X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880

Partidul conservator — neesclusiv şi nefanatic ca totdauna şi singurul partid care n-are de loc nerăbdarea de a veni la putere, de vreme ce membrii săi n-au fost nicicînd avizaţi la pînea bugetului — partidul conservator zicem nu-şi prea bate capul de-a vedea numaidecît răsturnîndu-se guvernul actual sau de a veni numaidecît conservatorii la putere. Aceasta ne e indiferent.

Dar ceea ce dorim e ca să avem un guvern serios şi o Cameră serioasă, oricari ar fi elementele din cari ar fi compuse. Cînd aşa-numiţii liberali erau în ajunul de-a veni la putere se ştie că regimul vechi a susţinut pe roşii în alegerile senatoriale faţă cu candidaţii altor nuanţe liberale, aceasta nu din iubire pentru roşii, ci pentru că roşii, fiind mai numeroşi şi mai bine organizaţi, îndreptăţeau la prezumpţiunea că vor putea da un guvern serios şi cu autoritate.

Se-nţelege că nimeni nu poate judeca un partid înainte de venirea lui la putere decît din declaraţiile lui orale şi înscrise. Roşii promiteau marea cu sarea, dar promisiuni de astea sînt comune tuturor partidelor cari vor să facă efect momentan asupra mulţimii. Din acele promisiuni noi nu culesesem decît două-trei, pe care am îndrăznit a le crede : în afară o politică de pace, înlăuntru o politica de împăciuire şi de ordine.

În locul păcii înlăuntru şi în afară ştim cu toţii ce-a venit : călătoria la Livadia, războiul cu turcii, martiriul bietei noastre armate prin foame şi prin frig şi toate grozăviile unui război întreprins iarna, fără bani şi fără a fi fost pregătiţi pentru el, precum rechiziţii de oameni şi vite ş.a.m.d.

Iar împăciuirea înlăuntru s-a tradus prin darea în judecată a unsprezece miniştri, în perse cutarea învierşunată a tot ce nu e suflare radicală în ţară.

În locul unui guvern serios şi cu autoritate am avut, din contra, un guvern cu minte copilăroasă şi cu apucături tiranice, însă ridicole, cari în loc de-a inspira respect, produc scîrbă.

De atunci greşeli peste greşeli, produse din uşurătate de minte, din neştiinţă de carte, adeseori din rea-credinţă. A le enumera pe toate ar fi greu şi ar trece peste marginele unui articol de fond.

Destul numai a arăta că răul principal este lipsa de responsabilitate a guvernului, care-n toate cestiunile, chiar în cele curat administrative şi de căderea sa, s-ascunde în dosul Camerei.

Cu acest chip am ajuns că naţia nu mai are pe cine trage la răspundere în cestiunile cele mai grave pe cari le-a compromis guvernul.

 

14 — c. 832

Vedem de ex. că, după două luni trecute, Camera nu s-a ocupat încă cu bugetul pe anul 1879. Astfel nici ştim cum ne aflăm; poate că în faţa unei prăpăstii. Pe cînd d. N. Ionescu vorbeşte în Cameră de un deficit mare, de emisiune de hîrtie-monedă peste suma votată de Cameră, d. Sihleanu, prezidentul comisiei bugetare, declară că d-sa se ocupă cu bugetul, că de dragul bugetului a părăsit cu inimă grea balonul captiv din Paris şi s-a grăbit a veni în patrie.

Iată dar balonul captiv şi poate bal Mabille jucînd un rol de străgănire în afacerile statului român.

Ca şi bugetul stă cestiunea monopolului tutunurilor, o cestiune care ameninţă un venit sigur al statului de aproape zece milioane. Tot astfel stă cestiunea juncţiunilor de la Predeal şi Vîrciorova, tot astfel calamitatea şi remediile rublei; toate cestiunile arzătoare, gingaşe şi bogate în consecuenţe sînt la dispoziţia balonului captiv şi a înţelepciunii deosebiţilor Sihleni cari populează Adunarea actuală.

Nu mai avem nevoie a caracteriza mai de aproape această Cameră. ,,'Românul" însuşi a făcut-o cu prisosinţă; foaia guvernamentală a zugrăvit cu colori veridice cum adunarea pierde vremea cu nimicuri, cum tratează cestiuni ce nu le cunoaşte şi nu le-a studiat, cum fiecare dobrîi cialavec, numai din dorinţa de a străluci, povesteşte pe lung şi pe larg tot ce-i trece prin minte.

Copii bătrîni şi plini de patimi, zicem noi.

Patimi rele şi uricioase, conduse de minţi nebunatece de copil, iată caracterele care hotărăsc pentru moment soarta statului român.

Nu vom zice că toţi sînt astfel, căci am fi nedrepţi, dar desigur majoritatea e astfel.

În faţa alegerilor pentru Adunările de revizuire nu vom spune dar alegătorilor: căutaţi s-alegeţi numaidecît candidaţi conservatori; ci le vom spune : principiile abstracte, oricare ar fi, nu sînt nici bune nici rele, precum o formulă matematică nu e moraliceşte bună sau rea. Cu aplicarea în practică abia ele devin bune sau rele. De aceea alegeţi oameni de treabă şi cuminţi, alegeţi oameni într-adevăr serioşi şi nepătimaşi şi nu vă temeţi, conservatori fie, liberali fie, în înţelegere şi cu pace vor trăi şi vor dezbate.

[30 ianuarie 1879]

 

[„MAŞINELE MÎNATE..."]

 

Maşinele mînate de-o putere elementară, ba chiar acele puse în mişcare de puterea omenească numai, posed o parte foarte esenţială fără de care maşina ar lucra lipsită de orice regulă, ar deveni incalculabilă în privirea repejunii cu care se mişcă, şi-ar toci toate părţile şi peste puţin s-ar face netrebuincioasă. Deşi această parte nu pare esenţială la prima vedere, deşi ea nici produce putere, nici îndeplineşte o muncă, totuşi fără de dînsa maşina ar fi de o regretabilă imperfecţiune şi de puţin folos. Această parte a mecanismului se numeşte regulator. Ceasornicele ar merge fără de socoteală şi rost de n-ar avea pendula, maşina cu vapor ar plezni sau ar sta pe loc fără regulatorul centrifugal.

Şi cu toate acestea am zis mai sus că la prima vedere acea parte a mecanismului întreg pare neînsemnată, neesenţială.

Tot aşa priveşte Camera actuală facerea bugetului. Cestiuni cari par cu mult mai mari, precum reorganizarea judecătoriilor de pace, reorganizarea Ministeriului de esterne, balonul captiv ş.a. o preocupă atît de mult încît uită că mecanismul statului nu poate merge fără regulatorul lui, fără buget.

Tocmai pentru că lucrul e cu mult mai important decum pare la prima vedere, Constituţia prevede ca bugetul să fie elaborat şi votat c-un an înainte de punerea lui în aplicare; cu toate acestea Camera actuală, în pretinsa ei suveranitate, calcă legea şi nici de gînd are, precum se vede, de-a începe odată cu discutarea bugetului.

Am spus-o într-alt rînd că întîrzierea aceasta inspiră prepusuri grave.

Guvernul, care e vaca cu lapte a liberalilor, pentru a scăpa de orice răspundere şi control şi pentru a putea da ţării un buget fictiv, a cărui responsabilitate să nu se răsfrîngă direct asupra nimărui, a însărcinat Camera cu lucrarea aceasta, iar Camera 1-au însărcinat pe balonul captiv. De vom avea un buget rău făcut sau de nu 1-om avea defel, scuza guvernului liberal e gata: balonul captiv a fost cauza întîrzierii, el plăteşte paguba. În caz cînd ţara ar ajunge cumva prin nouăle alegeri să aibă iar un guvern regulat, care să tragă la răspundere pe politicii
actuali, ei şi-au pregătit deja dosul după care să se ascundă : Camera şi sminteala de minte a celui însărcinat cu elaborarea bugetului.

Cu toate acestea elaborarea bugetului este un drept exclusiv al ministrului de finanţe, el e cel care cere şi Camera are dreptul de-a da sau de-a refuza. Şi dacă această Cameră ar fi liberală — precum pretinde — ar trebui să-şi aducă aminte că acest drept al ei de-a vota bugetul este originea tuturor libertăţilor publice, căci parlamentele vechi nu se convocau pentru a face legi, ci numai pentru a vota regilor şi guvernelor mijloacele trebuincioase fie pentru război, fie pentru lucrări de pace.

Dar ce vorbim noi de liberal sau neliberal. Scopul acestei întîrzieri este ca guvernul, împreună cu ciracii lui din Cameră, să lase lucrul încurcat şi ca, oricine ar veni în urmă-le, să-şi pună mînile în cap de prăpastia ce va găsi-o. E o conspiraţie între guvern şi Cameră pentru a zădărnici în cestiunea aceasta, ca în toate celelalte, orice răspundere reală.

Al doilea prepus grav pe care ni-1 inspiră întîrziarea aceasta este că Adunarea actuală se teme a arăta limpede şi prin cifre situaţia noastră financiară, se teme de-a spune adevărul, pentru că atunci n-ar mai fi realeasă; pe cînd, fără buget votat, deputaţii de azi şi candidaţii de mîine tot mai pot amăgi poporul prin strălucite situaţii fictive, născocite de fantaziile ciumate ale redactorilor ,,Românului".

Un ministru conservator ― d. P. Mavrogheni — introdusese o regulă statornică în privirea bugetelor; ele erau elaborate şi votate gata cu mult înainte de a se-ncepe exerciţiul anului respectiv; iar condeie cari rămăsese neprevăzute sau a căror necesitate se impunea peste an se treceau într-un buget rectificativ, încît, de mergea bine sau rău încasarea veniturilor, regulă şi orînduială era totdeauna, situaţia finanţiară, bună-rea, era limpede. Cu toată lipsa de esport şi cu toată împuţinarea izvoarelor de venituri, cauzată prin concurenţa grînelor ruseşti şi americane şi descrisă atît de bine în nepărtinitorul raport al cavalerului de Bosizio, bugetul statului, încărcat într-adevăr prin mulţimea de cheltuieli introduse de organizarea liberală a ţării, îşi păstra echilibrul său pururea ameninţat. Dar acest echilibru şi-1 păstra numai prin prevederea şi regularitatea cu care se elabora şi numai regularitatea aceasta a fost cauza pentru care gestiunea afacerilor statului sub conservatori s-a sfîrşit fără deficit.

Dar orînduială şi liberalism sînt în România lucruri contradictorii!

[1 februarie 1879]

 

VÎRFUL CU DOR [„UN FOILETON..."]

 

Un foileton, publicat în „Binele public", cuprinde un mic fragment (din memorie) a baladei populare Vîrful cu Dor ţinut în metrul Mioarei, a lui Mihu-Haiducul şi a Meşterului Manole.

Iată acel fragment:

Bădiţă, bădiţă,

Zise bietul Niţă,

Dă-mi a ta fetiţă

Să-mi fie soţie.

Mult mi-e dragă mie !

Eu că ţi-o voi da,

Zise baciul Preda,

Dacă vei ierna

Colo-n munticel

Singur, singurel,

Pînă ce-om veni,

Eu şi mîndra ta,

Spre a mi te lua.

Pe un pisc tăcut,

De vînturi bătut,

Şade singurel

Tristul ciobănel,

Tot cătînd spre văi

Să vază pe-ai săi.

Balada aceasta, dacă va fi existînd întreagă, nu e cuprinsă nici în culegerea lui Alexandri, nici în altele mai nouă.

[1 februarie 1879]

 

[„LIBER-CUGETĂTOR, LIBERĂ-CUGETARE..'']

 

Liber-cugetător, liberă-cugetare iată fraza cea nouă cu care organul de căpetenie al guvernului înfrumuseţează fărădelegea de la Curtea de Argeş, fraza pe care se-ntemeiază pentru a lăuda purtarea unui prefect netrebnic şi pentru a ponegri atitudinea unui principe al bisericii române.

Întîmplarea e foarte simplă, de-o netăgăduită evidenţă. Un tânăr, anume Nicolae Codreanu, fiu de preot din ţinutul Iaşilor, moare la Curtea de Argeş, în casa unui evreu galiţian, fără să fi dispus nici în scris, nici prin viu grai cu limbă de moarte ceva în privirea înmormîntării sale sau a averii ce-o fi avut-o.

Preoţii vin să-1 îngroape şi sînt daţi afară de evreul galiţian sub pretextul că răposatul ar fi fost liber-cugetător; şi pe cînd episcopia dispune înmormîntarea după ritualele bisericii răsăritene, al cărei fiu sufletesc era răposatul, autoritatea mireană, anume prefectul, pune numaidecît temei pe declaraţia unui venetic şi susţine înmormîntarea după ritualul liber cugetătorilor, şi aceasta nu în cimitirul comunei mirene, adecă al oraşului, ci într-acela al unei biserici de lege răsăriteană.

Şi „Românul", foaie ce se pretinde, dragă Doamne, naţională, susţine purtarea necuviincioasă şi nelegiuită a prefectului faţă cu dreapta indignare a P.S.S. Episcopului de Argeş.

Înainte de toate „Românul" pare a nu ştie [ce] însemnează cuvîntul ,,liber-cugetător". Religia, pe lîngă vecinicile ei adevăruri morale, pe cari nimeni nu le tăgăduieşte, nici le contestă, cuprinde şi teze curat teoretice de cosmogonie pe cari biserica însăşi nu le ia decît în mod simbolic, abstracţie făcînd că aproape toate tezele acelea sînt cuprinse în Vechiul Testament şi cuprind maniera de a vedea iudaică. Noul Testament, adică temelia bisericii creştine, mai nici nu coprinde teze de cosmogonie sau de teogonie, încît nici aşa-numita liberă-cugetare, care substituie Cărţii Facerii doctrine naturaliste, nu are a face de-a dreptul cu miezul bisericii creştine, ci cu accesoriul dogmatic al Testamentului Vechi. Ieie cineva în mod cît de superficial ideea despre Dumnezeu din Testamentul Vechi în care creatorul se mînie, cere jertfe crunte şi porunceşte prin judecători şi proroci ca poporul ales să nu ucidă numai pe duşmanul armat ci şi pe femeea, copiii, ba pînă şi animalele lui, şi compare apoi ideea de mai sus cu aceea a dumnezeirii blînde, îngăduitoare şi îndelung răbdătoare a concepţiunii creştine şi va vedea numaidecît că deosebirea dintre maniera de a vedea a bibliei iudaice şi concepţiunea celei creştine sînt departe cît cerul de pămînt, căci în ordinea întîia de idei dăm de-o antropomorfi-zare a calităţilor poporului evreiesc, fanatic şi esclusiv, pe cînd în a doua ordine ne întîmpină spiritul Dumnezeului păcii, îndurării şi iubirii de oameni.

Libera-cugetare, admiţînd-o chiar în cazul de faţă, consistă din substituirea cosmogoniei biblice prin idei de altă natură, şi fiindcă asemene idei, ca toate tezele curat teoretice, ca formulele din matematică sau axiomele geometriei, au a face numai cu adevăruri logice, iar nu cu convingeri şi adevăruri morale, de aceea ele, neavînd a împărţi nimic cu inima şi cu caracterul omului, adecă neputîndu-le nici strica, nici îndrepta, nu inspiră nimărui dispoziţii odioase ca acelea despre cari se pretinde că le-ar fi avut răposatul, dispoziţii cari jignesc ca din senin fără nici un motiv învederat credinţele şi datinele religioase pe cari poporul nostru le urmează de optsprezece sute de ani.

Nu cugetarea liberă, ci absoluta lipsă de cugetare ar fi putut dicta aşadar acea pretinsă dorinţă ultimă pe care ,,Românul" o apără cu atîta foc în contra istoriei noastre de veacuri, opuind toleranţei noastre recunoscute intoleranţa greoaie şi ignorantă a unor instincte de neorînduială şi de barbarie spirituală şi morală.

În epoca noastră de nedisciplină a minţilor, în care mulţi rostesc cuvinte ce nu le pricep, se-ntîmplă într-adevăr ca liberi-cugetători să fie numiţi acei ce sufăr de halucinaţiuni dezordonate, dar acel nume se aplică în mod impropriu, căci nu e vorba de oameni cari gîndesc liber, ci de indivizi cari nu gîndesc în genere nimic.

Dar nu aceasta e teza noastră, căci daca am şti că ,,Românul" e-n stare a ne-nţelege precum ştim bine că nu e în stare, atunci n-am avea decît să-i repetăm întrebarea lui Pilat din Pont ,,Ce e adevărul?" pentru a-1 face să înţeleagă că o cugetare într-adevăr liberă prin natura ei chiar esclude orice măsuri cari ar jigni conştiinta şi convingerile intime ale altuia şi că pe de altă parte rezultatele unei libere-cugetări — numai cugetare şi nu sminteală să fie — nu se opun defel ritualelor bisericei răsăritene. Daca a bate cîmpii şi a vorbi în dodii va să zică a cugeta liber, atunci şi d. Sihleanu bunioară ar fi liber cugetător, pe cînd d-sa nu-i decît candidat la academia de înţelepţi de la Sadagura, unde rîvneşte a intra în virtutea ingenioaselor sale libere-cugetări asupra bisericei şi a balonului captiv.

Dar ce să mai vorbim zădarnic în privirea aceasta? Ferice de cel căruia-i spui o vorbă şi pricepe zece şi vai de acela căruia-i spui zece şi nu pricepe nici una. A vorbi deja despre o religie a liberei - cugetări e ceea ce se numeşte în logică o contradictio in adjecto, e ca şi cînd ai zice „oţel de lemn".

Noi, puindu-ne pe terenul de drept şi istoric, ne vom esprima părerea de bine că ni s-a dat ocazia de-a constata din nou cu cine avem a face.

Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lîngă Dunăre. Ea a stabilit şi unificat limba noastră într-un mod atît de admirabil încît sîntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea prin poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Gine-o combate pe ea şi ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte dar numai român nu e.

Puterile cer abrogarea art. 7 din Constituţie ?

De mult e abrogat, de vreme ce un evreu galiţian impune lecţiile sale de nihilism episcopului de Argeş, iar ritul, asemenea necreştin, al redactorilor şi liber-cugetătorilor de la ,,Românul" ţin hangul impertinenţei ovreieşti faţă cu biserica noastră, ba încă în numele păgînilor de la guvern, în numele sectarilor necreştini ai demagogiei universale, pe cari nefericita noastră ţară e osîndită a-i purta în spate şi a-i hrăni cu munca ei ca pe nişte lipitori veninoase cari, cu gura lor fără de lege, ofilesc şi discompun tot ce ating.

[2 februarie 1879]

 

[„ŞEDINŢA DE IERI A SENATULUI..."]

 

Şedinţa de ieri a Senatului a fost una din cele mai interesante şi mai instructive.

Galerii şi tribune gemeau de public, căci se ştia cumcă era la ordinea zilei dezvoltarea a două interpelaţii una, anunţată de d. Carp, cu privire la un ciudat comunicat al guvernului, publicat în Monitoru care se renunţa la dreptul de-a scădea rubla la adevărata ei valoare, a doua anunţată de d. V. Boerescu în privirea scandalului întîmplat la Curtea de Argeş. Lungi mea şi vioiciunea discuţiunii asupra cestiunei a doua ne face să-i dăm preferenţa în şirurile de faţă.

D. Vasile Boerescu a dovedit cu acte autentice în mînă şi a pus afară de orice îndoială faptul în sine şi funestele lui urmări daca va servi de precedent şi pentru alte cazuri.

Tînărul Codreanu, fost medic al plăşii Gălăşeşti din judeţul Argeş, era român, fiu de preot din ţinutul Iaşilor, studiase seminariul şi nu numai că n-a refuzat ajutoarele religiei, ci le-au cerut chiar înainte de a muri. Cu toate acestea d-rul Russel ştiu sa zădărnicească confesia şi împărtăşirea şi-1 lăsă să moară pe oaspele său fără sprijinul religios, ba i-a făcut autopsie fără autorizaţie, răspîndi vorba c-a fi fost liber-cugetător şi nihilist, încercă să mituiască pe preotul bis[ericii] Sf. Gheorghe pentru a-i concede îngroparea unui necreştin, au întîmpinat pe secretarul episcopiei şi pe cei trei preoţi trimişi de P.S.S.Episcopul de Argeş cu declaraţia că răposatul a fost nihilist, închizînd cu cheia uşa camerei în care era cadavrul, a susţinut că răposatul dispusese înmormîntare civilă prin viu grai şi a invocat de martori pe sine, pe soţia sa şi pe d-rul Stăncescu, au încercat a îngropa cadavrul fără preot, ţiind deasupră-i un discurs scandalos şi anarhic, în care a spus că societatea actuală e împiată de cîţiva despoţi ce sug necontenit din sîngele şi sudoarea omenirii, şi n-au cedat decît după ce ajutorul de subprefectură, asistat de un singur călăraş, 1-au oprit de a înmormînta cadavrul fără rugăciunile cuvenite,
deoarece d-rul Russel n-a putut să probeze legalmente aceea ce susţinea decît invocîndu-se de martor pe sine, pe soţia sa şi pe d. Stăncescu; iar acest din urmă, singurul a căruia mărturie putea fi de valoare, declarase c-o zi înainte contrariul.

Şi care a fost purtarea prefectului şi a guvernului faţă cu acest scandal ?

D. prefect Racoviţă, departe de-a numi cel puţin o anchetă care să constate la faţa locului adevărul, a cerut şi obţinut destituirea ajutorului de subprefect şi permutarea subprefectului pe temeiul unor informaţiuni date numai de d-rul Russel. În acelaş timp era vorba în cercurile guvernamentale de-a mai însărcina pe d-rul Russel cu îngrijirea sanitară peste mai multe plăşi din judeţul Argeş drept răsplată pentru purtarea sa eroică faţă cu P.S.S. Episcopul şi tot atunci au apărut în „Românul", organ al guvernului si îndeosebi al d-lor Brătianu şi Rosetti, un articol fulgerător, prin care purtarea prefectului şi a d-rului Russel era lăudat[ă], iar acea a episcopului de Argeş precum şi a funcţionarului administrativ ce-i sprijinise acţiunea era criticată cu asprime liber-cugetătoare.

Ne-am fi aşteptat deci ca faptele petrecute astfel, lăudate de „Românul" si de ortaua roşie, d. Brătianu le va lua pe mînecă împreună cu întreaga lor responsabilitate şi va avea, de nu mai mult, cel puţin curajul opiniilor sale şi ale confraţilor săi nihilişti.

Dar curajul opiniunilor e o virtute cetăţenească, necunoscută în tabăra roşiilor.

Cu o mlădioşie vrednică de diplomaţii bizantini şi cu un spirit de neadevăr care cu greu şi-ar găsi păreche, d. Brătianu a negat pur şi simplu toate celea. Prefectul de Argeş n-a ştiut nimic de toate împrejurările şi s-a luat numai după informaţiunile eronate ale dr. Russel.

Oare d. Brătianu nu vede că simplul fapt al ascultării aserţiunilor unui străin contra unei autorităţi eclesiastice a ţării e îndestul de caracteristic?

În urmă d-sa a declarat că nu dispusese nici o destituire, nici o permutare, deşi prefectul i le-a cerut, şi că, în urma refuzului său de-a îndeplini cererea prefectului, acesta şi-a dat demisia, care a fost primită, numindu-i-se un succesor.

Cine nu vede că toate acestea erau făcute c-o zi înainte pentru a conjura furtuna care se ridicase prin presă şi în public contra turpitudinei liberale? Nu, d-sa, departe de a-şi susţinea ideile ce le urmase în fapt c-o zi înainte, dispusese de frică şi peste noapte, ca o surprindere, demisia prefectului şi menţinerea persoanelor a căror destituire o hotărîse. Şi o dovadă şi mai limpede că toată declaraţia sa din Senat era neadevărată este că n-a voit să voteze sau să susţie moţiunea d-lui Boerescu, prin care nu i se cerea decît să dezaprobe în public pe prefect şi să aprobe pe cei ce-şi urmaseră datoria.

Dovada sincerităţii declaraţiunii sale o putea da şi n-a dat-o, deci rămînea. numai ca declaraţiunile ca atari să fie combătute si arătate ca fiind cu totul neverisimile, ceea ce s-a şi întîmplat prin cuvintele I.P.S.S. Mitropolitului Moldovei şi al Sucevei.

În aceeaşi zi în care d. Brătianu făcea declaraţii sumise de supunere şi respect pentru biserică tratase cu dispreţ pe mitropolitul Moldovei, zicîndu-i că nu vrea s-audă de popi.

I.P.S.S. Mitropolitul a dovedit apoi cum guvernul liberal întrece orice margine în nerespectarea bisericei, cum a prefăcut localul episcopiei de Huşi în cazarmă, iar localele din Buzău şi Craiova în tribunale, cum i s-a trimis în seminarul de clerici de la Iaşi un profesor care e călugăr fugit din mănăstire şi însurat fără dispens, cum la seminarul de clerici de la Curtea de Argeş s-a numit profesor... cine? Chiar acest doctor Russel.

Efectul cuvintelor I.P.S. Sale a fost zdrobitor; d. Brătianu n-a răspuns, a îngînat cu glasul înecat şi tremurător scuze, întrebuinţînd subterfugiul că toate acestea se fac pentru a-1 răsturna de la guvern.

Şi ce poate oare zice d. Brătianu decît atîta? Are mai multă minte, mai multă seriozitate, mai multă nobleţă de suflet pentru a vedea că nu politica putea fi motivul vorbirii bătrînului archiepiscop al Moldovei? Dar chiar prin această banalitate înţelege, nici respectă biserica, mai dovedind pe deasupra că toată tendenţa şi tot gîndul d-sale şi a acelei odioase şi înjosite bande de esploataţie ce o reprezintă nu este — ziua şi noaptea — decît puterea, puterea şi iarăşi puterea, iar mai cu seamă bugetul. Nici o altă gîndire mai înaltă, nici un interes de ordine superioară nu poate fi înţeles de ei.

De aceea se şi vedea că, pe cînd public şi Senat ascultau în adîncă tăcere cuvintele spuse lin şi cu blîndeţe de arhipăstorul Moldovei, cîteva naturi catilinare, cîţiva roşii din Senat, cîţiva indivizi, a căror ignoranţă şi înjosire morală îi împiedică de-a avea vro credinţă în lume, întrerupeau cu vorbe necuviincioase pe bătrînul şi venerabilul mitropolit, ba-1 înjuriau chiar [cu] jumătate glas.

Oricare ar fi opinia cuiva asupra libertăţei religioase şi a liberei-cugetări, va îi trebuit să rămîie indignat de cinismul roşilor, de lipsa de pudoare cu care a doua zi retrag cuvinte şi acte spuse c-o zi înainte.