că cităm organul lor alături cu „Vocea lui Faraon", dar n-avem ce face; asigurăm numai că nu pentru acea ingenioasă şi sumară calificaţiune ne servim de acest izvor ordinar şi estraordinar al guvernului, ci din cauza indiciilor ce conţine.

Ciracul afirmă că articolul din ,,B.l." e scris de d. Cogălniceanu însuşi.

Apoi mai afirmă ca d. Cogălniceanu e în înţelegere cu evreii şi că s-a tocmit cu ei să apere interesele lor în ţară şi afară. „Românul" a vorbit zilele trecute de un aci, ce se credea pierdut şi care s-a reaflat la Ministeriul de Esterne, act care compromite pe d. Cogălniceanu în cestiunea evreilor.

Noi mai ştim încă şi altceva, adaugă ciracul. Cînd ne aflam vara trecută la Paris era şi d. Cogălniceanu acolo. D-sa a întrunit la Grand Hotel w număr de evrei influenţi şi cu bani şi le-a declarat că vine ca ministru de esterne în numele guvernului român să trateze cu ei pentru bazele pe cari se vor da drepturi evreilor din România deşi .., deşi d-sa era la Paris în congediu.

Alăturînd talentul de sustracţiune ce i-1 atribuia „Românul" zilele trecute, conchidem că d. Gogălniceanu ar trebui să reintre în ministeriu.

*

Comparînd astăzi opiniile pe cari grupurile foastei alianţe de la Mazar Paşa şi le fac una despre alta ne-ar mai rămîne oare un cuvînt de adaos? Poate avea ţara încredere în oameni cari reciproc, ieri fiind colegi, se tractează astăzi cu epitete de hoţi, sustractori, mincinoşi, oameni de rea-credinţă cari una spun, alta fac? Noi totdeuna am presupus că aşa e partidul liberal din ţară, adecă în mare parte de rea-credinţă; cine n-a voit să ne crează ne va crede desigur acuma, căci nu noi o spunem, ei şi-o spun întreoaltă şi „gura păcătoşilor adevăr grăieşte" zice Sf. Scriptură.

[17 februarie 1879]
[„TREI ZILE DE-A RÎNDUL..."]

 

Trei zile de-a rîndul Cameră şi Senat, întrunindu-se în şedinţe secrete, din cari una pînă tîrziu după miezul nopţii, au dezbătut asupra modului în care are a se propune revizuirea Constituţiei.

Trei păreri deosebite s-au ivit în sînul Adunărilor întrunite : centrul propunea revizuirea a patru articole din Constituţie, fracţiunea şi grupul Vernescu propuneau ca necesitatea revizuirii să fie motivată, în fine conservatorii propuneau a se rosti pur şi simplu necesitatea revizuirii, fără nici un fel de motivare. Cu aceasta din urmă propunere (a d-lui Carp) s-a declarat unit guvernul şi majorităţile amîndoror Corpurilor legiuitoare. Deci se apropie ziua în care se vor face citirile necesare şi se va pune un capăt stării de nesiguranţă de pînă acuma.

Propunerea d-lui Carp are avantajul că nu prejudecă de loc cestiunea, că din soluţiunea ci nu se face o armă de partid şi un program electoral, că ţara rămîne liberă a se rosti cum va voi, fie afirmativ, fie negativ.

E drept că această voinţă nu e pe deplin liberă. Atîrnarea politica de voturile Europei, necesităţile şi pericolele momentului, logica principiilor constituţionale admise în viaţa noastră publică, teoria de „om şi om", cîntată pe toate tonurile de demagogia noastră mare si mică, au prejudecat deja într-un înţeles oarecare cestiunea, şi seminţele veninoase semănate în ţara aceasta de generaţiile crescute în străinătate aduc astăzi pe cale naturală fructele lor.

Era teoriilor liberale, a acelor teorii a cărora rezultat este Constituţia noastră, ajunge la punctul ei de culminaţiune. Constituţia aceea, care după „Românul" şi presa liberală în genere este apogeul naţionalităţii, e dusă ad absurdum prin puterea ei proprie generatrice, prin rezultatele la cari dă naştere, prin revizuirea hotărîtă a articolului 7.

Noi n-avem în cestiunea aceasta decît o atitudine pasivă şi, abia reprezentaţi prin cîţiva inşi în Cameră şi Senat în urma alegerilor brătieneşti, în urma suspecţiunii aruncate asupra partidului conservator prin darea în judecată a căpeteniilor lui, sîntem reduşi la rolul de cronicari şi, dacă am avea ambiţia de a deveni celebri în această ramură a istoriografiei, desigur că am găsi colori de flăcări pentru a ilustra această ultimă pagină de liberalism în România, care nu e decît continuarea şi rezultatul firesc şi logic al celor dintîi. Dar, oricît de pornit ne-ar fi stilul şi de puternică limba, toate acestea n-ar fi în stare de-a readuce acea stare de lucruri, primitivă dar sănătoasă, care exista. înainte de a fi existat umbra măcar a unei cestiuni evreeşti.

A trebuit să se dărîme toate îngrădirile cu cari se încunjurase clasele vechei Românii: fie tagme spirituale, fie bresle economice, fie în fine avere imobiliară; a trebuit ca în locul tuturor acelor prejudicii din evul mediu, naţionale să se puie drept măsurătoare banul cosmopolit, pentru a deosebi om de om; a trebuit în fine ca ideile marii Revoluţii franţeze să se introducă pe deplin în ţara noastră şi în organizarea noastră socială pentru ca, în puterea acelor principii admise şi aplaudate de noi, de demagogia mare şi mică, să ajungem a ni se impune de dinafară, prin străini, legi organice pentru ţara noastră proprie; şi a trebuit într-adevăr un guvern liberal de doi ani pentru ca prin tractate internaţionale să ni se dicteze cu sila lucruri pe care nu ni le-au dictat Baiazid Ilderim, învingătorul creştinătăţii; a trebuit ca libera-cugetare să fie cult erijat în public şi apărat de guvern şi de organele lui în contra unei biserici ce domneşte de-o mie de ani pe pămîntul nostru; a trebuit ca organul din Strada Doamnei să numească mincinos pe un arhipăstor al bisericii, pentru ca ultima consecuenţă a discompunerii spiritului public să fie americanismul, teoria de om şi om fără deosebire de rasă, origine şi limbă, statul raţional al mizeriei şi ambiţiilor personale în locul statului naţional şi natural, în locul societăţii naţionale, răsărite pe baze istorice, în locul limbei romanice şi a originei traco-latine.

Nu facem nimărui imputări în privirea aceasta, imputări tîrzie, cari nu pot readuce nici epoca dinaintea Constituţiei, nici domniile răsturnate prin trădare, nici timpul de aur în care nu era nici vorbă de cestiune izraelită. Timp de aur într-adevăr, în care economie publică şi privată stăteau în raport cu veniturile fiecăruia, în care nici se scria, nici se vorbea altă limbă decît a noastră, în care dările erau minime şi averile mari, în care în locul egalităţii era probitatea, în locul libertăţii de palavre, munca liniştită şi cîştigul liniştit, munca pămînteană, apărată în toate ramurile ci de chiar clasele muncitoare organizate în bresle.

Astfel teoriile liberale îşi găsesc astăzi cea mai amară ducere ad absurdum prin chiar puterea lor. Li s-a părut prea greu demagogilor noştri dominaţiunea acelor oropsiţi boieri cari erau români înainte de toate ? Ei bine, — vor avea de de-acuma dominaţia banului internaţional, o domnie străină impusă de străini. Li s-a părut grele si jignitoare demagogilor noştri îngrădi-rile cu care munca naţională se încunjurase faţă cu concurenţa străină ? Vor avea acuma libertatea

absolută de muncă şi tranzacţiuni, teoria de om şi om, de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi în această luptă nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de cîştig e bun, cel fără de scrupul faţă cu concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna pe cale legiuită sau pe cale piezişă.

Iată rezultatul strălucit, falimentul cu care se încheie socotelele liberalismului american din România. Nu ne facem nici o iluzie nici în privirea rezultatului revizuirii, nici în privirea viitorului în genere. Se constată numai pentru a suta oara că nici un popor nu erige nepedepsit neadevărul şi pospăiala în principii conducătoare ale vieţii sale publice.

[20 februarie 1879]

 

[„ASEARĂ, DUMINICĂ, D. MATEI MILLO..."]

 

Aseară, duminică, d. Matei Millo a jucat din nou cu toată verva neistovită rolul lui Jean Grivel în piesa 33.333 de franci. Seara de ieri a fost cu totul escepţională în stagiunea de estimp a teatrului românesc. Încă o dată am putut constata cu durere că în locul lui Millo nu va veni nimenea care să-i ajungă mă[car] la umăr, necum să-l întreacă. Talentul de caracterizare, bogăţia mimicei, uşurinţa mişcărilor, vorbirea atît de naturală şi atît de spirituală încît se pare o improvizaţiune momentană, toate calităţile acestea care-i dau bătrînului artist o netăgăduită superioritate şi o dominare deplină a scenei nu sînt ajunse de nici unul din colegii săi. Cînd comparăm pe bătrînul încă tînăr cu tinerii deja bătrîni ai scenei române recunoaştem lesne pe omul care face parte din generaţia unui Alecsandri, Cogălniceanu, C. Negruzzi ş.a., generaţie care răsare atît de sus asupra Misaililor, Urechilor şi a altora ce-au venit imediat în urmă şi a căror adîncă şi vădită inferioritate ne este neexplicabilă.

[20 februarie 1879]

 

[„IERI D. D. GIANI..."]

 

Ieri d. D. Giani, raportorul comitetului de delegaţi ai secţiunilor, a citit în Camera raportul ce coprinde declaraţiunea că este trebuinţă a se revizui art. 7.

Raportul spune că în comitetul delegaţilor s-au produs două opiniuni, una a majorităţii, cerînd declaraţiunea fără motive, cealaltă a minorităţii (Vernescu şi Codrescu), propunînd declaraţiunea motivată.

Declaraţiunea majorităţii, cea propusă de d. Carp, e astfel formulată:

Avînd în vedere art. 129 din Constituţiune, Camera, uzînd de dreptul ce-i acordă acest articol, declară: că este trebuinţă a se supune revizuirii dispoziţiunile art. 7 din Constituţiune.

Declaraţiunea motivată a minorităţii se poate vedea în darea de seamă asupra şedinţei de ieri.

*

Ne-am esprimat deja opinia în privirea aceasta, relatînd pe scurt şi întrucît se cuvenea cele întîmplate în şedinţele secrete ale amînduror Adunărilor întrunite. Propunerea majorităţii comitetului e acea făcută de d. Carp înainte de zece zile încă, cu care s-a unit pe rînd toate elementele opoziţionale, şi în urmă guvernul, silit de împrejurări şi de logica lucrului. Deşi mai întîi centrul arătase dorinţa de-a se propune modificarea şi a altor articole din Constituţie, a revenit mai tîrziu pentru buna pace şi din motive patriotice lesne de înţeles.

Noi nu ne-am închinat vrodată Constituţiei ca neamul lui Izrail viţelului de aur din pustie şi am esprimat adesea păreri aspre în privinţa aceasta, nu din prevenţiune contra principiilor ce cuprinde, pentru că principiile nu sînt nici bune nici rele înaintea aplicării lor, ci mult mai mult din cauze de conservare naţională şi pentru cuvinte economice. Era într-adevăr ciudat de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostru şi a cărui raţiune de-a fi este tocmai origina lui traco-romană, cum, din chiar seniu şi într-o singură noapte, erige teoria de „om şi om" în teorie absolută de stat şi face din banul internaţional şi din posesiunea întîmplătoare a acestuia singura măsurătoare pentru a deosebi înrîurirea unui om de a celuilalt în viaţa statului. Nici e lesne de înţeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri şi s-a apucat de plug înainte de abia cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce la el forme de civilizaţie şi instituţii pe cari ţările apusene, bogate prin industrie şi prin o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti.

Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi îndestul că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe cari le-a impus formele de civilizaţie străină introduse cu grămada în ţara noastră. Care de esemplu era venitul Moldovii în veacul trecut?

Exact: 1368599 lei vechi, strînşi de pe Moldova întreagă cu ţinuturile acum pierdute: Suceava, Cîmpulungul-Moldovenesc, Codrul, Grecenii, Lăpuşna, Orheiul, Soroca, Cernăuţul, Cîmpulungul rusesc — adecă cu Bucovina şi Basarabia. Pe atunci Moldova era singură aproape atît de mare cît Romania actuală întreagă.

Cari sînt azi veniturile statului?

111000000 lei noi (333 milioane lei vechi) adecă de două sute cincizeci de ori pe atîta. Dar ce vorbim de secolul trecut? În secolul nostru chiar, acum 30—40 de ani, venitul amînduror ţărilor erau de vro zece milioane lei vechi, deşi ţara era administrată şi judecată de un personal aproape tot atît de mare cît şi astăzi, căci fiecare ţinut avea judecătoria, prefectura şi subprefecturile lui.

Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţii de o sută de ori mai scumpe?

Desigur că nu. Ba s-a întîmplat tocmai contrariul. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvîrşire ori au trecut în mîni străine; iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oameni ce încurcă două buchi pe hîrtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupra de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi — pe hîrtie.

Nu ne vom face noi apărătorii vremilor trecute — laudatores temporis acti — dar în orice caz vom întreba: avem azi o cultură de o sută de ori mai intensivă, o armată de o sută de ori mai numeroasă, o administraţie de o sută de ori mai îngrijitoare, o justiţie de o sută de ori mai dreaptă?

Nu.

Oricît de rea ar fi fost administraţia acelor oropsiţi boieri, ea avea un bun nepreţuit pentru orice ţară agricolă, adică săracă: era ieftină, cum mai ieftină nu se putea.

Despre cultură nu mai vorbim. Nici azi — credem — învăţatele odrasle ale d-lui C. A. Rosetti, Mircea, Cloşca şi cum i-o mai fi chemînd, nu se vor putea compara cu ignorantul Cogălniceanu bunăoară, nemaivorbind de Alecsandri, Bălcescu, C. Negruzzi ş.a. Deosebirea între învăţaţii generaţiilor trecute şi cei actuali e-ndealtmintrelea foarte mare şi caracteristică.

Cei dentîi nu costau pe naţie o para roşie, cei noi costă parale, cu miile, cu zecile de mii de franci. Miron Costin, de ex., cronicarul Moldovei, scria minunat de bine şi avea 100, zi o sută de moşii; Pseudo-Ureche n-are moşii, dar pentru asta scrie de o sută de ori mai rău decît Costin şi costă pe stat o mulţime de bani.

Aşadar părerile aspre pe cari le-am emis noi asupra liberalismului şi instituţiilor liberale nu erau răsărite din spirit de reacţiune, ci din claritate de vederi. Naţiei nu i se dă, în schimbul banului ei, adică a muncii ei, un ecuivalent de bunuri, ci i se ia mereu fără a i se da aproape nimic în schimb, decît cel mult cultura, pe care i-o poate da ,,Vocea lui Faraon" şi Horia sau Cloşca în Scrisorile către dezmoşteniţi. Dacă înainte i se da puţin, i se şi lua puţin, şi socoteala era totdauna limpede, fără deficit, fără datorii.

Dar pe de altă parte, oricît de factice, de falsă şi fantastică ar fi fost revoluţiunea socială de la noi, această reacţie a cosmopolitismului liberal şi fără patrie contra vechii societăţi naţionale, pasul făcut înainte nu se mai poate face nefăcut, şi trebuie să ne-nghiţim amarul şi să ne culcăm cum ne-am aşternut, toate astea de frică de mai rău.

Ferească Dumnezeu de republică! Oricît de puţină putere ar avea un monarh constituţional, totuşi are mai multă decît un prezident de republică. Mai ales cînd ne închipuim că d. Pantazi Ghica ar ajunge prezident, şi că, dînd drepturi femeilor, am avea, în loc de
Adunare legiuitoare, două haremuri, ne prind fiorii, mai ales că gîndim şi la proverbul românesc, cumcă la Dumnezeu şi la noi toate sînt cu putinţă. Îndealtminterelea, republica — foarte provizorie — de la Ploieşti, pe care reacţia[a] avut nepoliteţa de a o desfiinţa repede-repede, puind chiar mîna pe inviolabila persoană a capului statului ploieştean, ne-a dat deja un exemplu viu, oarecum istoric, al ferici[ri]lor republicane, şi n-am voi să vedem în mare ceea ce în mic fusese deja atît de gentil. Republicanii de la Ploieşti au făcut sprafcă la casierie, la cutia comunei şi la cutiile de pe la răspăurile¹ bisericilor, în mermetiseală, în tejgheaua telegrafului şi a poştei, aşa încît, în şase ceasuri numai de existenţă cu desăvîrşire republicană, veniturile statului ploieştean s-au evaporat — ca roua de pe flori — pentru a vorbi ca autorul colecţiei de poezii făcute cînd n-avea ce face. Ştim deja ce a făcut cînd avea ce face.