X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880

Se înţelege că toate acestea le spunem ca întîmpinare la obrăznicia „Românului" care, întorcînd lucrurile după cum îi convine, cearcă a arăta că noi voim să trecem de mai liberali decît liberalii, adică decît domnia lor. Da, într-adevăr sîntem mai liberali, dar din umanitate, nu din punctul d-lor de vedere, care voieşte ca stîrpitura să stăpînească pe omul întreg, cel prost şi bezmetic pe cel cuminte, cel sărac pe cel bogat, cel neştiutor pe cel învăţat. Cultura liberalilor e însă cu totul egală cu cea a tătarilor din Dobrogea, iar caracterul liberalilor e cu mult mai corupt şi mai netrebnic decît chiar al cerchejilor. Aceşti oameni prădători şi pe jumătate sălbateci sînt adevăraţii confraţi ai liberalilor; ei sînt liberi, egali, fraţi şi cu mare poftă după ceea ce nu e a lor.

Acestea ni s-a părut neapărate spre a pedepsi pe adversarii noştri pentru neobrăzarea de a ne atribui lucruri pe cari numai ei ar fi în stare a le face.

Acum ad rem. Daca pe de o parte nu e vorba de a introduce spoielele noastre franţuzeşti în Dobrogea, pe de alta oamenii aceştia — de se vor învoi a trăi alături cu noi — vor trebui neapărat să trăiască în raporturi bine hotărîte, legiuite, drepte. A stabili aceste raporturi însă nu e treaba unei Camere ordinare şi încă foarte ordinare, ci a unei Constituante.

Camera de astăzi a fost aleasă sub alte împrejurări, alegătorii aveau în vedere cu totul alte chestiuni, nu cesiunea unei bucăţi din pămîntul patriei, nu anexarea unui teritoriu de preste Dunăre. Întreg sistemul reprezentativ, dacă e vorba ca să nu fie numai un pretext de exploataţie pentru o clică fără de patrie certă şi fără de naţionalitate certă, se bazează pe consultarea naţiei în cestiuni vitale. Ridicola dare în judecată a cabinetului Catargi, iată de ce a fost capabilă Camera actuală; cu cestiunile serioase a cărora hotărîre ni se impune acum ea nu are dreptul de-a se ocupa şi nici capacitatea cerută.

[23 august 1878]

 

[,,«ROMÂNUL», DE CÎTE ORI SE ÎNFUNDĂ..."]

 

„Românul", de cîte ori se înfundă cu sofismele faţă cu nişte adevăruri limpezi ca lumina soarelui, aleargă numaidecît la mijlocul cel mai ieften şi totodată cel mai puţin onest de a discuta, la citate din autori străini.

În faptă citatele sînt de două feliuri. De acelea cari în mod istoric (povestitor) sau descriptiv constată existenţa sau neexistenţa unui lucru, şi atunci citatele se numesc date şi, adunate cu conştiinţă, formează materialul ştiinţelor istorice şi a celor naturale. Dar nu citate de acestea ia „Românul". El ia comentarii străine (nu. fapte sau date) la constituţiuni străine şi voieşte a dovedi că înstrăinarea a trei ţinuturi ale ţării nu-i decît o rectificare de graniţă.

Citarea de autorităţi dovedeşte însă trei lucruri: 1. lipsa de cugetare proprie 2. specularea asupra neştiinţei publicului, căruia nu i se dă nici i se poate da cartea întreagă cu spiritul ei, ci numai bucăţele cari se potrivesc cu panglicăria argumentatorului 3. evidenţa adevărului combătut, de vreme [ce] ploaia de citate e egală cu capitulaţiunea.

Citarea gîndirii altor oameni nu dovedeşte şi n-a dovedit de cînd lumea nimic în privirea obiectului în discuţiune. Argumentaţiunea trebuie să fie adevărată şi evidentă prin sine însăşi, fără ajutorul zeilor de teatru (deorum ex machina).

Noi am argumentat astfel: dacă înstrăinarea a trei ţinuturi nu e decît o rectificare de fruntarii, atunci înstrăinarea a 4, 5, 10, 20 de ţinuturi e asemenea o rectificare de fruntarii.

Contra acestei duceri ad absurdum nu poate sta nici o autoritate, nici Vatell, nici Moser, nici Martens, nici Bluntschli, nici Klüber, nici Hugo Grotius, cu un cuvînt nimenea.

Cît despre citatele din tratate străine, provocăm pe liberali să declare cu mîna pe inimă dacă la statornicirea Constituţiei noastre au fost un singur deputat care, votînd alinea a doua a acelui articol, să-i fi trecut prin gînd măcar că schimbare sau rectificare de fruntarii va să zică pierderea a trei ţinuturi, a unei porţiuni a Mărei Negre, a unei guri a Dunării? Nimeni, absolut nimeni n-au gîndit la aceasta, ci fiecine au gîndit cel mult la rectificările de graniţă cu Austria, nu la pierderea unei bucăţi însemnate a ţării.

A căuta în nori ceea ce-i dinaintea ta, a aduce sofisme şi citaţiuni unde lucrul e evident va să zică a arunca pulbere în ochii publicului. Scriitorii „Românului" nu cred ei singuri ceea ce spun cînd susţin că înstrăinarea Ismailului, Bolgradului şi Cahulului nu-i decît o rectificare de fruntarii.

Totdauna la comentarea unui articol de lege trebuie să se ţie seamă de intenţia legiuitorului şi de ocazia legii, de obiectul care i-au dat naştere. Intenţia Constituantei n-au fost de-a prevedea înstrăinarea Basarabiei, iar obiectul care au dat naştere acelui articol n-au fost un război pierdut sau o provinţie pierdută.

Acum trecem însă şi mai departe. Ce are a face dreptul public european cu Constituţiunea noastră internă?

Dreptul public european e în mare parte ceva nedefinit, o ştiinţă el nu este pînă astăzi, ci cel mult încercarea unei ştiinţe. El cuprinde raporturile schimbăcioase intre popoare, stabilite în mod trecător de tratate sau alte titluri de drept însă sînt totdeuna încheiate cu

clauzula tacită rebus sic stantibus, adecă pînă ce lucrurile vor rămînea aşa ca în momentul încheierii. Produse a unor împrejurări politice, ele sînt primejduite în orice moment.

Constituţia noastră e o lege pozitivă internă care n-are a face nimic nici cu dreptul ginţilor, nici cu tractatele dintre puteri, aşadar nici cu Tractatul de la Berlin.

Dar precum Constituţiunea esclude o cesiune de teritoriu, tot aşa ea esclude o anexiune si mai cu seamă o anexiune complicată, care cere pentru Dobrogea o organizaţiune specială.

Dar cine e în drept de a legifera principiul unei organizări speciale pentru o parte a ţării ? Cine e în drept de a dispune ca locuitorii cutărei părţi a ţării să fie supuşi cutărui sistem, iar ceilalţi altui sistem?

Camera ordinară? Prevede oare Constituţia ca o Cameră aleasă în împrejurări normale să decidă asemenea cestiuni?

E aproape de mintea omului că, naţiunea română fiind chemată a se rosti în nişte cestiuni cari-i ating Constituţiunea, răspunsul nu-1 poate da decît un corp care ar avea puterea de a o modifica, de va voi. Se poate prea bine ca Constituanta să nu admită nimic din stipulaţiunile Tratatului de la Berlin, se poate să admită pe unele, să respingă pe altele, se poate în fine să le admită pe toate; dar chiar pentru a le respinge pur şi simplu trebuie convocarea unei Constituante, căci numai ea ar fi în drept a se rosti, fie pozitiv, fie negativ, asupra acelor stipulaţiuni. Tot ce ar face o Cameră în această privire ar fi nul şi neavenit.

C-un cuvînt, nici un fel de sofismă şi de apucătură advocăţească, nici un argumentum (id hominem, nici o citare de autorităţi nu ne poate face să ocolim adevărul clar că aceste schimbări esenţiale au nevoie de-a fi regulate în mod definitiv. M. Sa Domnul e legat prin jurămînt dinaintea ţării de a mănţinea integritatea teritoriului şi numai ţara îl poate dezlega de acest jurămînt, chiar în caz de forţă majoră, şi ţara printr-un organ care să aibă aceleaşi puteri pe care le avea organul înaintea căruia M. S. a depus acel jurămînt. Apoi e un act de înţelepciune politică de-a nu face ca noua stare a ţării să atîrne de Camere, cari votează, răzvotează şi exvotează cu uşurinţa unor păpuşi pe cari guvernul le ţine de aţele arenzilor moşiilor statului şi altor interese private. Trebuie ca noua stare de lucruri să fie clară, notărită, statornică.

[25 august 1878]

 

DR. BARBU CONSTANTINESCU, PROBE DE LIMBA ŞI LITERATURA ŢIGANILOR DIN ROMÂNIA

 

Bucureşti, Tipografia Societăţii Academice, 1878, 1 vol. 8°, 112 pag.

 

De mult încă, eruditul slavist Fratz Miklosich, care în anii din urmă s-a ocupat cu deosebită atenţie de dialectele şi migraţiunea ţiganilor, ceruse în convorbiri private şi prin scrisori de la cunoscuţii săi din România detalii asupra limbei ţiganilor de la noi. Presupunem că şi adunarea aceasta de cîntece şi poveşti o datorim impulsului marelui învăţat. Din introducerea foarte scurtă a cărţii, aflăm că ţiganii, emigrînd din India în timpuri necunoscute, se află locuind pe la noi din suta a paisprezecea încă şi că din ţările noastre au trecut în celelalte părţi ale Europei. Limba lor are mare asemănare cu dialectele indice moderne, deşi se găsesc într-însa multe elemente împrumutate de la acele popoare, cu cari ei au fost în contact. Parte din cîntece au fost publicate şi prin ,,Columna lui Traian". Apoi mai urmează o scurtă însemnare despre provenienţa probelor şi despre modul transcrierei lor, apoi imediat după această scurtă introducere, urmează cîntecele şi basmele cu adnotaţiuni.

Colecţia e în sine preţioasă, dar cartea nu îndeplineşte condiţiunile care s-ar cere de la ea. Înainte de toate colecţia de probe ar fi trebuit să formeze textul pus în urma unei gramatici elementare şi urmat de un glosariu după alfabet şi în toată regula.

În acest mod s-ar fi uşurat citirea nu numai pentru publicul mare, ci chiar pentru aceia cari ar voi să se ocupe mai de aproape cu acest obiect. Dacă am putea spera că d. dr. Constantinescu ar mai edita a doua oară cartea sa, am fi în drept să credem că d-sa va ţinea seamă de acest consiliu şi ne va introduce în textul colecţiei sale printr-o scurtă gramatică, care săi conţie fonologia şi flexiunea măcar, iar în urma colecţiei am trebui să găsim un glosariu alfabetic, lesne de mînuit.

[27 august 1878]
 

[„LA PROPUNEREA NOASTRĂ..."]

 

La propunerea noastră de a nu se anexa Dobrogea fără consimţămîntul populaţiunilor n-am găsit pîn-acuma întîmpinări decît din partea unui singur organ guvernamental, adecă a „României libere", pe cînd celelalte păziră o adîncă tăcere.

„România liberă" îndeosebi are norocirea sau nenorocirea de-a nu reprezenta nici un partid, nici un grup de oameni politici, ci numai părerile izolate a cîtorva tineri, păreri cari ş-acelea nu sînt de-o deplină statornicie.

Deşi dar am avea dreptul de-a ignora opiniile emise de confraţii noştri de la acea foaie, forma care li s-a dat şi interesul prea general al lucrului ne face totuşi să revenim asupra lor.

Nu vorbim de forma exterioară a stilului, ci de forma logică, rezultată din împrejurarea că ideea noastră a fost pusă între două acuzări, una privind trecutul, alta timpul de faţă. Întîi ni se fac complimente că noi, cari tocmai respect de personalitatea omenească şi de voinţa cetăţeanului român n-am avut, astăzi am făcut progres teoretic în această privire, iar a doua acuzare, cu toate că acoperită, e că ne-am pus pe terenul Rusiei.

,,România Liberă" s-ar fi putut scuti de întîmpinarea noastră vehementă daca ar fi voit a fi dreaptă. Ororile electorale despre care vorbeşte sînt departe de a fi o născocire a conservatorilor sau o metodă întrebuinţată esclusiv de ei. Se ştie că sub guvernul d-lor Brătianu et comp. s-a inventat şi adus la perfecţiune alegerile cu reteveiul, şi bandele electorale de reteveişti sînt părinţii spirituali ai părintelui Tache, la care reteveiul lui Musceleanu se încîrjise în bîtă. Nu ne e dat nouă a cerne mijloacele economicoase ale poliţiei bucureştene pentru influenţarea alegerilor, mijloace cari rămîn aceleaşi sub toate guvernele, fie ele albe, fie roşii, dar existenţa lor atît de comună tuturor partidelor ne dă dreptul de a crede că nu tocmai individualitatea omenească şi voinţa cetăţeanului român au fost aceea ce n-am respectat noi. Din contra, existenţa unor asemenea mijloace dă şi mai multă consistenţă ideei noastre fundamentale că poporul românesc nu este încă matur pentru libertăţile sale constituţionale şi că alegerile, departe de a-i esprima individualitatea şi voinţa, i-o falsifică, i-o întunecă şi i-o corup. Era nouă a guvernului liberal a fost inaugurată cu un mijloc, daca voiţi, mai subţire, însă cu mult mai corupător, pe lîngă care reteveiul şi bîta se bucură oarecum de privilegiul unei naive sincerităţi. Acest mijloc nou sînt aşa-numitele comitete de salut public, acele adunături oculte de naturi catilinare cari ţin liste de moşiile statului şi de funcţiile publice şi le împart azi la adepţi ai partidului sau la cei cari plătesc o taxă mai mare, încît statul, care trebuie să fie impersonal, a devenit sub mîna liberală firma unei companii generale de exploataţie care contractează orice principii, orice puncte noi de vedere cu preţul de-a rămîne la putere.

Din nefericire partidul conservator nu e asemenea decît un partid. Singurul său merit e că interesele membrilor săi sînt strîns legate cu chiar natura statului, cu mersul liniştit şi regulat al afacerilor, cu ordinea şi stabilitatea; apoi o cultură cu mult mai înaltă, efectul unei creşteri mai îngrijite şi mai omnilaterale, e un accesoriu în viaţa statului care devine în practică esenţial, în fine neatîrnarea economică a celor mai mulţi îi face să nu fie lacomi de cîştig, să nu privească statul ca pe-o materie exploatabilă în interesul lor privat. Din aceste cauze partidul conservator nu se lasă amăgit prin fraze bombastice şi declamaţiuni ca şi vecinic amăgitul popor de-a cărui simplitate se folosesc demagogii pentru a înnegri şi a descredita tot ce se opune la instinctele lor de rapacitate înnăscută.

Prin sistemul minciunii constituţionale, prin mascarea urelor şi intereselor individuale cu masca intereselor statului, prin formarea de comitete de esploatare în tot lungul ţării, statul român e cuprins de putrejunea unei adînci corupţiuni, ce roade în mod egal cercurile cele mai nalte guvernamentale pînă la cel din urmă postulant din sat. Chiar dacă sentimentul statului revoltă pe mulţi din cei cu mintea şi inima limpede, poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în mai bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără ticnă.

Fără îndoială că nici un partid, tocmai pentru că e partid, nu e în stare de a pune capăt unei stări de lucruri care, văzînd cu ochii, apropie statul român de prăpastia unei depline descompuneri. Dar între partizi e desigur acela mai preferabil care nu amăgeşte pe nimeni, ale căruia interese sînt identice cu ale bunei orînduieli, care prin averea, dar mai cu seamă prin cultura sa, dă mai multe garanţii contra coruptibilităţii. Un remediu radical ar fi numai o mînă de fier, dreaptă şi conştie de ţelurile ei bine hotărîte, care să inspire tuturor partidelor convingerea că statul român, moştenit de la zeci de generaţii care au luptat şi suferit pentru existenţa lui, formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi că nu e jucăria şi proprietatea esclusivă a generaţiei actuale. Acest sentiment istoric al naturei intrinsece a statului şi trebuitoarea mînă de fier lipsesc însă din nefericire, încît, departe de-a vedea existenţa statului
asigurată prin cîrma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, sîntem din contra avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sortii, de la pomana împrejurărilor esterne, cari să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională.

Cumcă acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seamă de sentimentele noastre intime, de existenţa rasei latine, ci numai de un petec de pămînt cuasi neutru lîngă Dunăre ne-a dovedit-o cu de prisos Congresul. Ce-i pasă Congresului că se răpeşte o parte din patria străveche a neamului românesc ca atare? Ce li-e lor Hecuba? Ce-i pasă cine va locui pe pămîntul românesc? Materialul de oameni îi e indiferent, cestiunea europeană e ca să existe o fîşie de pămînt între Rusia, Austria şi nouăle formaţiuni ale foastei Turcii, încolo lucrul le e totuna.

Cînd guvernul conservator a crezut că trebuie să confunde interesul european cu acela al naţionalităţii române, cînd bătrînul Lascar Catargiu, care simţise de mult că începuse a se pregăti ştreangul pentru gîtuirea Turciei, s-a opus, politicos însă foarte hotărîtor, la tentativele de a complica şi România în politica orientală a Rusiei, soarta guvernului şi a partidului conservator era hotărîtă. Trebuia să cadă cu orice preţ. Vecini cari privesc cu bucurie neaşezarea şi netocmirea vieţii publice de la noi au ştiut să stîrnească cu mîna lungă acea furtună dinlăuntru şi au ştiut să găsească instrumente mai docile pentru politica lor.

Mai avem nevoie a continua espunerea acestui argument? Promitem că, atunci cînd cerul nostru va fi mai senin, vom da istoria pe larg a acelor tentative. Deocamdată asigurăm — „România liberă" ştie prea bine că noi în deosebi vorbim totdauna adevărul ― că cele relatate sînt pe deplin adevărate.

Dar relaţia noastră e totodată cel mai bun argument contra celor două acuzări şi o dovadă că numai pe terenul Rusiei nu putem sta.

[31 august 1878]

 

[„NU NE PARE BINE...'']

 

Nu ne pare bine că sîntem atraşi pe terenul teoriilor elementare ale vieţii statului, căci discuţiuni asupra unor asemenea materii dovedesc totdauna nematuritatea politică a celor ce le pun pe tapet. Politiceşte nematur e oricine susţine adevărul absolut al unor teorii aplicabile la viaţa statului, căci acele teorii, departe de a fi absolut adevărate, nu sînt decît rezultatul, cristalizaţiunea, formula matematică oarecum a unei stări certe a societăţii, care stare iarăşi e condiţionată prin o mulţime de factori economici, climatici, etnologici ş.a.m.d.

Precum haina se îndreptează după climă şi e în ţările calde un obiect de lux, supus unor schimbări foarte fantastic, pe cînd la nord devine un apărător foarte neschimbat contra frigului, adaptîndu-se agenţilor naturii, tot astfel legile şi instituţiile nu sînt decît espresia acelui instinct de conservaţiune al popoarelor, instinct în toate popoarele acelaşi şi totuşi manifestat în sute de forme deosebite, căci un popor, ca societate organizată prin natură contra agenţilor destructori ai naturii, are a se lupta ici cu arşiţa, dincolo cu apa mării, colo cu nefertilitatea pămîntului, colo iar cu invaziuni repetate, şi avînd toate acelaşi scop, adică conservarea existenţei proprie, popoarele se folosesc pentru ajungerea lui de cele mai deosebite mijloace.

Greutatea eu care viaţa organică se desface din moartea statornică a naturii anorganice, mulţimea de condiţiuni pe care o are cea dîntîi şi lupta pentru cîştigarea lor, confirmă teoria neuitatului fiziolog Bichat despre caracterul negativ al vieţii fiind o luptă contra morţii ca ceva pozitiv şi statornic. Tot ce vedem viu pe pămînt, începînd de la cele dentîi formaţiuni organice cu condiţiuni puţine, pînă la organismul cel mai nalt, cu o mulţime de condiţiuni de existenţă, omul, ne reprezintă miile de forme ale acestei negaţiuni. Ceea ce o fiinţă nu vrea e lesne de ştiut, ceea ce vrea pozitiv e foarte greu de hotărît. Tot astfel e, se înţelege, şi cu popoarele, căci natura e una şi aceeaşi pretutindenea şi de-a pururea, cu toate formele ei atît de deosibite.

De aceea însă e clar că nici un popor nu e destul de sălbatic sau destul de civilizat pentru a nu mai şti ce nu vrea. Deosebirile mari se nasc abia acolo unde e vorba ca în faţa negaţiunii făcute să se stabilească o voinţă pozitivă bine formulată. Aci quot capita tot sensus ...
E în orice caz ciudat ca un organ de publicitate care se numeşte liberal si democrat ca „România liberă" să denege dobrogenilor pînă şi această formă infimă a instinctului lor de viaţă, a voinţei lor libere.

Trebuie oare să-i aducem exemple pentru a dovedi că suveranitatea unei populaţiuni e pe calea negaţiunii totdeauna sigură şi hotărîtă, şi nehotărîtă numai pe calea afirmaţiumi ?

Germania nu vrea slăbiciunea, nu vrea împărţirea în state mici, nu vrea influenţa franceză în politica ei dinlăuntru. Această voinţă negativă, existînd în popor de mai bine de o sută de ani, s-a manifestat într-un mod strălucit prin războiul de la 1870. Ştiu însă germanii, cu aceeaşi siguranţă ce vor? Nici un parlament nu e atît de împărţit în bucăţi şi nuanţe de bucăţi ale voinţei pozitive ca cel german.

Exemple mai apropiate de cercul nostru găsim în proximă vecinătate. Românii din Austro-Ungaria nu vor să fie absorbiţi de elemente străine. Ştiu ei însă cu atîta siguranţă ce vor? Pe terenul voinţei pozitive întîlnim activişti, pasivişti, deakişti etc.

Noi n-am voit a trece de rasă slavă. C-o uşurinţă foarte mare, negaţiunea s-au introdus în scriere prin alungarea cirilelor, în limbă prin alungarea elementelor lexicale slavone. Ştim însă ce voim? Din contra, cîţi oameni, atîtea ortografii — sau mai drept vorbind cacografii.

Ni se pare deci că ,,România liberă" renegă cu desăvîrşire principiile ei liberale şi democratice cînd binevoieşte a-mpărţi neamul românesc în rase ce au privilegiul de a-si putea exprima voinţa şi rase sălbatece, cari n-au acest privilegiu. Fiecine ştie mai bine unde-1 doare, şi tătarul din Dobrogea ştie mai bine decît confraţii noştri dacă vrea sau nu vrea unirea cu România.

Cît de puternică şi sigură e voinţa negativă se dovedeşte în mod foarte pipăit în Bosnia şi Erzegovina. Poporul musulman nu vrea unirea cu Austria şi îndată vedem cum cei mai vechi şi aristocratici begi, mînă în mînă cu Hagi Loio, conducătorul fanatic al maselor, ş.a.m.d. Exemplele se pot înmulţi în infinit pentru a dovedi că orice popor, sălbatec sau civilizat, e foarte sigur despre suveranitatea lui şi se crede în drept, cu deplin cuvînt, a o manifesta pe cale negativă.

Toate cele zise dovedesc însă că, admiţînd chiar cumcă populaţiunea e sălbatecă — ceea ce noi, protestînd, nu admitem — totuşi ea este consultabilă şi cu siguranţă consultabilă.

Acum vom cerceta mai de aproape afirmarea sălbăticiunii populaţiei.

Populaţia Dobrogei consistă din români, bulgari, ruşi, tătari nogai, turci (parte osmani, parte pomaci), cerchezi, germani din Basarabia şi ţinutul Odesei, greci, ţigani, armeni şi evrei (numai în oraşe).

Aceste populaţiuni foarte amestecate trăiau sub regimul asa-numitului pateni de colonizaţiune al Înaltei Porţi, una din legile cele mai liberale si mai democratice nu numai a Împărăţiei otomane, ci a Europei în genere.

Pămînturile se dau locuitorilor gratis. În cei dentîi şase ani ai posesiunii locuitorii erau liberi de orice dare fonciară, ba chiar de darea numită a răscumpărării serviciului militar. După douăzeci de ani coloniştii devin proprietari definitivi ai pămînturilor ocupate. Trăind sub regimul unei absolute libertăţi a conştiinţei, puindu-li-se la dispoziţie pămînturi roditoare fără de nici o plată, neavînd a plăti decît o dată pe an darea pentru turme, dobrogenii, după a lor proprie mărturisire, au avut sub guvernul Porţii traiul cel mai fericit cu putinţă. Daca aceasta n-ar fi fost astfel, n-ar fi emigrat moldoveni, ruşi, germani, tătari cu miile în acele ţinuturi. Iată dar sălbăticia afirmată de ,,R.L.", redusă la o organizaţiune foarte liberală si la o stare de lucruri fericită.

Românii (moldoveni 33000 plus cîteva mii de ardeleni) cuprind şi oraşe şi sate. În Tulcea sînt 5000 şi asemenea în număr mare sînt în Măcin (1000), Mahmudie, Isacce (Vadul lui Isac). În frumosul sat Grecii sînt 400—500, apoi aproape neamestecaţi sînt în marile sate Niculiţel, Topală şi Rasova. Aproape neamestecaţi mai sînt în satele: Saranus, Caraibel, Sarighiol (Lacul galben), Agighiol (Lacul amar), Calica, Sabangi, Cătăluiu, Nălbant, Cîşla, Samova, Părchiş, Răchel, Lungaviţa; la munte în Ţufirca şi Iaiţa; în fata Galaţilor în Văcăreni, Garbina şi Jijila; spre sud de Măcin în Turcoaia, Satu-Nou şi Peceneaga. Amestecaţi cu mocanii sînt moldovenii în marele sat Doienii, la Fîntîna Berbecelui (Koiunbunar), la Igrumat, Cemşilęr, Araklar ş.a.m.d. Împrejurul Rasovei sînt curat româneşti Cocîrlenii şi Satul-Român (Ohlakioi). Apoi se întind departe în ţară amestecaţi mai mult sau mai puţin cu tătarii şi bulgarii.

În fine ardelenii (mocani), întru cît sînt aşezaţi şi nu umblă cu turmele, ocupă satele Văruş, Gîrlice şi Groapa-Ciobanului. Pe lîngă multe biserici şi o seamă de şcoli române au două mănăstiri: Cucoşul şi Niculiţelul.

Tatarii formează majoritatea relativă a populaţiunii din ţară. Parte sînt aşezaţi de mult, partea mai mare însă (60000) au fost izgoniţi din Rusia la 1856 şi au ocupat în Dobrogea un
teritoriu de vro patruzeci de mile pătrate. Ei se ocupă cu plugăria, creşterea de cai şi cămile şi sînt chirigii pentru mărfuri dinlăuntrul ţării spre ţărmul Mării Negre.

Osmanii sînt în paşalîcul Tulcei abia vro 2500.

Cerchejii fuseseră aduşi în număr de 20000; germanii locuiesc în patru sate: la Malcociu vro 30 de familii catolice din Germania de sud, [la] Cataloiu 20 familii, la Ciucarova 30 familii amestecate cu români, ruşi şi tătari, la Falkenhain (Atmage) 50 de familii cu biserică nouă si preot din Prusia.

Grecii nu sînt plugarii decît într-un singur sat, Alibeikioi, cam 30—40 de familii. Ceilalţi sînt negustori, cîrciumari, cafegii în oraşe şi prin sate.

Ruşii de toate cultele şi bulgarii vor fi asemenea în număr de 22—23000; bulgarii se ocupă cu negoţul şi plugăria, ruşii în mare parte cu păscuitul morunilor şi prepararea icrelor.

Şi o ţară în care atîtea elemente trăiesc pacinic lîngăolaltă, sub regimul unor legi mult mai liberale decît cele din restul împărăţiei, o ţară unde n-au fost conflicte sîngeroase, nici revoluţii, unde populaţiunea e în parte foarte bogată, „R.L." o numeşte o ţară sălbatecă. Dobrogea e o ţară pustie şi nesănătoasă, însă e departe de a fi sălbatecă. Pustie din cauza mlăştinelor, mocirlelor, din cauza frigurilor, cu un cuvînt o tară unde omul e mai mult decît înalte locuri expus agenţilor destructori ai naturii. Dar acest om care locuieşte acolo nu e deloc sălbatec.

„România liberă" ştie regula : affirmanti obstat probatio. Să probeze sălbătăcimea locuitorilor Dobrogei; noi o negăm şi susţinem din nou că populaţiunea este consultabilă şi că trebuie consultată.

De nu va voi să se unească cu noi nu e de loc probabil că va voi să se unească cu Rusia sau Bulgaria. Nu e îndoială cumcă formularea unor voinţe pozitive e cu mult mai grea si mai şovăitoare decît aceea a voinţei negative, însă nu credem că nagaica ce domneşte în Bulgaria, împreunată cu fanatismul unei populaţiuni reînviate la existenţă proprie, să exercite o atragere tocmai mare asupra dobrogenilor.

Părăsind terenul general al cestiunii, sîntem siliţi a ne întoarce la discuţiile pro domo.

Puntul de vedere pe care ne-am pus în articolele noastre, neavînd a face numai cu interesele partidului conservator, ci cu acelea ale tuturor românilor, era natural ca să nu păcătuim prin reticenţe, pentru a ne cruţa pe noi, ci să spunem adevărul întreg. Dar cînd 1-am spus şi cu ocazia în. care 1-am spus am fi avut dreptul de a aştepta, ca şi adversarii noştri, care ne reproduc şirurile : 1. să ni le reproducă întregi şi nu numai părţi cari le convin; 2. să nu facă deduceri pripite şi forţate, cari, nici sînt cuprinse în şirurile noastre, nici ne-au trecut prin gînd. Nu aceasta însă pare a fi linia de purtare a confraţilor noştri de la „România liberă", cari cu o fericită grabă, folosindu-se de pasage din articolul nostru, stabilesc îndată că „«Timpul» nu neagă ororile electorale comise de conservatori", drept care „România liberă" se miră din nou cum noi, cari am nesocotit voinţa cetăţenilor din România, profesăm faţă cu Dobrogea principiul consimţimîntului poporaţiunilor, apoi ziarul liberal mai afirmă monstruozitatea că noi ne-am fi manifestat preferinţa pentru retevei şi bîtă.

Mai întîi ce am avea de negat în privirea aşa-numitelor orori electorale? Cumcă cutare ori cutare cetăţean liberal n-ar fi mîncat bătaie de la cutare sau cutare cetăţean conservator? Nici prin gînd nu ne-a trecut una ca aceasta. Oameni din popor şi unii şi alţii, deosebirea e numai că sub d. Brătianu conservatorii erau trataţi cu reteveiul, pe cînd în urmă liberalii au fost trataţi cu bîta. Am spus însă că tocmai existenţa unor asemenea mijloace electorale ne dovedeşte că nu individualitatea şi voinţa cetăţenilor e ceea ce n-am respectat noi. Dacă „România liberă" ar fi binevoit a reproduce întreg articolul oricine ar fi văzut că importaţiunea cu deridicata de legiuiri organice străine în mijlocul poporului românesc a introdus o corupţiune care nu poate fi atribuită întru nimic partidului conservator şi anume nu i se poate atribui ca faptă positivă. Vina partidului nu este alta decît că nu s-a opus cu toate puterile la introducerea înnoiturelor ci, cedînd fără împrotivire, au contribuit fără de voie prin păcat de omisiune, la starea deplorabilă de astăzi. Cît despre preferinţa ce am dat-o reteveiului, aceasta e o aserţiune cu totul gratuită. Comitetele de salut public sînt culmea imoralităţii, pe lîngă cari bîta şi reteveiul sînt mijloace naive. Atîta am susţinut nimic mai mult. Amîndouă mijloacele însă sînt condamnabile. A deduce din zisele noastre preferenţa pentru vreunul din aceste mijloace este a imputa unui iurist că preferă furtul în locul tîlhăriei dac-a stabilit că cel dentîi e o crimă mai mică decît cea de-a doua.

[2 septembrie 1878]
[„ACU CÎTEVA ZILE..."]

 

Acu cîteva zile, anunţînd convocarea Corpurilor legiuitoare, „Românul" zise că afară de cestiile privitoare la executarea Tratatului de la Berlin, reprezentanţii ţării vor avea a se ocupa şi cu bugetul.

N-am voit să-1 întrebăm atuncea în ce legătură stă bugetul cu sesiunea extraordinară si cum se face că guvernul, care se îngrijeşte atît de mult de interesele personale ale domnilor deputaţi şi senatori, mai cu seamă în momentul de faţă, cînd fiecare dintre aceşti domni are gîndurile sale acasă la munca cîmpului, să vie tocmai acuma, cu două luni înaintea deschiderii sesiunii ordinare, impunînd oamenilor să renunţe, la munca cîmpului şi la gîndurile lor şi să se mai ocupe în treacăt şi ex tempore şi de buget.

N-am vrut să-1 întrebăm despre aceasta, fiindcă am gîndit că este mai bine să deschiză el însuşi vorba pentru a nu putea zice în urmă că este iar o calomnie a opoziţiei. Văzînd că nimeni nu vorbeştc despre aceasta, „Românul" de azi atinge iar cestiunea.

După obiceiul lui învăluieşte hapul amar într-o bucată mare de hîrtie acoperită cu literi negre, adică într-o revistă lungă.

Vorbind despre anexarea Dobrogei, despre care, după părerea lui, Corpurile legiuitoare se vor pronunţa în curînd, şi enumerînd lucrările cari vor fi necesare în noua provincie, precum sunt construirea unui port pe mare la Chiustenge, o reţea de drumuri de fier, un pod peste Dunăre la Cernavodă etc., zice : „Acestea sînt primele lucrări publice de întreprins în Dobrogea. Pentru acoperirea lor, va trebui să se consacre nu numai tot escedentul de venituri al acelei provincie, escedent care mulţi ani nu va trebui să fie întrebuinţat în întregul său decît numai pentru îmbunătăţiri locale, dar şi o sumă oarecare din veniturile proprie ale României, căci întreaga ţară va avea să retragă multe foloase din acele lucrări."

Adică aci e buba : bani, trebuşoare, un nou cîmp de exploatat.

Dar de ce atâta grabă'? Nu va fi destul timp pentru aceasta în sesiunea ordinară? Sau nu este asta oare o momeală vădită pentru nevrîstnicii cu duhul, ca să voteze iute cedarea Basarabiei şi primirea Dobrogei, pentru a găsi acolo un isvor de afaceri mai atrăgătoare decît, munca, cîmpului, care cea. mai mare parte dintre deputaţii actuali îl are în lună, încît este foarte ostenitor de a-1 munci"?

Trebuie să se voteze doar imediat o sumă oarecare din veniturile proprii ale României, pentru executarea unei mulţimi de proiecte în Dobrogea, înainte de a şti măcar cum vom merge cu ocuparea ei?

Noi însă nu credem că sîntem deja atât de departe. Noi un credem că M.S. Vodă Carol I se va lăsa a fi condus de consilierii lui actuali pînă a nu-şi ţinea seamă de jurămîntul lui de a păzi Constituţiunea şi integritatea teritoriului românesc.

Ţara întreagă are jurămîntul lui, şi numai ţara întreagă, iar nu o mînă de oameni, îl poate deslega.

[6 septembrie 1878]

 

[,,«ROMÂNUL» ÎN NUMĂRUL DE VINERI..."]

 

,,Românul" în numărul de vineri 1 septemvrie începe prin a contesta buna-credinţă a organelor conservatoare, combate maniera noastră de a vedea în privirea modului de sancţiune al stipulaţiunilor Tratatului de la Berlin si în urmă vine în favorul teoriei sale, că o simplă Cameră poate ceda Basarabia şi primi Dobrogea — cu citate din Bluntschli.

Noi am fost aciia cari am susţinut că citate de socotinţe, păreri, opinii (jugements Urtheile) din autori străini dovedesc lipsa de cugetare proprie si abuzarea de buna-credinţă a publicului, căruia nu i se dă spiritul întregei cărţi, prin urmare nici spiritul locurilor citate, ci numai petece de fraze ce se potrivesc cu ceea ce voim a dovedi.
Lăsînd doparte acuzările de rea-credinţă,vorba ceea: „el dă, el ţipă", prin care „Românul" voieşte să inducă de mai înainte pe public în eroare, prevenim numai pe confraţii de la ,,Românul" de a nu ne sili să ne întoarcem la argumenta ad baculum cu cari am fost adesea nevoiţi a ne servi faţă de aceşti iubitori de adevăr confraţi. În fapt însă daca renunţăm de a întrebuinţa o manieră mai viguroasă de a discuta n-o facem doar pentru că „Românul" ar fi încetat de a merita un tratament părintesc, ci pentru că ne-am săturat noi înşine de a mai îndrepta un lucru strîmb prin chiar firea lui.

Deci, lăsînd la o parte buna sau reaua-credinţă cu care discută ,,Românul", venim la citatele din Bluntschli:

Iată-le:

Fiindcă am invocat pe Bluntschli şi fiindcă ,,Presa" a admis autoritatea acestui eminent jurisconsult, să ne referim din nou la dînsul:

În Dreptul internaţionale codificat Bluntschli zice :

,,Art. 706. Cînd o parte de teritoriu este cedată printr-un tratat de pace, această cesiune este valabilă în dreptul interna-ţional chiar dacă constituţiunea statului care cedează ar interzice acest act".

Dar se va zice că aceasta priveşte dreptul internaţional şi nu răspunde direct la dorinţa opoziţiunii.

Să dăm dar „Presei" răspunsul otărîtor ce cere

Bluntschli, în Teoria generală a stalului zice :

..Astăzi teritoriul e zis inalienabil şi indivizibil: nu poate fi alienat decît printr-un mod escepţional şi în formele dreptului public, în virtutea unei legi."

Şi, ca comentariu, Bluntschli adauge :

,,Constituţiunea prusiană de la 1850, care stabileşte inalienabilitatea teritoriului, otărăşte la art. 2 că limitele teritoriului nu pot fi schimbate decît printr-o anume lege".

Iacă un autor, şi un autor de o autoritate universale, care susţine întocmai teza noastră. Aşteptăm acum de la ,,Presa" să-şi ţie cuvîntul măcar o dată în esistenţa ei.

Ca să ajungă la această eroică deciziune, o rugăm să puie alături art. 2 al Constituţiunii prusiane cu art. 2 al Constitu-ţiunii române şi să-şi aducă apoi aminte [că] acest articol n-a oprit de loc pe Prusia de a-şi modifica de mai multe ori fruntariele fără să convoce pentru aceasta o Constituantă.

În privirea dreptului internaţional codificat renunţăm de-a urma citatul: 1. pentru că ,,Românul" însuşi prin fraza ,,dar se va zice etc." recunoaşte că citatul nu e ad rem; 2. pentru că nu există nici un drept internaţional, dar şi mai puţin încă unul codificat (cartea lui Bluntschli nefiind decît o încercare individuală); 3. pentru că acel art. 706 spune cu drept cuvînt că, dacă noi am fi încheiat un tratat de pace, am fi legaţi prin el chiar daca Constituţia noastră ar interzice actul cesiunii. Noi neîncheind nici un tratat de pace cu nimenea, art. 706 din codificarea lui Bluntschli nu poate fi invocat în contra noastră.

Acum venim la opul pe care „Românul" îl numeşte Teoria generală a statului şi al cărui titlu adevărat e Allgemeines Staatsrecht.

Vom reproduce întreg pasagiul din capitolul XXIV (pag. 223), ca să se vază înc-o dată în ce fel „Românul" escamotează toate părţile cîte nu-i convin, citînd numai bucăţele cari, izolate, nu reprezintă spiritul textului.

Iata-1:

În fine înstrăinarea teritoriului statului sau a unor părţi a lui în formele şi după noţiunile dreptului privat, precum au obicinuit a o face în evul mediu toţi regenţii cari vindeau, amanetau, sau împărţeau¹ teritoriul lor ca nişte moşii nu mai e astăzi compatibilă cu caracterul public al suveranităţii teritoriale. Dreptul public modern. mănţine din contra ca regulă² principiul nealienabilităţii şi indivizibilităţii teritoriului statului. Numai prin escepţie se poate admite o înstrăinare în forma dreptului public, în temeiul unei legi sau în urma unor tratate internaţionale, la cari se numără şi încheierile de pace. ³

Hugo Grotius mai cere după dreptul natural, daca o parte a teritoriului statului are să fie înstrăinat, să nu fie de ajuns numai consimţimentul întregului corp al statului, ci şi consentimentul locuitorilor acelei părţi de teritoriu : o cerere foarte dreaptă, de vreme ce e vorba de întreaga existentă de stat a acelor locuitori şi de vreme ce e peste putinţă ca ci să fie reprezentaţi într-un mod suficient în legislaţiunea statului întreg, în momentul în care aceasta e dispusă pentru disoluţiunea comunităţii. Dar sila împrejurărilor va fi în cele mai multe cazuri de acest fel mai tare decît acel principiu al dreptului natural.

Nota 2. Rectificări de graniţă nu cad sub noţiunea înstrăinării teritoriului statului. Prin ele nu se înstrăinează o parte a teritoriului statului, ci se determină numai mai de aproape cuprinsul adevăratului teritoriu al statului. Dar daca, pentru

 

¹ Aşa se-întîmpla şi în anticitate, dar numai la statele a căror principi aveau putere absolută asupra ţării şi oamenilor. Cf. exemplele aduse de Hugo Grotius I, 3, 13.

" Constituţia franceză de la 1791, II, § 11 „Le royaume e[s]t un et indivisible". Pentru statele germane vezi Zachariae Deutsches Sta[a]ts-und-Bundesrechl, I, §83.

³ Constituţia prusiană de la 1850, art. 2. „Frontierele acestui teritoriu de stat nu se pot schimba decît printr-o lege."
scopul arondării unui stat, se dezlipesc şi se dau în schimb întregi întinderi de teritoriu, locuite mai cu seamă, cari fără de nici o îndoială au aparţinut pîn-acum statului, atunci aceasta nu mai este o rectificare de graniţă.

Iată dar cum citează „Românul" cu bună-credinţă pe Bluntschli şi cum îl cităm noi cu rea-credinţă. Mai ales alinea ultimă triumfătoare a „Românului", în care ne provoacă să comparăm art. 2 al Constituţiei prusiane cu cea română, e un model de bună-credinţă.

În faptă Bluntschli cere ca înstrăinarea teritoriului statului să nu se facă decît în formele dreptului public, prin o lege.

Neapărat că prin o lege, căci şi Constituanta face legi. Dar forma dreptului nostru public nu e o Cameră ordinară.

Constituţia noastră nu dă competinţă Camerei decît în privirea rectificărilor de graniţe. În nota 2 Bluntschli arată foarte clar ceea ce e rectificare de graniţă, pe cînd „Românul" asuda s-arate din textul tratatelor că cedarea Basarabiei e o rectificare de graniţă.

Noi am definit demult că nu e o rectificare sau schimbare de graniţă, ci o înstrăinare a teritoriului statului, şi că pentru o asemenea înstrăinare dreptul nostru public nu admite competenţa Camerei ordinare.

Cît despre art. 2 a Constituţiei prusiene, el poate fi oricît de identic cu art. 2 a Constituţiei noastre, argumentul „Românului" va fi tot absurd de vreme ce Prusia nici nu are altă cale de a hotărî decît aceea prin Camerile ordinare. Prusia n-a avut nici Constituante, nici Adunări de revizuire — puterea legiuitoare nu emană de la popor, ci de la rege. Camera Prusiei n-are dreptul de iniţiativă, voturile ei de blam nu influenţează puterea executivă a statului, a treia parte din membrii Senatului sînt numiţi de rege, cu un cuvînt ori de cîte ori se naşte vreun conflict între coroană şi Adunări coroana face ce vrea si Adunările merg acasă, deşi membrii acelor Adunări sînt oameni cari ar putea cu mai mult cuvînt să pretinză că sînt naţia decît adunătura de stîlpi de cafenele şi de cartofori din Dealul Mitropoliei.

[7 septembrie 1878]

 

CA LA NOI LA NIMENEA

 

Proverbul acesta, moştenit din moşi strămoşi, e rezultatul unui dureroase istorii, în cursul căreia poporul nostru, pierzănd orice speranţă de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc, ca şi cînd lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorţii noastre cu foarte multe scene comice.

Realitatea tragică a vieţii noastre de stat e nespusa mizerie a populaţiunilor de jos, e stoarcerea lor prin nemăsuratele clase improductive, compuse mai cu seamă din străini, e uşurinţa şi lipsa de caracter în viaţa publică, e putrejunea bizantină a puilor de fanarioţi care, sub masca interesului general, fură de sting, fie pe calea diurnelor şi lefilor nemeritate, fie prin arendarea moşiilor statului, fie pe alte mii de căi. Comedia consistă însă în minciuna vecinică a constituţionalismului, în pretextarea diferitelor libertăţi publice, a civilizaţiei şi a altor mofturi pentru a acoperi unica tendenţă a acelei negre mulţimi de liberali care nu caută, nu visează decît puterea statului, pentru ca prin mijlocul ei să prade.

O mulţime de oameni mari se mişcă pe această scenă bizară, pe care toate sînt cu putinţă afară de un singur lucru : onestitatea.

Autori cari nu ştiu a scrie o frază corectă (vezi Pseudo-Ureche), oameni de stat cari nu pot justifica nici săvîrşirea şcoalei primare, advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu, pictori orbi şi sculptori fără de mîni, generali cari nu ştiu citi o hartă, subprefecţi ieşiţi din puşcărie, legiuitori recrutaţi dintre stîlpi de cafenele, jucători de cărţi şi oameni cu darul beţiei, caraghioşi cari înaintea erei liberale vindeau bilete la café chantant, iată banda ocultă care guvernează azi România, bandă care, pînă mai ieri republicană pînă la comunism, astăzi crează decoraţii, împărţindu-le între ei cu profuziune ; ieri voind să răstoarne pe Domn, azi îl titluiesc rege; ieri proclamînd republică la Ploieşti, azi joacă cu aceeaşi măiestrie pe linguşitorii Curţii.

Din focarul Bucureştilor putrejunea morală şi socială se mănţine metodic asupra întregei ţări; din painjinişul hidoasei pocituri se-ntind firele în filialele societăţii de exploataţie ce au forma de comitete de salut public. Pe cînd nici o îndreptare nu se face nici şcolii, nici bisericii, nici ramurilor de producţiune materială, tot pe atunci presa vecinicei minciuni, presa radicală, discută subtilităţi despre cea mai bună organizare a statului. Militari cari au pus pistolul în

pieptul lui Vodă Cuza azi au reintrat în rangurile lor militare şi sînt decoraţi; omul care a proclamat la Ploieşti republica si 1-a detronat pe Vodă e-naintat, primeşte decoraţii şi reprezintă azi pe monarhul pe care 1-a trădat ieri înaintea altor principi. A-şi călca jurămîntul a devenit în România un titlu de înaintare. Plebea de sus, slugarnică cătră cei mari, de neomenoasă cruzime si trufie cu clasele de jos, esploatează poziţia ei oficială în interesul ci privat. Un meschin egoism, o lăcomie de cîştig ca orice mijloace, lipsa de buna-credinţă în afacerile publice şi în cele private, făţărnicia şi amăgirea ca busolă a presei, iată cumplitele efecte ale unui guvern liberal de cîţiva ani. Încă alţi cîţiva ani şi societatea va începe a plesni din toate încheieturile.

Elemente străine vor inunda România ca valurile potopului, după ce vor fi subminat terenul pe care hidoasa pocitură conduce ca regisor comedia meschină jucată de bufonii partidului său.

Mai mult încă. Noi credem că mîni-poimîne, desfiinţîndu-se si justiţia, va începe deplina anarhie.

„Românul?"? crede de pe acum că trebuie să-şi pregătească terenul pentru a lovi în judecători şi a aduce din nou pe delapidatorii de bani publici înaintea juraţilor.

Cumcă radicalii se pregăteşte a nimici orice garanţie în contra urmăririi hoţiilor ce le comit ei în prezent se dovedeşte din articolul de mai jos al "Românului". Cu făţărnicia cu care e scris s-ar crede că pe foaia bizantină o doare inima de interesele ţării. În faptă însă judecătorii nu-i plac şi vrea să vază iar reintroducîndu-se tratarea proceselor pentru delapidare de bani publici în mîna juraţilor, unde totul se va face muşama. Condamnarea de către tribunalele ordinare a vestitului Arion îi stă ,,Românului" şi azi pe inimă, el ştie ce soartă ar avea corelegionarii lui politici înaintea tribunalelor ordinare.

Să ne aşteptăm dar curînd la desfiinţarea justiţiei, la darea frîului slobod tuturor hoţiilor, la corupţiunea deplină, sub pretext că tribunalele sînt părtinitoare. Oricît de părtinitoare ar fi însă, ele sînt mai bune decît curţile cu juraţi, căci în orice caz e mai preferabilă o justiţie nedeprinsă încă bine cu cercetări criminale, deci îngăduitoare, decît nici o justiţie. Juraţii însă nu sînt nici o justiţie.

Articolul tendenţios al „Românului", vro inspiraţiune a d-lui Stătescu, cel care permută şi destituie judecătorii pentru opiniile lor, cel care a propus graţiarea de vinovaţi făţişi, dar exercită presiune asupra judecătorilor ca să condamne oameni nevinovaţi, merită a fi reprodus ca un model de făţărnicie, amăgire şi lipsă de pudoare.

Iată-1 dar:

Administraţiunea unei ţări formează un tot nedivizibil; diferitele ei ramure fac parte din aceeaşi sistemă şi sînt neapărate una alteia tocmai după cum o bucata a unei machine este neapărată celeilalte şi mecanismului întreg. Cînd o bucată a mecanismului merge rău, toată sistema din care face parte sufere.

Această observaţiune, de mii de ori repeţită şi devenită un loc comun din cele mai mult întrebuinţate, dar totdauna adevărat, ne-am făcut-o văzînd ce fel de concurs dă justiţia, pentru înfrînarea delapidărilor, hoţiilor, bătăilor de tot felul.

Ne-am plîns de escesele si de abuzurile comise în armată, ne-am plîns de cele comise în administraţiune; ar fi trebuit poate să începem prin a ne plînge de modul în care justiţia, şi mai cu osebire juzii instructori înţeleg a-şi face datoria faţă cu delapidatorii, cu hoţii, cu cei ce comit felurite abuzuri, şi pe care celelalte ramure de administraţiune îi trămit înaintea tribunalelor.

Ar fi trebuit, zicem, să începem prin a ne plînge de justiţie, fiindcă un delapidator, un hoţ dovedit, trimis înaintea justiţiei şi achitat sau liberat prin ordonanţă de neurmărire, este o mare încurajare, un puternic îndemn pentru alţi hoţi, pentru alţi delapidator

Ne plîngem că unii subprefecţi fură şi bat, că unii vameşi fura, că unii perceptori şi casieri fură. Aşa este, din nenorocire. Dar, pe de altă parte, meargă oricine la ministerul de financie, şi vază cîţi funcţionari culpabili au fost dovediţi şi daţi de aceste administraţiuni în judecată, şi cîţi au fost condamnaţi.

Faptul e deplorabil; el arată o tristă stare morală, chiar la aceia a căror instrucţiune ne dădea dreptul să-i privim ca pe agenţii cei mai activi şi mai luminaţi ai rădicării nivelului moral în ţară.

Sînt cîţiva ani, guvernul trecut luă pe delapidatori de la juriu şi-i dete tribunalelor. Care fu resultatul ? Astăzi, delapidatori condamnaţi mai că nu se mai văd ; nu numai că tribunalele îi achită şi-i absolv cu cea mai mare uşurinţă, dar mai înainte de-a ajunge la tribunale, juzii instructori sînt aci spre a găsi mijlocul de-a declara că nu e caz de urmărire.

Vom face în alt număr o enumerare mai lungă de funcţionarii culpabili daţi judecăţii de diferite administraţiuni si achitaţi, absolviţi, sau făcuţi scăpaţi sub toate formele de către justiţie. Pentru astăzi, ne vom mărgini a cita numai cîteva cazuri.

Nu vom face decît să amintim că chiar o bandă de hoţi, cu căpetenia lor, s-a prins în toamna trecută în judeţul Putna şi a fost liberată prin ordonanţă de neurmărire.

Nu de mult se descoperă la Vama Predeal hoţii enorme. Vameşul, dovedit culpabil, este dat judecăţii; faptele sînt constatate, judele instructor nu poate da ordonanţă de neurmărire, dar tribunalul colorează hoţia astfel încît absolvă pe culpabil, sub cuvînt că ,,nu e articol de lege " în temeiul căruia să se poată rosti condamnarea.

În judetul Prahova, administraţiunea descopere că un subprefect a comis o faptă odioasa de a alcătui liste de subscripţiune de la sine şi de a aduna bani de prin plasa sa, sub cuvînt de subscripţiune pentru răniţi sau pentru cumpărarea de arme. Faptul se dovedeşte pe deplin de administraţiune ; ea sileşte pe subprefect să înapoieze o parte din sumele adunate, îl destituie si îl trămite naintea justiţiei.

Judele instructor declar[ă] ca nu e un caz de urmărire.

În fine, chiar zilele trecute, după cum este ştiut, se dovedeşte la Ploieşti, de către procuror şi de către preşedintele juraţilor, că directorele penitenciarului bate crunt cu biciul pe arestaţi. Ministrul de interne suspendă pe director, rămînînd ca justiţia să-şi facă datoria. Însă, după cît ni se asigură, şi de astă dată judele instructor ar fi declarat că nu e caz de urmărire.

Această procedere ar fi atît de cutezătoare din partea judelui instructor, în urma svonului ce s-a făcut asupra bătăielor, încît stăm la îndoială a-i da crezămînt şi aşteptăm o nouă confirmare.

Atragem luarea aminte a d-lui ministru de justiţie asupra acestei deplorabile şi penibile stări de lucruri. Sîntem încredinţaţi că d-sa se va gîndi serios la mijloacele de vindecare, căci, atunci cînd justiţia nu-si face datoria, nu esistă justiţie în ţară, prin urmare nu esistă nici moralitate, nici progres real.

[12 septembrie 1878]

 

CU OCAZIA PREMIULUI ACADEMIC...

 

Societatea Academică e-n ajunul de-a conferi premiul Năsturel de 4000 franci pentru cea mai bună carte tipărită în cursul anului acestuia.

Auzim — ceea ce se şi putea presupune — cumcă concurenţii vor fi numai membrii de-ai Academiei. O putem presupune, pentru că ne cunoaştem ţara. În oricare altă ţară din lume conferirea de premii între colegi ar fi o monstruozitate, la noi ne aşteptăm ca toţi membri Academiei pe rînd să fie împodobiţi cu premiul Năsturel şi la sfîrşitul şirului să se-nceapă da capo.

Astfel numai se poate păstra acea unitate în instituţiile noastre publice, cari, cu prea puţine escepţiuni, sînt societăţi economice-comerciale de esploatare. Just ar fi fost ca asemenea premii să se confere unor autori cari nu fac parte din Academie, iar în caz cînd asemenea autori n-ar exista, să nu se dea defel, ci să se treacă la economii. Dar o asemenea măsură justă nu se potriveşte cu instinctele renumitului Pseudo-Ureche, de ex., care anume cu scopul de-a cîştiga cei 4000 de franci a şi început în anul acesta publicarea operelor sale spurii.

Pentru a reîmprospăta în memoria cititorilor noştri judecata despre valoarea prezumptivilor premianţi retipărim parte din studiul de patologie literară intitulat Beţia de cuvinte¹.

[12 septembrie 1878]

 

¹ Beţia de cuvinte, în ,,Revista contimporană?". Studii de patologie literară de Titu Maiorescu. Iaşi, 1873.

 

[„ASTĂZI SE DESCHIDE ADUNAREA..."]

 

Astăzi se deschide Adunarea din Dealul Mitropoliei Guvernul, precum a zis-o organul fanariot, deşi pregeta a-şi aduna deputaţii săi ocupaţi cu interesele lor private, se vede totuşi silit a apela la patriotismul lor şi a-i convoca, deci iată că toţi şi-au părăsit interesele, unul

stosul, altul proslăvirea zeului Bacchus, moşiile pe cari nu le au şi tacurile de biliard, pentru a se aduna şi a dezbate interese grave. Aci capetele şi inimele cultivate la focariul canţonetelor alcazarului Ionescu, frunţile înăsprite la cruzimile de hazard ale jocului cu cărţi măsluite, diurnaşii şi cumularzii, oamenii ce nu ştiu nimic, nu au nimic, nu cred în nimic, naturile catilinare scoase la maidan de comitetele de salut public, indivizi a căror nume dovedesc în mare parte că nu aparţin nici unei ţări certe, nici unei naţiuni certe se vor aduna ca să consfinţească pierderea unei bucăţi a patrii noastre româneşti, ei, cari n-au patrie, n-au lege, n-au Dumnezeu şi cari consideră pămîntul nostru ca lucru străin, ce-1 pot precupeţi numai să rămîie la putere.

În zadar am spus că asupra unei întrebări atît de grele ţara trebuia consultată din nou, căci aceştia, veniţi la putere prin influenţa Rusiei, primiseră cu buchete de flori pe aceia pe cari pururea i-am numit inamicii naturali ai poporului românesc. Nu. Aleşii comitetelor de salut public se cred în drept a hotărî din nou şi în senz contrariu cestiuni pe cari, de ochii lumii şi de zgomotul nostru, au fost siliţi de-a le rezolva în mod negativ.

Acuma însă, cînd cred că opinia publică e-ndestul de ameţită prin frazele şi minciunile lor, acuma cînd prin Tratatul de la Berlin poporul românesc e legat şi de mîni şi de picioare, ei cred de cuviinţă a-i pune şi căluş în gură, pentru ca fără protest să se consume o vînzare de ţară convenită de mult.

Cînd s-a luat Bucovina nu s-a găsit un singur român, de la Domn pîn-la plugar, de la mitropolit pîn-la pupa cu opinci care să consimtă a o da, încît guvernul austriac s-a văzut silit să dispenseze pe români de jurămîntul de fidelitate către împăratul.

Cînd la 1812 ruşii au luat Basarabia nu s-a găsit un singur român carele să fi căzut sub ispitele Rusiei. Un fanariot a vîndut-o, trădînd Poarta şi Moldova totdodată.

Un fanariot, C. A. Rosetti, o dă şi astăzi muscalilor sub o ploaie de decoraţii ruseşti; dar n-o dă singur. Azi puii de fanarioţi şi tot ce uliţa au avut mai corupt si mai înrăutăţit se unesc spre a consfinţi în mod îndoit vînzarea pămîntului patriei.

Da, în mod îndoit. O dată prin învoire, apoi prin luarea în mod silnic a Dobrogei, fără a ţinea seamă de dorinţele populaţiei, făcîndu-se ţara noastră nevinovată complicea Rusiei, justificînd răpirea prin răpire, dînd drept Rusiei de-a ne trata şi pe viitor aşa cum ne tratează astăzi.

Ce-i pasă fanariotului al cărui tată nu ştia o vorbă românească, ce-i pasă lui că se vinde un pămînt pe care el, cosmopolitul, cetăţeanul universului, antichrist, s-au născut din întîmplare numai?

Nu sînt dezmoşteniţi cei cari prin munca mînilor lor contribuie la înflorirea unei societăţi naţionale, a căreia cultură şi vază se răsfrînge şi asupra lor; nu sînt dezmoşteniţi acei ce se pot lăuda că au o patrie de iubit, un popor de apărat, o cultură de înaintat. Nu-s dezmoşteniţi acei cari iubesc trecutul poporului lor, cei cari au în suflet tezaurul de amintiri care îl face pe omul singuratec să se simţă şi el o parte, un rezultat al istoriei ţării sale. Dezmoşteniţi sînt acei ce nu mai cred în nimic, dezmoşteniţi sînt acei cetăţeni ai universului întreg, ce, neavînd patrie, îşi aleg pe cea mai ieftenă din toate : universul; cei cari neavînd popor, îşi aleg pe cel mai lesne de avut: omenirea toată.

Ce le pasă lor că se ia o bucată din Ţara Românească Patria lor, universul, rămîne intact. Ce le pasă că se robeşte o parte a poporului românesc? Poporul lor, omenirea, rămîne intactă. Ce-i pasă fanariotului, ce nu este nici grec, nici român, nici francez, nici neamţ, că se rupe patria noastră în bucăţi, poporul nostru în fîşii? A găsi destui de o seamă şi de o origine cu dînsul cari, pentru diurna de doi galbeni pe zi, vor fi salahorii votanţi ai monstruozităţilor sale.

Dar nu-i numai atîta. Între duşmanii noştri şi între ei s-a pus la cale ca România să sîngere din nou. Nu destul s-au purtat soldaţii noştri degeraţi şi flămînzi pe cîmpiile Bulgariei, nu destul că şi-au vărsat sîngele pentru cauze şi interese străine; acum România e menită a intra în cuibul de viespi pregătit în Dobrogea, unde tot după zisa fanariotului se vor vărsa milioanele noastre pentru a face şosele pe apă şi poduri pe uscat, căci visteria geme de bani, birnicul nostru nu mai ştie ce să-şi facă capului de mulţimea bogăţiei şi nu mai avem altă treabă decît de a răspîndi civilizaţia, reprezentată prin vestitul Chiţu sau prin Pseudo-Ureche, plagiatorul, şi prin alte multe celebrităţi de soiul acesta.

Tot pentru această sesiune estraordinară se mai păstrează şi un alt proiect: acela al emisiunii de bani adevăraţi de hîrtie, de astă dată prin crearea unei aşa-numite bance de fiţuici. împrumutul silit cu bilete ipotecare nu ajunge pentru acoperirea colosalelor rezultate politice obţinute de radicali. Mai trebuiesc 60—70 de milioane de fiţuici fără de nici o garanţie, emise de guvern chiar, printr-o bancă înfiinţată de el, cu guvernor şi viceguvernor ca la banca Londrei.

Fiindcă nimeni nu va primi fiţuicile noastre în străinătate, tot numerariul din ţară va fugi pe mărfurile industriale ce ne trebuiesc, încît vom rămînea numai cu gologani de aramă
şi franci de hîrtie ; căci modelul după care se formează banca e cel din Austria, unde-ntr-adevăr nu te mai învredniceşti să vezi circulînd galbeni de aur şi fiorini de argint şi unde există mii de oameni bătrîni cari nu ţin minte să fi văzut vrodată ban de metal.

Invidiînd starea înfloritoare a finanţelor austro-ungare, d. C. A. Rosetti & Comp. ne vor ferici şi pe noi cu milioane de hîrtii făr' de valoare, mai depreciate decît bumaştele ruseşti, fiorinul emisiunii de stat al Austriei şi cam deopotrivă cu caimelele turceşti.

Făr-a înţelege cîtuşi de puţin cumcă hîrtia e un reprezentant al banului numai in statele industriale, unde, sporindu-se, prin mulţimea braţelor disponibile, munca, e nevoie de un mijloc de schimb pentru ea : un mijloc ce se-nmulţeşte cu-mulţirea muncii şi scade cu scăderea ei, roşii noştri, ignoranţi în toate şi intervertind şirul cauzei şi efectului, uită că noi n-avem braţe destule pentru. agricultură, chiar şi că vom deprecia de la întîiul moment un mijloc de schimb prea numeros, ieftenind banul şi scumpind munca, încît productele noastre vor deveni inexportabile prin scumpetea cu care se vor produce.

Dar nici abecedarul economiei politice roşii nu-1 ştiu. Ei nu-nvaţă nimic din exemplul trist al Austro-Ungariei, al Rusiei, al Turciei, ci vor să no fericească numaidecît cu hîrtii cari nu valorează nimic pe cîtă vreme lipseşte munca industrială. Pentru a acoperi falimentul moral şi material al ţării vor mai încerca si acest ultim mijloc desperat de a se ţinea la putere. Iată banii mulţi ai visteriei cu cari voiesc să facă poduri peste Dunăre şi să civilizeze Dobrogea.

Odinioară la Mazar Paşa rusofagi, au dat faliment si s-a-nvoit cu creditorul ce i-a adus la putere, cu Rusia.

Odată neprimind nimic în schimbul Basarabiei, au dat faliment si vor să ia cu orice preţ Dobrogea, ca teren nou de antreprize patriotice, ca pretext pentru a smulge ţării cel din urmă ban.

Odată, numindu-ne calomniatori cînd i-am denunţat că vor emite bani de hîrtie, azi le-a căzut pînă şi masca hipotecarelor şi vin la ideea falită de-a înfiinţa bancă de caimele.

Mergeţi dar înainte pe această cale şi cădeţi în prăpastia ce vă aşteaptă, nulităţi pe cari poporul românesc, pentru ruşinea lui, v-a suferit atît de mult la cîrmă. Votaţi cu amîndouă mînile, după obicei, oricînd va clipi din ochi bătrînul fanariot care vă hrăneşte şi fără de care aţi fi rămas în întunerecul cafenelelor şi al tavernelor de jocuri oprite. Adunaţi-vă în capiştea minciunii, ascultaţi pe preotul minciunii, nesfinţiţi cu suflarea voastră necurată acea culme pe care părinţii noştri legiuiau înţelepţeşte si păstrau avutul ţării cu şapte noduri.

Prin fuga voastră de muncă aţi desfiinţat statul şi aţi dat ţara în prada urelor de partid, pentru ca voi să puteţi avea rînd la pita lui Vodă, voi cari altfel nu sînteţi vrednici să călcaţi pe pămînt. Prin instinctele voastre de neorînduială veţi desfiinţa armată ! Împinşi de cumplita voastră frică de justiţia ordinară, veţi desfiinţa justiţia.

Organul fanariot coprinde deja articole din care se vede că voieşte înlocuirea oştirii prin gardă; prin nişte bieţi oameni cu griji şi familii, luaţi de la ocupaţiile lor pentru a fi conduşi la vifleim de toţi crăcănaţii şi cocoşaţii din ţara Românească.

Tot organul fanariot, speriat de condamnarea confratelui Arion, cere ca procesele de delapidare de bani publici să vie iar înaintea juraţilor, adică a unor oameni privaţi cari, neavînd ochii ageri de judecător, nu vor putea descoperi subţietatea nelegiuirilor ce le comiteţi si se vor lăsa ameţiti de advocaţi guralivi.

[16 septembrie 1878 ]

 

B. PETRICEICU HASDEU, CUVENTE DEN BETRĂNI-LIMBA ROMÂNĂ VORBITĂ ÎNTRE 1550-1600

 

tomul I, Bucureşti, 1878, 1 vol. 8° mare, 432 pagine

 

Crestomaţia sau Analectele canonicului Cipariu (Blaj, 1858) coprind transcrieri exacte din vechi tipărituri româneşti. Texturile cărţilor bisericeşti din suta a XVI-ea şi a XVII-ea i-au servit învăţatului filolog la compunerea gramaticei sale istorice, cunoscute sub titlul de Principie de limbă. în faptă însă ideea fundamentală a autorului Principielor, de-a generaliza pronunţii mărginite la o samă de ţinuturi, de-a reintroduce în scriere rostirea veche, trebuia să fie o
încercare nu tocmai norocită Limba Principielor n-a fost. vorbită niciodată. de un om, necum de o ţară întreagă; ci, adunîndu-se într-un mozaic bucăţele de elemente linguistice risipite în cîteşipatru părţile Daciei s-a făcut încercarea de-a reprezenta acest mozaic de piatră ca ceva viu şi organic. Tipăriturile vechi mai aveau însă şi alt defect. Fiind texte bisericeşti traduse din greceşte ori slavoneşte, textul român urma din cuvînt în cuvînt şi virgulă după virgulă originalul, încît de sintaxă, deci de spiritul limbii române, nu putea fi nici vorbă măcar. Tot astfel se urmează astăzi în şcoalele evreieşti pentru copii mici, în cari aceştia traduc, din cuvînt în cuvînt şi-n acelaş şir, originalul ebraic într-o nemţească de două ori stricată — şi fonetic şi sintactic — din care cauză evreii, chiar cei mai civilizaţi, se cunosc în vorbă prin guturalizarea semitică a limbei pe care o vorbesc şi prin greşeli de sintaxă ce se pot reduce la obiceiul, contractat în copilărie, de-a rîndui cuvinte germane după consecuţiunea pe care o au cuvintele în biblia ebraică.

Ideea cumcă vechile tipărituri sînt departe de [a] avea importanţa care li s-a dat de către d. Cipariu şi că ele, fiind traduceri ad lieram din slavoneşte şi greceşte, coprind şi cuvinte slavoneşti cu de prisos şi o sintaxă cu totul străină a esprimat-o întîi d. Cihac într-o polemică cu d. Hasdeu, cînd acest din urmă imputase celui dentîi că nu le-ar fi citit. Acum însă d. Hasdeu dezvoltă şi mai pre larg în prefaţă ideea lui Cihac, spuindu-ne că „modeluri de neromânie ne întîmpină la fiecare pas în orice veche tipăritură română", drept care dumnealui în colecţia de faţă ne dă graiul viu al românului din a doua jumătate a sutei a XVI-ea. Acte oficiale sau particulare scrise în România după trebuinţe locale şi momentane de nişte autori români, oameni din popor, care nu ştiau multă carte şi scriau aşa cum [se] vorbea în zilele lor în oraşul sau chiar în satul în care trăiau, vor avea o importanţă dialectologică, arătînd diferinţele ce existau în acelaşi timp, dar în locuri deosebite; fonetică, pentru că scriitorii, lipsiţi de cultura ortografică, se sileau a reda în scris pronunţia lor; sintactică, pentru că espresiunea liberă a cugetării nu era împiedecată prin tirania vreunui text străin.

D. Hasdeu ne dă seamă în introducere despre mijloacele ce le-a întrebuinţat pentru a fi cît se poate de credincios în transcrierea texturilor.

Pentru a caracteriza importanţa scrierii ne vom servi de o comparaţie. Ceea ce există într-adevăr nu este limba scrisă şi vorbită de clasele culte, ci tocmai dialectele. Deşi noi nu avem dialecte în înţelesul strict al cuvîntului, totuşi plantele reale ale graiului viu sînt tocmai acele moduri de a vorbi din deosebitele părţi ale românimii întregi. Aceste dialecte stau în acelaşi raport cu limba scrisă ca şi mulţimea concretă de fiinţe organice de acelaş fel, însă totuşi deosebite între ele, cu chipul zugrăvit într-un atlante în care caută a se rezuma toate semnele caracteristice ale speciei ca atare, lăsîndu-se la [o] parte ceea ce e individual sau accidental. Limba cultă a unui popor e aşadar o abstracţiune şi o unealtă artiticială comparată cu dialectele vii şi totdeuna în mişcare a poporului. Îndată ce se scrie limba începe a se pietrifica. Limba scrisă are ceva determinat, nemişcător, mort: dialectile produc cu asupra de măsură formaţiuni nouă, cari cîteodată trec în scriere, cîteodată nu.

A aduna rămăşiţele graiului viu din documente private este deci o lucrare care dă cel mai sigur material pentru o gramatică istorică a limbii.

Dar lucrarea nu este deplină fără cercetarea paralelă a graiului actual. Dacă profesorii de limba latină şi greacă de pe la liceele din ţară ar avea umbră de cunoştinţe filologice, dacă ar cunoaşte metoda exactă de a transcrie diferitele pronunţii din părţile deosebite alte ţării, lucrarea cea din urmă s-ar putea face cu succes, dar un nivel mai înălţat al personalului didactic din şcoalele secundare nu se poate aştepta decît de la o nouă lege a instrucţiei, care să nu permită intrarea în corpul didactic secundar decît la învăţaţi tineri. Apoi atîrnă şi mai mult încă de la curăţirea facultăţilor de litere şi de ştiinţe de profesorii paraziţi, cari nu ştiu nimic. Exemple cîţi peri-n cap. Astfel de ex. faimosul Vizanti de la Iaşi susţine pînă în ziua de astăzi în prelegerile sale autenticitatea cronicei lui Hurul şi un alt lefegiu de la Iaşi, anume Leonardescu, profesor de filozofie, a publicat o broşură în care-1 numeşte pe Schopenhauer materialist, iar numele lui Kant îl scrie cu u scurt la sfîrşit (Kantu). Să mai pomenim pe vestitul Pseudo-Ureche şi pe alţii? Destul că elevii unor asemenea profesori îşi pierd vremea în zadar şi niciodată nu va ieşi din ei un personal ca lumea care, prin analiza deosebitelor nuanţe ale graiului provincial, să dea mîna de ajutor filologului sintetic ce ar încerca a construi în ştiinţă teoretică organismul viu al limbii.

Cartea d-lui Hăsdău împlineşte un gol simţit între materialele cercetărilor istorice asupra limbei şi ca atare merită recunoaşterea cuvenită.

Rămîne a mai adăoga că ediţia e foarte îngrijită şi că, afară de accente, care nu s-au reprodus din cauza lipsei materiale de caractere tipografice, toate celelalte particularităţi ale textelor sînt reproduse cu multă credinţă.

Lucrul prin care d. Hăsdău îşi înstrăinează însă simpatiile cititorilor celor cunoscători e [o] nemărginită închipuire despre sine însuşi. Deşi scrierea e-n orice caz meritoasă, ea totuşi
nu întrece lucrarea unui simplu învăţat care copiază în bună-credinţă texte vechi şi pune în evidenţă însemnătatea lor istorică şi filologică; o lucrare în fine pe care un bun elev al unei facultăţi de litere din străinătate ar putea-o face tot aşa de bine ca şi d. Hăsdău.

Se înţelege cumcă în special pentru noi românii, la cari asemenea culegători si comentatori conştiinţioşi lipsesc, meritul e mai mare, dar în orice caz nu e atît de mare încît să-i dea autorului dreptul de a se lăuda prin superlative în prefaţă.

Iată ce zice de exemplu d. Hăsdău în prefaţă :

În privinţa filologică mai în specie, pentru a ne asigura după putinţă în contra erorii, am supus primele două părţi ale publicaţiunii la apreciarea amicului nostru Hugo Schuchardt, unul din cei mai celebri linguişti contimporani, pe care ilustrul Ascoli nu se sfieşte de a-1 pune dimpreună cu Mussafia ca cei doi succesori mai de frunte ai marelui Diez.

Răspunsul lui Schuchardt, scris nemţeşte, căci tinde a atrage mai cu dinadinsul atenţiunea publicului străin asupra filologiei române, are în vedere mai cu deosebire specimentul nostru de dicţionar etimologic al limbei române, ca partea cărţii cea mai importantă pentru linguişti, făcîndu-ne totodată onoarea de a adăoga: ,,Hasdeu's Scharfsinn und Gelehrsamkeit treten hier in glanzendster Weise hervor”.

"Pătrunderea şi erudiţiunea lui Hăsdău se manifestă în modul cel mai strălucit".

Nu noi vom [fi] aciia cari să contestăm autoritatea in philologicis a autorului Vocalismul[ui] latinei vulgare dar totuşi modesta noastră părere este că nu tocmai părerea amicului său e aceea pe care d. Hăsdău ar trebui s-o citeze.

Pentru ca d. Hasdeu să fie pătrunzător şi erudit, Schuchardt trebuie numit celebru linguist, Ascoli ilustru, Diez mare. Argument cu autorităţi, cel mai rău argument.

Din note în fine respiră o vederată animozitate contra d-lui Cihac, care, cu toate împunsăturile ― permită-ne d. Hasdeu să i-o spunem — a scris totuşi cel dintîi dicţionar comparativ al limbelor romanice luînd de temei limba română.

A doua scădere accidentală este, împrejurarea că d-sa a concurat pentru premiul academic cu cartea sa. Ne-am spus deja opiniunea în privirea aceasta. E un rău şi periculos precedent ce se creează acuma, acela a1 împărţirii de premii între colegi, care ar preface Academia într-un fel de institut de industrie literară, concepţiune ce o are deja d. Pseudo-Ureche.

Cît, despre scăderile esenţiale ale cărţii, ele sînt cele comune tuturor scrierilor d-lui Hasdeu si cauzate prin o mare pripire a judecăţii. Astfel de ex. sentenţa (dintre a. 1583- 1585) publicată pe pag. 31 ş.c.l. ne inspiră nouă o mare neîncredere şi sîntem departe de a trage din ele concluziile întinse ale d-lui Hăsdeu. Un caz atît de izolat de scriere nu ne-ndreptăţeşte niciodată la generalizări atît de îndrăzneţe ca existenţa cantităţii prozodice în judeţul Muscel, lungimea silabelor fără accent tonic şi a.m.d. Un caz izolat rămîne un caz izolat şi, fără a se găsi analogii în alte documente, nu se pot trage din el decît deduceri primejduite.

[17 septembrie 1878]

 

[„CIUDATĂ E PRETENŢIUNEA..."]

 

Ciudată, e pretenţiunea a o samă de ziare liberale ca, după toate cîte sufere ţara, şi anume ţara adevărată, cea cu opinci, noi să mai fim şi politicoşi cu d-nii gentelmani din Cameră, din minister, din demnităţile responsabile ale ţării.

După, un război biruitor, d-nia lor pierd una din acele provincii ale României a căreia posesiune e strîns legată cu chiar începuturile amîndoror Principatelor româneşti de la Dunăre, provincie care-n mîna noastră însemna o misiune europeană în Orient şi valora cît neutralitatea garantată de toate puterile. D-nia lor o pierd după ce au avut ocazie a o asigura şi noi să fim politicoşi.

Poziţia bine definită a Tratatului de Paris dumnealor o schimbă, declarînd independenţa si război Turciei, şi ne creează o situaţie din cele mai nesigure cu putinţă ― şi noi... să fim politicoşi, se-nţelege.

Domnia lor nu numai că duc război în Bulgaria pentru interese străine şi duşmane două, dar încă chinuiesc zeci de mii de oameni din tot ce ţara are mai tînăr şi mai cu vîrtute, îi chinuie cu frigul şi cu foamea, cu lipsurile şi neajunsurile cele mai înfiorătoare — si noi ... noi să fim politicoşi.
C-un cuvînt, d-nia lor joacă va banque cu toată soarta unor ţări care, fără preţiosul d-niei lor concurs, a avut puterea de-a exista şapte veacuri de-a rîndul — şi noi... noi să fim politicoşi, pentru că prin acte nesocotite şi prin aventuri copilăroase şi neprevăzătoare pun în primejdie o formaţiune istorică care trăieşte de şapte sute şi mai bine de ani, şi trăieşte numai prin încordarea cea mai mare, fie a braţelor, fie a isteţiei poporului românesc.

Tot d-nia lor sînt aceia cari, printr-un exagerat liberalism şi prin legiuiri cosmopolite, au prefăcut ţara într-un loc neutru de colonizare pentru toate elementele străine de primprejur; cari, prin favorizarea culpabilelor comitete revoluţionare bulgăreşti, au grăbit soluţiunea unei cestiuni ce trebuia să se rezolve numai de cătră noi şi de cătră celelalte elemente constitutive ale foastei împărăţii turceşti. D-lor au contribuit la prefacerea întregei Peninsule Balcanice şi a ţărei noastre într-o reţea de halte şi conacuri ale politicei ruseşti — şi noi ... noi să fim politicoşi şi să le mulţumim poate pentru aceasta.

Tot d-nialor, pretextînd la Mazar Paşa cea mai mare rusofobie şi mergînd cu jalba-n proţap la M. Sa, pentru a-1 conjura, în numele lui Dumnezeu, să mănţie vechile noastre legături cu Înalta Poartă, acuzau cabinetul Catargiu de complicitate cu ruşii, şi tot d-nialor amăgiră prin această purtare pe alegători, pentru ca în urmă să ajungă la convenţie, la conlucrare, la complicitate cu Rusia.

Dar relelă acăstea sînt numai preludiul altora si mai mari. Curînd va-ncepe a funcţiona banca de fiţuici care va împle ţara cu caimele, va face să dispară numerariul, va scumpi munca prin înmulţirea unui mijloc de schimb prea numeros şi fără valoare intrinsecă, va face productele noastre brute, cari prin natura lor nu sînt accesibile de o esenţială sporire de preţ, să devie inexportabile, şi în fine tot d-nia lor vor ajunge să vînză moşiile statului cu toba la companii de cumpărători străini, încît tocmai societatea noastră superioară va fi compusă din străini, din oameni ce nu vor mai avea nici un fel de durere pentru ţară sau pentru păsul plugarilor ei. Aceştia vor fi reduşi la proletariat, adică la un instrument brut şi inert de muncă, fără nici o însemnătate pentru stat. Şi noi — văzînd cu ochii apropiindu-se relele — noi să fim politicoşi.

Şi pe cînd o extremă mizerie se pregăteşte acestei ţări, o mizerie care a început a se manifesta deja, noi să aplaudăm spusele organului fanariot din Strada Doamnei, că visteria geme de bani, că poporul nu mai ştie ce să facă de fericire.

Pentru a ilustra extrema fericire a poporului şi metodul dumnealor de a-1 administra, vom reproduce raportul către Domn al ministrului de finanţe, în care se expune prin prozaice ţifre bunăstarea unuia din cele mai laborioase judeţe ale ţării.

Iată ce zice acel raport:

Cu ocaziunea inspecţiunei făcută casieriei generale a districtului Dolji de d. secretar general al acestui minister, însoţit de d. inspector financiar Danielopolu, la 22 iulie trecut, s-a constatat că arendaşii moşiilor statului, în mare parte, nu erau urmăriţi pentru sumele datorite de ei.

Din corespondenţa urmată între casierie cu administraţiunea domenielor relativ la productele secuestrate domnului Coslopolo, fost arendaş al moşiei Segarcea, pentru sumele datorite din arenda acelei moşii pe anul 1876, se constată asemenea ca cea mai mare parte a productelor în cestiune se înstrăinaseră înainte de a se fi plătit sumele datorite, a căror răfuire a avut loc tocmai la 12 august 1878.

La intrarea în funcţiune a actualului casier general, d.I. Lupaşcu, rămăşiţele din toate dările către stat se urcau, după listele de rămăşiţe din 1875, la cifra de lei 3 606 024, în vreme ce astăzi ele ating enorma sumă de lei 6 832 325.

Din cele ce preced, convingîndu-mă că d. Lupaşcu nu este apt pentru funcţiunea ce ocupă, vă rog, cu profund respect, Prea Înălţate Doamne, să binevoiţi a aproba depărtarea d-lui Lupaşcu şi înlocuirea sa, în postul de casier general al districtului Dolji, cu d. Constantinescu, actual cămăraş la salina Tîrgul-Ocna.

Făr-a cerceta cauzele adevărate ale colosalelor restanţe într-un singur judeţ, ministrul crede că persoana casierului şi un caz izolat de neîncasare e cauza răului.

Nici cunoaştem pe d. Lupaşcu, nici ne interesează în cestiune.

Dar iată cum stă lucrul:

Mare parte a judeţului a fost cumplit de bîntuită de grindină, care a nimicit recolta cu desăvîrşire. Iar plugarii, luaţi peste Dunăre cu boi şi care, nu numai c-au pierdut boii acolo şi şi-au lăsat carele în cîmp, ci puţinele vite pe cari le-au readus au umplut judeţul de epizootie, încît oamenii, cu toată voinţa din parte-le, n-au avut cu ce să are şi nu vor avea nici la anul. Se-nţelege de sine că nici arendaş, nici plugar nu se pot înjuga ei înşii la plug şi c-au ajuns la sapă de lemn cu toţii aproape.

Iată cauza sigură a restanţelor.

Pentru a le încasa va trebui să li se vînză oamenilor ceaunele de mămăligă şi cenuşa din vatră. Ce le pasă d-lor roşii de starea economică a unui judeţ pricinuită de chiar dumnealor ? Regula fanarioţilor este : să scoţi lapte din piatră. Se va găsi deci ienicerul care să aplice
administraţia d-lor financiară şi acestui judeţ, secătuit pînă la măduvă de rechiziţiuni, de epizootie şi de nenorociri elementare.

Nu persoanele d-lor liberali sînt acelea ce nu ne convin, nu. Lipsa de conştiinţă unită cu lipsa de orice cunoştinţe serioase, superficialitatea cu care tratează orice cestiune cît de gravă, sistemul de-a face o mulţime de promisiuni amăgitoare alegătorilor pentru a le fura voturile, promisiuni ce nu le îndeplinesc nicicînd, c-un cuvînt minciuna introdusă sistematiceşte în viaţa statului, iată ceea ce ne face să-i combatem din răsputeri.

D-nia lor, în mare parte săraci de ştiinţă şi de bani, găsesc în organismul impersonal al statului singurul mijloc de trai, de aceea luptă fără scrupul; pentru noi însă lupta pentru ideea statului nu este o luptă pentru existenţa individuală. N-avem nevoie a ne căciuli la nimenea, nici a linguşi mulţimea sau tronul, nici a fi politicoşi cu oameni cari nu merită a fi trataţi mai bine. Spuind adevărul, verde şi fără încunjur, ne simţim în drept de a scrie cu litere de foc, şi dispensaţi de politeţe, datorită unui adversar de principii abstracte numai.

Mizeria reală a populaţiunilor de jos, ameninţarea reală cu banca de fiţuici, pierderea reală a unei bucăţi din pămîntul strămoşesc nu sînt o materie pentru discuţiuni academice, pe cari, daca le-am face, d-nia lor, în fundul inimii, ne-ar taxa de simpli.

Într-un car de oale nu se dă cu argumente metafizice.

[19 septembrie 1878]

 

ELEMENTE DE ARITMETICĂ PENTRU UZUL ŞCOALELOR SECUNDARE DE DIMITRIE PETRESCU

 

profesor la Universitatea din Bucureşti. Op aprobat de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Bucureşti, 1878, 1 vol. 8°, 262 pag.

 

În urma recenziunii făcute manuscrisului d-lui Petrescu, ministerul, văzînd claritatea şi preciziunea cu care este lucrat şi îngrijirea ce a pus-o domnul profesor de universitate de a-1 face să răspunză programului oficial, a aprobat cartea pentru şcoalele secundare din ţară.

Nu sîntem dispuşi a urma şi noi drumul d-lui Gr. Ştefănescu sau al consiliului permanent, pentru că deocamdată nu ne interesează practicitatea cărţii, ci onestitatea literară. Adevărat că o carte de şcoală nu poate fi originală. Ea va fi totdeuna mai mult ori mai puţin un mozaic de definiţiunile cele mai bune, date în forma cea scurtă, mai hotărîtă, mai lesne de înţeles. Dar în acest caz autorul va trebui să citeze neapărat literatura întreagă de care s-a servit, fie în prefaţă, fie într-un adaos bibliografic, fie în text chiar. Nu e permis de a copia autori străini fără a-i cita, fără a pomeni că ne-am servit de definiţiunile, de exemplele, de comparaţiile lor chiar.

Maniera de a-şi aprop[r]ia cugetări străine în mod conştiut şi a le da drept ale sale a devenit la noi calea ieftină de a ajunge la renume şi la bani. Vestitul Pseudo-Ureche, reprezentantul-prototip al furtişagului literar şi coleg cu d. Petrescu, Pseudo-Ureche, care îşi ia operile dramatice din Lope de Vega, ştiinţa filologică de la un băiat de 15 ani (Ascoli) şi care n-are nimic al lui, de la nume începînd, escamotat de la un cronicar vechi, pînă la zecile de volume ce promite a le publica, acest prototip, zicem, n-a putut rămîne fără imitatori mai mult ori mai puţin îndrăzneţi.

În prefaţa Aritmeticei sale d. Petrescu zice că, profitînd de experienţa făcută de d-sa ca profesor, a lucrat opul său în scop de a veni cu slabele d-sale cunoştinţi în ajutorul junimei studioase, fără a avea, pretenţiunea de a, fi făcut ceva perfect.

Pentru a demonstra însă de ce fel de experienţe a profitat d. profesor de universitate şi ale cui cunoştinţe slabe vin în ajutorul junimei, fără a avea pretenţiunea de a fi făcut ceva perfect, vom deschide următoarea carte franceză: Eléments d'arithmétique, par J. A. Serret, membre de l'Institut, 3-ème édition, Paris, 1861 (editor : Mallet-Bachelier, Quai des Augustins, 55).

 

Din această carte deschidem orice faţă vom voi şi vom găsi îndată cuvînt din cuvînt experienţa profitată de d. Petrescu, slabele d-sale cunoştinţe şi modestia sa de a nu fi făcut ceva perfect.

Iată dar cîteva exemple:

Petrescu

Pag. 7: Întrebuinţăm cuvîntul unitate pentru a arăta un obiect oarecare făcînd abstracţiune de calităţile sale; şi numim în general număr sau totalitatea de mai multe unităţi sau unitatea însăşi. Aritmetica este ştiinţa numerelor. Ea are drept obiect principal operaţiunile ce putem săvîrşi asupra numerelor şi a cărora totalitate constituie calculul. Numeraţiunea are drept obiect a numi şi a scrie numerele.

Petrescu

Pag. 9 alin. 5—Orice număr este reunirea a mai multor părţi compuse, fiecare de unităţi de un oarecare ordin în număr mai mic decît zece.

Rezultă din acest principiu că pentru a rosti un număr oarecare este destul a spune cîte unităţi de fiecare ordin cuprinde acest număr. De exemplu: un număr ne va fi cu totul cunoscut daca ni se va spune că el cuprinde cinci sutimi de mii, douăzecimi de mii, patru sutimi, şase zecimi şi cinci unităţi. Considerarea unităţilor de diferite ordine constituie sistema noastră de numeraţiune; numărul zece, care arată cîte unităţi de un oarecare ordin trebuiesc pentru a forma unitatea de ordinul următor se numeşte baza sistemului, şi sistemul se numeşte sistem zecimal.

Petrescu

Pag. 13 al. 1 — Adunarea este o operaţie care are drept obiect a reuni toate unităţile cuprinse în mai multe numere date de acelaş fel în un singur număr numit sumă sau total.

Serret

Pag. 1: On emploie le mot unité pour désigner un objet quelconque, faisant ainsi abstraction de ses qualités particulières, et l'on comprend sous le nom general de nombre, soit l'assemblage de plusieurs unités, soit l'unité elle-même. L'arithmétique est la science des nombres. Elle a pour objet principal les opérations que l'on peut exécuter sur les nombres et dont l'ensemble constitue le calcul. La numération a pour but d'énoncer et d'écrire les nombres.

Serret

Pag. 3 alin. 1 — Tout nombre est la réunion de plusieurs parties, composées chacune d'unités d'un certain ordre, en nombre inférieure a dix.

D'après ce principe il suffira, pour énoncer un nombre quelconque, d'indiquer combien d'unités de chaque ordre ce nombre contient. Par exemple un nombre nous sera parfaitement connu si l'on nous dit qu'il renferme trois centaines de mille, neuf centaines, quatre dizaines, deux unités. C'est la considération de ces unités des différents ordres qui constitue notre système de numération, le nombre dix, qui exprime combien il faut d'unités d'un certain ordre pour former une unité de l'ordre suivant, se nomme la base du système, et celui-ci est dit système décimal.

Serret

Pag. 7 al. 1 — L'addition est une opération qui a pour but de réunir en un seul nombre toutes les unités contenues dans plusieurs nombres donnés.

Petrescu

Pag. 63 — 72. Numim mărime tot ce poate primi creştere sau micşorare. De exemplu : lungimile, suprafeţele, volumele, greutatea corpurilor, repejunea unui corp în mişcare sînt mărimi.

Cînd o mărime cuprinde esact o a doua mărime las fel de 2, 3 etc. ori, zicem că întîia mărime este un multiplu a celei de a doua. În reciproc, cea de a doua este un submultiplu sau o parte alicotă a celei întîi.

Numim unitate o mărime luată după voie, dar bine cunoscută şi care servă a măsura mărimile de acelaş fel cu dînsa.

A măsura o mărime va să zică a căuta cîte unităţi sau părţi alicote ale unităţii coprinde această mărime. Nu vom considera acum decît următoarele două cazuri simple ale măsurei mărimilor: 1° Mărimea este un multiplu al unităţii; 2° mărimea este un multiplu al unei parţi alicote oarecare a unităţii.

In toate cazurile, numim număr rezultatul măsurii unei mărimi.

 

Serret

Pag. 52 al. 1 — 77. On nomme grandeur tout ce qui est susceptible d'augmentation. Par exemple, les longueurs, les surfaces, les volumes, le poids d'un des corps, la vittesse d'un corps en mouvement sont des grandeurs.

Si une grandeur contient exactement une seconde grandeur de même espèce 2, 3, etc. fois, on dit que la première grandeur est un multiple de la deuxième. Réciproquement, la seconde grandeur est un sous-multiple ou une partie aliquote de la première.

On nomme unité une grandeur arbitraire, mais bien connue et qui sert à mesurer les grandeurs de même espèce qu'elle.

Mesurer une grandeur c'est chercher combien cette grandeur renferme d'unités et de parties aliquotes de l'unité. Nous ne considérerons pour le moment que les deux cas les plus simples de la mesure des grandeurs, savoir: le cas où la grandeur qu'on veut mesurer est un multiple de l'unité, et celui où elle est un multiple d'une certaine partie aliquote de l'unité.

Dans tous les cas, le résultat de la mesure d'une grandeur est appelé un nombre.

Numim număr întreg sau un întreg numărul care măsoară o mărime care este un multiplu al unităţii. Pînă aci noi am studiat numai numerele întregi, pe care le-am considerat ca arătând colecţiuni de obiecte asemenea, dar distincte. Numim număr fracţionar sau fracţiune numărul care măsoară o mărime, care este un multiplu al unei oarecare părţi alicote a unităţii. Cînd preţuim astfel mărimile în numere, le numim cantităţi. Matematicile, a cărora Aritmetica constituie cea dintâi parte, sânt ştiinţa mărimilor.

Quand une grandeur est un multiple de l'unité, le nombre qui la mesure est dit un nombre entier ou un entier. Ce sont les nombres entiers que nous avons étudiés jusqu'ici exclusivement, en les considérant comme exprimant des collections d'objets semblables, mais distincts. Quand une grandeur est multiple d'une certaine partie aliquote de l'unité, le nombre qui la mesure est dit un nombre fractionnaire ou une fraction. Lorsque les grandeurs sont ainsi évaluées en nombres, elles portent le nom de quantités. Les Mathématiques, dont l'Arithmétique constitue la premiére partie, sont la science des grandeurs.

Cu modul acesta profesorii noştri de universitate, cu munca lor proprie, cu esperienţa lor proprie, vin în ajutorul tinerimei cu scrieri despre cari sânt destul de modeşti a zice că nu sânt perfecte.

Dar ne putem aştepta la mai mult ? Cartea e aprobată de consiliul permanent din care fac parte atît d. Petrescu cât şi d. Pseudo-Ureche, un coleg; director al ministerului e d. Ştefănescu, asemenea un coleg, ministru în fine este un om ce nu pricepe nimic, un bulgar pripăşit de ieri-alaltăieri prin Ţara Românească.

Toată cartea e plină de asemenea concordanţe biblice, şi chiar acolo unde textul român se abate de la cel francez, această abatere e numai aparentă, pentru că profesorul nostru mai sare câteva rânduri, mai circumscrie pe ici, pe colo.

Felicităm deci pe ministrul instrucţiei şi pe copiatorul român că nu se abat de la spiritul general al partidului d-lor şi că mănţin acel admirabil esprit de corps conform căruia toţi liberalii fură, unii diurne nemeritate, alţii premii, alţii statul, arendând moşii de ale lui, alţii numele unor vechi familii boiereşti cari s-au stins de mult (v. Pseudo-Ureche) şi în fine alţii esperienţa şi lucrările literare a unor autori străini (v. tot Pseudo-Ureche şi alţii).

Aceasta este elita roşie care va civiliza şi moraliza Dobrogea, aceste sânt căpeteniile cari vor cultiva in populaţiunile necorupte de dincolo de Dunăre instinctul onestităţii, cu acest capital de respect al proprietăţii altuia trec roşii Dunărea.

 

[19 septembrie 1878]