X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880

Reacţiune! Reacţionari! Iată cuvintele magice ce trebuie să ne spulbere în ochii ţării, iată acuzarea, pururea reînnoită pe care, deşi s-a discutat de atîtea ori de noi, nu ne vom obosi de a-i arăta adevărata valoare, adică deşertăciunea.

Noi declarăm, şi aceasta din toată puterea convieţiunii noastre, că sîntem liberali în toată întinderea cuvîntului şi în tot adevărul său.

Toate libertăţile înscrise în Constituţia noastră le iubim şi le sprijinim; departe de-a urmări răsturnarea lor, le-am apăra, din contra, împotriva acelor ce ar voi să se atingă de ele. Ni s-a imputat că am vorbit în ziarul noastru de modificarea legei electorale. Însă am făcut-o nu pentru a răpi sau a restrînge drepturile alegătorilor, ci tocmai pentru a ne întoarce la spiritul Constituţiei, ce este strîmbat, şi pentru a garanta pe cît se poate mai mult libertatea alegerilor.

Noi, iniţiatorii şi propagatorii acelor libertăţi de a căror dezvoltare ne bucurăm astăzi, n-avem nimic de căutat înapoi. În ţara noastră nu există legitimişti, nici orleanişti, sau imperialişti sau clericali; nu avem o nobleţă, nici privilegiuri de reconstituit. De asemenea, nu avem republică de răsturnat, nici monarhie de restabilit. Posedăm din fericire o Constituţiune şi o dinastie la care ţinem.

Aceea ce nu voim este sufragiul universal, sînt aspiraţiunile republicane, despotismul şi opresiunea prin mulţime, radicalismul şi demagogia.

Este incapacitatea erigiată în titlu de merit, prostia şi neştiinţa brevetate ca titluri de recomandare.

Ceea ce combatem este împresurarea prerogativelor puterii executive de către Camere, cari nu mai sînt supuse nici unui control mai presus de dînsele, şi în genere împresurarea atribuţiunilor reciproce ale puterilor statului precum sînt stabilite de Constituţie.
Este violarea legii fundamentale prin înţelegeri, după convenienţele momentului, între miniştrii şi reprezentanţii din Adunări, anulînd astfel răspunderea miniştrilor, furişaţi tiptil la dosul Corpurilor legiuitoare.

Respingem încercările de a reduce rolul înalt al suveranului la acel al unui preşedinte vremelnic de republică, mărginit la subsemnarea şi sancţionarea decretelor, respingem forma republicană şi, mănţinînd neatinse toate prerogativele şi toate mărginirile constituţionale ale puterii domnului, cerem totodată cea mai deplină şi cea mai largă întrebuinţare a dreptului su veran de veto, atunci mai ales cînd miniştri şi Camere, în înţelegere, calcă Constituţia.

În rezumat, respingerea a tot ce este republică, mai mult sau mai puţin deghizată, şi conservarea Constituţiei cu monarhia constituţională ce avem, iată statornicele noastre principii.

Dacă acei ce zilnic proclamă liberalismul lor au principii mai liberale decît aceste, atunci recunoaştem că sîntem rămaşi înapoi, dar totodată cată să mărturisim că, de cîte ori se vor face încercări de a păşi peste limitele libertăţilor şi aşezămintelor noastre constituţionale, noi ne vom face reacţionari, în adevăratul si binefăcătorul înţeles al cuvîtului.

[20 decembrie 1878]

 

[,,«ROMÂNUL» GĂSEŞTE OCAZIE..."]

 

„Românul" găseşte ocazie a da lămuriri în privirea stării de lucruri din Dobrogea. Se înţelege că, îndată ce e-n stare a da lămuriri asigurătoare, trebuie neapărat să-nceapă prin a ponegri intenţiile acelora cari au semnalat neorînduieli şi a le numi invenţiuni cu care se speculă asupra situaţiunii ce-ar fi avînd-o trupele şi autorităţile noastre dincolo de Dunăre.

Noi, cari am urmărit toate ştirile acestea, fie în presa pămînteană, fie-n cea străină, n-am putut descoperi nicăieri o asemenea speculă cu situaţiunea, şi, dacă lămuririle pe cari le dă „Românul" ar fi tot atît de adevărate ca şi insinuaţiunile cu care-şi începe articolul, atunci am sta rău de tot în Dobrogea. Dar să sperăm că e altfel. Ceea ce e caracteristic pentru lămuririle date de organul oficios e generalitatea lor. Turcii, tătarii, românii, grecii şi alţii sînt mulţumiţi cu noi, bulgarii nu, căci li s-au luat dominaţiunea de care s-au bucurat cîtva timp sub ocrotirea armelor ruseşti.

Cazurile speciale pe care le-am citat noi nu sînt dezminţite însă. Adevărat e de ex. că bande de bulgari de la margine au intrat în Dobrogea, au prădat turme de vite şi le-a vîndut în cetatea Silistriei sub ochii autorităţilor de aco1o, cari nu le-a pus nici o piedică la înstrăinarea unor averi cari nu erau ale vînzătorilor? Adevărat că după intrarea românilor perceptorii bulgari au strîns înainte dări şi le-au vărsat la casieria din Silistria şi că între aceste dări era una de două ruble de cap, pentru înarmarea ţării? Bine ar fi fost că, la asemenea puncte speciale să se răspundă asemenea de-a dreptul, nu prin generalităţi, nu lăudîndu-se legile, instituţiile şi civilizaţia noastră, pe cari noi toţi le ştim ce plătesc la, noi acasă, încît nu mai e nevoie de-a mai şti frumoasele perspective ce le aşteaptă sub ceriul Dobrogei.

După noi statul este un product al naturii şi nu a1 instituţiilor convenţionale şi, precum un om poate fi bolnav avînd ideile cele mai sublime în cap, tot aşa nici sănătatea sau trăinicia unui stat nu atîrnă de la legile scrise pe cari le are. Un stat poate fi sănătos şi trainic cu instituţiuni barbare, un altul poate fi putred cu toate instituţiunile lui frumoase, încît toate laudele ce se aduc misiunii, scrise pe hîrtie, nu ne încălzesc pe noi.

Apoi mai e o altă chestiune, asupra căreia ,,Românul" a vorbit într-un rînd în treacăt, dar mai tîrziu a tăcut cu desăvîrşire : vînzarea veniturilor publice pe ani întregi înainte de către gospodăria ruso-bulgară care ne-au precedat. Cum am ajuns „Românul" a pomenit odată abuzurile acestea, dar nu s-a mai întors la ele, încît sîntem siliţi a judeca prin analogie.

Comisia financiară pentru Rumelia răsăriteană de ex. a dat asemenea de-o mulţime de fapte împlinite care i-au legat mîinele. Înainte de a sosi comisia în Filipopoli toate dările directe pentru anul financiar 1878 erau încasate deja de către ruşi. Astfel şi despre Dobrogea s-a susţinut de-un organ, în genere bine informat, că agenţilor noştri fiscali nu le-au rămas de perceput decît o seamă de dări indirecte, vamale, iar celelalte venituri şi-au luat drumul la Silistria sau în buzunările vreunui zugrav oarecare, căci veniturile Rumeliei răsăritene s-au dovedit că nu pot rezista picturii, mai ales cînd această artă e-n alianţă cu doi ochi pe care civilizatorul Bulgariei i-a iubit în a sa viaţă.
Iată dar iarăşi o cestiune care se putea lămuri într-un mod mai pozitiv : întrucît statul român e angajat prin gestiunea financiară a diferiţilor Maréchali şi Donducofi cari s-au strecurat după (vremuri) [venituri] în anii din urmă şi prin Dobrogea.

[22 decembrie 1878 ]

 

[„MINISTERIUL AGRICULTUREI ..."]

 

Ministeriul Agriculturei, Comerţului şi Lucrărilor Publice a inventat un meşteşug sau o negustorie nouă — nu ştim bine ce o fi — care se numeşte ,,pomologia" D. W. Knechtel e numit profesor de acest meşteşug la şcoala de la Herestrău.

Daca ministeriul voieşte să zică cultura pomilor prin acel cuvînt, atunci îi recomandăm încă cîteva compuneri tot atît de ingenioase. În loc de patologie să se zică bologie (de la boală), în loc de cranioscopie-capologie, în loc de botanică- tufo- sau buruienologie şi în fine în loc de zoologie-dobitocologie. Mai cu seamă această din urmă ştiinţă e foarte necesară pentru a cunoaste regnul liberalilor.

Dascăli de felul nostru, sîntem atît de buni a da învăţături pozitive pomologilor noştri.

În limba românească se întrebuinţează pentru însemnarea meşteşugurilor sufixul -ar, pentru lucrarea lor — sufixul verbal derivat -ărire, pentru meşteşug în fine — participium praeteriti substantivat -ărit, precum

cism-ar, cism-ărit

văc-ar, văc-ărit

mor-ar, mor-ărit

apoi prisăcărit (şi prisăcărie), pădurărit şi a.a. Tot acest sufix, care dă verbelor un caracter frecurentativ se-ntrebuinţează şi pentru biruri şi taxe: oierit, ierbărit etc.

Escelenta carte de cultura pomilor a d-lui Dim. Comşa se-ntitulează deci cu drept cuvînt Pomărit — şi nu Pomologie.

Numai meşteşugul advocaţilor se servă de un sufix mai bizantin si se cheamă advocat-lîc !

[20 decembrie 1878]

 

PANDARUS, VORNICEL DE NUNTĂ

 

Sînt misiuni şi misiuni. Pe lîngă misiunile de înaltă gravitate, încredinţate capacităţii cunoscute a d-lui C. A. Rosetti şi celei şi mai cunoscute a d-lui Dim. Brătianu, mai avem de înregistrat încă una d-o deosebită delicateţă. România, sau persoanele Măriilor Lor, nu ştim bine, va fi reprezentată la însurătoarea Maiestăţei Sale Wilhelm III rege al Olandei cu tînăra şi-ntr-adevăr graţioasa prinţesă Ema de Waldeck-Pyrmont. E drept că împărăţia pe pămînt a descendenţilor contelui Widekind de Schwalenberg— mai tîrziu principi de Waldeck — nu este tocmai mare; principatul Waldeck are 19 1/5 mile pătrate, iar principatul Pyrmont chiar numai 1 1/5 milă pătrată. Dar întîi aceleaşi lucruri se petrec în Roma ca şi într-un sat, căci micul stat şi-a avut luptele sale dinastice, feudalism, constituţie, ba chiar un coup d'état care au tulburat spiritele cetăţenilor la a. 1814; şi al doilea, nu e vorba de asta. Lăsăm istoriografiei viitorului rolul de a lumina începuturile acestui stat. Mai însemnat pe scara lumii acesteia e Maiestatea Sa Regele Ţărilor de Jos, ţări cari la rîndul lor au fost putere mare în Europa şi cam de greutatea de care e Englitera astăzi; ba se poate chiar ca de acuma-nainte o ţară de averea şi de puterea intelectuală a Olandei să aibă o influenţă hotărîtoare în o samă de afaceri europene, şi chiar în vederea acestora, va să zică din pure raţiuni de stat, Maiestatea Sa se zice că s-ar fi hotărît a se căsători din nou.

Dar nu e vorba de asta.
Regele e născut la 10 fevruarie 1817, e aşadar de 62 de ani; princesa Emma e născută la 2 august 1858, e aşa dar numai de 20 de ani, încît între mire şi mireasă e o deosebire de 42 de ani.

Dar nu e vorba nici de asta, ci de cine reprezintă România — sau pe suveranii ei — la ceremonia căsătoririi.

D. Ştefan Belu.

Toată lumea se va întreba : Cum ajunge Pandarus — pardon — d. Ştefan Belu să reprezinte o ţară cinstită la o cununie cinstită.

I s-o fi părut d-lui Belu că deosebirea de vrîste e atît de mare încît să fie oarecum nevoie de prezenţa d-sale în Arolsen, capitala principatului Waldeck ... pînă acum nu îl ştiam pe d. Ştefan Belu ambasador de nuntă, ci mai mult de contranuntă, şi în această ramură a activităţii omeneşti d-sa nici măcar n-avea ambiţia de a reprezenta capete încoronate, ci se mărginea a fi ambasadorul celor ... cornorate.

Daca Maiestatea Sa Regele Olandei ar afla ce onoare îi facem, Maiestatea Sa ar putea s-o ia anume de rău. Auzi, Pandarus ambasador?

Dar cititorii vor fi întrebînd cine e Pandarus? într-o dramă mai puţin cunoscută a lui Shak[e]speare intitulată Troilus şi Cressida e un boier cam bătrîior care izbuteşte a linişti inimele celor două suspinătoare turturele din Troia primindu-i întru casa sa. Nu e vorba, şi în Biblie se zice : ,,În vremea aceea mers-au Isus într-un sat, iar o femeie, numele ei Marfta, 1-au primit pre el întru casa sa". Dar primirea acelei femei, numele ei Marfta, era pentru cuvîntul Domnului, nu pentru cuvintele lui Pandarus. Ospitalitatea femeii era o virtute antică, pe cînd la boierul Pandarus era un viciu antic.

Nu ştim cui i-a venit nefericita idee de-a recomanda pe d. Ştefan Belu pentru îndeplinirea unei aşa de delicate misiuni, dar presupunem că d-lui ministru de esterne Câmpineanu trebuie să-i fi venit. Am fi dorit din suflet să n-avem a-i imputa şi aceasta, nu din cauza d-sale, ci din cauza ţării.

[30 decembrie 1878]


1879
[„NU ŞTIM DE UNDE ŞI PÎNĂ UNDE..."]

 

Nu ştim de unde şi pînă unde partidul conservator din ţară a ajuns să aibă onoarea de-a fi numit reacţionar. Spunem onoarea tocmai pentru că ceea ce se numeşte reacţiune în alte ţări e atît de departe la noi şi pentru că elementele unei reacţiuni lipsesc — din nefericire — atît de mult, încît putem privi această stafie cu ochii reci ai unor judecători şi să vedem întîi dacă are vro realitate, al doilea dacă, existînd într-adevăr, ar fi un rău pentru dezvoltarea naţiei româneşti şi al treilea dacă, stinsă fiind, ar mai putea fi renviată.

Aşadar cari sînt bazele unui partid reacţionar?

O nobilime ereditară şi istorică, bogată şi puternică prin maiorate, adică prin dreptul de moştenire al celui dentîi născut; o dinastie asemenea istorică, răsărită din acea nobilime şi identificîndu-se oarecum cu ea; în fine prerogative politice ereditare, de ex. un Senat compus numai sau aproape numai din privilegiaţi. Această clasă privilegiată ar trebui să lupte sau pentru măn ţinerea drepturilor ei faţă cu tendenţe de uzurpaţiune fie din partea altor clase, fie din partea coroanei, sau ar trebui să tindă a recîştiga prerogative pierdute.

Deie-ni-se voie a spune că toate aceste premise ale unui partid reacţionar nu există la noi. Clasa privilegiată de mai nainte ajunsese un fel de nobilime de serviciu mai mult decît de naştere, iar despre ereditate nu era nici vorbă. Se-nţelege că existau familii influente şi bogate, cari mănţineau un fel de ereditate de facto a prerogativelor în familie, dar acea ereditate nu exista de jure, precum o ştie aceasta orice copil mic. Cauza pentru care boierimea în ţările noastre n-au ajuns niciodată la acea formă strictă şi [nestrămutată] a instituţiei din alte ţări, au fost vecinica neaşezare a lucrurilor de la noi [din] ţară, vecinicele schimbări de domnie cari se făceau în urma influenţelor polone, ungare şi turceşti, căci cîteşitrei marile puteri vecine căutau să absoarbă pe socoteala lor patria noastră, iar aceasta căuta să pareze tendinţele lor prin alegerea unui Domn cît se poate de plăcut vecinului aceluia care pentru moment era mai puternic. Nu tăgăduim că aceasta era o politică de slăbiciune, dar, bună-rea cum era, a prezervat ţara de lucrul cel mai rău din toate, de căderea pe mîni străine, şi tot politica aceasta a fost cauza
neaşezării dinlăuntru, cauza pentru care nu s-au cristalizat din fierberea vieţii istorice un miez statornic al unei nobilimi naţionale care să aibă voinţa şi puterea de-a rezista tuturor încercărilor necoapte şi costisitoare de înnoire şi de pospăială apuseană. Dacă ar fi existat o asemenea clasă nobilitară, nu se teamă d-nii liberali, altfel le mergeau reformele, nu aşa cum au mers; atunci se convingeau că revoluţiile nu se fac de pe saltea ca la 1848, nici mîntuirea patriei nu se face prin intrigi de palat şi stîrnind din somn pe un om vîndut de cei ce prin jurămîntul lor erau obligaţi să-l apere şi să-1 păzească.

Cînd mişcările revoluţionare dau de rezistenţa puternică a unei reacţiuni compuse din elemente istorice, acele mişcări sau pier prin oameni mari, sau dau naştere la oameni mari, a căror mărime nici nu stă în raport cu întinderea teritorială a ţării măcar. Au trebuit într-adevăr ca două capete vîrtoase ca cel spaniol cu cel olandez să se ciocnească ca să dea naştere acelei înflorite şi puternice Olande din veacul al XVI [-lea] şi al XVII-lea; au trebuit ca două capete vîrtoase ca acela al nobilimii engleze şi a poporului englez să se ciocnească pentru a da naştere lui Cromwell, acelui întemeietor al actualei puteri mari, care-a prefăcut o aproape neînsemnată ţară agricolă în cel întîi stat al pămîntului, căci, ca să-ntrebuinţăm o expresiune aplicată la cel din urmă, ,,ca să goneşti dracii, [î]ţi trebuie tatăl dracilor". Dar aşa? Ieşi cu masalaua pe miţă, strigă ,,Jos cutare, Sus cutare !", zi-i revoluţie şi te-ai mîntuit. Apoi deie-ni-se voie, asta nu-i revoluţie, ci comedie.

Ş-apoi să nu creadă cineva că toate istoriile astea au ieşit din poporul românesc. Unde foc poporul... pentru toate ticăloşiile astea el e prea cuminte şi prea aşezat de felul lui. Si nici să nu crează cineva că o singură reformă măcar s-a făcut în favorul poporului — singurele reforme mai mult sau mai puţin priitoare treptei ţărăneşti le-a făcut un Domn absolutist, Cuza Vodă, Dumnezeu să-l ierte.

Dar aşa? Ba Stan Popescu face republică la Ploieşti, ba d.C.A. Rosetti pleacă-n exil... la Paris, ca să petreacă acolo mîncînd pînea neagră a străinătăţii, stropită cu vin de şampanie şi lacrimi de crocodil, ba s-adună toţi boierii bucluc[c]ii la Mazar Paşa să răstoarne domnia, ba d. Cămpineanu găseşte o prăpastie între tron şi ţară, care se umple numaidecît c-un portofoliu, ba fagăduieşti naţiei suverane că te ţii grapă de turcul suzeran, c-ai să desfiinţezi toate dările şi armata, şi în urmă declari război turcului şi pui peste dări rechiziţii şi peste oaste paraoaste, ş-apoi cînd vine vrun creştin mai aşezat şi zice : „Ia staţi rogu-vă, mie-mi pare că treaba asta are cusur. Sau e pehlivănie sau e nebuneală sau şi una şi alta la un loc" — atunci ştiţi cum se cheamă acel sărman întrebător? Reacţionar, rugină paraponisită, austro-maghiar sau rusofil, vînzător de ţară. Noi [î]i zicem conservator. Liberal în România nu va să zică ceea ce se zice cu acest cuvînt în alte ţări. Dar cînd cineva n-a învăţat carte şi-i cam zevzec de felul lui, s-apucă şi el de negustoria cea mai uşoară, se face liberal.

Dar între conservatori se află mulţi coborîtori din familii boiereşti, se va zice. Ei, se află ! Şi ? Toată omenimea să aibă neapărat fericirea de-a se chema Serurie sau Fundescu ? Mai trebuie să se cheme oamenii şi altfel.

Adevărata cauză a necontenitei revoluţii ― dacă putem s-o numim astfel — e următoarea ; mişcarea n-a pornit de jos în sus, precum se cuvenea, ci de sus în jos. Cine erau purtători de steag la revoluţia de la 1848 ? Poporul ? Am spus că poporul e prea cuminte pentru asemenea lucruri. Fii de boieri, rău preparaţi în ţară, cari, apucînd de ici şi de colo în străinătate cînd o aşchie de cunoştinţă, cînd alta, s-au întors cu surcelele în poală să dea foc ţării şi nu altceva. Să fi văzut apoi luptă între giubelii şi bonjuriştii de moda veche cu mustaţa bătută şi în frac civit cu nasturi de aur. Dar lupta n-a ţinut mult, pentru că numiţii bonjurişti erau chiar fiii giubeliilor, cari, mai murind, după vremuri, mai dîndu-se în lături de bunăvoie, era libertăţilor şi pospăielii importate a-nceput la largul ei. Şi deodată cu era libertăţilor şi a nouălor legi încurcate, în cari paragrafii se bat în capete, a-nceput să emigreze o generaţie de tineri în străinătate, ca să înveţe... teologia? Nu. Ştiinţele naturale, tehnica, medicina, filologia. Nu, nimic din toate aceste. Dreptul. În sfîrşit, a sosit o droaie de doctori în drept şi-n strîmb, cărora le trebuie pînea de toate zilele şi, cuconaşi scoşi ca din cutie precum sînt, deveniseră şi cam exigenţi de felul lor. Pita lui Vodă nu-i tocmai mare în Ţara românească. Mai drumuri de fier pe unde şi-a-nţărcat dracu copiii, mai poduri pe uscat, mai şcoli prin sate unde populaţia stă din trei creştini şi-un şoarece, c-un cuvînt, mai una, mai alta, au împuţinat rău de tot pita lui Vodă şi lefurile nu sînt tocmai mari. Au credeţi cumcă e vreuna din aceste somităţi care să-nţeleagă că trăim în ţară săracă? Aş, ferit-a sfîntul! Propune-i unui asemenea geniu ticluit la Paris— la Piza chiar — un post de subprefect sau de judecătoraş la tîrgul Hîrlăului. Se va crede insultat în demnitatea lui democratică. Alte visuri îi umblă prin cap. Nu-i vorba, ca judecător de pace în tîrgul Hîrlăului omul poate face mult bine şi, mai cu munca, mai cu vrerea lui Dumnezeu, poate asemenea ajunge departe — membru la Casaţie sau ministru de justiţie chiar.

De ce nu ? Nici o lege n-o opreşte aceasta şi societatea noastră — orice s-ar zice — chiar cea mai naltă societate e pe deplin democratică. Dar pentru o asemenea înaintare regulată prin
merit, prin ştiinţă, prin onestitate se cere muncă şi răbdare, iar cuconaşii nu iubesc munca şi sînt nerăbdători de-a parveni. Aceasta e adevărata corupţie : tendenţa de-a cîştiga lesne şi fără muncă, tendenţa de-a se gera în om mare fără merit, aceasta e corupţia adevărată, ale cării urmări sînt ura şi invidia contra oricărui merit adevărat şi cocoţarea nulităţilor în acele locuri la cari numai o înaltă inteligenţă sau un caracter estraordinar dau un drept.

Dar spune vrunuia : „Măi creştine, vezi-ţi de treabă ! Ce te amesteci la un lucru cînd nu ştii seama şi rostul lui ? Ce te amesteci la învăţăturile publice bunăoară dacă nu ştii cum se dresează cap de berbece, necum cap de creştin?" Ştii ce-ţi va răspunde? Că eşti reacţionar, austro-maghiar, vînzător de ţară.

Zi-i altuia ce s-amestecă la război cînd nu ştie a deosebi puşca cu cremene de tunul Krupp tot aşa îţi va răspunde. Apoi de te-o mai prinde şi necazul şi-i zice, în pilda lor, că Dumnezeu biet umple lumea cu ce poate, atunci eşti chiar retrograd.

Ei bine, iată în ce consistă reacţie şi liberalism în România. Dacă un om îşi mai are toate sîmbetele la un loc, atunci e reacţionar, se-nţelege. Dacă i-a mai rămas vrunuia niscaiva brumă de avere şi crede a putea pretinde ca la decretarea de legi organice să nu se voteze cu drumul de fier, ci să se mai oprească pe ici pe colo, ca să vază de nu sînt interese atinse, atunci e reacţionar.

Atîta-i deosebirea. Ar fi de dorit, nu pentru aceşti reacţionari, ci pentru naţia românească preste tot, ca această deosebire să fie mai mare, dar din nenorocire nu este. Se simte adînc lipsa acelei clase istorice care să fie păstrătoarea tradiţiilor şi a bunului-simţ, pîrguit prin lupte seculare şi suferinţe seculare.

Multă-puţină cît mai era, s-au tot dat şi dat într-însa, pentru a pune în locu-i o generaţie de advocaţi, şi azi, cînd în fine visul democraţiei române s-au îndeplinit, stăm mai bine ? Abstracţie făcînd de la împrejurarea că-n urmarea înnoiturelor croite şi răscroite de advocaţi poporul românesc în toate clasele lui sărăceşte pe zi ce merge, e poate vro deosebire atît de mare în[tre] cultura de azi şi cea de alaltăieri? Deie-ni-se voie a o contesta aceasta. Estensiv poate c-a cîştigat cultura naţională, intensiv însă desigur că nu. Cît de puţini tineri se disting, şi chiar astăzi un Cogălniceanu sau un Epureanu se deosebesc aproape de tot tineretul nou cît cerul de pămînt, în vorbă, în spirit, în toată atitudinea. Am fi curioşi într-adevăr să ştim care-i acel Sefendache, Holban, Chiţu, Pătărlăgeanu, Cantilli e tutti quanti care ar putea suferi o comparaţie cu aceşti doi oameni, nemaivorbind de alţi bătrîni, o comparaţie cît de depărtată măcar?

Aşadar — unde e reacţia şi unde reacţionarii ?

Trăieşte vrun descendent al Basarabilor sau al neamului Muşatin din Moldova sau ca să fim compleţi — al Asanizilor din regatul româno-bulgar al Emului care să petreacă în ţări străine ca ducele de Cumberland, fial regelui Hanoverei, iar partizanii lui să frămînte ţara, căutînd a răsturna dinastia actuală şi readuce pe cea veche ?

Nu!

Este vro castă aristocratică care şi-au pierdut drepturile ei ereditare şi istorice, jurisdicţiunea şi dreptul esclusiv de-a administra cutare ori cutare judeţ, şi care acuma caută a le recîştiga cu orice preţ ?

Asemenea nu. Ar fi bine să fie, căci în orice stat o clasă puternică e folositoare, dar nu există şi nici poate exista.

Aşadar ţinem la dinastie şi la Constituţie aşa cum sînt şi fiindcă Constituţia e liberală, sîntem şi noi liberali.

Orice încercare de-a reînvia clasele vechi e astăzi zadarnică dintr-o cauză simplă. Alte împrejurări au dat naştere boierimei vechi, împrejurări cari nu se repetă nicicînd de două ori în lume. Dacă România ar avea o epocă mare, atunci ea ar avea şi o aristocraţie nouă, dar fără o asemenea epocă hotărîtor mare nu se poate aştepta nici reînvierea unei clase aristocratice.

Conservatismul reprezentat prin organul nostru nu înseamnă aşadar altceva decît menţinerea Constituţiei actuale tale quale, adecă bună-rea cum este şi împiedicarea de-a nu merge cu dezvoltarea constituţională şi mai departe, de pildă la sufrajul universal, la republică, la ostracism, la despotismul mulţimii. Constituţia actuală e adecă destul de liberală şi nu mai trebuie lărgită de cum este.