X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880

.

Actorii cari au dat concursul lor în această piesă sunt în mare parte diletanţi ori începători, încât nu s-ar fi cuvenit ca d. Millo să se înconjure cu ei. Nu zicem nimic de d. Mincu, care, ca rutinar în vârstă, joacă în maniera lui toate rolurile cu un fel de haz cu totul propriu, care priveşte mai mult persoana şi maniera lui de-a juca decât caracterul reprezentat. Dar Măriuca, de ex., ar fi trebuit reprezentată de o persoană cel puţin simpatică. Cităm tocmai acest exemplu. pentru că nu se cuvine indulgenţă acolo unde observăm o absolută greşală în alegerea carierei. Alegându-şi cineva cariera reprezentării dramatice, trebuie să ştie că tocmai arta aceasta are exigenţe fizice, pentru că instrumentul artistului e chiar fizicul lui. Cu acea zestre fizionomică pe care o are d-na ce a jucat pe Măriuca din Lipitorile satelor nu se prezintă cineva pe scenă.

O părere nefavorabilă avem şi despre restul trupei improvizate. Deci, oricât am preţui de mult geniul individual al lui Millo, găsim totuşi că se cuvine neapărat ca să se înconjoare altfel. Nu zicem că toţi aceşti domni ar fi lipsiţi de talent, dar a recunoaşte un talent mediocru sau ascuns sau nedezvoltat nu va să zică a recunoaşte că el are deja dreptul de a seconda pe un om ca Millo într-o piesă cu care acest din urmă a cules atâţia lauri şi atâtea aplauze.

Cestiunea se prezintă sub [două] puncte de vedere, unul estetic, altul de bună-cuviinţă.

Esteticeşte o piesa e totdauna un întreg, ca şi un tablou, ca şi o statuă. Un tablou în care o singură figură e escelentă, foarte escelentă chiar, iar celelalte caricate, e un tablou rău.

Din puntul de vedere al bunei-cuviinţe întâmpinarea noastră e şi mai aspră. Asemenea înjghebări sau improvizări de trupe arată din două lucruri unul: sau puţin respect pentru public sau ignorarea deplină a exigenţelor unui oraş mare cum sunt Bucureştii.

Foarte cu greu ne-am hotărât a face aceste observaţii numai pentru că n-am dori să atingem persoana unui oaspe atât de iubit care, după ce a lipsit un an aproape din Bucureşti, vine astăzi înapoi şi are drept de-a fi întâmpinat cu bine şi cu bucurie. Daca deci reprezentaţia în întregul [ei] ar fi fost, oricât de mediocră, numai admisibilă, daca privazul ce înconjura portretul măiestru al cârciumarului evreu ar fi fost câtuşi de puţin bun, am fi tăcut. Dar reprezentaţia a fost purtată, întreagă, de la început până la sfârşit, de umerii unui singur om. E drept că publicul venise să-l vadă pe Millo şi l-a văzut tot aşa plin de spirit şi viociune ca şi mai nainte, dar publicul venise să vadă şi o piesă, nu numai scene izolate, căci adesea când personajul evreului lipsea de pe scenă fundul salei Bossel nu mai semăna a scenă, ci a altceva.

Găsim că e interesul artistului, în interesul său cel mai bine înţeles, ca să se încunjure altfel; nu zicem cu genii sau cu artişti eminenţi, dar din şirul celor ce-l secundează să lipsească cel puţin figurile „imposibile". Repetăm dar că, deşi întâmpinăm cu bucurie sosirea d-lui Millo, deşi preţuim fără rezervă talentul său propriu, suntem totuşi siliţi a stabili, ca o exigenţă inevitabilă, ca să joace înconjurat de o trupă regulată, care să-şi înveţe rolurile, încât să putem vedea piese întregi şi nu numai virtuozitatea individuală a unui singur personaj din piesă.

[21 aprilie 1878]

 

[„NU TRECE SESIUNE..."]

 

Nu trece sesiune, fără ca să se grămădească noi nori grei asupra ţării, fără ca incapacitatea cristalizată şi neonestitatea politică din dealul Mitropoliei să nu ameninţe ţara cu nouă şi grele loviri.

Ctitorii piosului aşezământ de canţonete Alcazarul-Ionescu, după ce s-au constituit odată în judecători de instrucţie; după ce-au călcat hoţeşte casele oamenilor, ca să le fure scrisori şi poate şi linguriţele de argint; după ce-au dispus asupra ţării întregi rechiziţiuni, luând averea oamenilor în contra literei şi spiritului constituţiei; după ce-au votat convenţia cu Rusia, războiul şi alte nevoi; după ce se constituie în suverani, ignorând şi justiţie şi Domn şi tot, — mai primesc astăzi asigurarea că tot ce vor binevoi a vota e şi voinţa Coroanei.

Deci d-nii miniştri pun în gura augustului purtător al Coroanei renunţarea la prerogativele sale, supunerea sub votul conventului din dealul Mitropoliei, şi într-adevăr acea renunţare era neapărat necesară, pentru că altfel naţia n-ar fi pierdut ultimul reazim şi ultima garanţie contra tentativelor ucizătoare ale acestor oameni.

Într-adevăr, acea renunţare e prea la locul ei, căci fără ea nu s-ar putea vota nici cedarea Basarabiei, nici banca de fiţuici şi nici noua Convenţiune cu Rusia, care nu înseamnă alta decât prefacerea României într-o semi-autonomă gubernie rusească

Iată dar ce soartă ne-au pregătit adâncile prevederi şi luminatul patriotism al celor la cari spirtul ţine locul spiritului şi punga diurnaşă locul inimii.

Nu sunt destule până acuma călcările făţişe şi piezişe ale legilor fundamentale ale ţării, nu destule sacrificiile de sânge şi bani, făcute pentru interese nu numai străine, dar de-a dreptul duşmane existenţei poporului românesc, nu-i destul c-am ajuns la discreţia Tratatului de Berlin prin înţelepciunea d-lor politică, acuma se mai pregătesc caimelele şi prefacerea ţarii în şosea rusească, şi a oraşelor noastre în conacuri căzăceşti.

Şi pe când toate uneltirile acestea contra rămăşiţelor de autonomie şi de avere ale ţării se pregătesc, parte în taină, parte pe faţa, gazetarii guvernului pretind să stăm cu braţele încrucişate, să ne minunăm de fericirile revărsate cu îmbelşugare asupra poporului, să fim politicoşi, prevenitori, amabili; să ne închinăm înţelepciunii Patărlăgenilor şi Fundeştilor, s-alegem Vodă pe d. C. A. Rosetti şi să-ntemeiem astfel viitorul lui Smintilă, iubitul moştenitor al Coroanei României. O asemenea purtare ar fi se-nţelege patriotică, naţională, măreaţă; ea ne-ar duce cu vremea, nu la împărţirea muncii, ci la munca împărţirii, adică la comunism şi la republica universală cu împărat neogrecesc.

Copii, a mai rămas Plevna internă, cetăţuia reacţiei. Daţi năvala bărbăteşte, căci tot se mai află câţiva oameni în ţara aceasta cari au moşiile lor străbune, ştiu carte şi răsar deasupra mulţimii. Daţi copii şi scurtaţi-i c-un cap ca să fie toţi de-o potrivă la minte, la avere, la obiceiuri. Atunci va răsări aurora unei nouă lumi, întâi sub formă de ghilotină, în urmă sub formă de cnut, care va pune capac de-a pururea comediei liberalo-patriotice.

Fie dar. Primim lupta propovăduită de d. C. A. Rosetti, marele rabin al roşilor şi al belferilor, şi vom sta ca Plevna în faţa negrei mulţimi a invaziei ruseşti pentru a mântui onoarea numelui românesc.

[22 septembrie 1878 ]

 

TEATRUL ROMÂNESC.

DESCHIDEREA STAGIUNII 1878—79

 

Dumineca trecută, 1 octombre, Asociaţia dramatică şi-a deschis stagiunea cu reprezintaţia Fiica lui Tintoretto, melodramă în 5 acte.

Ca toate melodramele ,,de boulevard", după cum se zice în termeni de teatru, şi Fiica lui Tintoretto este un spectacol interesant, în care o intrigă încâlcită şi presărată cu situaţii enigmatice ţine loc de tot: patimi umflate câte vrei, dar la caractere să nu te aştepţi, minuni închipuite destule, dar adevăr lumesc deloc. Eroii se nasc, trăiesc şi mor, umblă, se mişcă, intră şi ies, totdeauna ex machina, fără altă noimă decât spre a sluji încâlcirii melodramatice. Un intrigant, cel puţin un om mârşav şi spurcat (după fapte numai, că aminteri, după vorbele lui naive, se vede a fi băiat bun), încurcă şi turbură fericirea şi liniştea a o sumă de alte persoane cinstite, ori din ambiţie, ori din dragoste, ori din ,,sfânta foame" a banilor, ori din cine ştie ce altă netrebnică pornire, sau, şi mai bine, din toate deodată, ca să fie melodrama şi mai grozavă. Ba încă, mulţi intriganţi de melodramă, daca i-ai întreba la o adică, nici ei n-ar şti să spuie pentru ce fac atâtea mişelii şi supără pe oamenii de treabă, buni-nevinovaţi; dar îi supără pentru că-i supără; aminteri, ce fel de melodramă ar fi aceea fără un ,,infam intrigant"? Intrigantul umblă ce umblă, patru acte d-a rândul, dar în sfârşit, în actul al cincilea, i se înfundă şi lui; ori că-l ia şi-l duc la poliţie; ori că victimele lui chiar îl răpun; ori că se ucide el însuşi de mustrarea cugetului; ori, dacă nu i se întâmplă una din astea, apoi trebuie neapărat să-i cază apoplexie sau tavanul în cap, pentru satisfacţia înaltei nobilimi şi onor. public.

Acesta e calapodul literar pe care e turnată şi Fiica lui Tintoretto şi în adevăr, în această melodramă mişelul Arezzo, după ce a făcut atâtea ticăloşii, moare la sfârşit trăsnit de o încurcătură galopantă de intestine, şi astfel se descurcă toată comedia.

Astfel dar, pentru deschiderea stagiunii unui mare teatru naţional, nouă ni se pare că alegerea unei bucăţi de soiul cam rococo al melodramelor ,,de bulevard" nu este tocmai nemerită.
Traducţia melodramei Fiica lui Tintoretto se datoreşte unei pene strălucite, ce nu pentru întâia oară păcătuieşte numai de hatârul muzelor româneşti. (Vorba ceea : — El iubeşte muzele româneşti. — Dar muzele pe el? — Şi el pe ele.) Şi se poate zice într-adevăr că e o traducţie minunată, de vreme ce traducătorul, anume d. Frideric Dame nu ştie, nu poate să ştie româneşte.

Onor. comitet teatral are în frunte-i, ca director general, pe d. Ion Ghica, prezidentul Academiei Române, şi în sânu-i pe d. G. Sion, membru în aceeaşi Academie; nu mai pomenim şi de multiscusitul d. Pseudo-Ureche, membru şi în comitetul teatral, care se zice c-a părăsit jeţul academic fiindcă, din nenorocire şi dimpotrivă cu speranţele-i legitime, nu s-a dat premiul Năsturel operelor d-sale spurii, tipărite ad hoc. Prin urmare, de la acest onor. comitet teatral, bucăţică ruptă din Academie, suntem în drept a cere puţin respect pentru limba românească. Întâiul teatru. românesc din ţară, cârmuit de membri din Academia românească, pe a cărui scenă se vorbeşte o limbă ce numai românească nu-i, e cam ciudat lucru, ce-i drept. Şi de aceea nici nu putem crede că onor. direcţie generală a avut ceva în ştire despre traducţia minunată a d-lui Fr. Dame, cu care s-a deschis alaltăieri seara stagiunea teatrală.

Deschiderea unei stagiuni nu e tocmai un prilej pentru a se critica fiecare actor în parte, mai ales când toţi sunt cunoscuţi din trecut publicului. Însă o observaţie sau două, chiar de pe acum, întru cât priveşte aceea ce în franţuzeşte se zice l'ensemble, credem că şi-ar găsi loc în această dare de seamă.

Este elementar într-un teatru că toţi actorii trebuie să vorbească tot într-un glas, adică să aibă cu toţii un diapazon statornic. Duminică seara multe scene s-au jucat aşa încât părea că un actor vorbeşte din pivniţă şi altul din podul casei; iar când vorbeau mai mulţi era şi mai ciudat. La o întrebare şoptită, un actor poate răspunde într-un glas cât vrea de tare, însă nu într-un glas mai înalt sau mai adânc decât glasul căruia-i răspunde.

Apoi ar mai fi de dorit ca figuranţii, coriştii şi rolele de a doua şi a treia mână să se arate ca făcând parte vie din comedia ce se înfăţişează pe scenă; adică, la moartea vreunui erou, jalnici să fie, iar la nuntă cheflii; şi daca s-ar putea să nu mai stea drepţi şi la rând, soldăţeşte, că doar disciplina dramatică se deosebeşte de cea de la cazarmă. Un erou zelos asudă în faţa scenei în agonia ceasurilor din urmă; iar tovarăşii lui de luptă, chip şi seamă, pe cari el îi conjură cu limbă de moarte să-l răzbune şi să scape patria de vrăjmaşi, voinicii lui, stă drepţi la linie, fără să-l asculte, şi se gândesc : unul că s-apropie Sfântul Dumitru, altul că n-are palton ori că s-a rupt ghetele, altul că n-a plătit abonamentul la birt — fel de fel de nevoi, mă rog, cum are tot omul, măcar corist să fie. Toate aceste nevoi însă fiecare şi le ştie şi nu privesc deloc pe public, care ar dori să vază pe ,,tovarăşii de luptă" ai eroului ce moare puţin mai mişcaţi de pierderea căpitanului lor.

Direcţia de scenă ar trebui să se cam gândească la îndreptarea acestor cusururi inveterate în teatrul românesc.

Sfârşim, sperând că la locurile competente din teatrul românesc părerile criticei cinstite vor fi citite măcar cu aceeaşi luare-aminte cu care se citesc măgulirile şi laudele banale, gratuite sau nu.

[6 octombrie 1878]

 

[„AFLĂM DIN TULCEA..."]

 

Aflăm din Tulcea că autorităţile ruseşti de acolo au oprit în mod absolut pe locuitori de-a face vreo manifestaţie de bună primire la intrarea trupelor române. Acest fapt a fost raportat deja în străinătate (însă nu din partea guvernului nostru), unde se va cunoaşte cu mult înainte cauza adâncii tăceri ce vor observa-o populaţiunile la luarea în posesiune a Dobrogei.

Cu această ocazie rugăm pe confraţii noştri de la ,,Presa" de-a fi atât de buni să nu ne mai dea lecţii de patriotism prin notiţele cronicei. Cu intenţie comunicăm toate ştirile date, nu de ,,Le Nord" ci de ,,Curierul guvernului", jurnalul oficial al Împărăţiei ruseşti, asupra pretinsei bune primiri a ruşilor în Basarabia noastră. Tot cu această intenţie publicăm şi următoarea depeşă a guvernorului Basarabiei, generalul Şebeco, către Împăratul, cu data Ismail, luni 21 octombre :

Astăzi am proclamat în mod solemn unirea Basarabiei române cu teritoriul nostru. Graniţa vamală s-a înaintat până la Prut şi la Dunăre, teritoriul ne-a fost predat în mod oficial de cătră delegaţii români. Bucuria populaţiei e nemărginită.

Episcopul de Chişănău a celebrat serviciul divin, invocând binecuvântarea cerului asupra Maiestăţei Voastre. Toate clasele populaţiunii au dat expresie celor mai loiale sentimente pentru Maiestatea Voastră.

Predarea s-a făcut deci duminică, în aceeaşi zi în care trupele noastre au intrat în triumf în capitală. Sapienti sat.

[14 octombrie 1878]

 

DIN ISTORIA CALULUI

 

Homer nu cunoaşte încă cavaleria, eroii săi merg la luptă în căruţe, şi numai Odisseu şi Diomed se suie de două ori pe cai. Abia în timpul istoric al Greciei oamenii încep a călări, iar căruţa de bătălie, cu două roţi, se mai păstrează pentru alergări în arenă. În timpul lui Solon era o mică trupă de călăreţi la Atena, iar în războiul peloponeziac cavaleria avea deja 1000 de oameni. Scări şi şa nu existau în anticitate, ci numai chingă, frâu şi cel mult o cergă. Tot aşa era la greci şi la teuctherii germani, ai căror cai Cezar îi găseşte mici, urâţi şi cu coame lungi.

Frâul era adesea un simplu căpăstru. Scara a fost cunoscută abia în suta a patra după Hristos şi anume de la parţi; înainte omul punea mâna în coama calului şi se arunca pe el. Alexandru cel Mare se urca astfel pe calul său Bucephalos. Cea dântâi potcoavă cu cuie s-a găsit în mormântul regelui francilor, Childerich I, la Tournay.

Pentru a înlesni suirea la deal, Via Appia şi orice drum roman pentru armate avea trepte de piatră pentru cai, apoi călărimea romană avea la lănci un fel de călcâi, cum sunt catalicii, pentru a se urca pe cai. Grecii şi romanii creşteau cai mai cu seamă pentru petrecerile publice. Se călărea şi se umbla în căruţi cu câte patru cai sau mânzi. La alergări s-alegeau oamenii cei mai uşori, băieţi chiar ca în zilele noastre, jockeyi. În Roma trăsurile cu două şi patru roate se introduseră abia în zilele lui Cesar.

Rasa excelentă a cailor arabi durează după tradiţie, din cele cinci iepe ale lui Mohamed; în realitate însă e mai veche.

Dar Mohamed, în contrast cu ovreii, pe cari legea-i oprea de a avea călărime (5 Moisi, 17 16, Jes. 2 7), a făcut din contra din cultura calului o prescriere religioasă. Rasa spaniolă, îmbunătăţită prin cai arabi, a căzut iar sub Carol V prin cultura catârilor. În zilele războiului de 30 de ani cultura spaniolă veni în Germania, mai cu seamă în Mecklenburg, Friesland, în Austria şi-n Danemarca.

Până-n zilele dinastiei Hohenstauffen femeile îmblau călăreşte ca şi bărbaţii; abia mai târziu se-ntroduse şaua de-a curmezişul. Cele dentâi trăsuri le-a adus la 1533 Catarina de Medicis din Italia în Franţa, la 1601 Maria de Spania în Germania.

Nobilul cal arab trece până azi de rasa cea mai bună; se ţin registre de familie şi de şirul strămoşilor pentru ei, în cari s-arată descendenţa lor. Calul arab e cel mai sprinten şi mai iute, dar totodată cel mai nobil şi mai elegant în mişcările lui. De la el descind calul englez şi cel andaluz. Ali Paşa din Cairo, care ţinea mult la nobilii cai arabi şi susţinea că niciun cal englez nu se poate întrece cu unul arab într-o alergare de patru mile engleze. Halim Paşa se oferi a se rămăşi pe orice sumă că pe calul său englez Companion se va-ntrece cu orice cal arab. Şi-ntr-adevăr calul englez învinse pe cel mai bun cal arab a lui Ali cu jumătate de ceas.

În structura capului caii arabi şi cei englezi sunt uşori şi eleganţi, spre deosebire de cei finlandeji şi daneji. Din vremea migraţiunii popoarelor rasele de cai s-au amestecat şi s-au corcit. Caii poloneji sunt mici, cei din Ucraina şi cei căzăceşti sunt foarte răbdători, deşi neînsamnaţi.

Corcirea cailor să-ntâmplă cu măgari, zebra, ba chiar cu cerbii. Mulul asemănător cu caii se trage din măgar şi iapă, catârul din armăsar şi măgăriţa. În Bruxelles era un corciu de cal şi zebra, în Berlin unul de cerb şi iapă. Cultura catârilor e străveche, ba Moisi o opreşte chiar. Cu toate acestea în vremea lui David cei mari călareau pe asemenea animale, precum Absalon, sirienii şi armenii. Încă şi azi armenii din Rusia şi din Turcia se ocupă cu cultura catârilor.

[28 octombrie 1878]

1880
[„ZIARELE DIN VIENA..."]

Ziarele din Viena ne aduc ştirea că Francisc Schuselka, renumitul publicist austriac şi redactorul revistei politice ebdomadare ,,Reforma", ar fi fost lovit de dambla în ziua de 7/19 ianuarie şi că starea sa inspiră serioase îngrijiri.

Schuselka e un om cam în vârstă, căci e născut la anul 1811, la Budweis în Boemia, a studiat dreptul în Viena şi a fost mai întâi practicant la tribunalul criminal, în urmă institutor privat în Viena, Salzburg şi Praga.

De la 1835 a început a se ocupa cu publicistica. La 1845 apăru cel dântâi roman al lui. În urma unui conflict cu cenzura austriacă a mers întâi la Weimar, apoi la Jena, unde-a publicat între altele broşura Este Austria germană?. Aproape toate broşurile lui politice au avut drept urmare cercetări, avertismente şi espulsiuni. Astfel, în urma scrisorii Cestiunea orientală adecă rusească a fost dat în judecată şi avertizat. Broşurile Războiul jezuiţilor contra Austriei şi a Germaniei şi Biserica nouă şi politica veche au avut drept rezultat espulsiunea din ducatul Sachsen-Weimar. De aci merse la Hamburg, unde fu unul din fondatorii comunităţii religioase germano-catolice. În urma scrierii Austria, progrese şi regrese, librăria Hoffmann et Comp. din Hamburg a pierdut în Austria debitul pentru toate cărţile ce le edita.

În timpul revoluţiei de la 1848 se întoarse în Austria. A fost ales în Parlamentul de la Frankfurt, şi anume în comitetul de cincizeci, apoi de către cercul electoral Klosterneuburg în Adunarea germană-naţională, unde-a fost la stânga estremă, apoi fu ales în Parlamentul austriac, unde făcea parte din stânga moderată, iar în adunarea de la Kremsier dezvoltă o crâncenă opoziţie parlamentară.

După dizolvarea adunării din Kremsier se întoarse la Viena. La intrarea ruşilor în Ungaria scrise broşura Nemţeşte sau ruseşte, prin care făcu mare zvon.

La 1850 fu espuls din Viena, fără a i se cita motive, şi trăi internat doi ani la vila sa din Gainfarn, unde trecu la biserica evangelică.

După ridicarea acestei internări merse la Dresda, unde scrise broşura Fatalitatea turcească şi marile puteri.

Întors la 1854 în Austria, trăi retras. Abia la 1859 ţinu un discurs cu ocazia unei aniversare a lui Schiller şi făcu iar mult zgomot, dar guvernului-i displăcu atât de mult discursul încât a oprit publicarea, iar autorul a primit un avertisment. La 1860 — începutul erei constituţionale — el luă parte la mişcările pentru alegerile comunale. "Un discurs ţinut înaintea unei adunări de cetăţeni avu drept urmare că poliţia l-a oprit de-a lua parte la adunările electorale din Viena, nefiind înscris între alegătorii vienezi. Totuşi fu ales la 1861 de vienezi în Dieta Austriei de jos, unde pledă pentru o organizare federativă a monarhiei, părere pe care-a espus-o şi în broşura Austria, şi Ungaria.

La 1862 înfiinţa revista politică „Reforma", în care continuă lupta contra centralismului. Ca redactor al acestei reviste avu mai multe procese de presă, fu condamnat de mai multe ori la închisoare, pedepse pe cari i le-a iertat împăratul, deşi prin ele îşi pierduse drepturile electorale. Când vienezii îl aleseră totuşi, împăratul îi iertă şi urmările juridice ale acelor condamnări, încât putu să primească mandatul de deputat.

Din epoca apărării federalismului datează şi simpatiile de cari Schuselka s-a bucurat între naţionalităţi. Coloanele revistei sale erau pururea deschise şi pentru cestiunile românilor din Austria, pe cari le-a apărat cu obicinuita lui putere de raţionament şi de dicţiune.

[13 ianuarie 1879]

 

[„CUM SUB OCHII PĂRTINIRII..."]

 

Cum sub ochii părtinirii şi sub logica pasiunilor virtuţile se schimbă în vicii şi viciile în virtuţi ! Lessing — dacă nu ne înşală memoria — povesteşte cazul unui om din India care comisese un omor pentru o femeie urâtă. La-ntrebarea judecătorilor cum s-a putut una ca aceasta vinovatul răspunse : ,,O dac-aţi vedea-o cu ochii mei!"

Tot aşa am ajuns astăzi şi cu monopolul tutunurilor : ,,O, dacă l-am vedea cu ochii fraţilor liberali, ce frumos, ce admirabil ni s-ar părea atunci".

Singura deosebire între omul din India şi decanul ziaristicei liberale este că acel om era statornic în vederea lui pe când „Românul" îşi schimbă ochii după împrejurări şi are vedenii înfricoşate şi apocaliptice atunci când fraţii căuzaşi au numai rolul ingrat de-a striga prin cafenele; şi perspective trandafirii atunci când aciiaşi fraţi ajung să puie ţara la cale.

Ştiţi ce era odată monopolul tutunurilor — când erau conservatorii la putere — în ochii ziarelor liberale şi ai tovărăşiei de la Mazar Paşa ?

„Românul" singur mărturiseşte tonul ce-l creaseră liberalii în ţară. ,,Când s-au înfiinţat monopolul tutunurilor la noi n-a fost decât un strigăt în toată ţara în contra acestei noi măsuri fiscale". El însemna: uciderea unei ramure de producţie naţională, o spoliaţiune a ţării din partea străinilor.

Puşi în vesela necesitate de-a ilustra purtarea liberalilor de pe atuncea, vom spune numai că Regia era compusă din hoţi cari înşelau publicul la cântar şi dădeau fidea de carâmbi vechi în loc de tutun în pachetele de calitatea întâia. Experţii roşii cântăreau şi răscântăreau prin „Românul" şi prin alte ziare liberale hârtia învelitorii pachetelor, staniolul, smoala cu cari sunt lipite şi făceau ingenioase exerciţii de adunare şi scădere asupra celor 25 de grame. Un colaborator vremelnic recomanda cititorilor ,,Românului", prin scrisoare deschisă, tutunul Regiei ca mijloc excelent contra anghinei difterice, de vreme ce tăbăceşte gâtul în aşa chip încât nu se mai poate prinde nimic de el.

Ştiţi însă ce este azi monopolul ?

„Românul" de la 10 curent ne răspunde : „monopolul tutunurilor este, fără îndoială, cel mai echitabil din toate impozitele indirecte; el nu izbeşte un obiect de prima necesitate, ci din contra un rău obicei, un fel de viciu".

Acest viciu trecea odată drept mucenic. Astfel de ex. st. marele mucenic Mărculescu îşi tăbăcise gâtul cu tutunul Regiei, pentru a da învăţături sărmanei omeniri ce otrăvuri cată să întrebuinţeze contra anghinei. Îşi răstignise beregata pe altarul omenirii. Un viitor martirologiu al tutulor candidaţilor academiei de înţelepţi de la Mărcuţa va păstra cu gratitudine numele tuturor acelor ilustraţiuni cari au vorbit pe atuncea în ,, Românul" contra monopolului.

Va să zică fumatul era sub conservatori un martiriu, o virtute par excellence, sub liberali a devenit un rău obicei, un viciu, iar fumătorii trebuie să-şi spăşească păcatele, căci tot ,,Românul" zice că aceşti vicioşi n-au nici un drept să vorbească; bine li se face ceea ce li se face şi, dacă nu vor să fie loviţi pentru viciul lor, n-au decât să [nu] mai fumeze şi vor fi mai ... sănătoşi. Va să zică fumătorii nu sunt numai nişte vicioşi, ci totodată şi bolnavi. ,,Prin urmare nu se poate zice nimic contra monopolului tutunurilor ca impozit indirect".

Şi daca fumatul e un viciu, ştiţi ce vor deveni contravenitorii, fie în cultura, fie în contrabandă, după ordinea actuală de idei a ziarului guvernamental ?

Cel puţin criminali.

Căci „dacă regia va consimţi la modificări şi complectări ale controlului, i se vor da şi ei în schimb garanţiile pe cari le cere în contra contrabandei şi a culturii ilicite" .

Aceste garanţii, pe care însă „Românul" nu le citează, sunt pedepse criminale de ani de închisoare contra cultivatorilor sau introducătorilor iliciţi, şi încă pedepse pronunţate nu de juraţi, ci cu judecată scurtă, încât cine ucide pe un om va veni şi de azi înainte la juraţi şi va fi achitat, iar cine va cultiva zece fire de tutun în mod ilicit merge pe câţiva ani la puşcărie fără judecată.

Dacă esistă opinie publică la noi compare atunci declamaţiunile liberale din vremea înfiinţării monopolului cu declamaţiunile de astăzi, compare obligaţiunea luată de tovărăşia de la Mazar Paşa de-a aboli darea cu tendinţa de azi de-a o mănţine cu orice preţ, şi judece în consecuenţă.

Noi n-am amăgit niciodată oamenii şi de aceea deie-ni-se voie a nu admite nici sofismele cele noi ale „Românului", precum n-am admis nici pe cele vechi. A fuma nu este nici un rău obicei sau un viciu, dar nu este nici o virtute, ci pur şi simplu o trebuinţă contractată, ca oricare alta. Cumcă omul poate fără fumat nu-i nici o dovadă pentru viciozitatea şi răul obicei al fumatului, căci omul poate fără multe. Dacă nu-şi poate face casă şade-n bordei, dacă nu poate frige carnea o mâncă crudă, în fine dacă nu se poate îmbrăca umblă şi-n hainele lui moş Adam. Toată mişcarea economică a omenirii consistă în crearea de trebuinţe nouă şi numai escesul acestor trebuinţe e un viciu. Dacă cineva ar admite teoria „Românului" atunci toate artele : muzică, pictură, arhitectură, teatru; industriile: mătasă, catifele, broderii, ţesături, toate ar fi un viciu, pentru că nu constituiesc o primă necesitate, ar fi un rău obicei de care, dacă oamenii s-ar lăsa, ar fi mai... sănătoşi. În realitate însă obiecte de prima necesitate nu sunt decât acelea cari se-ntrebuinţează pentru nutrirea şi conservarea individului; acele obiecte sunt foarte puţine
la număr, iar tot restul de producte omeneşti sunt obiecte pentru îndestularea unor trebuinţe contractate, fără cari mai nu ne putem închipui existenţa omului modern.

Aceste trebuinţe nu sunt contractate de cătră sistemul nutritiv, ci de cătră cel nervos, adecă de cătră organele acelea cari fac din om om, pe când obiectele de prima necesitate sunt acelea cari au a face cu existenţa sa ca animal.

Şi într-adevăr animalele au nevoie de mâncare, de acoperământ contra intemperiilor, dar nu le-am văzut încă nici îmblând la teatru, nici fumând, nici cumpărându-şi tablouri, nici făcând muzică. Adecă de ! o spunem şi noi aceasta în nevinovăţia noastră: poate că între dd-lor vor fi văzut şi cazul contrariu. A numi dar fumatul un rău obicei, un viciu, e o sofismă pentru a îndreptăţi impunerea unei dări, ceea ce nu era necesar.

Mai bine s-apuca „Românul" s-arate de ce darea aceea a trebuit să se creeze. Pentru că tot d-nii liberali votaseră drumul de fier Stroussberg, pe care apoi n-a voit să-l plătească, şi pentru că, plata fiind obligatorie prin iscălitura ţării, conservatorii trebuiau s-o realizeze, creând resurse nouă. Departe dar de-a vedea în monopol o dare bună, contra căreia nu e nimic de zis, ea [a] fost privită aşa cum este în adevăr, adecă ca o nouă sarcină, dar care se impunea prin greutăţile create de guvernul dumnealor.

O dare este dar totdeauna o neplăcere, individual vorbind, numai poate că sub roşii va deveni o fericire sau o beatitudine chiar de-a plăti biruri. De aceea noi nici apărăm, nici combatem monopolul. Necesitatea lui e evidentă, pentru că reprezintă un venit sigur de zece milioane, cari trebuiesc şi sunt deja angajate în cheltuielile asemenea neapărate ale statului. Ceea ce voim însă este a stigmatiza din nou acel sistem al minciunii şi al amăgirii publicului şi de-a arăta cum dd-nii liberali nu pot ţine promisiunea lor de-a aboli monopolul şi cum acea promisiune nu era decât o manevră electorală, făcută cu deplina conştiinţă că n-o vor putea ţinea.

Cel mai hazliu pasaj însă din articolul, menit a face epocă, al „Românului" e următorul:

Daca nimeni nu murmură în contra băuturilor spirtoase, care atinge un obiect ce adesea este de prima necesitate ... cum ar avea dreptul să se revolte în contra impozitului indirect pus pe fumători.

Noi credeam cum că băuturile spirtoase sunt arareori obiecte de primă necesitate, dd-lor zic adesea. Ştim că acele băuturi produc proroci în şirurile dd-lor, cari, mai competinţi fiind în materie, ne impun plăcuta datorie de-a le da dreptate în privirea acelui esces de necesitate.

Fiziologiceşte însă lucrul nu-i adevărat. Alcoolul, întrucât e trebuitor nutriţiunii, se poate substitui, c-un înzecit folos pentru sănătate, cu hrana substanţială.

[17 ianuarie 1879 ]

 

[„PUBLICĂM URMĂTORUL ARTICOL..."]

 

Publicăm următorul articol care ni se trimite şi care va fi urmat de alţii. El ni s-a părut un studiu conştiinţios, o fotografie nemerită a partidului de la putere. El are cu atât mai multă greutate, căci iese din pana unui om pe care totul îl apropia de acel partid care ar fi putut mai mult decât oricine a fi procopsit de dânsul, dară pe care un spirit independent şi un instinct de onestitate politică l-au depărtat pentru totdauna de acea sectă în care intrând cineva trebuie mai întâi să lase afară, ca într-o anticameră, şi înţelegerea cu care l-a înzestrat Dumnezeu şi conştiinţa-i de om onest. Lăsăm cuvântul corespondentului nostru.

[22 februarie 1879]

 

VÂRFUL CU DOR [„DUPĂ CUM AFLĂM..."]

 

După cum aflăm, compozitorul cantatei Vârful cu Dor, d. Ladislav Lubici, pianistul curţii M.M. L.L., a fost invitat de directorul Societaţii de muzică din Londra ca să trimită toate partiturile pentru a se începe repetiţiile cantatei, care va fi reprezentată în curând în Covent-Garden —

teatrul M.S. Reginei. Piesa se va reprezenta cu tablouri vii, care se vor schimba mereu pe scenă, după înţelesul textului. Afară de aceea, directorul Societăţii din Londra a cerut permisiunea de-a reprezenta cantata în deosibite concerte şi în teatrul privat al principelui de Wales.

Compozitorul a fost ales membru al societăţii muzicale.

Costumele naţionale române necesare cântăreţilor ce vor lua parte la reprezentaţie s-au şi trimis din Bucureşti.

Ar fi îndealtmintrelea de dorit ca d. compozitor să fie faţă la reprezentare şi să dirijeze însuşi esecutarea muzicei sale.

[18 martie 1879 ]

 

[„ŢĂRANUL ROMÂN, SĂRMANUL ŢĂRAN ROMÂN!..."]

 

Ţăranul român, sărmanul ţăran român !

I-am dat moşie de veci pentru ca să o lase în părăginire; l-am făcut singur stăpân pe sine pentru ca nimeni să nu le mai stea în cale celor ce voiesc să-şi facă parte din averea lui; i-am dat drepturi pentru ca noi înşine să tragem foloase din ele; l-am făcut liber ca cerbul în pădurea cutrierată de vânători şi neatârnat ca frunza purtată de vânturi; l-am înăbuşit cu binefacerile libertăţii, încât astăzi îi vine să strige: „Dă-mi, Doamne, o stăpânire aspră şi dreaptă, ca să mă scape [de] cei ce mă iubesc în gura mare!"

Atunci când coconaşii, unii flămânzi şi alţii îmbuibaţi, au venit cu ,,libertatea" şi cu „fasoanele" de prin ţările străine şi au început să îmbete lumea cu vorbe frumoase, erau atunci oameni cu greutate şi cu pricepere, care cunoşteau ţara, obiceiurile şi nevoile ei şi care ne ziceau să nu prea grăbim cu „libertăţile" şi cu primirea aşezămintelor străine, pentru ca nu cumva să ne pară rău mai târziu.

Liberalii strigau în gura mare că aceşti oameni cumpătaţi sunt vânduţi străinilor, că urăsc poporul şi că vor să-l asuprească.

Ia să vedem acum unde ne-au dus liberalii cu iubirea lor cea mare.

În sat liberalii au aşezat diregătorii pe tipic străin, în care oameni străini poartă trebile satului după străine legi şi străine obiceiuri, încât bietul român nici nu mai ştie când i se porunceşte ori i se ia cu drept şi când e năpăstuit. Românul are drept să aleagă pe sfetnicii satului; ca cetăţean liber, el are vot; nu are însă voie să deie acest vot celui mai vrednic şi mai cu pricepere din sat; nu are voie să-şi pună în fruntea satului un om ca sine, ci trebuie să aleagă un cărturar. Iară dacă în sat nu sunt cărturari, dacă între cărturarii din sat nu e nici un om cumsecade, ori nici unul care voieşte să primească „slujba" de primar, românul poate să aleagă pe vreunul dintre oamenii fără de căpătâi ce cutrieră ţara ca o haită hămisită, pe vreun neguţător scăpătat, un logofăt, un vătaf ori un fecior boieresc.

Astfel am ajuns că în cele mai multe sate din ţară coada e căpătâi şi netrebnicul om de frunte. Numai pe ici pe colo mai găsim câte un ţăran ori alt om cumsecade în fruntea satului, şi primarul cu notarul, în loc să-i apere pe săteni, dau mâna cu ovreii şi cu arendaşii, ca să-i asuprească; primarul şi notarul sunt cele mai nesăţioase lipitori ale satului.

Chiar mai rău decât în sat stau trebile în plasă.

Guvernul trimite de prin târguri câte un flămând în plasă şi noul subprefect, în vederea câştigurilor legiuite şi nelegiuite, îşi cumpără numaidecât cai şi trăsură şi, din om fără de căpătâi ce era, începe a-şi da aerul de boier. El se simte stăpân pe plasa în care se află. Primarii şi notarii nu pot face nici o treabă fără de voia lui şi, prin urmare, ei trebuie să-i facă parte din câştig. Arendaşii şi proprietarii, fără de ajutorul lui, rămân cu pământurile nearate şi cu recolta părăsită. El vinde prin urmare munca ţăranului şi arendaşul ce voieşte să aibă totdauna braţe şi plugari şi care îndeprisos, nu are decât să câştige cu un preţ oarecare pe subprefect. E în sfârşit o înţelegere între toţi cei ce vor să trăiască bine fără de a munci câtuşi de puţin : ia fieştecare ceea ce-i cade îndemînă şi în cele din urmă toate se sparg în capul hoţilor de păgubaşi.

Dar guvernul, liberalii cei mari, miniştrii plini de iubire cătră popor, Camera, Senatul, fruntea ţării ce face ?

Face fiecare ce poate.

Cei mai mulţi dintre „liberali" acum trei ani erau plini de datorii şi, după o muncă, de trei ani, s-au făcut, slavă Domnului, oameni cu stare.

Căci unii au câte două-trei lefi, alţii posed moşii de ale statului cu arendă scăzută şi iarăşi alţii cumpără ori vând : ei n-au vreme să umble după nimicuri şi să mai caute ce fac primarii, notarii, pomojnicii şi subprefecţii.

Un lucru cere guvernul de la primari şi de la subprefecţi: ca la alegeri să-i ducă pe ţărani la urnă şi să-i facă să voteze pentru acela pe care îl doreşte guvernul de deputat.

De aici înainte fiecare să ieie de unde poate.

Şi dacă subprefectul vinde munca ţăranilor din plasa în care se află, directorul Ministeriului de Interne, mână dreaptă a d-lui I. C. Brătianu, cel mai mare peste toţi primarii şi toţi subprefecţii, prefectul prefecţilor vinde munca tuturor ţăranilor din ţară.

În vreme ce românii îşi varsă peste Dunăre sângele pentru o cauză străină, se hrănesc pe apucate, mor de foame, umblă goi şi degeră, liberalii se îmbogăţesc din rechiziţiuni şi din antreprize, din moşiile statului şi din samsarlâcuri; în vreme ce un român rabdă la foame şi frig şi îşi varsă sângele fără ca să ştie pentru ce, câţiva oameni vând cu un preţ de nimic carele, boii şi viaţa altor români.

Ani şi iarăşi ani de zile vor trebui să treacă până ce se va umplea golul pe care l-a lăsat vânzarea cătră străini în gospodăria ţăranului român; milioane şi iar milioane s-au pierdut şi se vor mai pierde pentru ca vreo doi-trei oameni să-şi poată face stare.

De jos până sus şi de sus până jos nu e decât jaf şi vânzare; ceea ce primarul face în sat şi subprefectul în plasă face prefectul în judeţ şi biuroul ministrului de interne în ţară.

Iată pentru ce strigă nesăţioşii mereu ,,libertate !".

„Libertate" le trebuie lor, căci în „libertate" sunt toate cu putinţă.

Directorul Ministerului de Interne face ce face, apoi se pune în înţelegere cu prefecţii, subprefecţii şi primarii şi le zice : ,,Voi ştiţi prea bine că e vorba de pielea noastră; alegeţi dar deputaţi liberali ca noi, căci ei ne vor ierta !"

Unul dintre liberali fură milioane; ceilalţi liberali îl dau în judecată, îl trimit la puşcărie, dar peste câteva luni pun la cale graţiarea lui. „Formele" sunt împlinite şi de aici înainte toate sunt bine. Pe ceilalţi „liberali" îi va scăpa, tot după „formele" constituţionale şi legiuite, votul celor jăfuiţi, căci românului i s-a dat votul pentru ca să aleagă însuşi pe impilătorii săi:

Aceasta e „libertatea".

Sărmanul ţăran român ! Sărmana ţară românească !

[19 aprilie 1879]

 

O SERATĂ LITERARĂ. DESPOT VODĂ

 

Vineri seara, la d. Titu Maiorescu, a avut loc o serată extraordinară a Societăţii literare „Junimea", unde d. Vasile Alecsandri a citit noua d-sale producţie Despot Vodă, dramă în 5 acte în versuri.

Între asistenţi, cari erau în număr de peste treizeci, se aflau dd. Bariţ, Babeşi, Roman, Hăsdeu, Hodoş, Maniu, Caragiani, membri ai Academiei, d. I. Jarnic, romanist şi profesor, de filologie din Viena, dd. Circa, Frollo, Haret, D. A. Laurian, Şt. Mihăilescu, Manliu, profesori câţiva deputaţi şi senatori şi mai mulţi membri ai „Junimei" din Iaşi, unii împreună cu damele lor.

Citirea dramei Despot Vodă a făcut cea mai bună impresie asupra acelui distins auditor, şi serata s-a sfârşit tocmai după miezul nopţii, când asistenţii s-au retras. fiecare dintr-înşii împreună cu oaspeţii au mulţumit poetului de onoarea ce le făcuse venind în sânul Societăţii şi citindu-le noua sa producţie.

Asupra acestei producţii dramatice suntem scutiţi de a mai face vreo laudă banală; credem a fi spus destul arătând numele autorului şi cine erau auditorii cari i-au dat admiraţia lor întreaga.

[30 mai 1879]
[„DE DOI ANI ŞI MAI BINE..."]

 

De doi ani şi mai bine ,,Timpul" a atras atenţia cititorilor lui asupra neajunsurilor economice ale ţării, neajunsuri care stau într-un fel de influenţare reciprocă cu corupţiunea politică produsă de liberalismul cosmopolit.

Împrejurarea prin care organul nostru s-a distins de aproape toate celelalte este că pe de o parte n-a scăpat din vedere realitatea lucrurilor, pe de alta n-a renunţat la gândirea proprie în favorul unor citaţiuni din autori franceji sau germani. În sferele noastre aşa-zise culte s-au lăţit obiceiul de a mi gândi nimic din proprie iniţiativă şi de a se ţinea ca orbul de gard de cărţi străine cari, mai cu seamă în materia mişcătoare şi pretutindeni alta a economiei poporului, nu au decât o valoare relativă, căci sunt răsărite din reflecţiunea asupra unor stări de lucruri cu totul altele decum sunt ale noastre. Nu numai legile noastre sunt copiate ad literam de pe legi străine, fără a se ţinea în seamă nici dreptul naţional moştenit, trecut în codicele vechi, nici stările de lucruri de la noi, dar până şi regulamentele speciale ale serviciilor publice, până şi circularele ministeriale sunt traduse adeseori după calupuri străine, de se potrivesc sau nu se potrivesc. Această stare de lucruri devine şi mai tristă când vedem că ea, în loc de a înceta, continuă mereu, crescând încă prin vecinica emigrare a junimei studioase în străinătate, de unde ea — în locul culturii adevărate — aduce multă suficienţă şi pretenţii cu asupra de măsură exagerate.

E adevărat că în timpul din urmă neajunsurile economice ale ţării au devenit atât de pipăite şi atât de văzute de toţi încât nu pot scăpa din vederea nimărui; cu toate acestea procedările sumare din trecut în privirea unor materii analoage ne inspiră o adevărată spaimă de a vedea tratate şi aceste neajunsuri într-un mod sumar, după calupuri priimite ad libitum, cu acea grozavă superficialitate cu care se tratează toate cestiunile la noi.

Cauzele sărăcirii clasei agricole sunt multe, dar vom cita pe cele principale : 1) terminul de despăgubire pentru pământurile acordate ţăranilor a fost prea scurt, suma anuală de plătit prea mare, încât această sarcină, care a venit în mod spontaneu asupra populaţiunii rurale, trebuia s-o apese în mod neobicinuit de greu; 2) la chiar începutul împroprietăririi, tocmai atunci adecă când populaţiunea avea nevoie de ani buni pentru a se deprinde cu nouăle greutăţi, s-au întâmplat ani cu desăvârşire răi şi foamete în toată forma; 3) statul, privind pe ţărani ca pe nişte cetăţeni pe deplin formaţi pentru sistemul reprezentativ, i-au încărcat c-o organizare costisitoare şi bogată în funcţionari plătiţi, judeţeni şi comunali, încât printr-asta s-a creat o nouă şi cumplită clasă de lipitori ale satelor, avizaţi de-a dreptul la bugetele supraîncărcate ale comunelor rurale; 4) sarcinele nouă, venite peste noapte asupra ţăranului, l-au dat cu totul pe mâna uzurei în cele mai deosebite forme ale ei. Trebuind să se împrumute pentru a plăti despăgubirea, dările cătră comună şi judeţ, el face acest împrumut în condiţiile cele mai grele posibile, tocmai pentru că cererea acestor împrumuturi era generală. Mai adaogând pe lângă acestea obligaţiunile contractate pentru pământul ce-i trebuia aproape fiecăruia din ţărani peste pogoanele ce le avea, se va vedea lesne că greutăţile trebuiau să devie insuportabile pentru oameni cari abia începeau economia lor în mod independent; 5) dările indirecte a comunelor urbane fiind în mare parte dări asupra consumaţiunii, ele sunt asemenea purtate de ţăranii cari introduc în oraşe obiectele de consumaţiune. Deosebirea genetică între producţia agricolă şi cea industrială consistă tocmai în asta, ca dările şi cheltuielile de transport la articolele producţiei industriale se adaogă la preţul lor original, pe când la cele agricole se scad din preţul lor original.

Astfel avem dar spectacolul unei ţări în care tot importul, care consistă din articole străine şi toate clasele, consistând în cea mai mare parte din speculanţi cu producte străine, se hrănesc cu toate, dând în schimb un singur articol : grâul produs cu capitalul în pământ al proprietarului mare şi cu munca ţăranului.

Mai adăogând pe lângă acestea că concurenţa ce ne-o fac provinciile de sud ale Rusiei şi America creşte din ce în ce, avem tabloul complect al unei ţări osândite de a da mereu îndărăt dacă va continua a avea exigenţele de până acuma.

Pe lângă acestea toate, se mai adaogă apoi pericolul pentru ţărani ca clasă de a-i vedea devenind proletari prin împărţirea micului lor număr de pogoane între copii adesea foarte numeroşi. Cumcă aceşti copii ar fi economiceşte şi mai slabi, şi mai espuşi de a fi esploataţi apoi, în neputinţă de a-şi întemeia căminul lor propriu e evident pentru oricine.

Faţă cu toate cauzele generale de înapoiare ,,Românul" speră de a fi găsit un mijloc care le va înlătura pe toate : băncile rurale. De unde se vor găsi banii necesari, fără camătă, a se da ţăranilor, cum aceşti bani vor putea fi un mijloc contra răului organic al divizibilităţii pământurilor ţărăneşti, rămân întrebări deschise.
Noi am propus deja singurele mijloace cari ni se par şi practice şi posibile pentru a da clasei ţărăneşti şi mai multă putere şi un teren de lărgire a activităţii ei: maioratul şi parcelarea sistematică a moşiilor statului în majorate. Acest sistem înainte de toate ar favoriza înmulţirea populaţiei, aducând-o la o proporţie mai justă cu întinderea teritoriului, şi ar putea să înceteze atunci când valoarea averii mobiliare a unui ţăran ar întrece cu mult valoarea averii sale imobile, când dar împărţirea moştenirii între copii s-ar putea face fără pericolul de a vedea parcelele ţărăneşti dărăburindu-se în fărmături neînsemnate.

În orice caz însă băncile agricole, dacă se vor înfiinţa, vor avea marele neajuns de a servi nu la dezvoltarea agriculturii, ci la plata de biruri, căci pentru aceasta, nu însă pentru lărgirea economiei, le trebuiesc ţăranilor bani. Afară de asta băncile acestea n-ar avea nici o siguranţă în privinţa rambursării împrumuturilor, de vreme ce pământul ţărănesc e deocamdată inalienabil şi n-ar putea servi ca ipotecă sau ca obiect de despăgubire.

Ni se pare că în loc de a-i împrumuta ţăranului bani ca să-şi plătească dările ar fi mult mai practic de-a reduce acele dări la o măsură în care el să le poată plăti cu înlesnire.

Dar aceasta e atât de simplu încât n-ar conveni nici unui din tineri[i] cari vor să lecuiască toate relele cu medicamente speciale, aduse din străinătate.

[27 iulie 1879]

 

[„ŞTEFAN MICLEA..."]

 

Ştefan Miclea, vechi rector al Universităţii din Iaşi, după o muncă neobosită de 29 de ani ca profesor de ştiinţele fizice, a încetat din viaţă.

În lunga şi spinoasa lui carieră, dânsul şi-a îndeplinit datoria totdauna cu prisos şi fără preget. Sentimentele lui dezinteresate pentru datorie şi pentru ţară, caracterul lui independent, inteligenţa lui superioară şi cunoştinţele lui, după ce i-au atras în viaţă stima concetăţenilor lui, i-au asigurat după moarte regretul tutulor acelora ce au avut fericirea să-l cunoască.

Răposatul lasă în urmă-i o văduvă şi două copile. Numele văduvei, d-na Veronica Micle, este destul de cunoscut iubitorilor de adevărată literatură prin producţiile poetice de un talent hotărâtor ce d-sa le-a publicat în „Convorbirile literare".

Toate organele presei române, deplângând moartea lui Ştefan Miclea, sunt de părerea, pe care noi ne grăbim a o împărtăşi, că ar fi un act de justiţie a se trece cu vederea lipsa celui din urmă an de serviciu şi a se acorda familiei sale pensiunea corespunzătoare serviciului de 30 ani, din care defunctului abia-i mai lipsea un singur an. Aceasta mai ales că atât numele răposatului cât şi al văduvei sale sunt nişte nume ce netăgăduit au dreptul la deosebită consideraţie şi în privinţa cărora, în viaţa publică, se pot şi trebuie a se face oarecari excepţiuni.

Ne unim glasul cu acei ce trimit familiei răposatului sentimentele lor de condoleanţă, esprimându-i adâncul nostru regret pentru pierderea venerabilului rector al Universităţii ieşene.

[11 august 1879]

 

[„DĂM ASTĂZI LOCUL ÎNTÂI..."]

 

Dăm astăzi locul întâi importantului discurs ţinut în Cameră de d. T. Maiorescu, deputatul colegiului I de Iaşi, în şedinţa Camerii de marţi, cu ocazia dezbaterii asupra răspunsului la mesajul de deschidere a sesiunii ordinare. Ideile partidului al cărui organ suntem asupra situaţiunii sunt expuse în acest însemnat discurs cu claritatea şi energia proprie a oratorului. Credem dar de prisos orice altă dezbatere din parte-ne asupra răspunsului la adresa tronului.

[14 decembrie 1879]
[„ŞEDINŢA DE IERI A SENATULUI.."]

 

Şedinţa de ieri a Senatului a fost fără îndoială una din cele mai semnificative şi mai interesante de când se discută în Corpurile legiuitoare cestiunea cu viclenie numită a răscumpărării.

Şedinţa era prezidată de d. Dimitrie Ghica — pe care l-am văzut jucând oarecare rol de care nu are a se felicita, când, din nenorocirea ţărei, s-a dat concesiunea Strusberg — şi, din când în când, se arăta pe scaunul prezidenţial figura ursuză a d-lui N. Bibescu.

Şi băncile Senatului ca şi tribunele publice erau aproape goale : se vedea bine că lumea e dezgustată de această comedie organizată în detrimentul ţărei de aceiaşi oameni cari au organizat altădată ceea ce tot ei au numit coţcăria Strusberg.

În această lipsă de auditor a luat cuvântul d. Ioan Ghica, cu o silă vădită.

Discursul d-lui I. Ghica a fost foarte semnificativ. Silit să susţie, cine ştie pentru ce, acest nenorocit proiect de lege, d. Ghica nu s-a înjosit, şi aceasta-i face onoare, să adune din pulberea în care le-a aruncat opoziţiunea armele sfărâmate ale d-lor Sturza-Costinescu. El le-a despreţuit! Un lucru încă care-i face onoare este că a recunoscut că strămutarea domiciliului Societăţii la Bucureşti este imposibilă, aşa încât tot auditorul s-a convins că strămutarea domiciliului societăţii în Bucureşti nu era decât un pişicherlâc al d-lui Sturza ca să înşele pe gură-cască şi să-i facă a vota convenţiunea de răscumpărare.

Dar atunci cum a susţinut d. I. Ghica convenţiunea ? Daca în adevăr calculele d-lui Sturza sunt neesacte, daca afirmările lui sunt neesacte, convenţiunea e rea !

Ca să scape de această consecinţă fatală, onor. d. I. Ghica s-a pus să susţie două idei cari nici unui monstru nu se cădea să-i treacă prin minte.

D-sa a susţinut mai întâi că noi am fi datori să plătim în timp de 90 ani anuitatea ce plătim astăzi; deşi în 50 ani se amortizează cu totul capitalul drumurilor de fier !

Pe urmă că noi am fi datori să plătim nu numai acţiunile primitive, dar şi acţiunile de prioritate; cu toate că noi nu ne-am obligat să plătim decât acţiunile primitive!

Rarii ascultători din sală priveau la d. I. Ghica cum se muncea ca să susţie aceste enormităţi vrednice de oameni ce nu ştiu să roşască de nimic şi surâdeau cu milă uitându-se când la d. I. Ghica, când la d. Sturza, cugetând la cauzele cari fac pe un om care se numeşte prinţ mai roşu decât roşii.

D. Mavrogheni, care a luat cuvântul după d. I. Ghica, a adunat lumea în sală.

D-sa a început prin a pune în evidenţă metoda nenorocită pe care guvernul d-lui I. Brătianu o întrebuinţează în toate cestiunile cele mari naţionale.

D. Mavrogheni a demonstrat că, de la Cameră până la Senat, s-a spulberat asigurarea dată de guvern că domiciliul Societăţii se va strămuta în Bucureşti; că chiar guvernul, cerând suprimarea amendamentelor, recunoaşte ceea ce încolo afirmase toate ziarele independente şi ceea ce s-a demonstrat în Cameră, că perspectiva strămutării, ce se prezintă la început de guvern ca sigură, era o iluziune înşelătoare; că capitalurile României de sute de milioane se vor administra din nou la Berlin ca odinioară vestita ladă cu două chei, că se vor administra de o delegaţiune a unei societăţi străine în care noi nu figurăm decât ca acţionari, sub supraveghearea tribunalului de comerţ din Berlin şi sub mâna cea grea a guvernului prusian !

La acest cuvânt puternic, în prezinţa acestui tablou luminos al viitorului acestei convenţiuni în care toată lumea vedea încurcăturile primejdioase ce ne aşteaptă, auditorul, deja numeros, rămăsese înmărmurit şi cu ochii ţintiţi la guvernul cel rău al României, la sirena fatală sub auspiciile căreia atâtea nenorociri se revarsă asupra ţării.

Nu făcea diversiune la acest tablou atrăgător decât unii din membrii majorităţii Senatului cari, cu un aer stupid, se uitau în toate părţile şi căutau distracţiuni ca să-şi înăbuşească vocea unei conştiinţe împovărate de greutatea crimei ce erau hotărâţi a comite !

La finele discursului său d. Mavrogheni a atins punctul de vedere internaţional.

,,Nu ştiu a zis în substanţa, cari sunt nevoile dv. diplomatice, nu ştiu ce aş face daca aş fi în locul dv.; dar ştiu un lucru : eu m-aş fi ferit de a ajunge în starea în care sunteţi!"

Şi lumea, care ştie că d. Mavrogheni pune totdauna pe adversarii săi în cea mai bună poziţie pentru dânşii, impieta asupra cuvintelor sale şi adaoga :

„Daca astăzi ne cer cu sila 100 milioane ca să intrăm în tovărăşie cu dânşii, ce ne garantează că mâine nu ne vor cere tot cu sila alte 100 milioane ca să ieşim din tovărăşia lor !"

După câteva cuvine neînsemnătoare ale d-lui D. Sturza, d. general G. Manu a luat cuvântul.

 

31 — C. 832

Discursul său a fost cel mai complect din aceasta şedinţă. D. Manu n-a menagiat pe nimeni şi mai puţin pe d. Sturza; şi, interpret al indignaţiunii publice, d-sa a numit pisica pisică, şi calculele d-lui ministru de finanţe calcule fantastice.

Într-o repede ochire retrospectivă d-sa a percurs toate fazele cestiunii Strussberg şi a adus aminte d-lui prim-ministru, care zâmbea, că cu aceeaşi zâmbire ironică a dat concesiunea Strusberg şi mai târziu a fost silit să recunoască singur că cu zâmbetul pe buze a ruinat ţara !

D-sa a spulberat apoi ideile puse înainte de d. Ioan Ghica, dovedind că sunt nu numai neadevărate, dar şi absurde.

D. Manu a demonstrat în fine că chiar după cifrele arătate în espunerea de motive, şi capitalul datoriei va fi mai mare decât crede d. ministru, şi anuităţile vor întrece cu mult anuitatea ce plătim astăzi.

În privinţa capitalului, cu cifrele din espunerea de motive d. general Manu a demonstrat că capitalul datoriei ce contractăm prin această convenţiune va fi nu de 237 mil. cât pretinde d. ministru ci mult mai mare, şi a arătat d-lui ministru anume sumele pe care le-a lăsat de o parte ca să ajungă la rezultatul ce a prezentat. Aceste cifre sunt arătate în alte părţi ale espunerei de motive, dar sunt lăsate cu îngrijire de o parte când se adună suma de 237 milioane : Uite popa, nu e popa !

Şi în privinţa dobânzilor, cu codul german în mână, a aprobat că acţionarii ce nu vor voi să preschimbe au dreptul la un dividend nu de 31/3% pentru fiecare acţiune, ci cu mult mai mare, şi că prin urmare anuitatea ce vom plăti va întrece cu 300 sau 400 de mii lei anuitatea ce plătim astăzi.

Argumentaţiunea d-lui Manu a fost aşa de puternică încât d. ministru de finance, d. Sturza însuşi, oh, ruşine !, a fost nevoit să-l întrerupă zicând aceste cuvinte : „Espunerea mea de motive nu e lege !"

Toata sala s-a scandalizat de acest cinism şi un vuiet de indignare a răsunat în toată sala !

În urma acestor dezbateri putem zice că opoziţiunea din Senat şi-a făcut datoria precum şi-o făcuse opoziţiunea din Cameră, precum şi-o făcuse în general toată presa independentă !

Putem zice asemenea că numai acei ce nu vor să vadă nu văd acum limpede în această cestiune.

Toţi s-au putut convinge că această răscumpărare este şi mai nenorocită pentru ţară decât chiar concesia Strusberg.

Că, ca şi atunci, dar mai pe faţă decât atunci, intrăm în tovărăşie cu coţcari prusaci, cum zicea odată „Românul".

Că precum atunci am lăsat 248 mil. ale ţării la Berlin în lada cu 2 chei pre mâni de oameni avizi şi necinstiţi, tot astfel şi acum lăsăm un mai mare capital să fie administrat la Berlin supt puterea justiţiei prusace, pe care o ştim din experienţă cât a fost de dreapta, şi supt mâna guvernului german, pe care-l vedem cât este de generos !

Nimic nu lipseşte pentru a fi acum reproducţia celor ce a fost atunci!

Până şi pre Vinterhalder îl cunoaşte un observator bun în îndoita figură a lui Sturza-Costinescu.

Până şi zâmbetul ironic al d-lui I. Brătianu contra opoziţiunii prealabil aduse la neputinţă prin alegeri.

Şi nu lipsesc nici înşălătoriile bizantine de atunci ! Guvernul recunoaşte însuşi că cu strămutarea domiciliului social a înşelat ţara ! Căci a adus un art. de convenţiune pre care-l ştia inaplicat şi părerea a doi jurisconsulţi pre care o ştia izolată, pe când toţi ceialţi, ne-a spus-o chiar Beichröder, erau contra şi d-l Sturza o ştia şi cu toate astea afirma contrariul!

Ce să mai zicem de recunoaşterea d-lui Sturza că espunerea sa de motive nu este lege, adică, cu alte vorbe, că e mincinoasă şi făcută ca să arunce pulbere în ochii lumii?

Nu avea oare dreptate d. general Manu să numească acest guvern un guvern cinic?

Şi nici mijloacele prin care s-a adus lumea atunci să voteze nu ne lipsesc astăzi, mutatis mutandis.

Atunci erau pre faţă ademenirile Prusiei şi pe ascuns roşii afirmau că aşa vrea I. S. Domnitorul.

Acum pre faţă sunt ameninţările Germaniei şi la ureche se şopteşte că aşa vrea A. S. Regală.

Când tot ce se petrece astăzi se aseamănă cu ceea ce ,s-a petrecut atunci nu suntem oare în drept să ne aşteptăm că consecinţele convenţiunii ce se votează acum vor fi lot aşa de ruinătoare pentru ţară ca şi consecinţele concesiunii Strusberg ?

Opoziţiunea şi-a făcut datoria şi şi-o va face până în sfârşit!

Rămâne acum ca ţara care are să plătească aceste consecinţe să se gândească de e bine să mai lase destinele ei în mâna acestui partid care o umileşte în afară, care o ruinează înăuntru.
Rămâne încă astăzi, când opoziţia, din cauza violentării alegerilor, este neputincioasă, ca M. S. Regală să cugete serios dacă se cuvine a se lăsa să fie încă o dată compromis de guvernul liberal al d-lui Brătianu.

Să-şi aducă aminte şi ţara şi Domnitorul că partidul liberal al d-lui Brătianu, după ce a compromis tronul prin concesiunea Strusberg, a voit să-l răstoarne mai întâi printr-o vastă conspiraţiune organizată în toată ţara, şi care a scos capul numai la Ploieşti, şi pe urmă prin intrige parlamentare provocate de prinţul ministru d. I. Ghica şi susţinute prin turburări de strade, aţâţate de poliţie.

Este adevărat că conspiraţiunea s-a făcut ridiculă graţie energiei d-lui Manolache-Costache, este adevărat că intrigele parlamentare şi turburările de uliţe au încetat graţie generalului Solomon mai întâi şi în urmă graţie curagiului cu care d. Lascăr Catargiu a primit situaţiunea.

Dar, daca partidul conservator a reuşit atunci să scape ţara de răsturnarea pregătită de liberali şi să apere tronul şi Constituţiunea, nimic nu ne garantează că partidul conservator, atât de rău tratat, atât de încercat, va mai putea, deşi tot atât de dinastic acum ca şi atunci, să triumfe încă o dată de indignaţiunea ţării dată pradă prin zisul proiect de răscumpărare !

Când guvernul, care are majoritatea în Corpurile legiuitoare, nu mai are majoritatea în ţară, datoria Domnului constituţional este de a face apel la ţară !

Să spuie ţara daca mai vrea un Strusberg cu vârf şi îndesat!

[25 decembrie 1879]

1880
RUINELE ARENDĂŞIEI

 

O piesă al căreia interes consistă numai într-o intrigă complicată, unde scenele sunt tot atâtea surprinderi neaşteptate, nenaturale, îngrămădite fără nici o legătură şi în care mi se deliniază nici un caracter, nu se susţine nici un sentiment nu ştiu daca este bine aleasă pentru dezvoltarea tinerilor talente şi pentru satisfacerea unui public inteligent. Şi regret a o spune că, de ce vizităm mai mult Teatrul Naţional, ni se întăreşte convingerea că arta dramatică este la noi foarte înapoiată şi gustul publicului celui mare foarte puţin format, încât cea mai mare îngrijire, chiar a unei bune direcţiuni, în ceea ce priveşte alegerea serioasă a pieselor şi distribuirea nemerită a rolurilor abia ar putea ajunge să atingă — cu voi să zic banaliceşte culmea artei — dar oarecare grad de perfecţiune care ar scăpa-o de ridicol, să contribuiască astfel ca publicul să-şi formeze o părere despre teatru, care să nu aibă un atare caracter problematic. Dar, din contra, se continuă cu asemenea piese, nu se ţine seamă de viitorul talentelor, ci numai de surprinderea ţintită asupra mulţimei necompetinte şi suntem condamnaţi să vedem teatrul la noi într-o stare foarte puţin demnă daca nu se vor lua alte măsuri.

De aceea nu ne putem hotărî a aduce măguliri deşarte direcţiunii.

... Dar să lăsăm acestea şi să notăm impresiile ce ne-au lăsat artiştii din piesa Ruinele moştenirei. Admir temperamentul cel foarte liniştit al d-şoarei Pătraşcu, care o fereşte de emoţiuni chiar în locurile cele mai desperate. Ea vorbeşte în mod egal, oricare ar fi înţelesul vorbelor şi situaţiunea momentului. Pe urmă are o manieră uniformă de a gesticula cu mâna în orice împrejurare. Anume, ţine mâna apropiată de piept, o depărtează şi iar o apropie, repetând aceeaşi mişcare de la actul întâi până la fine. În scena dintre ea şi fiul generalului, unde ar trebui să izbucnească dispreţul unuia şi ura altuia, ei se urăsc şi se despreţuiesc fără aprindere, fără violenţă. La finele actului al doilea, când servul lui Keronan [î]i spune unde se află copilul Luisei, cu toată graba şi bucuria infernală să pună mai iute mâna pe copil, zice: ,,vino — vino cu mine" cu atâta linişte şi atâta de domol încât nu trădează deloc nici graba, nici bucuria ce resimte. Are un joc de scenă foarte imperfect. Aşteaptă impasibilă până când [î]i vine rândul replicei următoare.

Caracterul esenţial al d-şoarei Popescu este o afectare exagerată şi o încredere neascunsă în talentul d-sale. Luând bine seama la jocul ei se vede răceala care provine din nepriceperea rolului şi lipsa de simţire, iar trăsătura de mai sus provine din ovaţiunile nemeritate ce le-a primit din partea prea indulgentului nostru public. Ea nu vorbeşte din abundanţa simţirii şi nu este stăpână pe voce sau, daca este stăpână, nu are ce stăpâni. Vorba şi gesturile ei, între care nu ezistă nici o legătură firească, unite cu deplina neschimbare a trăsăturelor feţei, dovedeşte că nu este pătrunsă de ceea ce zice că simte. Scena între dânsa şi George d'Esteve nu este nici înţeleasă, nici esprimată din partea d-lor. Replicele iuţi, înflăcărate, vorbele înecate de emoţiunea sentimentului, mişcările cele desperate, nimic, nimic nu se vedea. Aceste le scriu
pe când ascult pe Luisa. Tot ce spune ea e fără culoare şi el o ascultă cu multă şi vizibilă linişte, nu pare deloc emoţionat şi trimete din când în când publicului o privire în care se citeşte o perfectă indiferenţă. Glasul unei nenorocite ar trebui să fie jeluitor şi duios, ar trebui să răsfrângă în mii de chipuri suferinţa care o apasă şi o consumă. Glasul d-rei Popescu este din contra şi nu zice nimic prin el însuşi, şi ea acopere acest mare defect scoţând mereu batista şi uscând nişte lacrime ce nu curg. Totul este recitat, studiat pe dinafară. Când ea fuge cu bucurie ca să-şi poată îmbrăţoşa copilul vine cuiva mai degrabă să râză decât să plângă.

Ne place jocul cel modest al d-rei Bârsescu, regretăm că nu se dă nici o îngrijire de a o face să propăşească pe calea artei, căci face erorile cele mai elementare. Întâlnind pe marchizul de Monteclain îl întreabă dacă n-a văzut pe George. Dar nu pune semnul întrebărei. În alt loc, pândind o convorbire, ea ar trebui să ia o poziţie mai atentivă şi să ştie că în asemenea împrejurări nu se mişcă mâna la piept şi iar înainte — obiceiul artiştilor noştri. În scena când tatăl o învinovăţeşte de necinstire nici ea nici el nu sunt la înălţimea situaţiunei. Scena gingaşe între Lucia şi Luisa este interpretată mediocru când fratele ei cu minţele pierdute voieşte să meargă la moarte, ea ar trebui să împreune mânele şi să-l implore cu mai multă căldură.

D. Manolescu joacă cu prea multă solemnitate, se suie pe coturnul tragic chiar când nu e vorba d-a înfăţoşa caractere înalte, pasiuni adânci, aşa de mult păstrează manierile convenţionale încât în cea mai mare emoţiune nu uită unde şi-a lăsat pălăria şi mănuşele. Răul este că i se dau nişte roluri pentru care nu are poate predispoziţie naturală. Ca amorez, nu are destulă gingăşie, pentru caractere înalte, nu destulă adâncime. D-sa copiază mersul şi mişcările artiştilor celor mari, mai cu seamă a lui Rossi, fără să fie cu alegere şi tact, cum şi când să facă întrebuinţare din ele. Aşa de ezemplu nu simte cât e de ridicol a păşi ca Othello când joacă pe George d'Esteve, mai ales când nu e deplin stăpân nici măcar pe acest din urmă rol.

D-nul Fraivalt juca pe bătrânul general. Însă de multe ori uita de bătrâneţele sale şi gesticula cu cârja, pe care trebuia să se sprijine, cu toată îndemânarea unui tinerel. De altminteri vocea dezminţea etatea generalului. Se înţelege că iritarea şi violenţa dă omului o putere juvenilă extraordinară, dar cu toate aceste, în toate împrejurările de emoţiune, am trebui să recunoaştem pe gârbovitul bătrân. Să nu crează că d-sa îşi pierde minţele în momente de aceste. Când aude că fiica lui era singură la braţ cu marchizul, vocea, mişcarea şi figura d-sale nu arată că aceasta îl surprinde şi-i inspiră o cumplită bănuială. De asemenea în actul al 5-lea, când îşi deplânge soarta, nu-l credem.

D. Velescu are statură, are voce, are pornire, însă aceste toate nu ne par a fi în proporţie cu talentul pe care-l dezvoltă şi cu cunoştinţele sale dramatice. D-sa este acelaşi şi iar acelaşi în oricare rol. În Keronan a avut un joc foarte greu şi, putem zice, aceasta-i întrecea puterile. Suntem în drept a spune aceasta, amintind ultimele acte în cari, cu toată lăudabila silinţă ce a pus, s-a obosit foarte mult, fără să ne atingă atât de adânc precum ar fi voit poate; d. Hagiescu înţelege rolul ce i se încredinţează şi-l studiază asemenea, însă, nedându-i-se roluri cari să se potrivească pe deplin cu înzestrarea sa naturală, e împiedicat de a se identifica în roluri nepotrivite. De multe ori bătrânul soldat a produs efecte comice când nu era intenţiunea autorului. Aşa, când toţi stau pe malul înalt şi pe punte, plini de groază şi emoţiune, zăresc pe Luisa, sergentul strigă ,,vino, vino la noi", publicul bufneşte de râs.

Se înţelege ca de era altul cu o voce mai puţin comică vorbele aceste nu ar fi distrat publicul.

D. Mateescu a jucat cu mult efect, însă aceasta nu vrea să zică că d-sa a conceput rolul său în mod adecuat cu intenţiile autorului. Purnic este un servitor simplu şi nesocotit. Dar vorbele d-lui Mateescu erau însoţite de un aer aşa de semnificativ şi de un gest aşa de îndemânatic şi uşor încât ai fi jurat că Purnic face pe prostu fără a fi. Am observat însă că d-sa a fost aplaudat chiar de unii membri din comitetul teatral. Desigur acestea priveau dispunerea lui comică şi nu fidelitatea cu care pătrunsese rolul. Scena de ameninţare între d. Ilagiescu şi Mateescu a fost foarte bine ezecutată.

Cu multă părere de rău constatăm că oamenii cari dau direcţiunea teatrului nostru nu au instructul cuvenit şi poate nici esperienţa cuvenită de-a întrebuinţa talente într-adevăr pronunţate, precum sunt aceste două din urmă, numai în roluri ce se potrivesc pe deplin cu natura lor, ba de-a le crea chiar un capital de roluri, un repertoriu, potrivit nu atâta cu necesităţile de senzaţie a publicului celui mare pre cât cu necesităţile de dezvoltare a talentelor tinere.

Mai fericit decât tinerimea artistică de astăzi a fost bătrânul Millo, care-a jucat totdeuna ceea ce i-a convenit lui şi s-a dezvoltat astfel în linia dreaptă, pe când talentele tinere sunt adeseori silite, contra predispoziţiilor lor naturale, să umble pe cotiturile unor roluri nepotrivite cu ele, ceea ce nu se poate întâmpla decât în detrimentul lor.

[10 februarie 1880]