X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880

După programă nu ne putem rosti încă, dar sperăm că foaia nu va fi pur şi simplu un vestitor de noutăţi şi de complimente, făcute nouă, cari nu le prea merităm, ci va îndeplini un scop serios şi bine hotărît.

„La voce d'Italia" va apărea joile şi duminicile; preţul pe an 20 franci, pe şase luni 12; direcţia si administraţia e în strada Academiei nr. 24 la Tipografia naţională.

[7octombrie 1878]

 

MIŞCĂRILE ÎN RUSIA

 

„Journal des débats" primeşte din Petersburg următoarele şiruri:

Dacă revoluţionarii se abţin pentru moment de la noi acte sîngeroase şi nu fac să urmeze uciderii generalului Mezenţof' alte fărădelegi asemănătoare, ei se despăgubesc dînd un avînt mult mai mare literaturii lor; oprite prin legi şi înmulţind proclamaţiile şi broşurile lor, pe cari le iubesc într-un mod atît de particular. E curios că toate silinţele celor două poliţii, cea oficială şi cea secretă, cu care Petersburgul e cu deprisos aprovizionat, nu izbutesc a descoperi ascunzătorile misterioase unde se fabrică şi se imprimă productele lor şi că continuă a da piept cu autoritatea făcîndu-le să circuleze liber prin mijlocul poştei mici. Proclamaţiile nu se mai numără printre rarităţi şi orice persoană, cît de puţin notabilă, primeşte mai multe cum ar dori; cum e cu putinţă deci ca poliţia să fie în neputinţă de-a pune mîna pe autorii lor, cît şi pe presele tipografice, de sub cari ele iese la lumină? Tipografiile sînt supuse în Rusia unei inspecţii mai riguroase, care pare a face cu neputinţă orice contravenţie; sfinţenia domiciliului nu se respectă mai mult decît libertatea cetăţenilor; arestările nu atîrnă decît de buna chibzuinţă a agenţilor şi cu toate înlesnirile acestea, perchiziţiile nu ajung la nici un rezultat.

Efectul cel mai limpede a acestei literaturi subterane e că-ntreţine panica-n societate. Citind profesiile de credinţă a acestui partid pus la index şi care nu pierde nimic din superba sa mîndrie, partid ce amestecă ameninţările cu blestemele şi în cari un tribunal, avîndu-şi scaunul în întuneric şi arogîndu-şi cu toate astea drepturile unui judecător suprem, rosteşte hotărîri neîndurate atît contra unor clase întregi ale societăţii, cît şi contra unor indivizi izolaţi, citind zic acele profesii de credinţă e natural că funcţionarul public cît şi burgezul nu se simt tocmai în apele lor şi se-ntreabă ce trebuie să crează. Dacă aceste foi n-ar fi cu asprime proibite, ei s-ar îngriji cu mult mai puţin şi nu le-ar da mai multă importanţă decît altor rătăciri ale spiritului omenesc ; însă faptul că apărarea guvernului e-n neputinţă de-a opri circularea acestor foi, trezesc ideea că duşmanul se razimă pe puteri însemnate şi că neapărat cată să se ţie seama de el. Mii de zgomote stranii circulează în privirea aceasta şi s-acreditează pe zi ce merge mai mult: se asigură, de pildă, că această organizaţie revoluţionară are afiliaţi pretutindenea, că-i are în toate ramurile administraţiei publice, ba pînă şi-n sînul corporaţiunilor, destinate anume pentru a urmări pe revoluţionari şi că prin această conivenţă secretă se esplică imunitatea relativă, de care s-au bucurat pîn-acuma. La aceste descoperiri îngrozitoare se mai adaogă povestiri nu mai puţin îngrozitoare asupra proiectelor grandioase ce li se atribuie contra societăţii. Se vorbeşte de esterminarea personalului guvernamental, a bogaţilor şi a burgejilor şi oamenii îşi şoptesc la ureche că întreaga capitală sau măcar unele cartiere vor zbura în aer prin mijlocul dinamitului pe care hornarii îl vor pune pe drumuri. Toate acestea se spun fireşte într-un ton pe jumătate glumeţ: însă bagi în curînd de seamă că această veselie prefăcută ascunde o nelinişte reală şi că vii-torul se anunţă plin de nouri grei.

În aceste proclamaţii, dintre cari una din cele din urmă poartă titlul Moarte pentru moarte, se găseşte esplicarea şi justificarea uciderii şefului jandarmeriei. Dacă o credem, atunci fără cuvînt s-au atribuit acest act unei simple răzbunări pentru esecuţiunea lui Kovalski, răzbunare esercitată asupra unui nevinovat. Generalul Mezenţof a fost condamnat la moarte pentru că a meritat-o el în persoană. în zilele prefectului capitalei Trepof el îşi permisese procedări crude şi ilegale către diţinuţii politici şi a primit răsplătirea. Revoluţionarii nu sînt atît de răi, precum ar voi cineva să-i facă în aparenţă, si nu sacrifică vieţi omeneşti fără deosebire. Ducă generalul Mesenţof n-ar fi călcat datoriile sale, nimeni nu l-ar fi făcut răspunzător pentru ofense comise de alţii şi el ca persoană, nu ca şef al jandarmilor a suferit pedeapsa decretată.

[8 octombrie 1878]

 

11 - 6.832

[„MÎNE, DUMINICĂ, E ZIUA HOTĂRÎTĂ..."]

 

Mîne, duminică, e ziua hotărîtă pentru intrarea triumfală a trupelor noastre în Bucureşti.

Într-adevăr, daca este vreun organ al naţiunii care-n aceste vremi triste, cînd totul e ameninţat, să prezinte o privelişte mai mîndră şi mai întăritoare de suflet, e organul puterii fizice a poporului românesc, ostaşul, care azi, cînd Camerile s-a dezonorat, revenind asupra voturilor solemne din trecut şi rumpîndu-le, au ţinut singur drapelul sus, gata a se bate pe Argeş cu ruşii, precum a fost gata a se bate în Bulgaria cu turcii.

Pe cînd o generaţie coruptă, fără de mîndrie şi statornicie, formează publicul privitor, oştirea, această singură reprezentantă a poporului românesc adevărat, cum este el la plaiuri şi la şes, dovedeşte încă urmele unor virtuţi cari în restul societăţii s-au pierdut.

E drept că toată organizarea noastră politică, tot aparatul de legi şi instituţii introduse cu deridicata, toată neîngrijirea de pîn-acuma pentru clasa agricolă română tind a o nimici cu desăvîrşire.

Nu e număr din „Monitor" care să nu cuprindă liste lungi de dări directe si indirecte, judeţene, comunale şi de alt soi, cari toate în linia din urmă se percep din punga ţăranului, de vreme ce el formează singura clasă productivă în România. Munca lui o precupeţesc negustorii şi o schimbă pe mărfuri străine, munca lui dă valoare latifundiilor statului şi celor particulare, dările plătite direct şi indirect de cătră dînsul susţin legiunile de funcţionari ai statului, ai comunelor, ai judeţelor; c-un cuvînt o organizaţie în care vorbeşte şi pe care-o influenţează toţi aceia cari nu produc în economia naţiei nici măcar valoarea unui capăt de aţă ; pe cînd ţăranul, care singur produce întreg substratul vieţii noastre economice, nu are nici un glas care să-1 reprezinte pe el, să vorbească în numele lui.

Şi cînd voim a ne făli şi a ascunde cu vălul gloriei mizeria acestei generaţii fără razim moral şi intelectual, atunci cu ce ne vom făli decît cu vitejia personală a aceluiaşi ţăran?

El merită într-adevăr să intre în triumf în Sybaris, el care în mijlocul veacului al nouăsprezecelea, ce pentru noi însemnează domnia frazei şi a pospăielii străine, reprezintă încă cu aceeaşi bărbăţie frumoasele pagine ale unui trecut cînd toată ţara era ca dînsul. Dar vremile s-au schimbat din veacul al cincisprezecelea şi pînă azi. Astăzi graţie liberalismului am izbutit a face din România o nouă Americă, un teren pentru colonii, pe cînd poporul românesc se stinge prin simplificarea muncii, prin pierderea pieţei în care să şi-o ofere, prin mizeria cauzată de mulţimea dărilor, prin sărăcirea cauzată de introducerea unor costisitoare forme goale fără nici un cuprins real. Astăzi ca niciodată putem vorbi de o plebe de sus şi de un popor de jos.

Să-descoperim oare toate păcatele cîte s-au comis pînă în ziua de astăzi contra elementului celui mai conservator din ţară, contra săteanului? Dar nu e lege introdusă care să nu fi distrus sau să fi încercat a distruge sentimentul lui de drept, ce se păstrase de bătrîni ca obicei al pămîntului, ca datină moştenită; nu e şcoală înfiinţată care să nu fi fost o unealtă contra limbei lui şi a bunului său simţ, nu e instituţie care să fi răspuns la adevăratele lui trebuinţe. În mijlocul formelor cosmopolite, introduse la noi fără alegere, el e singurul ce si-a păstrat frumoasa limbă stăveche, frumoasele datine, cari şi ele pier din zi în zi sub suflarea îngheţată a unui veac străin de toată fiinţa noastră.

Ştim prea bine că nici Dumnezeu din cer, nici om de pe pămînt nu mai e în stare a opri repedea cădere pe povîrnişul fatal pe care am apucat. Peste douăzeci şi cinci de ani românul în România chiar va fi o curiozitate etnologică precum e astăzi în munţii Emului, unde-a stăpînit cu glorie două veacuri. Ştim prea bine că am făcut drumuri comode de fier şi poduri peste rîuri invaziei veacului modern şi că stăpînii viitori ai pămîntul[ui] nostru trec în fiece zi graniţele cu sutele şi eu miile. Noua Americă, America răsăriteană de lîngă Dunăre, a deschis de mult porţile ei imigraţiunii care ne-aduce civilizaţia şi stingerea.

Dacă le spunem toate acestea n-o facem pentru că ar fi ceva nou, pentru că am putea spune remedii contra răului, ci pentru a arăta că, daca e un element care să mai merite recunoştinţa noastră deplină, pentru că dă oarecare strălucire celor din urmă pagine ale istoriei noastre, este tocmai acel popor din sate, care a rămas inaccesibil tuturor înnoiturelor noaste nenorocite, dar care se stinge prin munca de Sisif ce i s-a impus, pentru ca tocmai el şi nu altul să susţie uneltele care-l esterminează.

Dar chiar bucuria şi recunoştinţa noastră sinceră este înveninată de un eveniment care se petrece în aceeaşi zi în care se petrece intrarea triumfală. într-adevăr, între comisarii ruşi si cei români s-a fixat aceeaşi duminecă, aceeaşi zi de 8 octomvrie pentru schimbarea autorităţilor române din Basarabia cu cele ruseşti. Deci în aceeaşi zi in care Bucureştii vor fi împodobiţi

cu flamuri tricolore si se vor ilumina, un alt colţ al pămîntului românesc va intra într-un întuneric vecinic poate. "Nu există o mai mare ironie decît aceea a sorţii.

[8 octombrie 1878 ]

 

[,,«ROMÂNUL» COMBATE IDEILE EMISE DE NOI..."]

 

„Românul" combate ideile emise de noi în privirea organizării viitoare a Dobrogei. Noi am cerut ca şcolile primare din Dobrogea să fie confesionale, să nu impunem populaţiunilor limba si instituţiile noastre, în fine ca Dobrogea să fie tratată ca o provincie deosebită, respectîndu-se legile, datinele, individualitatea lor locală, iar nu ca Românie transdanubiană.

Cuvintele pentru cari am făcut acele propuneri sînt multe şi varii; cel mai grav însă e că, cu toate drepturile noastre istorice necontestabile asupra acelei părţi de ţară, ea este azi de facto o ţară străină şi nici nu putea fi altfel de vreme ce dominaţiunea română a încetat acolo de aproape cinci sute de ani. Al doilea cuvînt e că am voi să nu ne fie ruşine într-o zi de starea în care administraţia ineptă, imorală şi vîndută a generaţiei liberale de astăzi a adus România Întreagă.

De aceea unirea personală a provinciei cu România ar fi poate expedientul cel mai bun pentru a o scăpa de lăcustele diurnaşillor, cumularzilor şi postulanţilor flămînzi care cotropesc si vestejesc în România totul — instrucţie, administraţie, advocatura, justiţia chiar.

Acuma venim la răspunsurile ,,Românului".

„Românul" numeşte ideile noastre erezii. Să vedem ce erezii sînt:

Ziarul guvernamental zice că noi nu ştim sau uităm că deja Luther a stigmatizat identificarea ştiinţei cu biserica, o identificare la stîrpirea căreia n-a încetat, nu încetează de-a lucra pedagogia modernă.

Înainte de toate „Românul" trebuie să ştie că şcoala primară n-are a face nimic cu ştiinţa, precum pe de altă parte ştiinţa n-are a face nimic cu pedagogia.

Şcoalele primare nu sînt institute pentru propagarea ştiinţei, ci institute de creştere (educaţiune). Pe de altă parte biserica este asemenea un institut de creştere, şi influenţa ei asupra şcolii primare este cea mai folositoare. Cititul, scrisul şi socoteala nu sînt ştiinţe, sînt mijloace numai, cele dentîi pentru a-şi fixa memoria şi a ajunge la cunoştinţe, cea din urmă pentru a uşura judecata asupra valorilor. Materia adevărată ce caută a se preda în şcolile primare trebuie să fie educativă. Tocmai acesta e defectul şcoalelor din România, că atît cele primare cît şi cele secundare îngreuie memoria şi judecata copiilor c-o mulţime de cunoştinţe nefolositoare — nici o programă de studii nu-i aşa de încărcată ca cea din România — lăsînd caracterul şi senti-mentele paragină. Ştiinţa începe abia acolo unde judecata e coaptă, disciplina caracterului deplină, înainte de aceasta epocă nu există decît creştere prin deosebite mijloace, din cari religia e cel mai puternic. Partea pur dogmatică a religiei se pierde cu vremea, dar sîmburul ei moral rămîne şi formează tăria caracterului. Institutele noastre de educaţie—interconfesionale — produc pehlivanii şi papugii cari de la 15-16 ani încep a aspira la funcţiile statului, împlu — privelişte greţoasă — localele obscene de petrecere şi ne inspiră de pe acum dezgust şi o mare nelinişte în privirea viitorului României.

Dar dovada cea mai limpede că tocmai ideea „Românului" este o erezie sînt şcoalele confesionale din Austro-Ungaria, singurele institute vrednice de toată lauda, care disciplinează în mod riguros caracterul populaţiunilor române de acolo. O altă dovadă sînt şcoalele catolice din Bucureşti, vizitate de copii români, ba de evrei chiar. Şi de ce ? Pentru că şcoalele interconfesionale corup. C-un cuvînt şcoalele elementare sînt institute de educaţie, iar mijloacele sînt cunoştinţe fie practice, fie religioase.

Îndealmintrelea „Românul" greşeşte rău citînd în această privire pe Luther ca autoritate. În realitate obscurantismul introdus în Germania prin reformaţi a fost mult mai mare şi mai cumplit de cum 1-au introdus vreodată catolicii. Reformaţii au ars şi spînzurat eretici mai rău decît catolicii, şi tocmai contra acestui obscurantism barbar catolicii au introdus şcoala primară populară, care este o invenţiune a lor, dacă se poate întrebuinţa acest cuvînt. Tocmai ordinul cel mai calomniat — iezuiţii — sînt creatorii şi răspînditorii învăţămîntului popular gratuit, care înaintea lor nu exista.

Lăsăm la o parte pedagogia d-lor modernă, care se vede că e atît de modernă încît n-o cunoaşte încă nimenea. Pedagogia nu are a impune materia cutare ori cutare ce e a se preda, ci

numai modul de-a o preda pentru a înrîuri asupra caracterului şi a disciplina mintea. E o ştiinţă formală sau mai bine o artă pentru a face mai priceput copilului ceea ce voim să-i spunem şi a-i imprima mai adînc ideile morale şi, cîte puţin, a deveni directivele vieţii sale. În materie chiar ea nu decide nimic.

De aceea am ruga pe „Românul" să nu confunde pedagogia adevărată cu ideile secăturilor republicane cari vor să puie mîna pe şcoala primară şi a căror pedagogie consistă întru a nu avea nici o pedagogie. Atît pentru instrucţia publică a dobrogenilor.

Ideile „Românului" sînt greşite ori tendenţioase, în tot cazul idei din care nimeni nu va putea să tragă folos.

Iată ce zice însă „Românul" despre limba administraţiei din Dobrogea :

Fiecare ţară are o limbă a statului, o limbă a cetăţeanului, un instrument de înţelegere comună care poate să difere de graiul naţional al individului cutare sau cutare. Statul n-are dreptul d-a persecuta graiurile locale. Ele pot şi trebuie chiar să figureze în şcoalele respective. Turcii din Dobrogea vor învăţa turceşte, tătari tătăreşte, mai bine încă decît sub dominaţiunea otomană. Toţi cetăţenii români însă, fără distincţiune de origine sau de religiune, sunt datori a cunoaşte limba comună a statului, limba prin intermediul căreia ei se pot înţelege unii cu alţii ca membri ai unei singure familii politice.

Aceste idei nu sînt greşite, nu sînt tendenţioase : ele sînt primejdioase.

Asupra acestor idei nu mai încape nici un fel de discuţiune : este în vecinătatea noastră un stat în care ele sînt aplicate şi nu avem decît să căutăm urmările acestei aplicaţiuni pentru ca să ne încredinţăm despre aceasta. Cuvintele pe cari le extragem din „Românul" par a fi estrase din foile maghiare ; din cuvînt în cuvînt argumentele cu care „Românul" combate cererile noastre sînt argumentele cu care politicii maghiari combat cererile românilor din Ardeal. Într-un cuvînt, politica pe care ,,Românul" ne sfătuieşte s-o urmăm faţă cu dobrogenii este politica pe care maghiarii o urmează faţă cu românii din Ardeal.

E înţeleaptă această politică ?

Întrebaţi pe ardeleni, ca ei să vă răspundă.

,,Românul" zice : „România transdanubiană există, dar trebuie să ştim a o iubi, ca şi ea să ne iubească" Aşa este, trebuie să ştim a o iubi, pentru ca si ea să ne iubească. Dacă însă vom procede faţă cu dobrogenii cum maghiarii proced faţă cu ardelenii, dobrogenii ne vor iubi cum ardelenii iubesc pe maghiari.

Mai avem nevoie de alte dovezi? Rusia urmează aceeaşi cale a introducerii silnice a limbii statului, apoi o urmează Prusia în provinţia Posen, în Alsas şi Lorena, c-un cuvînt toate statele cuceritoare. E o armă periculoasă aceasta în mînile celui slab, căci se-ntoarce mai în genere contra lui la urma-urmelor. Pasajul din „Românul" e evanghelia tiraniei maghiare, ruseşti, prusiene .Noi concedem ca limba românească să fie obiect de studiu obligatoriu, însă predarea tuturor obiectelor să se facă în limba maternă a copiilor, căci numai aşa vor pricepe ce-nvaţă şi numai aşa vor învaţă a iubi România.

Acum venim la instituţiile noastre liberale, pe cari n-am voi să le vedem introduse în noua provincie. Am voi să se respecte adică statu quo ante bellum relaţiunile de proprietate şi de posesiune, administraţia comunală cum a fost, jurisdicţiunea matrimonială exercitată de cler, sentinţele de pace dictate părţilor prin persoane clerice, c-un cuvînt toată organizaţia primitivă, însă morală şi de bună-credinţă a unui popor primitiv. Pentru aceasta ar trebui un studiu îndelungat făcut la faţa locului asupra obiceielor pămîntului, asupra acelui drept viu, recunoscut de toţi şi necontestat de nimenea, care cuprinde puterea sa coercitivă în sine însuşi şi în conştiinţa omului. Dacă „Românul" se teme de veacul de mijloc, să-şi aducă aminte că amîndouă ţările noastre dunărene n-au avut de la fondarea lor şi pînă în suta a optsprezece nici un cod scris (codicele Vasile Lupu şi Matei Basarab nu s-au aplicat niciodată) şi că abia fanarioţii, stricînd ţara din temelie şi corumpînd pînă în măduvă simţul de drept al românului, au fost siliţi să-ntroducă norme scrise într-o societate în care totul era putred, iar şiretlicul, sofisma şi neadevărul se introdusese în locul sentimentului înnăscut de dreptate şi de adevăr.

[11 octombrie 1878]

 

[„ERA LESNE DE PREVĂZUT..."]

 

Era lesne de prevăzut că acel compromis din Senat, ce formează astăzi puntul de purcedere al multor articole politice în ziarul „Presa" să fie o ocazie binevenită pentru organele radicale de-a se bucura de închipuita dezbinare în partidul conservator şi de-a ironiza slăbirea acestuia.

Noi din parte-ne credem că o furtună de hârtie nu e în stare nicicând să risipească convingeri bine formate şi unitatea aceea care se naşte din comunitate de interese şi de vederi. De aceea, oricât de mare ar fi bucuria „Românului", ştim că ea nu e deloc justificată şi cel puţin nu ne atinge pe noi, cară de la-nceput şi până acuma am rămas consecuenţi, descoperind pas cu pas minciuna şi duplicitatea politicei radicale şi neamăgindu-ne prin nici una din apucăturile partidului radical.

Limpede şi în mod neândoios a dovedit d. Maiorescu în Cameră că ministrul nostru de externe ştia despre pretenţiile Rusiei asupra Basarabiei şi cu toate astea n-a spus Camerei nimic, şi cu toate astea a dus armata peste Dunăre, ca să se lupte în interesul celora cari aveau să ne sfâşie ţara.

Şi când ţineam seamă de ştirile ce ne veneau din ziare străine, din Rusia chiar, în privinţa aceasta, eram numiţi calomniatori; şi când ne rugam lui Dumnezeu să facă a trece păharul acesta de dinaintea noastră şi a nu ne împlini ceea ce vedeam apropiindu-se ca fatalitatea, în [ale] cărei unde pluteau cu mulţumire roşii, atunci eram acuzaţi că vorbim rău de partidul fanarioţilor şi de nobilul său aliat.

De aceea era evident că oricât de identice ar fi îndealtmintrelea principiile fundamentale ale partidului conservator, numească-se el dreapta, numească-se centru, nu ne-am putut asocia la darea unui bil de indemnitate pentru actele acestui ministeriu care-a făcut atât de bine trebile Rusiei şi atât de rău pe-ale României.

Ceea ce e mai hazliu însă e desigur ştirea ce-o comunică ,,Românul" cititorilor săi cumcă „Timpul", zi „Timpul", a devenit socialist. Pentru că arătăm cum ţăranul nostru, fie proprietar mare, fie mic, e singurul producător real în această ţară şi cum din spinarea acestui ţăran se nutresc toţi paraziţii liberali, impuindu-i statului netrebnicia lor intelectuală şi morală, de aceea noi am devenit socialişti, ba, mai mult, comunişti şi nihilişti.

Dacă arătăm că prin calamităţi economice ţăranul, care e proprietar şi producător, dă îndărăt şi se stinge prin greutatea birurilor, că fiecare număr din „Monitor" cuprinde liste lungi de dări comunale, judeţene etc. cari-n ultima linie se plătesc din punga ţăranului pentru a întreţine o administraţie hoţească, atunci noi ... sântem socialişti, se-nţelege. Şi daca vom spune că populaţiile noastre orăşeneşti au pierdut — prin importarea mărfurilor străine de tot soiul — pânea zilnic[ă] şi sânt reduse parte la proletariat, parte la precupeţirea băuturilor spirtoase şi a obiectelor de consumaţie zilnică, adecă trăiesc din scumpirea artificială a acestor obiecte, atunci „Românul" va zice că suntem socialişti.

Tot atât de nepotrivită e citarea în această privire a unui alt articol din ,,Timpul".

Despre articolul întitulat Mişcările din Rusia n-avem decât a repeta că este o corespondenţă din ,,Journal des debats", ziar, care în orice caz numai socialist nu e. E de sine înţeles că, oricât de criminale ar fi mişcările din Rusia, noi nici le combatem, nici le aprobăm. Împărăţia vecină s-a izolat atât de mult de restul lumii încât mişcările dinlăuntrul ei nu înrâuresc întru nimic spiritul public al Europei şi sânt afaceri curat ruseşti. Pentru străinătate ele au valoare numai întru cât împiedecă sau înaintează scopurile guvernului rusesc şi poate că acest din urmă, ocupat îndestul înlăuntrul ţării sale, va exercita un amestec mai puţin simţitor în afacerile altora în afară. Interesul ce-l au ziarele străine — putem zice toată presa europeană — pentru acele mişcări e cu totul identic cu al nostru şi nu priveşte decât influenţa pe care ele ar putea-o avea asupra politicei esterne a Rusiei. Asta-i destul de lămurit pentru a arăta deplina noastră neinteresare, fie în afirmativ, fie în negativ, pentru mişcările dintr-o ţară care am dori să ne inspire pe de-a pururea tot atât interes pre cât ne inspiră Afganistanul de ex., chiar dac-am trebui să renunţăm la onoarea de-a vedea pe d. Slăniceanu ministru plenipotenţiar la Curtea din Cabul.

Nu ştim pentru a câtea oară cată să repetăm că reflecţiunile noastre nu le mai facem „Românului" îndeosebi.

Acest ziar a minţit de atâtea ori pe socoteala noastră, când cu bandele de săcui, când cu dezminţirile în privinţa banilor de hârtie şi în cestiunea Basarabiei, cari toate s-au dovedit din parte-i ca nevrednice apucături, încât noi faţă cu ziarul fanariot nu mai suntem în poziţie de apărare. Suntem prea sus pentru ca să ne poată atinge. Am spus totdeuna adevărul şi nu ne-am înjosit a întrebuinţa apucăturile coţcăreşti ale foilor fanariote. Deplângem că generaţia de astăzi ne dă ocazie de a spune atâtea adevăruri dureroase şi că mai ales partidul aşa-numit liberal ne impune, prin netrebnicia sa intelectuală şi morală, datoria sfântă de a-l contesta zi cu zi. Dar dacă poziţia noastră prin apărarea fără încunjur a adevărului devine grea din cauza alianţei naturale a celor mărginiţi şi a celor răi contra noastră, de pe altă parte calomnia şi minciuna nu ne pot atinge. Săgeţile neputincioase ale progeniturei importate a Fanarului se frâng fără putere de pavăza noastră. Statornici şi consecuenţi de la început, nimeni nu ne poate arăta o singură deviare din calea ce ne-am prescris-o.