X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880

 

[12 octombrie 1878]

 

139

[,,«ROMÂNUL» SE GRĂBEŞTE A REPRODUCE..."]

 

„Românul" se grăbeşte a reproduce din ziarul francez ,,La Presse" un articol intitulat România în care se aduc laude senatorilor guvernamentali, deputaţilor şi guvernului pentru buna lor purtare în cestiunile cele trei impuse de Tratatul de la Berlin.

Aceasta n-ar fi nimic. Un articol de jurnal, mai cu seamă într-o depărtată străinătate care nu se interesează de noi, se cîştigă lesne, mai ales cu motive sunătoare. Guvernul se poate lăuda prin presa străină — i-o permit mijloacele deocamdată. Noi în genere n-am prea dat şi nu prea dăm mult pe părerea străinilor, părere care e sau unilaterală şi formată cu acel prisos de suficien-ţă individuală pe care în ţara noastră — şi în cea turcească — se crede în drept de a o avea orice gazetar străin, pe de alta cu acea superfluenţă de linguşire care dovedeşte ceva şi mai rău şi aduce aminte de casele de binefacere. Pîn-acum ni s-a întîmplat foarte adeseori să nu ne supărăm cîtuşi de puţin de opinia cea rea a ziaristicei străine şi să nu ne bucurăm de părerea ei cea bună. Prea adeseori s-a întîmplat ca cea dîntîi să fie falsă, cea din urmă plătită, iar fabrica unora şi altora e mai adeseori ţara noastră chiar, în care vestiţii corespondenţi se pun uşor la serviciul cutărei persoane sau cutărui interes. Dar daca cunoştinţa originei multor producte intelectuale de asemenea natură nu ne inspiră nici vun respect deosebit, nici vro temere în privinţa relei opinii căreia i-ar putea da naştere, pe de alta ne bucurăm oricînd daca vedem aprecieri adevărate, fie-n rău, fie-n bine ; căci adevărul — atingînd susceptibilitatea noastră naţională şi dureros fiind chiar — e tot mai bun decît minciuna aurită.

Atîta despre ziare în genere, cărora nu le dăm o importanţă mai mare decum au într-adevăr.

Aşadar guvernul poate să-şi scrie laude în ziarele străine pe cît îi va plăcea, n-avem nimic în contra, ba ne pare chiar bine dacă caută a inspira încredere acolo unde are nevoie de ea, cu condiţia numai ca acea încredere să nu coste prea scump.

Dar ceea ce nu putem trece cu vederea este calomniarea opoziţiei şi confundarea tuturor nuanţelor ei sub eticheta de conservatori. Astfel de ex. moţiunea negativă din Cameră, propusă de d. Vernescu, i se atribuie asemenea opoziţiei în genere.

Propunerea d-lui Vernescu — zice ,,La Presse" — ia aparenţa unei manopere care tinde a lăsa să se piarză într-adins pentru România provincia care-i era atribuită, ca să poată învinovăţi pe cabinetul actual c-a lăsai să se mutileze teritoriul fără nici o despăgubire.

Acest macihiavelism — urmează ,,La Presse" — intră cu totul în mijloacele conservatorilor din Bucureşti care, în timpul crizei de acum un an, găseau totdeauna oficioşi grăbiţi, gata să sufle la urechile principelui sfatul că luînd un minister din dreapta va îndrepta ca printr-un farmec reaua dispoziţiune a ţarului.

Principele Carol ... a avut destulă perspicacitate şi lealitate ca să recunoască că, luînd un cabinet reacţionar, urît de ţară, riscă să provoace sub ochii roşilor un război civil. Un minister compus de oameni cari fuseseră loviţi într-un mod atît de otărîtor de toate scrutinele care s-au urmat de la 1875, un minisiter ai căror membri scăpaseră numai prin răzbel de darea în judecată ar fi fost nu pacea cu ruşii, ci intervenirea ruşilor în afacerile României. Principele Carol a refuzat de-a intra în vederile ce voiau să-i dicteze ; a cruţat ţării sale durerea şi ruşinea de-a vedea ordinea restabilită de baionetele ruseşti în folosul cîtorva ambiţioşi.

……………………………………………………………………………………………………………

Bucurîndu-se de aclamările cari izbucneau în calea sa şi ascultînd mulţămirile meritate pe cari i le exprima bărbăteasca elocinţă a d-lui C. A. Rosetti, principele Carol a putut compara situaţiunea actuală cu aceea în care era acum trei ani. Atunci, prizonier al camarilei conservatoare, trăia în cea mai mare izolare. La fiecare moment se vorbea de demisia sa şi trebuia toate silinţele şi toată puterea de persuadare a miniştrilor cari se serveau de dînsul pentru ca să-l reţină. Daca ieşea din palatul său, trecătorii îşi întorceau capul şi nimeni nu se ascundea ca să-şi exprime opiniunea asupra încercărilor sale dictatoriale.

Trebuie să concedăm că, între multele exemple de onestitate inversă şi de iubire de adevăr intervertită, acest nou Brutus care a scris liniile de mai sus merită un loc deosebit în memoria noastră, precum ar merita un locuşor asemenea deosebit, foarte deosebit, în societate, sau mai bine în afară de ea.

Propunerea d-lui Vernescu e un machiavelism care intră cu totul în mijluacele conser-vatorilor. S-a suflat M. Sale sfatul de a lua un minister din dreapta ca să îndrepte răua dispoziţiune a ţarului.

D. Vernescu e un om de treabă, căci toţi aliaţii de la Mazar Paşa sînt oameni de treabă, dar nu-i conservator, ci liberal, tot atît de liberal ca d. C. A. Rosetti, iar cît despre sfatul dat M. Sale ne declarăm în imposibilitate de a-1 judeca, pur şi simplu din cauză pentru că, după încheierea convenţiei, M. Sa n-ar fi găsit un ministeriu din dreapta. Iar cît despre M. Sa ţarul, noi sîntem aceia cari am preţuit după adevărata ei valoare purtarea Rusiei faţă cu România şi tocmai fiindcă am preţuit-o îndestul şi nu sîntem în fericita poziţie de a retrage nici cîtu-i negru sub unghie din aprecierile noastre, ne simţim incapabili de a îndrepta răua dispoziţiune a

ţarului, lucru care ar fi de prisos pentru că e cu neputinţă, şi e cu neputinţă tocmai pentru că există multe lucruri de prisos în lumea aceasta de la cari renunţăm cu dragă inimă. Avem din contra perspectiva de a nu plăcea niciodinioară înaltelor personaje cărora roşii le plac atîta.

Atîta despre rolul în stat al dreptei de la convenţie şi pînă azi.

Cît despre războiul civil pe care 1-ar fi adus rămînerea la putere a conservatorilor, sîntem pe deplin de acord cu scriitorul articolului din „La Presse", adecă nu ne îndoim defel că roşii, a căror singură perspectivă de trai sînt funcţiunile statului, ar fi fost în stare, chiar în timpul unei invazii, chiar daca România s-ar fi opus invaziei cu arma în mînă, să turbure liniştea Bucureştilor prin manifestări de uliţă, să ameninţe pe domn cu detronarea, precum 1-au mai ameninţat, să prezinte spectacolul unui război civil în momentul în care am fi avut război cu străinii.

Despre asta nu ne îndoim, pentru că cunoaştem înaltul patriotism de care sînt insuflaţi aceşti copii mai mult importaţi decît importanţi ai nefericitei noastre ţări.

Cît despre estrema noastră fericire de-a fi scăpat prin război de darea m judecată, declarăm că nu sîntem în stare de-a înţelege de ce ni se perpetuează fericirea. Lucrul se poate corige foarte lesne — rugăm pe roşii să ne dea din nou în judecată. O pot face, de nu prin Camere, totuşi însă pe altă cale şi, dacă roşii ar fi oameni oneşti, ar trebui să vadă că ne datoresc darea în judecată.

Nici nu ştim alt mijloc care ar răsturna pe deplin toate rămăşiţele acestei bande de esploatatori ai averii şi puterilor statului decît tocmai darea noastră în judecată. Ceea ce dorim de la d-nii roşii şi de la organele lor de publicitate este ca să rămînem totdauna atît de respectuoşi unul pentru altul precum am fost pînă acum şi am fi desperaţi de a vedea că schimbă tonul faţă cu noi, alterîndu-ne astfel acea dulce uniformitate a vieţii cu care ne-am deprins atît de bine prin dovezi de iubire la cari nu sîntem în stare a răspunde.

Într-adevăr, reproducţiunea articolului din „La Presse" în nr. de luni-marţi 16-17 brumărel nu-1 opreşte pe „Românul" de a face în numărul său de miercuri 18 brumărel declaraţii de iubire partidului conservator si — ceea ce mai lipsea — lecţii de politeţă „Timpului". Într-adevăr noi, cari nu sîntem admiratorii elocinţei bărbăteşti a d-lui C. A. Rosetti, găsisem că glumele făcute de „Românul" asupra partidului conservator sînt de rău gust şi le dădusem epitetele cari le meritau, de vreme ce nu meritau un răspuns serios.

Guvernul, adică întreg partidul liberal azi la putere, iubeşte oposiţiunea. Dar nu ne ştim vinovaţi cu nimic. Nu s-ar putea să ne scutiţi cu dovezi de iubire ? Iată, sîntem gata să ne declarăm nevrednici de iubirea voastră, numai daţi-ne bună pace, să rămînem aşa cum sîntem.

Dar nu numai din astă cauză ne simţim neliniştiţi. E drept că iubirea guvernului radical e o ... fericire insuportabilă, dar în sfîrşit multe lucruri sînt insuportabile şi totuşi omul trebuie să le ducă. Vorba ceea : să nu dea Dumnezeu omului cît poate purta. Ceea ce ne-ngrijeşte serios e că toată iubirea aceasta a liberalilor cată neapărat să fi ascunzînd vro nouă nenorocire a ţării. Se zice că d. Brătianu a fost din nou la vie la vestita sa vie din Livadia.

Este oare petrecerea aceasta la aer curat care pricinuieşte focul dragostei pentru noi?

Noi am crede c-ar fi mult mai demn de-a spune verde ce vor. Bani vor? Oaste vor? Spuie-o curat şi nu mai umble cu tertipuri diplomatice şi cu dovezi de iubire pe care nu le pricepem tocmai de teamă că le-am priceput prea bine.

[19 octombrie 1878]

 

[„CHIAR ÎN CESTIUNEA ADMINISTRĂRII..."]

 

Chiar în cestiunea administrării Dobrogei nu e unitate în vederile cabinetului actual. Cel puţin hotărîrea ca fiecare ministru în parte să-si facă regulamentul său de administraţie publică dovedeşte că întreg cabinetul nu are nici o idee clară despre ceea ce trebuie să facă. Cauza este simplă. La noi în România nu există miniştri de resort, cari, să-şi înţeleagă ramura lor de administraţie, căci toţi d-nia lor au găsit de cuviinţă de-a administra patria lor proprie ca regulamente şi legi traduse cuvînt din cuvînt din franţuzeşte, pe cînd toată activitatea mintii individuale a d-lor, cîtă va fi binevoit a le-o da Dumnezeu, se consumă pur şi simplu în ambiţia de-a rămînea miniştri, iar mintea ciracilor d-lor se consumă în tendenţa de-a ajunge cît mai în grabă la o poziţie cît de bine plătită, cu condiţia ca să coste muncă puţină. Generaţia actuală de postulanţi, cumularzi şi diurnaşi se găseşte deodată faţă cu stări de lucruri care — mirabile dictu — nu se pot administra cu regulamente traduse şi la tratarea cărora se cere gîndire proprie şi muncă proprie din greu.

Aci le stă mintea locului. Gîndire proprie ! Dar n-au avut-o niciodată.

Făcîndu-şi prin Piza, Belgia şi Elveţia doctoratele în drept în cîte 10—15 luni sau poate chiar în tot atîtea săptâmîni, tăind cînilor frunză prin Paris, unde cîteva săptămîni înaintea examenelor se pun sub repetitori să-nveţe pe de rost răspunsurile la întrebări certe, precum se învaţă căţeii la aportare, şi cîştigînd titluri fără vreo muncă a inteligenţei, făra ca vreodată să fi învăţat a judeca, a gîndi, a cerceta, ne vin cu droaia şi aspiră toţi de a deveni miniştri, membri la Curţi, academici etc. încît nu ştim ce să admirăm mai mult, ignoranţa sau tupeul lor.

Un ciudat mod de mişcare în societate se observă de mai mult timp încoace. Tocmai băieţii cei mai blegi şi mai tîrzii la minte, cari se strecură sau nu se strecură cu chiu cu vai prin şcoalele secundare, au norocul de a pleca în străinătate, de unde se întorc ca viţelul din fabulă, adecă mai blegi — dar cu titluri şi cu aspiraţiuni nemărginite. Cea dîntîi aspiraţiune a acestor tineri plini de speranţă este o zestre de 10—20000 de galbeni; a doua, deputăţia; a treia, funcţiunile înalte ale statului şi, în fine, fotoliul ministerial. Astfel vedem oameni cari n-au nici atîta judecată proprie cîtu-i negru sub unghie grămădindu-se în Corpurile legiuitoare, în justiţie, la universităţi. O cultură cîştigată prin cafenelele Parisului dă tinerilor români dreptul de a aspira oricît de sus. Fiindcă însă pe calea regulată a unui stat bine organizat lucrul n-ar fi cu putinţă, întrebuinţează alte mijloace, se fac ciraci politici ai cutării sau cutării persoane, cîştigă o importanţă nemeritată de oameni de partid şi deodată numai ce vezi răsărind cutare ori cutare reputaţie uzurpată, pe cari organele gaştei o laudă şi o ridică in ceruri, iar cetitorii cred, reputaţia se întemeiază, pînă ce la urma urmelor avem leit-poleit înainte-ne pe candidatul la minister. Cazuri s-ar putea cita o mulţime, ba chiar ar fi practic de a se face o statistică, a putrejunii sociale, atît de numeroase şi instructive sînt ele.

Pentru România cel întîi şi cel mai mare bine ar fi o curăţire a universităţilor noastre de semidocţii si simplii postulanţi cari îi ocupă catedrele şi introducerea unui alt mod de numire la ele, bazat pe incontestabile cunoştinţe, dovedite prin scrieri însemnate şi printr-un trecut ştiinţific însemnat, nu numai pe titluri academice cari dovedesc foarte puţin şi în multe cazuri nimic chiar. Apoi ar trebui ca de la o epocă fixată să nu se mai admită în funcţiuni publice cei cari studiază în străinătate. Nicăiri în lume nu se întîmplă aceasta. În Germania şi Austria nu s-ar primi nimeni în vro funcţiune a statului dacă a studiat în Franţa şi viceversa.

Dar această cestiune e de cea mai mare greutate; ea este izvorul reputaţiilor uzurpate, a meritelor imaginare, şi cultura în străinătate va fi încă multă vreme rana cea mai adîncă a acestei ţări. Ea ne face să nu ne cunoaştem ţara, să judecăm toate după calupuri străine, admiţînd pe acestea ca pe nişte valori absolute, ca pe nişte adevăruri nerăsturnabile, pe cînd ele nu sînt decît cristalizaţiunea unor stări de lucruri cari n-au nici o asemănare cu ale noastre.

îşi poate imagina cineva că oricare din aceasta generaţie de avocaţi şi intriganţi de meserie va înţelege cu atît mai puţin starea Dobrogei cu cît n-au fost capabili de-a înţelege starea propriei lor ţări, în care s-au născut şi a cării limbă de bine de rău o vorbesc.

Tot aceşti oameni vor trece în Dobrogea spre a o civiliza. Oricine îşi poate închipui în ce fel va ieşi această civilizare. Lefuri mari, trîndăvie absolută, înfumurare şi aroganţă faţă cu muncitoarele elemente din acea ţară, ruinarea cît mai curîndă a ei prin invenţiunea copioasă de dări cătră stat, judeţene, comunale etc. etc.

Noi din parte-ne am făcut oarecari propuneri pozitive şi, deşi ştim că nu vom fi ascultaţi, le repetăm din nou.

Şcoalele primare ar trebui să fie confesionale, în cari însă se poate învăţa în mod obligatoriu şi limba statului, dacă se va crede de cuviinţă. Mijloacele pentru întreţinerea acestor şcoale ar trebui să le dea averile bisericeşti, fie creştine, fie moametane, constituite în fonduri religionare şi administrate de chiar membri ― clerici si mireni — ai comunităţii religioase. Limba maternă a copiilor să fie neapărat limba de propunere în şcoala

Căsătoria fiind pentru toate elementele din Dobrogea o afacere religioasă si nu juridică, cauzele matrimoniale trebuie judecate de către forurile de cari s-au judecat si pînă acuma.

Organizarea administraţiei comunale să se lase aşa cum era înaintea războiului.

Să nu se impuie nici o dare peste celea cari existau înaintea războiului.

Tratînd Dobrogea cu aceeaşi lipsă de respect a trecutului ei precum am tratat patria noastră proprie de douăzeci şi mai bine de ani încoace vom face populaţiile să regrete trecutul si să ne urască. Numai complectînd sau dînd ocazie de a se complecta formele deja existente ale vieţii publice îi vom face pe oameni să se simţă tot în patria lor veche, să se simţă la ei acasă, iar nu sub o dominaţiune străină.

 

[21 octombrie 1878]

[,,«ROMÂNUL» AFLĂ CĂ..."]

 

,,Românul" află că d. George Chiţu, ministrul instrucţiunii publice, şi-ar fi dat demisiunea.

Inţelegem, urmează „Românul", că d-sa, ca unul din cei mai distinşi avocaţi de peste Olt, a făcut un însemnat sacrificiu material prin lunga sa şedere in minister, un sacrificiu pe care îl impunea greaua situaţiune a ţării, cînd fiece român, lăsînd la o parte interesele sale particulare, trebuia sa nu se gîndească decît numai la binele cel mare al naţiunii.

Timpul începind a se limpezi, d. Chiţu va fi crezut momentul sosit pentru a curma sacrificiul.

Deie-ni-se voie a admite că timpul a început în genere a se limpezi, aşa încît a sosit momentul în care nu numai d. Chiţu îşi va curma sacrificiul, ci şi alţii.

E prea adevărat ca roşii aleg tocmai timpurile cele mai nefavorabile pentru ţara, cînd e război în zare, cînd e vorba de o mare prefacere undeva, cînd se poate face paradă de vorbe late, ca să ajungă la putere, căci în timpuri normale nu pot ajunge. Dacă un ministeriu conservator ar fi făcut una măcar din greşelele comise de dd. roşii în politică, d-nia-lor, cu toate c-am fi avut oştire straină în ţară, ar fi făcut manifestaţii pe uliţă, ar fi îmblat cu jalbe în proţap la M. Sa sau poate la consulul ştiut, cu un cuvînt şi-ar fi pus în mişcare toate apucăturile cari ar fi fost numai în stare de-a aduce cele mai mari greutăţi asupra ţârii. A spune că d-nia-lor fac sacrificii stînd la ministeriu e absurd. D-lor cată a veni oricînd pot şi se duc cînd trebuie să se ducă, cînd adecă li se arată uşa.

Cauza pentru care d. Chiţu e trimis la primblare nu ne e cunoscută dar desigur ca nu numeroasele sale greşeli ca ministru sînt motivul retragerii sale. Se vede că se face loc cuiva pentru vreo tranzacţiune politică şi de aceea i s-a dat vînt sa-şi vază de trebile advocaţeşti.

„Românul" urmează:

Oricum ar fi, această retragere este cu atît mai regretabilă cu cît nimeni la noi nu înţelesese mai bine decît d-sa unul din puntele cele mai însemnate din ramura instrucţiunii publice.

Am spus într-unul din numerii trecuţi ai „Românului" cât de prejudiţioasă este pentru noi, sub toate raporturile, migraţiunea cea periodică a mii de tineri români care se duc a împopora diferitele şcoale din străinătate.

Milioanele cheltuite acolo pentru a aduce în schimb cîte o diplomă de doctor sau licenţiat, adesea numai diploma fără ştiinţa, acele milioane, dacă s-ar întrebuinţa în ţară, ar putea să rădice la noi foarte sus nivelul instrucţiunii publice, iar prin însăşi aceasta şi prestigiul nostru naţional.

Cauza migraţiunii tinerilor, motivul ce se invoca necontenit, pe drept sau pe nedrept, este starea cea defectuoasă, necompletă, neîngrijită a învăţământului superior.

Avem nişte fragmente de facultăţi, nişte cadre aşa-zicînd universitare, dar nu avem nici o universitate care să poată rivaliza măcar cu universităţile cele de a doua mînă de prin oraşele cele mai mici ale Germaniei.

Într-o asemenea stare de lucruri, dacă sînt studenţi puţini, nu c de mirare, căci studenţii cei mulţi văzînd că în ţara nu pot învăţa mai nimic, se duc în străinătate.

Într-adevăr cestiunea stă aşa — ceea ce contestăm însă e că d. Chiţu ar fi înţeles-o vreodată.

D. chiţu, ca şi „Românul" si ca toţi roşii în genere, pun mîna pe idei emise de alţii, pentru a abuza de ele nepricepîndu-le pe deplin. Cauza că facultăţile noastre sunt rele stă în modul numirii profesorilor. Şi catedrele de la facultăţi nu sunt nimic alta în România decît un obiect vrednic de invidia postulanţilor. Legea instrucţiei iar e în privinţa numirilor de-a dreptul rea. Titluri academice se cer şi nimic mai mult. Dar simple titluri academice se cer de la un advocat, de la un medic, de la un judecător, de la un amploiat de administraţie chiar, nu de la un profesor de facultate. Acesta ar trebui să-şi fi dovedit calificarea ştiinţifică în alt mod, prin scrieri însemnate de valoare necontestabilă.

E drept că acest titlu e asemenea admis de consiliile examinătoare. Dar cum ? O mică monografie fără nici o valoare e de ajuns pentru a-1 numi pe un asemenea postulant la o catedră, care adesea-şi prezintă teza sa de licenţă ca o scriere de merit?

Facultăţile noastre sînt atît de slabe şi de puţin frecuentate încît adesea profesorii sînt mai numeroşi decît elevii. N-ar fi oare mai bine ca Facultatea de Litere din Iaşi de ex. să se desfiinţeze cu totul, să se creeze catedre la Bucureşti pentru unul sau doi din profesorii mai buni de acolo, iar din restul fondurilor să se dea stipendii la buni absolvenţi de liceu, ca să se prepare în străinătate pentru studii superioare speciale? Aceasta ar fi practic şi financiar şi în privirea fondului. S-ar desfiinţa o sumă de sinecure pentru a pune temelie unui corp adevărat de învăţaţi. Aceşti tineri s-ar putea numi apoi la licee şi, dovedind mai tîrziu o deose-bită aptitudine personală, şi la facultăţi.

Căci migraţiunea tinerilor pentru ştiinţele istorice şi cele exacte nu e atît de mare precum [î]şi închipuie „Românul". Din contra. Cei mai mulţi tineri cari se duc in străinătate sînt dresaţi a aporta cestiunile codului civil francez, se fac jurişti. Deci tocmai în privirea facultăţilor de drept ar trebui o radicală prefacere si lărgire a învăţămîntului superior. Aci e singurul teren în care s-ar putea specializa munca, s-ar putea crea catedre nouă, s-ar putea impune prin lege că, de la epoca cutare ori cutare, numai tinerii cari vor fi studiat dreptul în ţara lor proprie vor putea ocupa funcţiuni judecătoreşti şi administrative.

E necontestabil că emigrarea studenţilor în drept e o adevărată calamitate pentru ţară. Abstracţie făcînd de la milioanele pe cari le cheltuiesc în străinătate şi pe cari le-ar putea cheltui în ţară, mai vin alte rele nu mai puţin esenţiale. Întîi se deprind în centrele cele mari c-o mulţime de trebuinţe, îndeplinite ieften acolo, scump la noi, trebuinţe cari aci nu se pot satisface cu leafa de judecător la Piatra, Cîmpulung sau Tîrgul-Jiului. Al doilea, ne vin aproape toţi c-o omeopatică doză de cunoştinţe, dar cu pretenţia de-a se face de-a doua zi deputaţi, miniştri, profesori de universitate. Aceiaşi advocaţi apoi, cari nu ştiu nici dreptul cum se cuvine, nu se dau îndărăt dela concursuri pentru licee, pentru catedre de la facultatea de litere chiar. Afară de asta mai e un alt inconvenient şi mai mare. Facultăţile străine, foarte riguroase pentru indigenii lor, nu sînt deloc riguroase, ci din contra foarte îngăduitoare pentru străini. Tineri rău preparaţi, adesea fără studii liceale complete, pleacă în străinătate, unde după 10—15 luni de dresură li se dă vînt cu vorba : Assez fait pour l’Orient.

Întorşi în ţară — cu obiceiuri mult mai orientale de cum s-ar crede ― însă ca scoşi de cutie, încep a se forma în grupuri politice şi a pune la cale ţara. Astfel se sporesc pe zi ce merge oamenii cari nu ştiu munci, dar cu o mulţime de necesităţi, fără ca producţiunea naţională să poată ţinea pas cu acea sporire, se-mulţesc consumatorii puri, ba încă rafinaţi şi costisitori, fără ca inteligenţa acestor tineri să compenseze cît de puţin măcar munca reală şi suferinţele reale ale poporului lor.

Gîndit-a d. Chiţu la toate acestea? Defel.

Şi cu toate acestea „Românul" o susţine, căci iată ce zice : -

Unul din meritele cele mai necontestabile ale d-lui Chiţu a fost d-a se fi gîndit cu multă stăruinţă la îmbunătăţirea facultăţilor române şi mai ales a celor de Litere şi ştiinţe, mai părăsite decît celelalte, .silindu-se însă totodată d-a da mai multă soliditate învăţămîntului primar si secundar, fără care, ca un edificiu lipsit de bază, instrucţiunea superioară nu poate lua o dezvoltare matură, un avînt serios. ,

Sperăm că succesorul d-sale la Ministerul Instrucţiunii Publice, oricare ar fi, va şti să profite de începutul făcut şi va duce opera la capăt, avînd necontenit in vedere mijloacele d-a împuţina cu încetul, d-a reduce la minimum trista deşertare a şcoalelor române în favoarea celor din străinătate.

Facultăţile de litere şi de ştiinţe !

Apoi tocmai acestea au nevoie de concursul străinătăţii. Cele de drept ar fi trebuit să atragă atenţia d-lui ministru.

Ştim foarte bine la ce vrea să facă aluzie „Românul". La numirea celor trei distinşi învăţaţi — Odobescu, Hîsdeu şi Frollo — ceea ce nu 1-a oprit însă pe d. Chiţu de-a găsi foarte suficient si pe d. Crăciunescu, numit pe baza unei teze de licenţă (în treacăt vorbind, fără de nici o valoare reală).

Măsura cea mai nimerită pentru popularea acestor facultăţi ar fi fost o lege prin care să se stabilească o dată pentru totdeauna că nu se vor numi profesori de licee, de gimnazii şi de şcoli secundare în genere decît cei ce vor fi absolvit cu succes cursurile universitare.