X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880

străinilor, al căror ajutor [î]l imploră în luptele interioare de partidă, nu e totuşi lipsită de oarecare dibăcie: ea constă în a susţine că guvernul şi cu partida liberală s-ar fi unit cu fracţiunea spre a rezolve cestiunea izraelită astfel cum voieşte fracţiunea".

Cînd am implorat noi ajutorul străinilor în luptele interioare?

Cînd am susţinut că guvernul s-a unit cu fracţiunea spre a rezolve cestiunea în sensul fracţiunii?

Noi am imputat guvernului duplicitate şi fracţiunii asemenea duplicitate. Antecedentele cosmopolite ale d-lor Rosetti-Brătianu, drepturile femeilor, republica universală, participarea la atentatul Orsim, gheşeftăria proverbială a fraţilor fracţionişti, promisiunile şi înţelegerile d-lui C. A. Rosetti prin străinătate şi tonul semeţ înlăuntru, toate acestea ne făceau a crede că avem a face c-o nouă mistificaţie din partea roşiilor şi a fracţioniştilor. Ceea ce ne confirma şi mai mult în părerea aceasta este intimitatea vădită între fracţie şi guvern, cu toată logomahia din Adunări. Deci n-am putut vorbi despre o rezolvare a cestiunii în înţelesul fracţiei, pentru că această din urmă e bună-bucuroasă să-şi păstreze deputăţiile, advocaturile statului, prefecturele şi tribunalele-i, să fie păsuită la arenzile moşiilor statului. Cu acest preţ ea se mulţumeşte de a juca dublul rol de opoziţie din gură şi de votare pentru guvern la toate voturile pe faţă. Fracţia face opoziţie numai cînd ştie că opoziţia ei e inocentă; cum se clatină însă

guvernul, ea sare îndată în ajutorul lui. Apoi fracţia mai are încă un drept de a fi ignorată: e puţin numeroasă şi compusă din nulităţi patente. C-un cuvînt fracţiune e un nume foarte potrivit, căci totul la ea e fragmentar : minte, caracter, avere, număr.

Din toate cauzele acestea nu putem crede că guvernul ar fi voind să rezolve cestiunea evreilor în sensul fracţiei, pentru că fracţia n-are nici un sens; ea n-a ştiut niciodată ce vrea şi e cel mult o companie de postulanţi şi arendaşi păsuiţi, nicicînd însă un partid serios, despre care s-ar putea zice că-n cestiunea cutare gîndeşte aşa sau altfel.

Dar să lăsăm acestea. N-am susţinut că guvernul a dat mîna cu fracţioniştii, ci din contra, că fracţioniştii au dat mîna cu guvernul — pe sub mînă, nu pe faţă. Indealtmintrelea fracţionişti sînt ai oricui le va da slujbe şi îi va păsui cu arenzile; noi ştim cazuri în cari capi ai fracţiunii au venit cu capul pe tipsie la miniştri conservatori, asigurîndu-i despre nestrămutata lor fidelitate. Aşadar la altceva.

[22 martie 1879]

 

[„IERI S-A CITIT..."]

 

Ieri s-a citit pentru a treia şi cea din urmă oară în Cameră declaraţia de revizuire a art. 7 din Constituţie, însă, deşi d. Furculescu a cerut a se deschide numaidecît discuţia asupra acestui obiect, majoritatea, de astă dată zgomotoasă, a Camerii a cerut continuarea votării bugetului, încît e probabil că discuţia a treia la mînă asupra articolului 7 se va începe abia sîmbătă, iar după votul al treilea Camera va fi de drept dizolvată.

Va să zică sîntem la spartul tîrgului.

Deşi sîntem departe a împărtăşi părerile esenţiale ale d-lui Furculescu, ne unim totuşi în părerea formală ce a emis-o d-sa, că graba în privirea bugetului ar fi fost cu cale acum cinci luni de zile, iar nu cu două zile înaintea dizolvării. Dar în zadar; unde cîntă cucoşi mulţi întîrzie a se face ziua.

Nu degeaba sînt în Cameră atîtea recunoscute capacităţi financiare precum d-nii Pană, Buescu, Sihleanu, Costinescu; trebuia neapărat ca existenţa acestor ilustraţiuni, acestor oameni mari ai României să aibă efectul ei şi la plăsmuirea bugetului, trebuia lucrul să se tărăgănească atît de mult pînă ce votarea va fi devenit cu totul de prisos, în sine vorbind, şi numai o formalitate goală de împlinit. O formalitate, da!, care zădărniceşte cu totul dreptul de control al Adunării asupra sămilor visteriei şi n-are alt scop decît de a acoperi prin nimenea responsabilitatea ministerului, oricît de pripite, oricît de factice ar fi sumele trecute la venituri, oricît de oneroase sau nejustificabile ar fi condeiele la cheltuieli.

Pe cînd Camera era la largul ei şi avea atîta timp înainte-i, pe atunci nu găsea vreme pentru bugete. Ba se discutau drepturile politice ale femeilor, ba atracţiunea pe care balonul captiv o exercita asupra d-lui Sihleanu, prezidentul comisiei bugetare, ba negustoria de principii era la ordinea zilei. Mai ales acuma, înaintea desfacerii totale, fiecare din d-nii deputaţi liberali scotea cu atîta ieftinătate principiile sale pe piaţa alegerilor viitoare încît ajunsese cîte zece mărturisiri de pur liberalism la leţcaia roşie; Camera ajunsese o prăvălie în care fiece panglicar cu mîncărime de limbă scotea cîte o panglică de un ceas şi jumătate de lungă, aceasta nu pentru a lumina pe cineva sau a lămuri cestiunea, ci pentru a poza în această atitudine înaintea ţărei alegătoare. Verzi şi uscate, vrute şi nevrute, poveşti scrise pe apă, proorocii despre lucruri trecute, c-un cuvînt negustorie grea ca fulgul pe apă, iată zilnica ocupaţie a Camerei luni întregi dupăolaltă.

Şi acum, cînd e la adecă, cînd s-ar fi căzut ca bugetul să fie de mult discutat şi votat, articolele bugetului zboară şi sfîrie unul după altul ca spiţele de la roată sau de la vîrtelniţă: vicepreşedintele somnoros, Camera somnoroasă, raportorul somnoros petrec ca prin vis condei după condei fără ca cineva să mai deschiză gura. Toată grija Camerei nu mai e ca bugetul să fie corect, bine chibzuit, neîncărcat, ci să se mîntuie odată comedia; răspunderea ministeriului să fie acoperită prin votul unei Camere neresponsabile ... ş-atunci toate vor fi bune.

De se vor realege d-nii roşii, vor zice vorba celuia: „an n-am cîştigat, est timp am păgubit, la anul trag nădejde". Dar de se va împlini nădejdea, de nu, puţin le pasă; ţara să trăiască, datoriile curg.

De nu se vor realege, atunci „prinde orbul, scoate-i ochii", căci cine-i va putea trage la răspundere pentru votarea bugetelor şi pentru toate cîte-au păcătuit ?

Asfef se exercită în România suveranitatea naţională, controlul ce naţiunea e chemată a-1 exercita în afacerile ei, seriozitatea reprezentanţilor ei, c-un cuvînt astfel se joacă la noi farsa constituţională. Dar ea nu va mai ţine mult; numai pînă duminecă şi apoi ... adio viaţă!

Sperăm că providenţa ne va scuti de-a revedea în viitoarele Adunări o seamă măcar din acele fizionomii a căror pecete e o neştearsă, înrădăcinată banalitate; sperăm că alegătorii îşi vor fi deschis ochii şi nu vor mai trimite în Adunări nici naturi catilinare, despre cari ni meni în lume nu poate şti cu ce trăiesc de pe o zi pe alta, nici palavragii şi advocăţei fără pricini, cari pierd vremea Adunărilor cu discursuri nesărate, dezgustătoare prin lipsa lor de cel mai comun bun-simţ.

De cînd există Obştească Adunare în ţările noastre o strînsură mai nevrednică de palavragii şi de naturi catilinare nu s-au mai văzut. Cartofori de profesie, stîlpi de cafenele fără rost şi mesteşug, indivizi cari au accese de delirium tremens, iată unele din elementele constitutive ale actualei Adunări, încît toate darurile şi podoabele sale natura pare a le fi grămădit asupra a o samă din deputaţii actuali. O slugărnicie necondiţionată la ordinele stăpînilor miniştri, o deplină absenţă de spirit şi o buimăceală necontenită la discutarea legilor, o înfiorătoare lipsă do patriotism la tratarea cestiunilor naţionale, iată atmosfera generală, iar asupra unor discuţii mlăştinoase, insipide, lipsite de spirit şi de voinţă spre bine, vezi răsărind cîte un chip ciudat şi baroc, cîte-o stîrpitură radicală în a cărei fiziognomie se concentrează oarecum toate trăsurile neplăcute ale tutulor naţiilor semibarbare din Orient, vezi tipuri atît de pocite încît abia [o] fantazie de caricaturist le-ar putea inventa, punîndu-se într-adins să le iscodească, iar etnologul ar sta cu braţele încrucişate înaintea acelor specimine, neştiind, nu între ce oameni, dar în genere între ce soi de fiinţe organice să le claseze.

E curios într-adevăr de-a se vedea cum un popor ca al nostru, căruia Dumnezeu i-a dat oase destul de proporţionate şi o isteciune îndestul de vie, şi-a prefăcut tocmai Adunarea în care ar fi trebuit să trimită tot ce are mai bun într-un fel de menajerie de curiozităţi etnologice şi zoologice, a cărei exemplare gîndesc şi vorbesc tot atît de ciudat pe cît de ciudate arată. Se vede că teoria de „om şi om" a fost pricepută la noi cu totul conform spiritului naturalist al secolului nostru, şi naţia a voit să trimeaţă un şir de specimine omeneşti dintre acelea cărora nu le lipseşte, pentru a fi pure expresii vertebrate ale regnului respectiv, decît deosebirea unui fir de păr aruncat într-o cumpănă. Ecce homo ... Darwini, omul redus la ultima, la cea mai simplă expresie cu putinţă.

Dar ce să mai vorbim ! Uh proverb turcesc zice că, pentru cel ce înţelege, un ţînţar sună ca o trîmbiţă, iar pentru cel ce nu înţelege tobele şi surlele sînt în zadar ; şi în orice caz lumina nu se aprinde decît pentru cei ce văd, nu pentru orbi. Domni-va aceeaşi orbire la alegerile viitoare ca la cele trecute, trimite-se-vor din nou aceleaşi incapacităţi personificate, aceleaşi ambiţiuni meschine, aceleaşi mutre imposibile în Adunările viitoare sau poporul rumânesc îşi va deschide ochii şi va refuza concursul la încercarea de-a se forma un nou cabinet de curiozităţi — iată întrebarea pe care noi, cîţi n-am pierdut pe deplin speranţa unui viitor mai bun, îndrăznim a o nega.

[24 martie 1879]

 

[„ALALTĂIERI, SÎMBĂTĂ..."]

 

Alaltăieri, sîmbătă spre duminica Floriilor, la 21/4 noaptea, Camera a ajuns în fine la votarea a treia a declaraţiunii de revizuire; era deci din momentul acela dizolvată de drept, încît mesajul domnesc, citit a doua zi de cătră M.S. Domnitorul, a fost mai mult un act de graţie cătră Camerele actuale.

Despre actul formal al dizolvării vom relata mai jos. Deocamdată ne mărginim a spune că dicţionarele limbelor europene nu cuprind cuvînt care să însemne pe deplin monstruozitatea sedinţei de sîmbătă seară a Adunării deputaţilor.

Foaia oficioasă se plînge uneori că nu poate discuta cu noi serios.

Să admitem ipoteza aceasta şi totodata extrema noastră bunăvoinţă de a fi cît se poate de moderaţi în vorbe.
Ei bine, spună-ne un muritor din lume daca o Cameră care votează de la 9 şi pînă la 2 ore după miezul nopţii, adicăi în cinci ceasuri,

bugetul statului,

bugetul Casei de dotaţiune a oastei,

legea pentru împrumutul oraşului Bucureşti,

legea responsabilităţii ministeriale,

reziliarea contractului cu monopolul tutunurilor

ş.a.m.d.,

spună-ni-se dacă cu o asemenea Cameră şi cu guvernul răsărit din ea mai poate fi vorba de discuţiune serioasă?

Dar orice expresii am întrebuinţa, dac-am numi-o bufonerie constituţională sau panglicărie parlamentară, orice vorbă am întrebuinţa ea n-ar fi îndestul de tare pentru a înfiera această extremă uşurinţă, care nu credem să fi avînd seamăn în analele nici unui parlament de pe faţa pămîntului.

Şi daca renunţăm la caracterizarea mai de aproape a acestei memorabile şedinţe de sîmbătă seara o facem nu pentru c-ar fi loc de cruţare, ci numai pentru că nu ne-a făcut efectul unei şedinţe, ci pe acela al unui dezastru, a unei lavine prăvălită asupra ţării.

*

În buimăcirea generală, discursul lăudăros şi încriminător totodată al d-lui ministru de finanţe ni s-a părut un lung şi îndărătnic şuier de ironie. Cînd am auzit pe d . Dim. Sturdza lăudînd exactitatea bugetului pe anul 1879 şi comparîndu-o cu defectuozitatea bugetelor guvernului conservator, cînd 1-am auzit atribuindu-şi războiul ruso-turcesc o dată ca o scuză pentru cheltuiala de 56 şi jum. milioane aruncate în apa Dunării, a doua oară ca un merit pentru spori rea neprevăzută a cîtorva venituri, ni s-a părut mai întîi o glumă nu la locul ei, mai ales în faţa acelei Camere care vota bugetul cu drumul de fier fără nici o cercetare a condeielor, faţă cu o Cameră care peste o jumătate de oră avea să rezilieze contractul cu regia şi să voteze o convenţie de tarife cu Austro-Ungaria, ne frecam ochii ca să ne trezim din acest vis aievea, care ne făcea impresia unui dezastru, însoţit de o muzică plină de suficienţă şi de satisfacţiune personală.

Şi, cu toate acestea, azi trebuie s-o spunem c-a fost cu putinţă. La Dumnezeu şi la noi toate sînt cu putinţă.

Şi nu sîntem numai noi aceia cari avem de ce ne mira. Ziare liberale ale partidului chiar, „Binele public" bunăoară, se uneşte în această privire cu noi.

Votarea bugetelor c-o pripă necunoscută încă de cînd avem regim parlamentar, angajarea de a termina la epoce fixe linia de juncţiune Predeal, uciderea liniei ferate Vîrciorova cel puţin în privirea tranzitului, nedreptăţirea şi asuprirea încercată asupra corpului didactic prin manifesta călcare a legii instrucţhinii, reziliarea contractului Regiei monopolului de tutunuri prin surprindere, toate acestea fură acte de natură a convinge pe toţi că lipsa de independenţă şi esclusivismul de partidă sînt în stare a cauza cele mai mari rele.

Şi toate acestea ... în patru ceasuri.

Ei bine, Vezuvul a fost mai îngăduitor cu orasul Pompei cînd 1-a acoperit cu o pătură de lavă; el a avut nevoie de mai mult timp pentru rostogolirea valurilor sale de foc.

D. ministru de finanţe n-a fost găsit o altă ocazie mai bună, un alt ceas mai senin, o altă situaţie mai puţin îngrămădită pentru a-şi espune meritele sale şi o statistică comparativă a bugetelor de la 1873 încoace.

Acuma, cînd membrii Adunării erau obosiţi de peste zi, cînd asupra acestei şedinţe de seară se grămădise toate legile cele mai importante ale sesiunii, cînd nimeni nu era preparat a-i răspunde, d-sa a găsit ocazie a declara că de acum-nainte bugetele vor fi echilibrate, pentru că de astă dată evaluările veniturilor se fac cu exactitate, pe cînd conservatorii falsificau bugetele prin evaluări umflate. Liberalii n-ar fi greşit decît la evaluarea cheltuielelor ministrului de război, unde s-a întîmplat neînsemnatul plus de 56 şi jumătate, încolo toate sînt în regulă.

La acest discurs al d-lui Sturdza a răspuns d. Maiorescu.

Deşi ca toţi colegii săi— nepreparat şi neaşteptîndu-se la discursul ca din senin al d-lui ministru, d. Maiorescu a arătat lipsa de fundament a aserţiunilor finanţiare ale d-lui Sturdza.

În adevăr, dacă s-a întîmpat sub conservatori ca unele venituri să fie trecute in buget cu cifre mai urcate decît cele pe cari le-au produs într-adevăr, cată a nu se uita că acele venituri rezultau din dări nouă indirecte, care în lipsa unei statistice exacte nu se puteau prevedea ce vor produce. Îndealtmintrelea evaluările actualului ministru nu sînt cu mult mai exacte. Astfel pentru anul espirat s-au evaluat la 8 milioane venitul vămilor, pe cînd acesta a adus 16 milioane, adecă cu 8 milioane mai mult. Cumcă a ieşit în plus şi nu m minus e o împrejurare fericită, care

nu diminuează de fel eroarea de calcul, căci ciudată într-adevăr ar fi evaluarea aceea care ar fixa veniturile la o sută de milioane, pe cînd ele în realitate ar aduce două sute de milioane.

În realitate însă acest spor considerabil a o seamă de venituri e de atribuit aceloraşi împrejurări cărora cată a se atribui cheltuiala în plus de 56 1/2 milioane — adecă războiului. Şi dacă d. ministru poate invoca războiul ca justificare, tot acest război îi ridică pe de altă parte orice merit în privirea sporurilor de la venituri, căci drum de fier, vămi, poştă şi telegraf, toate acestea a produs mai mult tocmai în urma acelor împrejurări estraordinare, sporitoare a unor venituri, dar sporitoare şi în cheltuieli şi anume în acelea ale Ministeriului de Război.

Dar daca d-nul ministru a găsit de cuviinţă a face o statistică comparativă a deosebitelor bugete, de ce s-a oprit oare la 1873? Pentru că înainte de 1873 tot guvern liberal a fost, pentru că de atuncea datează dezordinea în finanţe, de atuncea încărcarea spontană a statului cu cheltuieli în dreptul cărora nu era prevăzută nici o resursă.

*

La discursul d-lui Maiorescu a răspuns d. Brătianu. E în genere cunoscut obiceiul actualului ministru-prezident de-a invoca mărturia unor persoane răposate de mult. Cavour, Napoleon, Victor Emanoil, c-un cuvînt toţi potentaţii şi miniştrii morţi au norocirea de a fi invocaţi că ar fi vorbit între patru ochi cu d-sa cutare şi cutare adevăruri pentru cari-1 place a pleda.

Şi de astă dată, spre a dovedi că evaluările bugetelor conservatoare ar fi fost într-adevăr false, d-sa a invocat mărturia unui funcţionar răposat, anume Racoviceanu.

Dar, lăsînd pe răposatul în pace, să luăm noi din parte-ne mărturisirea unui om viu şi deputat liberal, a d-lui I. Ionescu, făcută în numărul de azi al „Binelui public".

D-sa spune că în anul 1879 veniturile scad şi cheltuielile cresc şi, pentru ca să li se dea acestora o nălucire de acoperire, se umflă veniturile. În loc de 19 milioane ce au fost în anul trecut la poşte, drumuri de fier şi diverse, s-au pus în anul acesta 29 de milioane. Rezumatul general e acesta:

Cheltuieli 108 376 539

Venituri 101 673 316

Deficit 7 703 223

Veni[turi] umfl[ate] 7 300 065

Deficitul întreg 15 004 008

Va să zică în anul l879 se cheltuiesc 16 milioane mai mult decît veniturile. Iată dară lăudătorul discurs al d-lui ministru de finanţe redus la adevărata lui valoare, la un deficit real de 15 milioane pentru anul curent.

*

Puţine mai avem de adaos. În aceeaşi noapte de sîmbătă spre duminecă în care s-a votat cu asalt cele mai grele proiecte de legi fără de nici o discuţie, d. Stolojan a propus ridicarea unui monument în amintirea războiului, s-a citit o scrisoare a M. Sale Domnului prin care se conferă tuturor deputaţilor şi senatorilor medalia comemorativă a Apărătorilor Independenţei şi s-a votat în fine pentru a treia oară declaraţiunea de modificare a articolului 7.

[27 martie 1879]

 

[„ALALTĂIERI, LUNI DIMINEAŢA..."]

 

Alaltăieri, luni dimineaţa, la 9 ore, un individ a descărcat de patru ori un revolver asupra împăratului Rusiei, pe cînd M. Sa se primbla pe jos. Împăratul n-a fost atins; făptuitorul a fost arestat.

Iată ştirea cea mai însemnată care a alarmat pe oameni în cursul sfintelor sărbători ale Paştilor. Ea e cu atît mai gravă cu cît formează încheierea unei serii întregi de fapte
întunecoase al căror teatru a fost în timpul din urmă Rusia. Mişcarea revoluţionară din Rusia fierbe înfundat; pe ici pe colo se-ndreptează pistoale contra şefilor administraţiunii de gubernie, se descopăr amploiaţi, sergenţi de poliţie, ba chiar persoane din societatea înaltă cari iau parte şi dau impulsiune mişcării. Siberia se populează cu adepţii nouălor idei şi cu toate acestea tot mai rămîn destui cari să atenteze la viaţa împăratului chiar. În Germania mişcarea socialistă analoagă a încetat în urma introducerii unor legi escepţionale; în Rusia asemenea legi excepţionale există în permanenţă; în Germania se urmăresc ideile socialiste numai, în Rusia s-au urmărit orice soi de idee mai liberă, încît sub presiunea cea mai mare, cu umilirea patentă a corpului didactic şi a studenţilor, universităţile ruseşti au crescut o tinerime pururea supravegheată în toate mişcările ei. Oricît de regretabil şi de odios e dar faptul atentatului, izolat şi restrîns la responsabilitatea morală a făptuitorului, şi oricît îl dezaprobăm, el totuşi rămîne un semn caracteristic al timpului, un simptom al unor cauze cu mult mai întinse şi mai generale. Faptul nu are caracterul unei răzbunări private, al unei crime individuale, el e precursorul unei mişcări de discompunerea socială al căreia obiect e colosala împărăţie slavă.

Dar nu numai la Rusia e mărginită acea discompunere. Preste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului mînă-n mînă cu sărăcia claselor lucrătoare ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Stilul elegant al arhitecturei Renaşterii, cel măreţ gotic cedează stilului monoton al cazarmelor de închiriat, Shak[e]speare şi Molière cedează bufonărielor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul şi Offenbach alungă pe Beethoven şi pe Mozart, — e o epocă în care ideile mari asfinţesc, în care zeii mor. Pe lîngă aceasta se mai adaogă o generală corupţiune economică. Capitalul, care ar trebui să fie şi să rămînă ceea ce este prin natura lui, adecă un rezultat al muncii şi totodată un instrument al ei, e adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a esploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunei. Elemente economice nesănătoase, uzurari şi jucători la bursă, cavaleri de industrie şi întreprinzători şarlatani se urcă cu repejune în clasele superioare ale societăţii omeneşti, în locurile cari înainte erau rezervate naşterii ilustre, averii seculare, inteligenţei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept şi mai statornic.

Fără îndoială că alături cu germenii de discompunere generală se vor fi aflînd şi germenii unei noi vieţi fecunde de un caracter într-adevăr uman; dar totuşi nu este mai puţin adevărat că în momentul de faţă ideile bune se află în linie coborîtoare şi aparţin toate fără escepţie trecutului, iar cele rele se află pe linie suitoare.

[5 aprilie 1879]

 

[„UN CENUŞAR ROMÂN..."]

 

Un cenuşar român rătăcit ca amploiat, nu ştim de-a cîta mînă, prin Dobrogea se pusese într-una din zile să esplice unui turc sistemul liberal. Turcul nu cam pricepea de la-nceput, căci el căuta şi în România autorităţi analoage cu cele din Stambul: astfel sub principe el îşi închipuia ceva analog cu padişahul, sub ministru ceva analog cu vizirul ş.a.m.d. — Nu — îi zicea amploiatul — poporul este suveran. Uite-te ici în cafenea la toţi cîţi sînt faţă. Toţi sînt suverani, ei pun ţara la cale.

Abia acuma turcul înţelesese — Acu ştim, guvernul vostru genabet-tacîm (tacîm de haimanale, de stîlpi de cafenea).

Această espresie genabet-tacîm se lăţi repede în toată Dobrogea, se va regăsi şi în corespondenţa pe care un efendi ne-o trimite din Cernavodă şi unde se va vedea ce tacîm de oameni d. Brătianu a găsit de cuviinţă să trimiţă ca să administreze şi să lumineze Dobrogea. Atragem atenţia tuturor, a d-lui Brătianu asemenea, asupra scandaloasei purtări a o seamă de funcţionari români din Cernavoda, care e atît de bine descrisă în corespondenţa ce-o publicăm în n-rul de astăzi.

*

Poporul? Naţiunea? Iată două espresii pentru una şi aceeaşi noţiune despre care liberalii nu-şi dau niciodată seamă cînd vorbesc de ea. În gura genabet-tacîmului nostru poporul este ceva nedefinit, monstruos, incert, zgomotos, ceva căruia nu-i mai dai de capăt.

Pentru, noi însă lucrul e mult mai clar: popor, naţiune e complexul de clase sociale al unei ginţi, adecă a unor oameni de aceeaşi origine etnică. Proprietarul mare, ţăranul, negustorul, breslaşul sînt în acelaşi mod popor; nimeni din aceştia nu e mai mult ori mai puţin popor decît fiecare din ei. D. de Bismarck e tot atît de bine popor german ca şi d. Liebknecht, şi popor român e tot atît de mult badea Toader ca şi cutare ori cutare prinţ sau proprietar mare.

Dar alături cu clasele pozitive ale societăţii române mai există şi oameni cari nici au ceva, nici au învăţat vro carte acătării, nici ştii de unde pînă unde a răsărit pe aici prin ţară, iar aceşti oameni pretind a fi popor par excellence, numai ei sînt naţiunea, şi pe aceştia turcul şi noi îi numim genabet-tacîm, adecă roşii.

*

Aşadar poporul, naţiunea par excellence, în număr de vro 120 de inşi, s-au adunat la Herdan. Proprietari şi negustori se rătăcise asemenea vro cîţiva pe acolo, dar nici unul din ei nu s-a amestecat în vorbă. Dar pentru aceasta erau mulţi profesori de soiul d-lui Cernătescu (numit fără concurs în noaptea de 11 fevruarie), mulţi advocaţi fără pricini (numiţi de liberali în sinecurile de advocatură ale statului), mulţi arendaşi de moşii ale statului, adecă de cei eterna mente datori cu ratele, c-un cuvînt, pe lîngă naţiunea adevărată, reprezentată prin doi-trei inşi, era o sută şi mai bine de genabet-tacîm, de oameni cari au nevoie să stea cei de-o seamă cu ei la guvern pentru ca să aibă cu ce trăi, oameni pentru cari buget şi domenii ale statului sînt singurele mijloace de existenţă.

Dintre foştii aliaţi de la Mazar Paşa au vorbit mai întîi d. Ioan Ghica. D-sa a arătat că, legăturile noastre cu Europa fiind rupte, sîntem avizaţi pentru apărarea şi garantarea noastră la noi înşine. De la alegerile acestea va depinde existenţa naţionalităţii noastre. Ele trebuie să fie libere de orice influenţă şi, dacă cetăţeanul va da de un prefect ori subprefect care s-amestecă în alegeri, să-1 ia de piept (ipsissima verba) şi să-1 ducă înaintea procurorului.

*

D. C.A. Rosetti a fost foarte nemulţumit cu discursul d-lui Ioan Ghica. D-sa a cerut ca tot partidul liberal-naţional să se unească, căci conservatorii sînt uniţi, deci libertatea e compromisă, Constituţia e-n primejdie. Partidul liberal trebuie înainte de toate să aibă o disciplină oarbă, supunere pasivă ca o armată de soldaţi, căci libertatea nu se cîştigă decît prin sclavia sub autoritatea partidului.

Aceste faimoase teorii trebuiesc ţinute minte; trebuie ca românii să ştie şi teoreticeşte ce este libertatea roşie, căci practic o ştiu de mult.

Dar un caz cu mult mai grav s-a-ntîmplat în adunarea aceasta. Un membru al Curţii de Casaţiune, d. Alex. Petrescu, s-au amestecat asemenea în tacîm şi a vorbit ca om de partid în sensul partidului roşu.

Cu toate astea acest domn, ca judecător, va avea în curînd să judece sute de procese electorale; de aceea e în orice caz interesant a se şti pînă unde va merge disciplina, solidaritatea, supunerea sa pacinică ca-n armata de soldaţi şi sclavia sub autoritatea partidului cînd d-sa va judeca procesele electorale.

Atragem asemenea atenţia d-lui prim-preşedinte al Curţii de Casaţiune, căci voim a şti într-adevăr dacă membrii unei Curţi a cărei raţiune de a fi e tocmai imparţialitatea şi depărtarea de orice partid, daca acei membri zicem pot lua parte în dragă voie la adunări de partide politice, ba să agiteze cu vorba şi în faptă sub disciplină, supunere soldăţească, sclavie sub autoritatea partidului în favorul cutărui sau cutărui.

*

Iată dar un buchet de teorii şi de fapte cules din adunarea de la Herdan; adunare a partidului liberal-naţional.

Naţional. Citiţi numele membrilor comitetului electoral; mulţimea de nume fanariote şi bulgăreşti vă va încredinţa ce naţional e partidul roşu.

[8 aprilie 1879]

 

[„D. FREDERIC DAME NE TRIMITE..."]

 

D. Frederic Dame ne trimite o întîmpinare lungă, căreia-i dăm loc mai jos, relativă la menţiunea făcută în una din revistele noastre despre un redactor al „Românului", nenumit, care ar fi luat parte la Comuna din Paris. D-sa arată deci prin şirele de mai jos că n-a luat parte la acea mişcare şi întăreşte aserţiunea sa cu acte gospod.

 

16 - C. 832

Iată dar acea întîmpinare, asupra căreia facem mai la vale observaţiile noastre.

Bucureşti, 25 martie, 1879

D-lui Redactor al ziarulul „Timpul"

Domnule redactor,

Vorbind de mine vă permiteţi din nou să adăugaţi lîngă numele meu epiteta de „comunard alungat din ţara sa". Ştiţi, d-le, că, dacă ,,Timpul" ar fi un ziar serios în alegaţiunile sale, această acuzaţiune aruncată în treacăt, după ce a fost dezminţită de atîtea ori, ar constitui ceva mai mult decît o calomnie.

Însă, fără a cerceta mobilul unui fapt pe care nu voiesc să-1 calific, cred de datoria mea să vă adresez spre ştiinţă copia de pe două scrisori, una iscălită de un fost subsecretar de stat la departamentul justiţiei, cealată emanînd de la actualul ministru al comerciului. Sper, d-le, că nu veţi refuza publicarea lor în ziarul d-stră.

 

Versailles, 21 ianuarie 1877

 

Scumpul meu domn,

N-am uitat nici numele d-tale nici serviciie ce ai adus guvernului în zilele grele cînd ne luptam în contra comitetului central. Se poate zice că ai fost ajutorul primăriilor noastre şi ştiu cîte misiuni periculoase ţi-au fost încredinţate de noi şi că le-ai îndeplinit pe toate cu curagiu şi inteligenţă ... Primeşte încredinţarea stimei ce mi-a inspirat purtarea d-tale.

Încrezi-te, scumpul meu domn, în simţimintele mele devotate.

Jules Meline

Primar al arond[ismentului] 1 din Paris în 1870— 71.

Deputat al depart[amentului] Vosges.

Subsecretar de stat la depart[amentul] Justiţiei. Minister. Dufaure.

 

Iată scrisoarea a doua, care mi-a fost adresată tocmai ca să răspundă unor atacuri îndreptate, tot cu ace[e]aşi bună credinţă, de d-voastră în contra mea pe la finele anului 1876.

 

Paris, 23 ianuarie 1877

Subsemnatul, deputat al arond[ismeniului] I din Paris, fost primar al arond[ismentului] II (1870—1871), certifică că d. Frederic Dame, născut la Tonnerre (Yonne) în 1849, a fost secretarul meu în timpul răzbelului şi al asediului capitalei în 1870— 71 şi că şi-a îndeplinit totdauna funcţiunele sale cu zel, inteligenţă şi devotament. Atest între altele că în momentul insurecţiunei comunaliste din martie1871 nu m-a părăsit în zilele cît am rezistat cu primarii Parisului la propăşirea acestei insurecţiuni. A venit cu mine la Versailles şi n-a încetat să fie credincios cauzei ordinei şi a păcei.

Pentru ce i-am dat această atestare, autorizîndu-l să facă de dînsa uzul ce-i va conveni mai bine.

P. Tirard

actualmente ministru al comerciului şi agriculturei

Originalele acestor două scrisori sînt la dispoziţiunea d-voastră ca să le consultaţi. Asemenea pun la dispoziţiunea d-voastră cartea ce am publicat la Paris în septembrie 1871, La Resistance, în care am făcut istoricul mişcărei comunaliste, şi Istoria revoluţiunei din 1870— 71 a lui Jules Clarétie, ca să constataţi că acest eminent scriitor n-a găsit alte teorii mai bune decît ale mele, astfel încît ancheta Camerei asupra evenimentelor din martie s-au răzimat tot asupra acestor teorii, care au fost din nou sancţionate de Jules Simon şi Camille Pelletan în ultimele lor publicări privitoare la insurecţiunea din 1871.

Cred acum că nu voi mai găsi în „Timpul" epitete nedrepte acolate la numele meu, deşi era simplu să vă asiguraţi înainte d-a vorbi, cu atît mai simplu cu cît persoana mea e prea neînsemnată ca să poată figura în primele Bucureşti ale ziarului d-voastră.

Şi pentru că ocaziunea-mi este dată, adaug că ar fi bine să se piarză în presa română obiceiul d-a se arunca unul la altul acuzări nefundate, căci dezminţirea lor azvîrlă discre[di]tul asupra acelora care le-au scormonit.

Vă rog, domnule, să binevoiţi a publica această scrisoare în coloanele ziarului d-voastră şi să primiţi salutările mele.

Frederic Dame

48. Calea Victoriei

Toate acestea sînt bune şi frumoase, păcat numai că nu dovedesc nimic. Cată să reamintim pe scurt coprinsul acelei reviste a noastre. „Românul" ne făcea o imputare oarecum că numisem cererea de drepturi a evreilor, adresată Congresului, un act de înaltă trădare; ne imputa asemenea plîngerea noastră că prin sistemul de legi liberale cosmopolite, prin americanismul
demagogiei, bazat pe teoria rosettească „om şi om", ţara noastră a devenit o mlaştină de scurgere a elementelor economiceşte şi moraliceşte nesănătoase din Apusul şi Răsăritul Europei.

Noi am răspuns la aceasta că n-am vorbit numai de evrei şi că aceştia nu sînt singurul element nesănătos venit în ţară. Făr-a cita nume proprii, am pomenit numai exemplul unei facultăţi din Bucureşti, un fel de stup de bulgari ignoranţi şi cămătari, de un senator bosniac (felcer turcesc) ales în colegiul întîi de Bucureşti şi candidat al roşiilor şi de redactorul unei foi răspîndite, despre care se zicea c-ar fi luat parte la Comuna din Paris.

D. Frédéric Damé ne spune că d-sa n-a luat parte la Comună şi o dovedeşte.

Îl credem; retragem aserţiunea cum a fost, fără a schimba însă teoria generală emisă şi fără a-1 scoate din rîndul în care s-a simţit a fi. Căci nu faptul că a luat sau n-a luat parte la Comună e pentru noi important, ci mediocritatea şi nematuritatea scrierilor sale, cari nu-1 îndreptăţesc a juca un rol de cultură în România.

D. .Frédéric Damé a scris un dicţionar de medicină ni se pare. Cu toate acestea nu ştim să fie nici fiziolog, nici anatom, nici patolog special.

Tot d-sa a scris un fel de manual pentru învăţarea limbei ruseşti.

Cunoaşte limbile slave sau măcar pe cea rusească atît de bine ca pe cea franceză ?

Ne-ndoim asemenea.

A scris apoi o Călăuză a Bucureştilor; un Dicţionar al dialectului provensal în comparare cu limba română, în care pune cuvinte româneşti de gazetă, introduse de ieri-alaltăieri, alături cu fondul vechi romanic al limbei provinciale, d-sa mai primejduieşte apoi vizitarea Teatrului Naţional prin piese scrise fără pic de talent şi citirea „Românului" prin foiletoane. C-un cuvînt se foloseşte de zece căi pentru a se face... nemuritor şi va pretinde poate ca să-1 numărăm între elementele sănătoase de cultură?

Aşadară, cu tot transitus per falsum medium, cu toată eroarea noastră în privirea participării la Comună, atît teoria noastră generală cît si exemplele citate rămîn bune, precum teoria lui Galilei ar rămîne adevărată chiar dacă el ar fi citat între argumente şi vrun pasaj din Biblie.

Oricine ne va putea crede că d. Frédéric Damé e pentru noi o persoană indiferentă, ca oricare alta, încît, pe cîtă vreme nu va voi a se face observat, n-am fi crezut de-a avea destul talent de-a ne ocupa de d-sa. Poate că autorul Nopţii furtunoase ar fi singurul care să-mbogăţească specia „Rica Venturianu" cu încă un tip. Dumnezeu umple lumea cu ce poate şi n-avem ceartă cu cerul. Dar pe terenul vieţii publice credem din contra că orice mediocritate trebuie descurajată din capul locului şi în tot felul, pentru ca nici să cuteze a căuta pe seama noastră a tuturora o importanţă ce nu i se cuvine, chiar dacă acea importanţă s-ar mărgini la scrierea de piese rele.

Oare dacă d. coredactor al „Românului" ar fi avut în realitate talentul lucrurilor pe cari le-a întreprins, adecă talentul de-a compune enciclopedii medicale, dicţionare comparative a limbelor romanice, gramatici pentru limbele slavone şi tragedii bune totdodată, Franţa n-ar fi salutat în d-sa pe un nou Voltaire, n-ar fi fost încîntată de-a posede un spirit atît de universal ?

Din punctul nostru de vedere e aşadar indiferent dacă mediocritatea se cheamă Urechiă sau X sau Y. E o buruiană rea ce trebuie plivită, pentru a se face loc la soare plantelor celor de folos. Prisosul de puteri pe care o naţie îl posedă e îndestul de mic pentru întreţinerea culturii adevărate; dacă însă în locul acesteia se grămădeşte cea falsă, se grămădesc enciclopedii medicale, furtografia urechească sau Scrisorile cătră demoşteniţi, nu mai e loc pentru cultura cea adevărată şi sănătoasă.

D. Damé în fine are modestia de-a zice că d-sa e prea neînsemnat pentru ca să ne ocupăm de d-sa. Dar tocmai motivul acesta ne face pe noi să vorbim, căci atunci am trebui să tăcem şi despre d. Urechilă. Îndealtmintrelea fraza aceasta ne-aduce aminte o epigramă a lui C. Bălăcescu :

Din modestie se vede

Zici că nu-nsemnezi nimic;

Tu o zici făr-a o crede,

Eu o crez fără s-o zic.

[8 aprilie 1879]
CESTIUNEA ORIENTULUI [„DUPĂ CUM ŞTIM..."]

 

După cum ştim, o telegramă din Constantinopol ne-a anunţat numirea lui Aleco Paşa ca guvernator al Rumeliei. Poarta într-atîta a făcut bine numind guvernator pentru această provincie întru cît ea a îndeplinit şi ultima condiţie ce mai pretextau ruşii pentru deşertarea Rumeliei. Se-nţelege că Poarta nu a numit ca guvernator pe Aleco Paşa pînă nu s-a înţeles cu el cu privire la modul de administrare şi să sperăm că Alexandru Vogorides, adică Alecu Paşa, ca partizan al lui Midhat Paşa, adică ca partizan al „reformatorilor", va şti să-şi împlinească misiunea, împăciuind spiritele atît de agitate ale populaţiunei Rumeliei răsăritene. Aleco Paşa pînă acum a petrecut la Paris şi probabil că se va fi înţeles cu actualul ambasador turc de acolo şi fostul mare vizir, Savfet Paşa, asupra celor mai de aproape modalităţi ale guvernărei sale. Ca demnitar otoman, Alexandru Vogorides — Aleco Paşa nu credem că va lucra în contra intereselor suveranului său, şi, dacă n-ar plana asupra capului său fumul bănuitor ieşit din cădelniţa Agenţiei ruse, am putea zice că Poarta nu a greşit făcînd această alegere. Numirea noului guvernator este o dovadă mai mult ca proiectul de ocupare mixtă a căzut şi că contraproiectul Porţei nu numai că s-a primit, dar a şi început să fie pus în aplicare. După acest contraproiect, Poarta are să numească un guvernator; prelungindu-se totdodată încă pe un an împuternicirile comisiei ostrumelice, pe cînd Poarta va abzice docamdată de dreptul ei d-a ocupa liniile Balcanilor. O brigadă din miliţia Rumeliei răsăritene a ocupat portul Burgas. După retragerea trupelor ruse aceste miliţii vor fi chemate a îngriji de buna ordine în provincie, rămîind totdodată lui Aleco Paşa dreptul d-a aduce noi trupe turceşti, conform articolului 16 din Tratatul de Berlin, dacă aceste miliţii nu vor fi îndestulătoare.

[10 aprilie 1879]

 

[„UNA DIN FRAZELE FAVORITE..."]

 

Una din frazele favorite ale demagogiei noastre, pusă chiar în gura M.S. Domnitorului în mesajul de închidere a Corpurilor legiuitoare, e aceea că în tot timpul războiului şi în urmă, pe cît ţinu ocupaţiunea rusească, libertăţile publice n-au fost defel înlăturate prin stare de asediu, ci toţi am urmat a ne bucura de toate drepturile publice şi private.

Caz nemaipomenit în altă ţară, strigă ruşii.

De mirare lucru ca tocmai guvernul nostru să aibă atîta dibăcie şi circumspecţiune, atîta tact şi cumpătare încît în timpuri cu totul extraordinare să n-aibă defel nevoie de măsuri extraordinare.

Dar să ne punem în altă ipoteză. Să presupunem că Germania ar fi în război cu Franţa şi că amîndouă ţările, pentru a evita turburări înlăuntru, ar dispune următorul lucru: la Berlin s-ar numi Liebknecht director al Domeniilor, Bebel secretar de stat la învăţăturile Publice, Hodel, prefect de poliţie şi Nobiling şef gardei palatului împărătesc, apoi toată secta liberalilor internaţionali s-ar pune în cele mai bune funcţii publice, fără a se întreba daca ştiu carte sau pricep cîtu-i negru sub unghie din serviciul public ce li se încredinţează. Oare s-ar întîmpla turburare în timpul războiului? Desigur că nu. E drept că această linişte ar fi cumpărată cu dezordinea financiară, cu destrăbălarea administrativă, cu o mulţime de rele cari s-ar prăsi şi înrădăcina repede în vechea societate germană, dar turburări nu s-ar întîmpla, tocmai pentru că elementele nesănătoase, revoluţionare, ar fi la guvern.

Iar daca în Franţa ar fi, în acelaşi caz ipotetic, la Ministeriul de Interne d. Rochefort la Justiţie un Raoul Rigault ş.a.m.d., fire-ar turburări în Paris? Desigur că nu. Elementele sănătoase s-ar ţinea în linişte tocmai prin primejdia generală care ar ameninţa patria, iar cele nesănătoase s-ar împlea cu de prisos din toate foloasele poziţiei lor oficiale si ar tăcea asemenea

Tocmai aşa însă s-au întîmplat la noi. Omul care a insultat persoana M. Sale şi pe membrii familiei domneşti prin scrieri obscene şi cuplete de cafe chantant şi care a ponegri tot ce ţara aceasta are mai onest şi mai independent capătă medalia Bene-merenti pentru scrieri literare si luminează publicul ex officio. Revoluţionari de meserie, amestecaţi în mişcările cele mai puţin curate de prin Franţa si Italia, d-nii Rosetti-Brătianu sînt în capul afacerilor
unul şef al partidului, altul ministru prezident; în fine cel ce detronează pe Domn şi proclamă republica europeană federativă la Ploieşti veghează astăzi de siguranţa capitalei şi a persoanei M. Sale.

Fost-a dar cu putinţă turburări la noi, ori fost-au necesară decretarea stării de asediu?

Contra cui să se fi decretat dacă tocmai aciia contra cărora se putea decreta erau ei înşişi însărcinaţi cu mănţinerea ordinii, erau ei înşii guvern?

Aşadar faptul în sine că s-au mănţinut ceea ce numesc dd-lor Constituţia fără a se fi turburat ordinea nu dovedeşte încă nimic; căci elementele pozitive ale naţiei, cu toate rechiziţiile neomenoase, cu toate comitetele de salut public, cu toate perchiziţiile, cu tot jaful, cu toate cele 56 milioane franci cheltuite pentru a pierde o provincie, cu toate miile de oameni stinşi prin foame, frig şi glonţi, elementele pozitive, conservatoare ale ţării au rămas liniştite, căci era în ţară o armie străină, aliată cu demagogia noastră : un îndoit pericol.

Dar ia să fi fost conservatorii la guvern în vremea războiului ruso-turcesc !

Aveam la Piteşti una republică. Prezident d. I. Brătianu.

Aveam la Ploieşti o a doua republică. Prezident Stan Popescu.

La Mizil a treia republică. Prezident E. Carada ... şi aşa cum dulci jubilo in infinitum.

De aceea fie buni d-nii roşii şi nu se laude cu ceea ce nu e un merit al lor. Ţara a cumpărat scump, foarte scump această linişte internă şi mănţinerea drepturilor constituţionale. Ţara a cumpărat-o cu moartea zadarnică a mii de oameni, cu 56 de milioane bani buni aruncaţi în Dunăre, cu dezorganizarea completă a serviciilor publice, cu ruina financiară. Douăzeci de ani să fi stăpînit un alt partid, n-ar fi lăsat în urmă golurile şi dezorganizarea pe care ni le arată d-nii liberali după doi ani de guvenare.

Partidul liberal-internaţional de la noi n-a avut aşadar decît foloasele, nicidecum meritul situaţiunii.

[12 aprilie 1879]

 

[„ATRAGEM ATENŢIUNEA TUTUROR..."]

 

Atragem atenţiunea tuturor asupra importantei scrisori ce publicăm astăzi, precum şi a documentelor de cea mai mare gravitate cari se cuprind într-însa. Aceste documente sînt legalizate şi subscriitorul răspunde de autenticitatea lor. Încetul cu încetul vălul care-a ascuns criminalele şi întunecoasele procedări ale guvernului roşu se ridică. Faptele vorbesc aşa de tare încît orice comentariu ar fi de prisos.

În contra convenţiunii de la aprilie, ţăranii români cu carăle şi cu vitele lor au fost transportaţi între cazaci peste Dunăre în toiul iernei pînă la poalele Balcanilor, de unde nu s-au mai întors decît cu braţele. Aceasta s-a făcut, după cum reiese din aceste documente, nu după impunerea unui guvern puternic ca cel rusesc, ci după simpla mijlocirea unui contracciu ovrei. Ce i-a trebuit acestuia pentru a izbuti acolo unde statul major rusesc fusese neputincios? Nimic altceva decît acea cheie de aur care, după Filip al Macedoniei, deschide porţile de fier ale celor mai tari cetăţi. Ministrul care refuzase cu mîndrie rechiziţiile de peste Dunăre cînd i se cereau de capii armatei imperiale se-nchină înaintea ovreiului Warszawsky; dînsul subsemnează fără sfială şi fără mustrare de cuget sentinţa de moarte a agriculturii române şi decretează sărăcia, pe timp îndelungat, a unui întreg popor.

Citească oricine aceste acte cari nu destăinuiesc, se zice, decît o mică parte din jafurile pe trecute în acest an de nenorocire, 1877. El va rămînea îngrozit de lăcomia oamenilor de la putere pe care numai un lucru o întrece : îndrăzneala lor.

[15 aprilie 1879]

 

PESTE CÎT TIMP VA PIERI LUMEA?

 

Profesorul Dulbois Reymond ţinu în 19 martie curent o disertaţie înaintea unui public foarte numeros din Bremen din care reproducem şi noi după ,,Voss. Ztg." următoarele:

După ce schiţează observaţiunile indienilor, parţilor, grecilor, romanilor şi vechilor germani asupra originei lumei şi finitul ei, oratorul expune ipotezele cristianismului asupra pieirei lumei, aşa-numită ultima judecată, ipoteze ce au mişcat
pînă în ultimii secoli spiritele lumei creştine şi cari au determinat finitul lumei la un număr hotărît de ani; aceste ipoteze şi profeţii s-au arătat în acelaşi timp ca înşelătoare. Cu înflorirea ştiinţelor naturale s-a asigurat şi durabilitatea stărei genului uman. Dar nici ştiinţele naturale nu s-au putut sustrage de la opinia că Pămîntul, suspendat în gol şi învîrtitor într-un zbor repede în giurul Soarelui, ar fi supus într-un mod oarecare pericolului pieirei. Laplace văzu un atare pericol în ciocni rea Pămîntului cu un comet, o frică pe care noi nu o mai avem astăzi deoarece ştim că Pămîntul are dese ciocniri cu comeţi şi că substanţa comeţilor are o densitate mult mai mică decît aceea a aerului atmosferic. Un alt pericol se vede în erupţiunea puternică a hidrogenului Soarelui, care se aseamănă cu erupţiunile pietrelor temporare. Cu această erupţiune se va produce o căldură foarte mare, care va avea de consecinţă aprinderea lumei, aprindere căreia va trebui să fie sacrificat şi Pămîntul nostru. Un al treilea pericol ar sta în deranjarea sistemului solar, căci stelele fixe nu sînt de tot fixe, pentru că fac mişcări foarte mici din axa paralelă spre constelaţiunea lui Hercule, astfel că în cele din urmă o ciocnire nu ar fi de tot inevitabilă. Al patrulea pericol pentru Pămînt ar sta în miezul său tare şi aprins şi raportul acestuia cu crusta Pămîntului subţire asemenea unei coji de ou, care nu-l poate scăpa de pericolul de a crăpa şi a se sfărîma. Toate aceste temeri însă sînt bazate numai pe ipoteze, cu toate că cea mai nouă ştiinţă asupra naturei a arătat cu siguranţă că starea actuală a Pămîntulul nostru nu poate fi durabilă.

Noi ne procurăm toată provizia noastră de căldură de la Soare şi, după teoria lui Iulius Robert Mayer asupra conservărei forţei, fiecare mişcare, afară de forţa atractivă a Lunei, care face fluxul şi refluxul apelor mărei, este numai o lumină solară transformată. Din căldura solară însă ce trebuie să atingă suprafaţa Pămîntului nostru se pierde în nemărginitul spaţiu prin radiere atît de multă că numai o mică părticică 1/2300000000 mai ajunge la noi.

Soarele pierde în fiecare an cîte ceva din căldura sa şi ştiinţa ne învaţă că el va mai lumina încă 17000000 de ani. În apropierea acestui timp suprafaţa Pămîntului va începe a se acoperi de gheaţă de la un pol la altul; omenirea se va grămădi din ce în ce spre ecuator ; mişcarea Pămîntului va înceta cu încetul şi Soarele va apare locuitorilor Pămîntului numai ca un glob roşat, pînă cînd ei vor fi siliţi în fine să se retragă în caverne şi să se nutrească cu peşti.

În orice caz însă ne rămîne mîngîierea că materia nu va putea avea niciodată un sfîrşit şi că împrejurarea îngheţului va începe intr-un timp infinit, adecă practic niciodată.

[17 aprilie 1879]

 

[„D. SIMEON MIHĂLESCU PUBLICĂ..."]

 

D. Simeon Mihălescu publică, în calitatea sa de prim-ministru (căci d. Brătianu e numai cu numele), două adrese, una cătră Ministerul de Justiţie, alta cătră cel de Externe, adrese prin care ni se asigură că d. Simeon Mihălescu, ministrul, va lua toate măsurile ce-i incumbă pentru a descoperi adevărul în privirea prevenitului Simeon Mihălescu.

Totodată d. Simeon Mihălescu provoacă pe ministrul justiţiei să someze pe d. Moldoveanu ca să publice şi celelalte acte mai grave, iar pe Ministeriul de Externe ca să întrebe pe d. Warszawsky dacă scrisoarea d-sale e autentică.

Publicăm în întregul lor aceste adrese :

Adresa d-lui ministru de interne cătră d. ministru [al] justiţiei.

Ziarul,,Timpul", în numărul său de duminică 15 aprilie, reproduce pe lîngă o scrisoare subscrisă A. M. Warchavsky, adresată Escelenţei Sale Evsevie Adreivici (Rosinscky), din care pare că ar rezulta avizare de mituire şi o falsificare de ordine din partea directorului Ministerului de interne, d. Simeon Mihălescu.

Scrisoarea subscrisă Moldoveanu se termină cu ameninţarea următoare: ,,Vă voi comunica, d-le redactor, şi alte acte spre publicitate, mult mai grave".

Ministerul, în această cestiune, avînd a lua măsurile ce-i incumbă spre restabilirea adevărului, are nevoie şi de actele cele ,,mult mai grave" promise de Moldoveanu şi pentru aceea vă roagă să invitaţi Parchetul să-1 someze să publice imediat actele promise sau să le depună la Parchet, care pe baza lor să poată consulta dosarele aflate în Ministerul de interne.

Dispoziţiunile ce veţi binevoi a lua, vă rog, d-le ministru, să le comunicaţi şi acestui minister.

Primiţi etc.

p. ministru de interne, S. Mihăilescu.

Adresa aceluiaşi d. ministru către d. ministru de externe.

Ziarul „Timpul", în numărul său de duminecă 15 aprilie, pe lîngă o scrisoare subscrisă Moldoveanu, publică şi o scrisoare subscrisă A. M. Warchavsky, din care pare că ar rezulta mituire şi falsificare de ordine din partea directorului Ministerului de interne, d. Simeon Mihălescu.
Ministerul de Interne, căruia [ îi ] incumbă datoria a restabili adevărul, vă roagă, d-le ministru, ca prin intermediul auto-rităţilor ruse să obţineţi de la acel domn A.M. Warchavsky declaraţiunea categorică dacă scrisoarea în cestiune este a sa, dacă a dat-o acelui domn Moldoveanu ca să facă uz de dînsa, dacă a mituit pe cineva în afacerea de care se face menţiune în acea epistolă, cine este mituitul sau dacă face aluzii şi se plînge de pierderile a mai mulţi bani ca comerciante care a avut alte promisiuni de la intendenţa rusă şi căruia guvernul român nu a cedat a da cară pentru înlesnirea transporturilor necesare hranei armatei ruseşti decît în momentele critice cînd armata era ameninţată de lipsa, şi atunci cu preţurile cari convenea intereselor sătenilor, preţuri mult mai mari decît se cerea pentru ceilalţi însărcinaţi ai intendenţei.

Răspunsul ce veţi obţine, vă rog, d-le ministru, să-1 comunicaţi şi acestui minister.

Primiţi etc.

p.ministru dc interne, S. Mihălescu.

Ceea ce e dar caracteristic în aceste două adrese este că d. Simeon Mihălescu dispune cercetări asupra d-lui Simeon Mihălescu.

În loc de-a suspenda la moment pe acest domn din funcţiune, în urma unei atît de grave acuzări, de vreme ce un om care ar fi fost în stare să facă cele espuse în scrisoarea d-lui Moldoveanu ar fi totodată în stare de-a nimici acte publice şi de-a falsifica registre, d. Brătianu persistă a-1 ţine în funcţiune, ba ironia merge atît de departe încît d. Simeon Mihălescu încredinţează prin Monitor publicul că Ministerul de Interne va lua măsurile ce-i incumbă pentru a restabili adevărul.

De asemenea asigurări ridicole nu avem a ne preocupa. Această înfruntare a celei mai elementare cuviinţe e poate din contra o dovadă mai mult în favorul celor susţinute de scrisoarea d-lui Moldoveanu. În loc ca d. director al Ministerului de Interne să se retragă imediat din post, pentru a nimici pînă şi umbra unei bănuieli şi a lăsa curs liber cercetărilor parchetului, d-sa promite că va face ce-i incumbă pentru a restabili adevărul în afacerea sa proprie.

Noi n-avem de adaos nimic la cele publicate — decît că d. Simeon Mihălescu nu ni se mai pare în calitate de-a cere cuiva lămuriri dintr-o poziţie oficială.

Ediţia numărului „Timpului" ce cuprindea scrisoarea d-lui Moldoveanu fiind cu desăvîrşire sleită, reproducem scrisoarea şi în numărul de astăzi.

Bucureşti, 1879, 12 (24) aprilie

D-le redactor al ziarulul ,,Timpul",

În urma atîtor vorbe făcute cu ocaziunea căruţelor de rechiziţie române date evreilor ruseşti, am onoare a arăta cele următoare:

În septemvrie 1877 fiind însărcinat de intendenţa imperială rusă (ariergardă) a face transpoartele proviziunilor de hrană armatei imperiale, s-a făcut cerere guvernului român atît de intendenţa de ariergardă cît şi de intendentul armatei (generalul Ahrens) a ni se da căruţe de rechiziţie române; în urma cărei cereri de ministru afacerilor străine ni se acordase, dar cari căruţe, pînă să vie la destinaţie pentru începerea transpoartelor, d. Brătianu, ministrul de interne, le-au poprit, telegrafiind d-lui Cogălniceanu, că o să mă puie în puşcărie, dacă voi mai stărui în a lua căruţe de rechiziţii.

Îndată după întoarcerea d-lui Brătianu în Bucureşti, a mers la d. Brătianu o persoană, arătîndu-i că rău face de opreşte căruţele de rechiziţie antreprenorilor români, pentru cari intendenţa imperială rusă cere, căci pînă acum antreprenori-lor evrei ruseşti li s-a dat şi adică Horwitz, Gregr şi Cohen etc, pentru cari intendenţa nu a cerut.

Răspunsul d-lui Brătianu a fost că mai bine preferă a i se tăia mîinile decît a iscăli rechiziţia de căruţe române pentru armata imperială.

Intendenţa, văzînd că noi nu putem obţine rechiziţia, fără care transpoartele deveneau imposibile, a trecut contractul nostru antreprenorului Warszawsky, resilindu-1, cărui antreprenor în adevăr la moment i s-a şi pus la dispoziţie cîte 1700 căruţe pe zi de rechiziţie, măcar că pentru el intendenţa nu a cerut; numind ministerul de interne şi comisari români pentru acest sfîrşit, plătiţi cu leafă lunară de antreprenorul evreu. Warszawsky (Această rechiziţie, măcar că în consiliul de miniştri s-a hotărît numai pînă la Zimnicea, dar s-au trecut şi peste Dunăre la Selvia, Lovcea, Gabrova, Tîrnova, Şîştov, Biela etc., locuri unde vitele cărăuşilor s-au pierdut, pe cari vite antreprenorul Warszawsky le-au plătit cu 240 franci perechea, conform convenirii cu guvernul român ; nu ştiu însă dacă şi cărăuşilor li s-au plătit).

În urma reclamării mele prinţului Emeritinsky, şeful ştabului major rus, că rău intendenţa ne-au reziliat contractul şi ne-au confiscat suma de 65 000 franci, căci şi noi puteam continua transpoartele, dacă intendenţa stăruia pe lîngă guvernul român a nu ni se popri rechiziţia, cerîndu-se desluşiri de şeful ştabului major generalului Russisky, intendantul armatei, prin raportul nr. 1479 din 20 mai 1878 răspunde formal următoarele:

,,La trecerea armatei peste Dunăre, eu am primit ordin de la Marele Duce Nicolae, şeful armatei, prin intendentul armatei , a face transpoartele cu căruţe de rechiziţie române, dară cari nu au durat mult, căci guvernul român, în urma multor plîngeri ale populaţiei, a poprit a-mi mai da. Eu în nenumărate rînduri m-am adresat la guvernul român şi direct, şi prin comisarul nostru, prinţul Obelensky, pentru a ni se da căruţe de rechiziţie, cari cereri se probează şi la intendenţa de ariergardă, şi la intendenţa de mijloc, dară am întîmpinat piedeci la Ministeriul de Interne, căci numai d. Cogălniceanu, cu care aveam cunoştinţă, nu a refuzat a da ordine esplicînd populaţiei neapărata trebuinţă ce este pentru transpoartele hranei armatei imperiale, însă piedecile întîmpinate la Ministeriul de Interne a făcut ca nici explicaţiunile

d-lui Cogălniceanu să nu reuşească. În astfel de poziţiune pus, am fost nevoit a mă adresa d-lui Warszawsky, consilierul de comerţ, ca el să mă scape făcînd şi luînd asupra sa transpoartele, căci numai el cu legăturile lui cu administraţia şi guvernul român putea să-mi fie de ajutor pe asemenea vremi grele de bătălie şi cu ploi cari devastau pămîntul.

Încît priveşte că eu am cerut căruţe de rechiziţie române pentru antreprenorul Warszawsky, ar fi sălbatec din parte-mi, cînd mie, reprezentantul guvernului rus, guvernul român mi-au refuzat. Însă legăturile lui Warszawsky cu guvernul şi administraţia română au putut obţinea căruţele de rechiziţie prin personalele sale mijloace".

Pe lîngă care raport intendentul armatei, ca să motiveze raportul său, anexează în original alăturata scrisoare:

1 decembre 1877 Bucureşti

Excelentie Evsevie Andreivici (Rossisky),

,,Din depeşa mea şi din depeşa ministrului Cogălniceanu vă este deja cunoscut că, după multe împrejurări, eu am profitat a birui toate împiedecările şi astăzi deja s-au dat porunci prin telegraf tuturor prefecţilor din opt districte, că să puie la dispoziţiunea mea cîte 1200 cară pe zi pentru Bucureşti şi 500 pentru Frateşti şi acum puteţi fi liniştiţi că transportul deja va urma întocmai după dorinţa d-voastră. Mult m-au costat pe mine BANI, vreme şi trudă ca să împac pe directorul Ministerului de Interne, Simion Mihăilescu, cu prietenul nostru *, fiindcă numai el era, nu Brătianu era, care împiedica această cestie. De trei ori s-au raportat această afacere şi, numai cînd cu dînsul am sfîrşit, atuncea numai afacerea s-au adus la sfîrşit şi aceea cu condiţii foarte grele. Vă trimit d-voastră copia declaraţiunii mele ce am dat aseară ministrului, după care deja astăzi s-au dat împlinire. Eu expre am declarat că-mi las drept a propune vreo cîteva condiţii grele relativ la afacerea care negreşit trebuie să se schimbe; dară deodată sînt silit să le primesc avînd în vedere neapărata trebuinţă de a forţa transportul productelor pentru armată, mai ales acuma după luarea Plevnei, cînd proviziunea hranei se iveşte mai trebuitoare. Declaraţiunea aceasta am făcut după sfatul ce am avut cu amîndoi miniştri[i] cari mi-au făgăduit că, la al doilea consiliu de miniştri ce va fi, vor schimba condiţiile şi vor aproba pe ale mele pentru care eu m-am îngrijit. Cele mai mari şi necuviincioase condiţii sînt: ca să plătesc cu 240 franci perechia de boi dacă va muri şi că chirigii trebuie să ducă marfa numai pînă la Zimnicea ; aceasta însă din urmă, măcar că hîrtia sfatului zice numai pînă la Zimnicea, eu însă am făcut de s-au schimbat poruncile către prefecţi şi împlinirea se face pentru toate punctele arătate în declaraţiunea mea adecă Tîrnova, Gabrova, Şiştov, Lovcea, Selvia şi Biela. În sfatul miniştrilor hotărîrea nu s-au putut redacta decît numai pentru Zimnicea, dară ordinele s-au dat către prefecţi cum îmi trebuie mie care se şi împlinesc".

Acuma repetez plecata şi serioasa mea rugăciune pentru înlesnire mie de bani. Aveţi în vedere că toată reuşirea depandă de la aceasta. Eu oi avea oricîte căruţe va fi de trebuinţă pentru oricît transport şi oriunde veţi voi a se transporta, măcar că pînă acuma cărăuşii de bună voie tocmiţi nu voiau a merge decît la Şiştov; acuma însă s-a schimbat chestia şi merg siliţi oriunde vreau. Astfel vedeţi că neapărat trebuie să am bani pentru care este cinci zile de cînd eu şi intendantul am telegrafiat Excelenţiei voastre şi răspuns nu am primit. Afară de aceasta faceţi cunoscut cu telegramă, ca să se dea cîte doi cazaci şi doi soldaţi la fiecare (transport, ca cărăuşii să nu se poprească pe drum şi să binevoiţi a porunci ca aicea la încărcat să nu zăbovească şi la descărcat asemenea nenorociţii cărăuşi, precum acuma fără milă se face aceasta.