X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880

[„AM SUSŢINUT..."]

 

Am susţinut şi încă susţinem categoric că guvernul are de gând a înfiinţa o bancă de fiţuici (Zettelbank) şi că aceea are să umple ţara cu caimele. La aceasta „Românu" ne dă următorul dementi:

 

Voind a da deodată mai multe lovituri în creditul statulul, atît de sus rădicat de guvernul actual, opoziţiunea inventă zilele din urmă un neadevăr mai cutezător, mai sfruntat decât toate. Guvernul, după zisele opoziţiunii, ar fi în aju-nul de a emite încă 60 sau 70 de milioane de hârtie monetă, fără nici o garanţie, deoarece biletele Ipotecare n-ar ajunge spre a acoperi golul din finanţe.

Câte cuvinte, atâtea criminale neadevăruri în aceste afirmări. Zicem criminale, fiindcă opoziţiunea, izbind creditul statulul, nu face rău guvernulul, ci ţărei întregi. Creditul nu este al guvernului, ci al ţărei, şi cine izbeşte într-însul este nu numai inamic al guvernului, ci şi al ţărei.

 

Mai întîi, întrebăm în treacăt pe scamatorii din Strada Doamnei să ne spuie anume cât de sus a ridicat guvernul actual creditul statului? Nu cumva l-o fi ridicat şi mai sus decât „situaţia cea strălucită" de mai zilele trecute? Ferească-ne numai bunul Dumnezeu de atâta ridicare a creditului nostru, că despre d. C. A. Rosetti şi cârdăşia puţină nădejde a mai rămas!...

Apoi, la fraza: „Opoziţia inventă zilele din urmă un neadevăr mai cutezător decât toate"... ne luăm voia a întreba pe „Românul" să ne spuie vreunul sau două din acele toate neadevăruri cutezătoare inventate de opoziţie, între cari cel mai cutezător ar fi alarma dată de noi în privinţa băncii de fiţuici.

 

121

Cu toată dezminţirea „"Românului" repeţim încă o dată că guvernul are de gînd să înfiinţeze o asemenea bancă şi, chiar în această sesiune extraordinară — dacă tăceam-noi— era să vie cu proiectul în Camere.

Noi ne-am obicinuit cu neobrăzatele dezminţiri ale „Românului", şi nu pentru noi sau pentru el, ci numai şi numai pentru publicul cititor mai căutăm a-i spulbera pe aceasta din urmă, şi poate cea mai neobrăzată.

Ne aducem bine aminte cu ce lipsă de ruşine „Românul" ne arunca cuvîntul calomnie cînd noi dădeam alarma că guvernul ctitorilor de la Alcazarul Ionescu are să aducă în Camere proiectul de hîrtie-monedă. Noi nu ne-am pălit atunci dezminţirea „Românului" şi, cu toată calomnia lui, am susţinut necontenit că hîrtia-monedă vine, şi hîrtia-monedă a venit. Cine dar a rămas calomniator?

Păţind de bună-credinţă aşa ruşine ca cei de la „Românul" cu calomnia d-lor, nişte oameni de treabă desigur s-ar fi spînzurat: dar cine merită spînzurătoarea niciodată nu se spînzură, şi mai ales democraţii-socialişti, ca cei de la şcoala d-lui C. A. Rosetti, cărora, fiind foarte modeşti, nu le place să-şi afirme singuri meritele, ci lasă mai bine să capete în zăstîmpuri o solemnă şi mai înaltă afirmare de la dreptatea publică.

Acum, cu banca de fiţuici, îi făgăduim cu siguranţă „Românului", cutezătorului nostru dezminţitor, aceeaşi păţeală ca şi cînd cu hîrtia-monedă şi sperăm pentru viitorul socialismului în Orient, că şi de astă dată atît meşterul cît şi ucenicii din Strada Doamnei n-au să se spînzure de ruşine.

[20 septembrie 1878]

 

[„CRONICILE NOASTRE VECHI..."]

 

Cronicile noastre vechi vorbesc despre nişte domnişori, adecă pretendenţi la coroană cari turburau vreun colţ al ţării, îşi puneau cizme roşii în picioare şi cucă în cap, distribuiau după placul lor în ţinutul uzurpat moşiile şi veniturile domniei, se ridicau apoi cu oaste de strînsură asupra domniei, pînă ce, lîngă vrun vad, ori vrun cot de moară ori pod, oştile domniei ţării puneau capăt cizmelor roşii şi crisoavelor scrise în cerneală roşie.

Credeam că cel puţin de 300 de ani au dispărut epoca lui Papură Vodă, a lui Ciubăr Vodă şi a multor altora cari amărau viaţa bietului Petrea cel Şchiop.

Iată însă că un raport cătră Domn al ministrului nostru de interne ne arată că în ţinutul Bacăului din Moldova au subzistat în timpul cel mai nou dinastia d-lui inginer Tetoianu, care în comuna Berzunţu au luat pămînturile unui arendaş şi le-a împărţit la locuitori şi că abia acuma, reintrînd domnia legitimă în drepturile ei, s-au reintrodus statu quo ante bellum, scoţîndu-se de cătră d. prefect locuitorii de pe pămînturile uzurpate.

Iată raportul în cestiune:

D. prefect al judeţului Bacău, prin raportul cu no. 21674, îmi face cunoscut că, cu ocazia mergerii d-sale în comuna Berzunţu, spre a pune pe arendaşul moşiei statului în posesiunea pămîntului care i se luase din stăpînire de către d. inginer Tetoianu şi se dase locuitorilor din acea comună, observînd şi lucrările relative aflate în cancelaria acelei comune, a văzut că ajutorul de primar, care gera afacerile comunale în locul primarului demisionat, n-a fost la înălţimea chemării sale de cap al administraţiei comunale şi că unul dintre consilieri este interesat în această cestiune şi că a fost chiar conducătorul cetei locuitorilor cari au arătat împotrivire de a abandona posesia acelui pămînt.

Asemenea a mai constatat că administraţia comunală este rău condusă şi că consilierii nu sînt în stare a face o ameliorare.

Pentru aceste motive şi pe baza art. 71 din legea comunală, vin respectuos a ruga pe Măria Ta să binevoieşti a aproba dizolvarea acelui consiliu şi a semna anexatul proiect de decret.

C-o mirare de cronicar întrebăm cine a fost acel d. Tetoianu care a avut puterea de a deposeda pe un arendaş şi de a pune în stăpînirea pămînturilor pe locuitori?

În faptă însă lucrul stă astfel: d. inginer, ca reprezentant al statului, proprietar al acelor pămînturi, nu le-a dat în posesiunea, ci în proprietatea locuitorilor. Daca d. inginer a comis erori, acestea-1 privesc pe d-sa şi pe statul păgubaş, nicidecum pe locuitori, cari erau în drept a da cu puşca atît în prefect cît şi în arendaş şi în d. C. A. Rosetti, care cutează a le răpi pămînturi ce sînt cu bună-credinţă a lor; şi în orice caz, chiar daca locuitorii n-ar

fi avut dreptate, pămînturile nu li se puteau lua decît în urma unei hotărîri judecătoreşti şi pe calea legiuită, nicidecum însă prin bunul plac al unui prefect sau al unui ministru. Chiar o posesiune uzurpată nu se poate lua aşa ca din senin şi fără ştirea lui Dumnezeu din mîinile unui om ce o posede cu bună-credinţă.

[23 septembrie 1878]

 

ROMÂNII PENINSULEI BALCANICE

 

Unul din defectele cele mari ale noastre e că, departe de a ne ocupa cu fondul lucrurilor, credem că [e] deajuns să avem numai forma lor, asemenea copiilor cari, voind a-şi face o florărie, smulg plante din cîmp şi le aşează fără rădăcini în straturi, improvizîndu-şi pentru cîteva ceasuri o grădină, în aparenţă frumoasă, însă fără de trăinicie. Nerăbdători cum sîntem, nu ne-am deprins a cunoaşte cumcă lucrurile luate din temei ar fi şi mai trainice şi mai folositoare şi totodată cu mult mai ieftine decît mulţimea de forme goale care, neavînd înţeles şi vitalitate, cer mereu muncă de Sizif de a fi reînnoite.

Nestatornicia noastră, iubirea de schimbări, deasa răsturnare a tutulor temeliilor statului şi rivalitatea copilărească de a întrece pe toată lumea a făcut, atît în trecut, cît şi în prezent, ca să irosim o mulţime de puteri vie, care se puteau utiliza pe un teren folositor, pe lucruri de nimic sau de-a dreptul stricăcioase.

Aceste defecte mari ale caracterului nostru naţional sînt, pe lîngă împrejurările de dinafară, cauza pentru care un element etnic atît de răspîndit ca al nostru să nu ajungă la nici o însemnătate în lume, ci, bucăţit între zeci de stăpîni, să reziste ici şi colo, să fie absorbit însă în multe locuri.

Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatică pînă la Marea Neagră care să nu cuprinză bucăţi din naţionalitatea noastră. Începînd de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia pînă sub zidurile Atenei, apoi, de dincolo de Tisa începînd, în toată regiunea Daciei Traiane pînă dincolo de Nistru, pînă aproape de Odesa şi de Kiev.

Pe cînd ruşii au cea mai mare îngrijire pentru triburile cele mai neînsemnate chiar care se ţin de marea familie slavă, pe cînd germanii stăruiesc prin autorităţile lor consulare pentru cele mai neînsemnate colonii ale lor din Orient şi pe cînd fiecare popor apusan dezvoltă o deosebită îngrijire pentru naţionalii săi din aceste locuri, singuri noi ne zbuciumăm în lupte interne pentru cea mai bună formă posibilă a organizării omeneşti, neavînd un ideal de cultură, ci cel mult idealuri politice cari nu stau în proporţii cu puterile noastre şi cari, în loc de a da naştere la fapte, vor fi cel mult cauza unor aventuri periculoase.

Cu ocazia Congresului de la Berlin aproape toate popoarele Peninsulei Balcanice au dat semne de viaţă, numai românii transdanubieni nu. Cauza e lesne de înţeles. Toate celelalte fragmente de populaţiuni stau în legături de cultură cu acele centre politice create de naţionalităţile lor. Grecii din Turcia europeană citesc şi scriu limba care se vorbeşte la Atena; sîrbii din Turcia înţeleg foarte bine instituţiile şi cultura confraţilor lor liberi; numai noi, cu maniera noastră de a vedea, sîntem străini în Orient şi rămînem neînţeleşi chiar pentru cei de un neam cu noi. Cum ne-am putea esplica în alt mod fenomenul întru adevăr ciudat ca fragmente atît de însemnate de străveche populaţie precum sînt românii din Tesalia şi Macedonia să nu dea absolut nici un semn de viaţă, cu tot trecutul lor cel strălucit, cu toate că pînă astăzi şi-au păstrat şi apărat limba şi datinele mai bine decît slavii, dintre cari mulţi s-au grecit, decît albanejii, dintre cari asemenea mulţi .s-au făcut turci.

Vlahii Tesaliei, zice Fallmerayer în Fragmentele sale asupra Orientului, se numesc români, ca şi conaţionalii lor din Principatele dunărene, vorbesc o italienească stricată şi locuiesc în creierii munţilor Pindului şi pe cele două laturi ale lui, în popoarele din care izvorăşte Peneios şi rîurile afluente, pe unde îi pomeneşte pentru întîia dată istoria bizantină a sutei a unsprezecea.

Fie rămăşiţe a coloniilor militare romane, fie barbari autohtoni latinizaţi, ei se întind şi se ramifică de-a lungul şirului de munţi prin Macedonia Superioară pînă sus în Balcani şi au stat odată în legătură cu conaţionalii lor de pe malul stîng (al Dunării. Ei păzesc şi domină porţile dintre Tesalia şi Albania, iar Mezzovo, oraş zidit din piatră tocmai în creierul

munţilor, acolo unde dintr-o parte şi dintr-alta trecătoarea se coboară în direcţii opuse, este locul de căpetenie al românilor tesalieni.

Malacaşi, Lesiniţa, dar în deosebi Kalarites, Kataki şi Klinovo şî douăzeci şi cîteva sate în ponoarele Pindului şi pe lingă ele sînt asemenea ale acestui popor, care, din cauza temperaturii aspre a patriei sale, se ocupă puţin cu agricultura, dar cu atît mai mult cu cultura vitelor şi cu cîşlile, aceasta într-un stil mare şi cu succes însemnat, încît, prin bogăţia turmelor lor de oi, sînt vestiţi în Rumelia toată. În vremea iernii, cînd omătul acopere înălţimile munţilor, ei[î]şi mînă turmele în văile cu o climă mai blindă şi le pasc, nomadizînd pe şesurile pline de iarbă pînă chiar înlăuntrul Greciei libere, iar, cînd se întoarce primăvara, negrile sate de corturi ale pribegilor ciobani români dispar din cîmpie, căci ei se întorc la munte.

Sobri, avînd instinct de căsnicie şi industrie, românii sînt în privirea acestor calităţi cu mult superiori celora ce vorbesc greceşte; sînt însă inferiori greco-slavilor în spirit şi în şiretlic. Totuşi aceşti ciobani, simpli şi de rînd, au o eminenţă aptitudine pentru lucrări în metal. Armele şi armăturile lucrate în aur şi argint pe cari le admirăm la arnăuţi şi palicari au ieşit din atelierile vlahilor. Asemenea mantalele cu glugă nepătrunse de ploaie şi foarte bine cunoscute în toate oraşele de portale Mării Mediterane sub denumirea de cappa, greco şi marinero sînt în cea mai mare parte un product al industriei postăvarilor vlahi. Băcani şi breslaşi vlahi se află în toate oraşele Turciei europene, ba chiar şi în Ungaria şi în Austria îi duce iubirea de cîştig. Că se pricep şi la negustoria în mare o dovedeşte bogatul Sina din Viena, vlah născut, de nu ne înşelăm, în Klinovo, sau totuşi în una din localităţile Pindului numite mai sus.

Din această viaţă călătoare se esplică familiarizarea generală a vlahilor cu dialectul neogrecesc, dialect pe care-l întrebuinţează şi în.biserică, care formează mijlocul comun de înţelegere şi de legătură a diverselor naţionalităţi din laturile amîndouă ale Mării Egeice. Femeile în multe sate nu pricep decât româneşte. Ca toţi locuitorii de munte, vlahul nu-şi poate uita patria nici in ţările cele mai depărtate chiar şi se întoarce adesea la bătrîneţe în Pind cu ceea ce a agonisit, prin osteneala unei vieţi întregi, pentru a fi înmormîntat în acelaşi pămînt în care odihnesc strămoşii săi.

Dar poporul vlahilor, atît de pacinic astăzi şi dedat numai la muncă şi cîştig, n-a fost însufleţit întotdeauna de un spirit atît de liniştit, nici a fost strîmtorat şi mărginit la aşezările sale prezente prin. munţii apuseni ai Tesaliei. Vlahii iesalieni, ca şi mai tîrziu vecinii lor albanejii, au avut perioada lor de strălucire şi de mărime politică, scurt şi trecător ca mărimea tebanilor; dar, în epoca bizantinilor, nu fără însemnătate. Lîngă comunele Vlaho-Libadi şi Vlaho-Iani, cari există încă astăzi în promontoriile de sud ale munţilor Cambunici, nu departe de Tîrnova, Ana Comnena (1083) pomeneşte un tîrg de vlahi, Exebas, în văile muntelui Pelion, la marginea răsăriteană a Tesaliei; iar Beniamin de Tudela, care în suta a douăsprezecea a călătorit prin Grecia, spune cumcă, la sud, Zitun era oraşul de margine şi intrare în ţara vlahilor. Ca şi Peloponezul, pierduse şi Tesalia în veacul de mijloc numele ei vechi şi s-a numit, mai multe sute de ani dupăolaltă, numai MεγαiQ 'Bhy.y^y., adecă Valahia Mare, spre a se deosebi de Acarnania şi Etolia care, după bizantinul George Phrantzes, se numea Valahia Mică. George Pachymeres, istoricul de curte al întîiului Paleolog Mihail, zice lămurit că tesalienii, comandaţi odată de Achil şi numiţi în vechime elini, se numesc în vremea lui vlachiţi mari (G. Pachymeres în Mich. Paleol[og], I, 30)

Nicetas din Chonae mărgineşte Megale Vlachia la inelul de munţi şi la ţara de coline care se rădică deasupra şesului, iar şesul central, locuit de fricoşii şi nerăzboinicii greco-slavi, îi place să-l numească. Tesalia. Dar oare rabinul Beniamin nu spune lămurit cumcă vlahii locuiesc la munţi şi se coboară în regiunea grecilor pentru a-i prăda? În sprintenie, călătorul acela îi compară cu căprioarele, curajul lor războinic e neînfrînat, şi nici un rege n-a fost în stare de a-i domoli.

Omul din Tudela pricepuse bine impresiele veacului său, căci, curînd după călătoria rabinului Beniamin (1186), toţi românii din lanţul de munţi al Pindului, pînă sus în văile Balcanilor, se ridicară. sub conducătorii lor Petru şi Asan contra domniei apăsătoare, neoneste şi tîlhăreşti a Curţii bizantine, fondară un regat cu capitala Tîinova pe clina nordică a Emului (Balcan).

Marginea cea mai în spre sud a regatuli româno-bulgar erau munţii Tesaliet) sub un căpitan neatîrnat care se numea [Megas],Vlachos (adică Marele Român) şi străluceşte sub acest nume în cronicele contimporanale francilor şi bizantinilor.

Astfel vorbeşte Fallmerayer.

Noi mai ştim că tot aceşti români luase Tracia, Macedonia şi Tesalia, că au biruit de nenumărate ori oştirile greceşti şi pe acelea ale împărăţiei latine din Orient, că au prins pe Baldovin I, că au răpus floarea cavalerilor apuseni, ca Asanizii au fost recunoscuţi de papa ca dinastie regală a Europei, ca domni legitimi Blacorum et Bulgarorum, cu un cuvînt că acest fragment de popor, atît de nebăgat în seamă astăzi, cînd nici în ziaristică, nici la congres nu s-a pomenit de el, are îndărătul lui un trecut strălucit cîştigat prin proprie vitejie faţă cu nişte duşmani cu mult superiori în cultură şi în arta războiului.

Şi cu toate astea aceşti oameni, la noi în ţară chiar adecă între conaţionalii lor, n-au fost cunoscuţi decît sub porecla ridicolă de cuţovlahi. Iar pe cînd averile boierilor noştri şi ale monastirilor se închinau fără scrupul la biserici greceşti şi se esploatau pentru scopuri greceşti, nu se găsea în tot largul acelei regiuni o singură biserică măcar în care să se fi auzit graiul românesc.

Astăzi, cînd acele averi, închinate totuşi unei misiuni de cultură, s-au luat de către statul român, pentru ca să stîrnească aviditatea acelei clase de hoţi semidocţi carii stăpînesc România, astăzi speranţa unei întrebuinţări raţionale a acelor bunuri pentru deşteptarea
risipitelor părţi ale poporului românesc e mai mică decît oricînd. Pe cînd sute de mii de oameni ce fac parte din neamul nostru sînt coprinse de un adînc întuneric, pe cînd mintea lor naturală, curajul lor înnăscut şi iubirea lor de muncă îi face vrednici pentru un viitor mai mare, tot pe atuncea noi nu mişcăm nici degetul cel mic măcar în favorul lor, ci ne frămîntăm în turburări interne, ameţiţi de orgia palavrelor bizantine şi putrezind de vii prin corupţiunea unor parveniţi din Fanar carii sub pretextul a chiar ideilor naţionale irosesc în vînt puterile noastre.

[26 septembrie 1878]

 

[„E CIUDAT CĂ TOCMAI NOI...'']

 

E ciudat că tocmai noi, aceia cari n-am susţinut niciodată valoarea absolută a Constituţiei române, noi, cari am dovedit de atîtea ori că organizaţia la care ea dă naştere, potrivită numai cu naţiuni c-o dezvoltată industrie, e prea costisitoare pentru un popor agricol ca cel românesc, sîntem astăzi în poziţia de a o apăra faţă cu acei cari au creat-o, faţă cu elementele acelea cărora Constituţia de astăzi le-a dat viaţă.

Fără îndoială Constituţia noastră liberală a anticipat într-o direcţie formarea unei clase de mijloc care nu exista şi, admiţînd existenţa ei, a stabilit o organizaţie în care această clasă formează organul cel mai important al vieţii statului. Constituţia, negăsind însă nici industrie naţională, nici negoţ naţional, a trebuit să-şi umple golul cu acel noian de profesii liberale, adică de oameni fără de nici o ocupaţie, advocaţi, aspiranţi la funcţiuni şi funcţionari în disponibilitate la acel proletariat al condeiului care de jure face parte din colegiul al III-lea din oraşe, dar cari de facto nu plătesc nici dările şi nu împlinesc nici datoriile colegiului IV, şi apelează mereu la aceşti oameni, dîndu-le preponderenţa şi dominaţiunea în stat.

E lesne de înţeles de ce aceste elemente trebuiau să fie liberale şi să ţie la Constituţie ca la pînea de toate zilele, pentru că, într-adevăr, ce-ar fi ei fără de Constituţie? N-ar fi nimic, pentru că nici nu merită de a fi nimic; pentru că nici avere au, nici ştiinţă au, nici vro altă calitate care să-i facă apţi de a juca vreun rol în statul român.

Cu toate acestea, abia s-au văzut la putere şi călcările legii fundamentale au fost atît de dese încît noi, cari sîntem departe de-a fi amici ai Constituţiei, în înţelesul absolut şi apostolic al cuvîntului, ne-am văzut siliţi a o lua în apărare.

Într-adevăr, conservatorii, pentru cari statul şi participarea la guvern nu sînt deloc condiţii de existenţă, ci pentru unii implică sacrificii personale, pentru alţii împlinirea unor datorii cătră patrie ca o sfîntă moştenire de la părinţi, conservatorii, zicem, izbutiseră a ţine guvernul ţării în linişte şi cu orînduială cinci ani de zile de-a rîndul, lucru neauzit de la introducerea Constituţiei încoace, de cînd toate ministeriile avuseră un trai efemer. În cinci ani însă suferinţele personale ale tuturor doritorilor de posturi, a tuturor advocaţilor de provincie se sporiseră într-un mod înspăimîntător. Putere cu orice preţ era deviza lor.

Într-adevăr, cu grozav şi ruşinos preţ au cumpărat puterea. Nici un partid, nici cea din urmă nuanţă de partid conservator n-a fost în stare de-a cumpăra cu aşa ,preţ puterea.

Turcofili la Mazar Paşa au încheiat alianţă cu ruşii; duşmani sîngerînzi ai convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria, ei au iscălit-o cu propriile lor mîini; ei, duşmani ai militarismului, au îndoit regimentele de dorobanţi, făcînd din 16 treizeci şi două şi, urmînd acea vestită lege fizică conform căreia corpurile cad în orice clipă următoare în pătrat, liberalii noştri au confundat justiţie, administraţie şi legislaţiune, devenind ei judecători, legiuitori şi putere administrativă (cu ocazia renumitului proces contra cabinetului Catargiu de ex.), apoi ei au declarat război turcilor, ei vor înstrăina mîne Basarabia, ei au dispus contra legilor rechiziţii, adică atingerea proprietăţii private din partea statului ş.a.ş.a.

Ce dezminţire mai grozavă i se putea da liberalismului de la noi decît tocmai faptele d-lor de doi ani şi mai bine ? A ajunge tocmai la contrariul celor ce susţinuseră nu este oare dezminţire destulă? Promiteau desfiinţarea dărilor pe băuturi spirtoase, a monopolului tutunurilor, a capitaţiei, a timbrelor? Desfiinţat-au vro dare? Din contra. Capitaţia au sporit sub altă formă. Protestat-au cu jalba-n proţap la M. Sa Domnul contra convenţiunii comerciale ? Ce au făcut? Au iscălit-o.
Cîştigat-a oare poporul românesc minte destulă pentru a vedea ce făgăduinţe deşerte, ce fraze de nimic, ce laude bombastice sînt acelea cu cari liberalii ajung la putere ?

Asta e nenorocirea acestor oameni şi nenorocirea tuturor demagogilor din lume. Promit ceea ce nimenea nu poate face.

Ei uită că viaţa unui popor, afară de legile scrise, e supusă la legi fizice pe cari nu le poate clăti nimeni din loc, apoi la legi economice, a căror urmări nu se abat prin fraze, ci numai prin muncă; ei uită în fine că orice fenomen social e foarte complicat şi întreţesut c-o mulţime de amănunţimi cari trebuiesc studiate şi că înlăturarea răului nu atîrnă numai de la bunăvoinţă, ci în cele mai multe cazuri de la adînca înţelegere a problemei.

Dar dacă tendenţele partidului liberal ar fi numai teoretice, de a rezolva adecă cu bună-credinţă problemele vieţii statului, ele n-ar fi atît de periculoase. Răul stă într-altă parte.

Toţi aceşti oameni vor ca ideile liberale să-i şi hrănească, să le dea de mîncare şi de băut.

În momentul în care cei nevinovaţi dintre ei se conving că nu sînt în stare de-a face nimic, ei devin tot atît de corupţi şi de făţarnici ca şi şefii lor. Atunci fac concluzia următoare: Nu putem face nimic, dar totuşi putem rămîne la putere. Ţara păgubeşte în orice zi, dar noi cîştigăm; aşadar, ţara ca ţara, noi să stăm bine.

La acest punt au ajuns acuma partidul liberal.

Mulţimea nesucceselor politice înlăuntru şi în afară apasă greu asupra lor, situaţiunea a devenit mai puternică decît dînşii, ei sînt zdrobiţi de propria lor incapacitate.

Dar pentru moment nu dispoziţia mahmuriei morale a liberalilor ne interesează, ci altceva. Învăţat-a poporul românesc minte destulă pentru a vedea unde duce încrederea în oameni cari nu ştiu nimic, nu au nimic şi nu trăiesc decît din amăgirea naţiei?

Aducă-şi aminte că noi n-am făgăduit niciodată decît orînduială şi statornicie şi seriozitate în afacerile statului. Orice am făgădui preste aceasta ar fi o apucătură demagogică. Noi nu putem făgădui decît o mînuire a puterii statului care să asigure o dezvoltare liniştită economică şi intelectuală. Nici glorie, nici cucerire, nici reduceri de biruri, nici poduri peste Dunăre, nici drumuri de fier prin Dobrogea, nici canaluri navigabile între Dunăre şi Marea Neagră, nici bănci naţionale cu milioane de fiţuici de hîrtie, c-un cuvînt nimic din toate astea nu promitem; ci ordine, legalitate şi, vrînd Dumnezeu, mai multă cultură temeinică şi generală (nu sporadică), astea lipsesc la noi în ţară. Acestea ce le spunem nu sînt un program, ci pur şi simplu călăuza oricărui om cu vedere limpede, care cunoaşte de ce avem nevoie mai mult.

Ceea ce am dori să se stabilească în convingerea poporului românesc e că, departe de a ne putea juca cu puterile noastre vii şi departe de a ne fi permis să le risipim, noi n-avem vrun prisos de puteri nici chiar pentru întreţinerea vieţii normale a statului român şi că trebuie să fim zgîrciţi cu puţinul ce-1 avem. Convingerea însă că sîntem economiceşte săraci şi ca popor relativ slabi ne va face cruţători cu banul şi cu sîngele nostru; ne va face să cunoaştem că armata noastră nu există pentru a apăra creştinătatea ameninţată, ci pentru a ne apăra pe noi înşine; că veniturile statului nu sînt pentru a hrăni clase numeroase de paraziţi, ci pentru a ţine în regulă viaţa statului prin organe serioase şi cu ştiinţă de carte şi, în fine, că întreg organismul nostru trebuie simplificat în măsură cu simplele trebuinţe ale unui popor sărac.

[27 septembrie 1878]

 

[„TRIST ESTE CÎND O NAŢIE MICĂ…”]

 

Trist este cînd o naţie mică, în loc de a sta cuminte şi a căuta să tragă folos dintr-o situaţie pacinică garantată de toate puterile, îşi iese din minţi şi sfîşie ea însăşi tractatul ce-i asigură acea situaţie. Trist este cînd acea naţie, săracă de bani, azvîrle nebuneşte pe apa Dunării milioane pentru aventuri războinice; trist este cînd acea naţie, săracă de braţe muncitoare şi bogată, prea bogată, de guri flămînde, de speculanţi şi gheşeftari, îşi trimite zece mii de muncitori peste graniţă să moară în ţară străină, de foc, de ger şi de foame, fără vreun folos, fără un anume scop decît, poate, a ajuta interesele unui element etnic dujman elementului ei naţional. Trist este pentru acea naţie cînd, netrăgînd nici un folos din

nebuneştile ei jertfe, nu poate barem să-şi mănţie neatinsă întregimea pămîntului strămoşesc şi, deşi biruitoare, este silită a ceda trei ţinuturi unui puternic şi neîndurat aliat şi trebuie umilită să se supuie poruncei dinafară întru reorganizarea ei dinlăuntru. Trist este cînd o aşa naţie, după atîtea nefericiri de care în nici un chip nu este răspunzătoare nu ştie a cere socoteală sumară guvernului smintit ce a împins-o în aşa ticăloşenie. Trist. Însă e şi mai trist, e ruşinos ca atunci cînd i se cere a se rosti în privinţa stării ce i s-a creat, atunci cînd e chemată a-şi spune şi ea părerea asupra osîndei nedrepte dar nerevocabile ce i s-a dat, să fie reprezentată, să se rostească prin graiul unei haite netrebnice de oameni fără nume sau cu nume furat, fără merite, fără nici o garanţie de legătură cu pămîntul ţării, fără nici un pic de demnitate omenească. O adunătură de pe poduri, oameni fără altă meserie decît deputăţia, samsarii moşiilor statului, pamfletari fără să ştie alfabetul cum se cade, plagiatori neruşinaţi, oameni cu nume şi cu titluri de contrabandă, profesori fără pic de ştiinţă, patrioţi-calpuzani, toată lepădătura socială, cu atît mai primejdioasă cu cît a ştiut mai bine para dispoziţiile din condica penală, e chemată azi a se rosti asupra competenţei sale proprii în materie de revizuire a legii temeinice, asupra cedării a trei ţinuturi şi asupra dării de drepturi la jidani.

O naţie întreagă, care şi-a vărsat milioane şi a înecat cu sîngele ei pămîntul Bulgariei fără să ştie pentru ce şi numai pe răspunderea guvernului, stă şi aşteaptă consternată să vază ce hotărîre vor lua Camerile în privinţa stării nenorocite ce i s-a creat prin Tractatul de pace, la a cărei dezbatere n-a fost admisă a lua parte.

O naţie întreagă aşteaptă consternată, şi în Cameră un smintit paralitic se ridică şi aiureşte trei ceasuri, citînd pasaje bombaste din producţiile sale proprii. Un caraghioz strigă că el nu vrea să dea Basarabia cu nici un preţ, odată cu capul, şi că e de părere să ne opunem cu armele oricui va voi să ne-o ia, adică Europei întregi. Iar un şarlatan, un escroc literar (ale cărui escrochieri le vom publica amănunţit în curînd), un om care a furat numele venerabil al unei familii istorice româneşti fără moştenitori, un d. Pseudo-Ureche se scoală şi insultă cu tirade şarlateneşti situaţia de solemnă durere în care se găseşte ţara. El, d. Pseudo-Ureche, pe care guvernul radical şi naivitatea cîtorva alegători 1-au ales a fi deputat tocmai al unui ţinut din Basarabia, cînd se discută asupra competinţei Camerilor actuale în privinţa celor trei ţinuturi basarabene, el se scoală şi, fără ruşine, cum e din firea lui, se proclamă competent a vota pentru acea retrocedare.

Întocmai ca meşterii de discursuri funebre, cari caută a se străluci şi folosi ei înşii pe cadavrul de-abia coborît în groapă, haita netrebnică ce compune majoritatea radicalilor din Dealul Mitropoliei, cu Misail şi Pseudo-Ureche în frunte, caută, în discursuri stupide sau şarlataneşti, să se apoteozeze pe sine plîngînd Basarabia, pentru a cărei retrocedare însă la urma urmelor se proclamă competenţi.

În adevăr, orice român cu inima dreaptă şi cu mintea sănătoasă trebuie să fie coprins de un adînc sentiment de durere văzînd scîrboasa comedie ce se joacă în Dealul Mitropoliei.

[28 septembrie 1878 ]

 

[„COMISIUNEA ALEASĂ DE SENAT..."]

 

Comisiunea aleasă de Senat pentru a face încheieri asupra dispoziţiunilor din Tratatul de la Berlin care ne priveşte pe noi şi-au mîntuit în sfîrşit lucrarea prin propunerea unei moţiuni de următorul cuprins : guvernul să fie autorizat a se conforma Tratatului din Berlin. Totodată să fie autorizat a lua în posesiune Dobrogea şi s-o administreze prin regulamente de adminis-traţie publică pînă la convocarea Adunării constituante.

Totodată comisia propune Senatului de a angaja pe guvern ca, atît pentru soluţiunea definitivă a cestiunii Dobrogei, cît şi pentru celelalte cestiuni ce rezultă din Tratatul de la Berlin să convoace cel mult în cursul sesiunii viitoare ordinare de trei luni o Adunare constituantă de revizuire, conform art. 129 din Constituţiune.

E prea adevărat cumcă moţiunea aceasta cuprinde în sine capitulaţia liberalilor în privi-rea dreptului ce îl pretindeau pentru Camerele lor, că pot ceda, lua, face şi desface toate celea după plac.

,,Românul” a rămas pe jos cu citaţiile sale false din Bluntschli, cu vestitele sale rectificări de graniţă prin care se răşluesc trei ţinuturi întregi, cu toate. sofismele şi mofturile ce le toca zilnic de luni întregi încoace.
Adevărul, ca totdauna, a pătruns încet, dar a pătruns. Cestiuni cari ating atît de mult viaţa de stat a României, care-i modifică Constituţiunea, care-i schimbă condiţiile de existenţă, nu pot fi rezolvate decît consultîndu-se din nou naţia şi întrebînd-o de primeşte sau nu primeşte stipulaţiunile Tratatului de la Berlin; de vreme ce toate cestiunile acestea nici nu erau cunoscute naţiei pe timpul alegerei actualelor Camere, de vreme ce ea nu şi-au făcut alegerile în prevederea sau fiind la ordinea zilei asemenea cestiuni, şi în fine pentru că, chiar în cunoştinţă de cauză alese, totuşi Camerele ordinare n-au dreptul de-a rezolva asemenea cestiuni.

Dar ca totdauna capitulaţia liberalilor e nesinceră. Ce nevoie avea guvernul de autorizaţia acestor Camere de a ocupa Dobrogea şi de a ceda Basarabia, cînd ele n-au dreptul de a se pronunţa nici afirmativ nici negativ în cestiune. Voturile Adunărilor sînt nişte pleonasme, nişte voturi fără de nici o valoare, pentru că autorizarea de a executa provizoriu şi din cauze de imediată oportunitate sau de imediat pericol lucruri care se impun, acest drept îl are guvernul cu şi fără Camere.

Sau autorizarea Adunărilor este un pleonasm, o formalitate de prisos, sau, ceea ce credem noi, este un tertip pentru a prejudeca votul Adunărilor de revizuire.

Şi un tertip este. Guvernul vrea cu. orice preţ ca viitoarea Adunare de revizuire să aibă numai a aproba post festa fapte îndeplinite, de a cărora răspundere voieşte să se spele de pe acuma prin autorizarea ce o cere de la Adunări.

Tot un tertip e termenul de trei luni pentru convocarea unei Constituante. Interesul cel mai mare al statului nostru ar fi să aibă cît se poate de curînd o poziţie definitivă, întărită printr-un tratat internaţional, mai ales cînd acel tratat internaţional poate fi mîni sau poimîni controversat şi cînd atuncea situaţiunea noastră provizorie sau suspensivă va fi în detrimentul nostru.

Se ştie de ex. cumcă Tratatul de Paris ne acordase gurile Dunării. N-am avut grija de-a le ocupa repede şi Turcia s-au folosit de răgazul dat pentru a revizui tratatul în acea privinţă şi a ne lua gurile Dunării.

În sfîrşit, de va primi Adunarea de revizuire sau nu va primi stipulaţiunile Tratatului de Berlin, ea trebuie convocată imediat pentru a şti definitiv ce avem de făcut.

[29 septembrie 1878]

 

[„NU SÎNTEM DISPUŞI A REVENI..."]

 

Nu sîntem dispuşi a reveni la umilitul apel pentru unire al „Românului”, la mutra blîndă şi supusă pe care o face hidoasa pocitură cînd vede cumcă ştreangul politice: şărlătăneşti pe care o face ş-o dictează de doi ani şi mai bine a început să-l gîtuie. Nu ne pasă asemenea de mîntuirea ce-o caută, tinzînd mînile în dreapta şi în stînga, pentru a găsi razim în primejdia sa.

Ceea ce ne preocupă acuma este falimentul de idei şi de acţiune al partidului roşu si ultima încercare de a scăpa printr-un tertip, printr-o apucătură; termenul de trei luni cerut pentru convocarea Adunărilor de revizuire.

De ce nu se convoacă imediat aceste Adunări? Ce discuţii grave preocupă pe cele actuale?

Într-adevăr, legea prezentată de d. ministru de finanţe pentru înfiinţare de băi publice, în a cării expunere de motive se zice cumcă igiena este arta prin care sănătatea, se perfecţionează, legea aceasta, care cere ca-n băile publice să se puie două zile pe săptămînă la dispoziţia guvernului băi gratis din compartimentul destinat poporaţiunei sărace, arătîndu-se, în naivitatea stilului cîmpenesc, că guvernul are nevoie de spălătură şi Camera de lăutoare; apoi proiectul d-lui Chiţu despre Academie, în a căruia espunere de motive vorbeşte despre generozităţi particulare; toate aceste încercări de stil sînt de o natură atît de gravă şi de importantă, atît de neînlăturabilă, încît e de neapărată nevoie de a ţine Camerele acestea convocate si de a nu apela la conştiinţa ţării în cestiunile de înaltă gravitate care o preocupă.

Trebuie să se mîntuie odată comedia aceasta jucată de incapacitate şi de perfidia morală. Nu e adevărat că aceşti domni stau adunaţi în Dealul Mitropoliei pentru că gravitatea intereselor ţării îi cheamă; ei stau aci pentru a se mănţine la cîrma statului, ca singurul lor mijloc de trai. De aceea, deşi bătuţi de argumentarea opoziţiei, deşi recunosc cumcă nu sînt competenţi

tenţi a lua nici[o] hotărâre, totuşi cutează a se susţine competenţi, totuşi cutează a se autoriza, când înşii au. nevoie de autorizaţie pentru a-şi mai deschide gura astăzi.

N-au dreptul de-a autoriza pe nimeni în privirea dispoziţiunilor cuprinse în Tratatul de la Berlin. N-au acest drept cât de depărtat măcar, pentru că la alegerea d-lor era vorba de darea iu judecată a cabinetului Catargiu, de desfiinţarea convenţiei cu Austro-Ungaria, de desfiinţarea armatei permanente, de ridicarea monopolului tutunurilor si a băuturilor spirtoase, lucruri pe cari le-au promis pe toate la Mazar Paşa şi din cari n-au ţinut pe nici unul, pentru că n-au putut să le ţie. N-au dreptul, pentru că au minţit în toate cestiunile de pe atunci, precum mint în toate cestiunile actuale, pentru că toată tendenţa lor este diurna şi bugetul, iar mijlocul minciuna. Trebuie odată ca poporul românesc să înţeleagă cumcă totdeuna omul ce are ceva, omul care are ce pierde, fie nume istoric, fie avere, fie razimul moral al unei mari inteligenţe sau a unei mari culturi, numai acela cumpăneşte când face legi, judecă cu precauţiune şi nu are interes de a sta neapărat la putere, numai şi numai pentru a se hrăni din budget.

De aceea trebuie un nou apel la ţară, întâi, pentru că Adunările actuale sânt pe deplin incompetente de a se rosti în alte cestiuni decât în punerea la dispoziţiunea lor a băilor gratis din compartimentul populaţiei sărace; al doilea, pentru ca Adunările să se cureţe de diurnaşi, cumularzi, cartofori de meserie, vânzători de bilete de la „Caffe chantant" şi advocaţi fără pricini cum şi fără ştiinţă de carte.

Puţin ne pasă nouă cine se va alege. Fie negustori cinstiţi, ţărani, proprietari mari, numai elemente sociale pozitive să fie, nu de acelea cari trăiesc din putrejunea corupţiunii publice, nu de acelea pentru cari diurna de doi galbeni şi gheşefturile cu moşiile statului sânt idealele vieţii.

Respingem dar tertipul autorizării de prisos din partea Camerelor, o autorizare prin care guvernul voieşte să scape de răspunderea ce cade asupră-i şi prin care totodată voieşte să lege libera părere a Adunărilor de revizuire.

Respingem termenul de trei luni, pentru că nu suntem în stare a vedea importanţa băilor gratis pe care le cere guvernul în compartimentul poporaţiunii sărace.

Ameţiţi de gravitatea unei situaţiuni pe care au creat-o prin uşurinţa şi incapacitatea lor, simţindu-şi apa la gură şi aproape a se îneca, mai încearcă din răsputeri a amăgi prin tertipuri opinia publică.

Dar a sosit momentul grav în care unul care vorbeşte adevărul e mai ascultat decât o sută cari mint.

A sosit momentul mare in care apa se limpezeşte şi gunoaiele pe cari le purta vijelia trecătoare sânt aruncate la mal sau cad în fund; a sosit momentul în care nulitatea, incapacitatea, corupţiunea şi venalitatea trebuiesc să reintre în întunericul din care au ieşit, să se coboare în uliţa de pe care s-au ridicat.