X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880

Nu făgăduim c-ar fi fost mai bine dacă ideea statului avea putere mai mare, ca să fie-n stare a înfrîna costisitoarele şi nemărginitele ambiţii personale ale nulităţilor de-a ajunge la cîrma ţării. Şi aceasta ar fi fost mai bine, nu absolut ci relativ, pentru că la noi oamenii nu-şi cîntăresc încă pe deplin bine interesele. Dar o lungă esperienţă învaţă că pasuri îndărăt nu se pot face. Vom pierde multă vreme încă pentru a împlea formele civilizaţiunii pe cari le-am împrumutat, dar ele trebuiesc împlute, nu nimicite. Deocamdată — mi-i vorba — cam ciudaţi crai de la răsărit se-mbracă cu ele, însă, convins odată poporul că numai munca şi meritul adevărat îndreptăţesc la ceva în viaţa publică, lucrul va fi pe jumătate îndreptat.

 

13 — C. 832

Repetăm deci cele spuse în numărul de 20 decembrie : Respingerea a tot ce este republică mai mult sau mai puţin deghizată şi conservarea Constituţiei cu monarhia constituţională, iată statornicele noastre principii.

[5 ianuarie 1879 ]

 

[„CREDEM CĂ DESTUL AM VORBIT..."]

 

Credem că destul am vorbit despre liberalismul nostru adevărat si sincer. Odată calea croită prin chiar legea fundamentală a ţării, toate inconvenientele unui sistem liberal, care ― precum bine ştie orice birnic― este cu mult mai scump decît primitivul şi patriarhalul sistem de mai nainte, toate acele inconveniente zicem se pot înlătura prin muncă, căci sistemul libertăţilor e sistemul muncii. Asta am dori să intre odată în convingerea oricăruia; trebuie ca cetăţeanul să vază că fără muncă şi fără capitalizarea ei, adecă fără economie, nu există nici libertate. Cel[ui] care n-are nimic şi nu ştie să s-apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintîi care ţine o bucată de pîne în mînă, căci e cu totul indiferent dacă închizi o pasăre în colivie sau dacă ai strîns de pretutindeni grăunţele din care ea se hrăneşte.

Şi cam aşa-i cu omul: brutarul nu coace pentru cel ce n-are nimic, măcelarul nu taie pentru cel ce n-are cu ce cumpăra.

Sîntem deci liberali în puterea cuvîntului, dar nu înţelegem ca cineva, exploatînd ideile liberale, amăgind mulţimea, promiţîndu-i munţi de aur şi rîuri de lapte fără muncă, să ajungă în fine a exploata acea mulţime chiar şi a o conduce din rău în mai râu.

De aceea privim cu oarecare nevinovăţie şi cu mînile-n sîn la vecinica discuţie între ziarele române asupra principiilor politice pretinse că conduc pe unul sau pe altul. Ba unu-i liberal moderat, ba altu-i liberal nemoderat, ba al treilea e liberal-conservator. Ca şi cînd dd. Holban-Tacu-Anghel-Fleva etc. ar fi mai buni, mai de treabă sau mai cu minţi dacă ar fi liberali-moderaţi sau dacă ar da o altă poreclă aspiraţiunilor lor personale !

Caracterul general al acelor oameni e că vor să cîştige fără muncă, că statul pentru ei e o materie de exploatat şi că ideile chiar ce le profesează în fiece zi sînt asemenea mijloace de exploatare a ţării şi a naţiei. Astfel se iveşte azi un grup, mîne alt grup, cari nu sînt în fond decît societăţi anonime ce pun un mic capital la mijloc pentru a izbuti într-o mare afacere: a veni la putere.

E drept că sînt grupuri a căror ţintă nu este aceasta, pe cari le dezgustează acea febrilă activitate de a se mănţine sau de a ajunge la putere şi cari, chiar daca doresc a veni la ea pentru a-şi realiza ideile şi a pune lucrurile p-o cale mai naturală şi mai cumpătată, nu sînt în stare a face mii de promisiuni mincinoase pentru a amăgi mulţimea.

Astfel de ex. toată programa de la Mazar Paşa e de sus pînă jos un mare neadevăr. Ei bine, sînt grupuri politice cari nu sînt în stare a spune acel mare [ne] adevăr şi cărora deci calea aceasta a înrîuririi asupra opiniei publice, calea neadevărului şi a amăgirii, le este şi le rămîne închisă.

Acesta e răul fără leac al partidului conservator : neputinţa de-a spune minciuni, de-a face promisiuni deşerte, deşi prin ele mulţimea se amăgeşte. Adevărat că acest defect al partidului este o virtute, dar în orice caz e o virtute care-ngreuiază calea în loc de-a o netezi, căci poporul crede lesne celor ce-1 amăgesc, e lesne măgulit de linguşirile demagogilor şi se lasă dezbrăcat de cel ce-i aruncă o frază frumoasă şi-1 numeşte la tot momentul suveran, generos, mare, neîntrecut, unic pe faţa pămîntului.

Contra acestui rău a credinţei uşoare a mulţimii există un remediu, un singur remediu pe care binevoitoarea natură a dat-o, şi acest dar nepreţuit e deosebirea între oameni. A umplut Dumnezeu lumea cu ce-a putut, dar a mai făcut şi deosebiri; sînt legile şi instituţiile peutru toţi d-opotrivă, dar niciodată egalitatea legală nu va şterge inegalitatea înnăscută sau pe cea cîştigată cu munca.

Clasele avute şi culte se amăgesc o dată, de două ori, nu pururea.

Cînd există cens şi deosebire de clase bazată pe el amăgirea nu mai e atît de lesne şi chiar daca o parte a celor aleşi sînt ieşiţi din urnă prin amăgirea colegiilor numeroase sau prin influenţa guvernului, totuşi rămîne o parte rezultată din alegerea unor oameni cari ştiu a-şi cumpăni interesele şi a deosebi adevărul de prăpăstii.

De ce mulţimea e lesne crezătoare....? Nu tocmai greu de explicat. Ea uită zicala : „Să nu dea Dumnezeu omului atîta rău cît poate purta" şi, pentru a scăpa de suferinţi actuale, relativ mici, face orice i s-ar cere, necunoscînd că din ceea ce face ar putea rezulta ceva şi mat rău. Din nefericire nevoia e tovarăşa oamenilor, a tuturor oamenilor, deşi în alte proporţii şi în altă măsură. Numai unul e în stare să judece daca cutare sau cutare schimbare i-ar putea-o alina, iar alţii nu sînt în stare. Afară de aceea nevoia perpetuă mai are şi o cauză obiectivă, în natură chiar, pe care-a formulat-o Malthus : populaţia se-mulţeşte în pătrat, iar mijloacele de existenţă se-ndoiesc numai. Cînd o populaţie găseşte mijloace de existenţă ea se sporeşte foarte repede, dar, sporită odată, îmulţirea mijloacelor de existenţă n-au ţinut pas cu acel spor şi iată nevoia la loc în toată asprimea ei. Apoi nu numai atîta, dar cu cît o populaţie se-mulţeşte, cu atîta se civilizează mai mult, şi cu cît înaintează în cultură, cu atîta exigenţele ei devin mai mari, cu atîta devine mai simţitoare pentru lipse şi pentru trebuinţi care pentr-un om primitiv sînt mai mult un lux. Pentru regina Engliterei, marea Elisabetă, o pereche de ciorapi de mătase era un prezent nepreţuit ce i se putea face; azi orice commis voyageur simte trebuinţa lor ; iar împărăteasa lui Carol cel Mare fierbea la bucătărie, ceea ce nu face azi nici nevasta unui şef de biurou măcar. Astfel o nouă trebuinţă se-nvaţă lesne şi se dezvaţă greu, şi învăţu-i dulce iar dezvăţul amar.

Ei bine, pe nevoile — din nenorocire vecinice — şi pe lesnea crezare a mulţimii se-ntemeiază demagogii cari, neştiind nimic, neavînd nimic, vor să se ridice deasupra tuturora şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Şi fiindcă demagogii, fiind în genere oameni de rînd, [sînt] înzestraţi în loc de minte cu vicleşug numai, stăpînirea lor însemnează domnia brutalităţii, a viciilor şi a uşurinţei.

Singura chezăşie însă contra domniei demagogiei este censul, e împărţirea alegătorilor în categorii după importanţa lor economică sau intelectuală. De aceea sîntem contra sufrajului universal, căci acesta ridică deosebirea de clase, face ca votul celui cu minte să aibă aceeaşi greutate cu a celui nerod, c-un cuvînt e exploatarea celui ce are ceva prin cel ce n-are nimic, a celui învăţat prin cel ignorant, a celui drept prin cel nedrept. Urmările sufrajului universal se văd în America, unde într-adevăr tot ce naţia are mai rău, mai coruptabil, mai mincinos ajunge în Parlament şi la putere, pe cînd elementele cuminţi şi drepte, dezgustate de priveliştea aceasta, nici nu se mai amestecă în viaţa publică. Şi care e urmarea demagogiei ?

Dezbinare şi ură între cetăţenii statului, pentru ficţiuni şi pentru cinstitele obraze ale d-lor demagogi.

Shakespeare nemuritorul pune următoarele vorbe în gura cumintelui Ulis :

Dacă planeţii în vălmăşag rău ar rătăci fără regulă, ce grozăvie ar fi ! Ce furtună ar fi. pe mare, cum ar tremura pămîntul, cum ar turba vînturile ! Frica, răsturnarea, groaza şi dezbinarea ar rupe la pămînt, ar submina, sparge, dezrădăcina din încheieturi concordia şi liniştea dintre state.

Dacă ar lipsi treptele între oameni, această scară a tuturor planurilor mari, tînjeşte executarea acestor. Fără aceste trepte cum ar putea să se ţie în dreptul lor vecinic breslele, demnităţile în şcoli, frăţia în oraşe, pacinica legătură de negoţ între ţărmuri despărţite, respectul pentru bătrîneţe, sceptru, coroană şi laur? Ia treptele dintre oameni, discordează această singură coardă şi auzi apoi dizarmonia !

Toate celea ar găsi împrotivire făţişă : puterea ar fi tiranul slăbiciunii timide, fiul crud ar ucide pe tatăl său. Puterea ar fi drept, ba nu, chiar dreptul şi strîmbătatea, a căror vecinică ceartă o mijloceşte justiţia, şi-ar pierde nu mele împreună cu justiţia însăşi. Atunci toate s-ar desface în sila celui mai tare, sila în arbitrariu, arbitrariul în lăcomie, şi lăcomia, un lup obştesc, îndoit de tare prin putere şi arbitrariu va rupe în sfîrşit lumea la sine şi va înghiţi-o. Acestei ucideri urmează apoi haosul, îndată ce se şterg treptele. Nerespectarea acestor trepte ne dă pas cu pas îndărăt, pe cînd socotim de a urca. De căpetenia cea mai înaltă îşi rîde cel ce stă nemijlocit sub el, pe acesta-1 batjocoreşte al doilea, pe cel următor cel de sub el: şi-nveninat astfel de la cel dintîi pas care s-a îndărătnicit căpeteniei, fiece pas următor e zguduit de frigurile invidioase ale unei rivalităţi impotente şi galbene la faţă.

Astfel se răzbună ignorarea adevărului: că statul, cu treptele şi deosebirile lui, e un product al naturii, nu al raţiunii omeneşti.

Iar cînd punem sufrajul universal în locu-i, cu teza abstractă: toţi oamenii sînt egali, deci toţi cată să aibă o egală înrîurire în viaţa statului, atunci ajungem că cei mulţi, cari nu-şi cunosc interesele, aleg pe cei ce-i amăgesc mai bine, iar aceştia, odată sus, se duşmănesc ei în de ei, se batjocoresc ei în de ei, încît ajungem că rîde om de om — şi dracul de toţi. Atunci se pierde deosebirea între judecata dreaptă şi judecata strîmbă, atunci d. Fleva propune emanciparea femeilor şi d. P. Ghica pe a tuturor femeilor fără deosebire, atunci dăm pas cu pas îndărăt, părîndu-ni-se că înaintăm.

Căci de această iluzie sînt bolnavi liberalii noştri, că înaintăm. Într-adevăr, grozav înaintăm îndărăt în toate celea.

În teorie nimic mai frumos decît sufrajul universal, dar în practică nu este decît opresiunea mulţimei, a ignoranţei, a pasiunilor măgulite şi linguşite de demagogi. Cînd ştie cineva că toată

civilizaţia şi cultura omenească e neapărat mărginită la cercurile acelea cari au destul timp şi destulă neatîrnare pentru a le învăţa şi pricepe, cînd ştie că nimicind capul unui învăţat ai nimicit învăţătura lui, care era poate rezultatul unei dezvoltări de sute de ani, cînd ştie apoi că nulitatea demagogică nu sufere nici un merit adevărat lîngă sine şi că ea şi cu semenii ei voieşte a fi tot, atuncea vede lesne că radicalismul şi demagogia, sub scutul teoretic al sufrajului universal şi al principiilor liberale (de care ştiu a se servi cu mare succes mulţămită credulităţii maselor şi slăbiciunei sau sentimentalismului oamenilor luminaţi) conduc lumea europeană la distrugerea civilizaţiunii — la haos.

[9 ianuarie 1879 ]

 

DIONISIE, MITROPOLIT AL DRISTULUI

 

Joi la 4 ianuarie a adormit întru fericire aici în Bucureşti o persoană care reprezinta o veche eparhie, a cării interesantă istorie am schiţat-o cu cîteva trăsături de condei în articolele privitoare la Basarabia. Acea persoană a fost Dionisie, mitropolitul Dristului şi exarhul Dunării întregi.

Cînd turcii, la-nceputul veacului al XV-lea, au luat toate cetăţile de pe malul drept al Dunării cîte stăteau în stăpînirea lui Mircea cel Bătrîn, autoritatea bisericească a Ţărei Româneşti au încetat dincolo de Dunăre, însă credincioşii — pe malul Mării Negre greci, iar pe malul Dunării români — ştiindu-se fii ai scaunului ecumenic, se vede că vor fi cerut anume capi bisericeşti ai lor, drept care pentru lungul întreg al Dunărei de Jos s-a înfiinţat mitropolia Proilaviei (Proilabum) cu reşedinţa în actuala Brăilă, căci şi acest din urmă oraş avea garnizoană turcească.

Mai tîrziu, şi anume în timpul lui Ştefan Mare, turcii au ocupat Cetatea Albă de la gura Nistrului, precum şi Chilia, iar mitropolitul Proilaviei şi-a întins şi asupra acestor oraşe jurisdicţiunea sa bisericească. Iar cînd turcii au ocupat Hotinul, ba chiar Cameniţa din Podolia, mitropolitul Brăilei şi-a întins şi asupra lor autoritatea, deşi-i veneau foarte peste mînă locurile acelea.

Dar cînd s-a restituit Ţării Româneşti Brăila şi Giurgiu, cînd Hotinul, Cetatea Albă şi Chilia au încăput pe mîna ruşilor, atunci şi mitropolitul Proilavici a scăzut numai la eparhia Silistrei dincolo de Dunăre, încît el era suprema autoritate bisericească în Dobrogea noastră.

În secolul nostru a încetat însă abia a exista eparhia Proilaviei.

Dionisie venise la Bucureşti pentru a pune la cale poziţia bisericei din Dobrogea şi a intra cu eparhia sa în organizaţia bisericei autocefale române.

El era de 67 ani, fusese vicar al Patriarhiei şi a administrat optsprezece ani eparhia.

În vremea ivirii schismei bulgare — căci se ştie că bulgarii s-au rupt de scaunul ecumenic în mod necanonic — Dionisie şi colegul său, mitropolitul de la Varna, n-au voit să recunoască autoritatea exarcului bulgar schismatic şi în această atitudine a sa a fost sprijinit de populaţia românească şi de cea grecească de pe malul drept al Dunării. De gînd avea să-şi întindă autoritatea asupra tuturor creştinilor ortodoxi, partea locului cari nu voiesc să recunoască schisma. Venit la Bucureşti pentru a recunoaşte autoritatea bisericească şi politică a României, el a fost foarte bine primit de I. P. S. S. Mitropolitul primat, iar în ziua de 1 ianuarie a oficiat chiar la Mitropolie. C-o zi înainte de-a merge la palat, unde fusese invitat anume, a răposat.

[9 ianuarie 1879 ]

 

MOFTURI ŞTIINŢIFICE

 

,,Românul" (numărul de la 6 ianuarie) ne surprinde cu ştirea că d.T.0. Griuvara a descoperit în Biblioteca Naţională din capitala Franciei două manuscripte de interes naţional. Foaia publică cu plăcere o scrisoare şi un articol al d-lui Giuvara, felicitîndu-l pentru lăudabila osteneală

ce-şi dă de-a dezmormînta documentele privitoare la ţara noastră şi recomandă ca exemplul acestui domn să fie imitat de orice bun român.

Iar modestul d. Giuvara, ,,cunoscînd zelul cu care bătrînul « Românul», stîlpul ziaristicei noastre, apără şi încurajează cu părintească binevoinţă tot ce-ar putea face să propăşească, fie întru cît de puţin, scumpa noastră literatură naţională născîndă, [î]i trimite cu preferinţă notiţa sa."

Articolul învăţatului tînăr e intitulat Două manuscripte romane ale Biblioteci Naţionale din Paris necunoscute pînă acum şi începe astfel :

Veste bună

În cursul cercetărilor mele ... am avut norocul să dau astă-vară peste două manuscripte române despre a căror existenţă nimeni nu ştie nimic, nici chiar iscusitul bibliograf şi profesor de româneşte, d. Picot.

Lucrul pare cam ciudat într-un oraş unde mii de români au trecut şi trec încă. Totul se esplică însă cînd voi zice că ar fi trebuit cineva să petreacă, ca mine", luni de zile în Biblioteca Naţională şi să răsfoiască nu numai cataloagele, dar încă şi etc.

Apoi d.. Giuvara povesteşte, cu aceeaşi prisosinţă de satisfacţiune personală, cîtă trudă şi-a dat ca să afle manuscriptele, cum bibliotecarul (care se-nţelege că nu ştie româneşte) 1-a rugat să-i indice titlurile exact în franţuzeşte, cum a făcut-o d-lui fără zăbava, cum a făcut pe file unse facsimile de pe pagine şi cum a copiat unul din manuscripte, păstrînd numărul şirurilor şi numerotarea paginelor din original.

Cînd aude cineva de dezmormîntare de documente privitoare la ţara noastră, de un interes naţional, de felicitări pentru lăudabila osteneală ce trebuie imitată de orice bun român, prin care se îmbogăţeşte, întru cît de puţin, scumpa noastră literatură naţională născîndă, apoi mai văzînd şi articolul care începe cu esclamaţia „Veste bună !" (de astă-vară) şi de norocul de-a fi întrecut pe Picot, s-aşteaptă ... la ce"?

Cel puţin la documente din suta a X sau a XI sau la vreun manuscript din epoca lui Mircea cel Bătrîn, căci, deja din vremea lui Vasile Lupu să fie, n-ar merita atîta şfara.

Ei bine, manuscriptele d-lui Giuvara sînt unul din veacul trecut, altul o copie de cronici din veacul nostru, al nouăsprezecelea, şi anume tot lucruri cunoscute şi cari se găsesc la noi în ţară, dar mai cu samă la anticuari evrei din Moldova foarte des.

Unul din acele manuscripte, acela de care modestul tînăr face mai multă vorbă, cuprinde Vămile văzduhului, carte care se află ca manuscris în biblioteca oricărui boier bătrîn, legat în genere împreună cu Minunile Maicii Domnului, iar al doilea manuscript cuprinde o copie scrisă cu cerdace de pe cronicele lui Urechi, Miron Costin şi Niculae Costin.

Iată ceea ce voia d. Giuvara ,,să aducă la cunoştinţa publicului român, şi în special tutor acelora ce iubesc bătrînele noastre tradiţiuni naţionale şi rămăşiţele ce strămoşii ne-au lăsat împrăştiate pe ici pe acolo”.

Tant de bruit pour une omelette !

Cogălniceanu a tipărit acele cronici de pe copiile cele mai vechi ce s-au putut găsi (1700 şi ceva); Şincai a publicat sute de documente, Hurmuzachi a cules cîteva mii, Hîjdeu asemene, dar nici unuia din aceştia nu i-a venit în minte să facă atîta vorbă zadanică. Mai adăogăm, ca pentru a constata vechimea manuscriptelor, învăţatul d. Giuvara a avut nevoie de ... Tocilescu.

Sfatul ce avem noi a-1 da d-lui Giuvara este că scumpa noastră literatură naţională născîndă, care pînă acuma — slavă Domnului — n-a ajuns încă la halul de-a fi apărată şi încurajată de bătrînul „Românul", are nevoie de mai puţină suficienţă şi de mai multă modestie, mai ales din partea acelora cari prin sine nu însemnează nimic şi cari vor să-şi cîştige un modest nume prin copiarea Vămilor văzduhului.

Iar cît despre rămăşiţele ce strămoşii ne-au lăsat împrăştiate pe ici pe colo, primejdia ase menea nu-i tocmai mare. D. Giuvara e cam tot de o origine cu d. C.A.Rosetti, încît strămoşii d-sale nu ne-au împrăştiat nimic, cel puţin în limba românească nu.

Apoi îl mai rugăm să nu prea generalizeze ignoranţa sa, atribuind-o tutor; căci, înainte de-a manifesta o asemenea grozavă bucurie asupra unor descoperiri imaginare, ar fi putut să-ntrebe şi pe alţi creştini cîtă importanţă pot avea.

Acolo unde s-a ivit o adevărată greutate s-a-ncurcat şi d. Giuvara şi anume la Descrierea Chinei, scrisă slavoneşte de spătarul Nicolae Milescu, pe care d. Giuvara îl numeşte, c-o consecuenţă demnă de o cauză mai bună, Miclescu, deşi vestitul spătari nu pare a fi fost rudă cu liberalul Sandu Miclescu, supranumit Păgînul, din ţinutul Vasluiului.

Despre acest manuscript — zice d. Giuvara — a vorbit deja Urechiă (adecă Pseudo-Urechia). Vestitul anonim a vorbit multe şi mărunte în viaţa sa, numai nu prea de seamă, ceea ce se dovedeşte şi din cazul de faţă, căci manuscriptul spătarului a rămas necitit, de vreme ce
nici d. Giuvara, nici colegul său, ilustrul anonim, nu ştiu încurcata de slavonească - iar la Vămile Văzduhului se pricep amândoi.

[11 ianuarie 1879]

 

[„ÎN NUMĂRUL NOSTRU DE LA 20 DECEMVRIE ..."]

 

În numărul nostru de la 20 decemvrie anul trecut am spus că ceea ce nu voim este incapacitatea erijată în titlu de merit; prostia şi neştiinţa brevetate ca titluri de recomandaţie.

Ce se mai cere azi în România pentru a deveni om mare ? Merit? Ştiinţă ? Avere ? Caracter ? Nimic din toate acestea.

Se cere să fii războtezat în numele tatălui: C. A. Rosetti, a fiului: I. Brătianu, a Sfîntului Duh : Carada, atunci le ai pe toate cu de prisos, şi merit, şi ştiinţă, şi avere.

A nu şti carte, a nu fi învăţat nimic serios în viaţă nu este, în sine privit, nici nenorocire, nici defect, ci o împrejurare indiferentă pentru viaţa statului, căci marea mulţime a activităţilor omeneşti nu exige decît puţină ştiinţă teoretică. Dar lucrul se schimbă foarte cînd braţele cari ar trebui să fie consacrate unei munci folositoare şi lor şi societăţii, în loc de daltă, mistrie, coarnele plugului, bardă şi gelău apucă condeiul şi vor să stăpînească un popor. Ei bine, sînt o mulţime de oameni, mai cu seamă liberali, în România cari n-au mai multă ştiinţă teoretică decît un ţăran din Saxa sau un lucrător din Prusia. Şi, ca să cităm un caz concret şi foarte caracteristic, spunem că şeful diviziei şcoalelor în Ministeriul Învăţăturilor Publice este un funcţionar care nu va putea să dovedească mai multe studii decît un ţăran sau un lucrător.

Acest caz nu-1 cităm pentru că ar fi rar — toate ramurile administraţiei publice gem de asemenea înţelepţi — ci numai pentru că e caracteristic, căci în orice caz e foarte ciudat ca şcoala şi învăţăturile publice — de la universitate începînd şi pînă la şcoala rurală - să fie administrate de oameni cari nici la şcoală au îmblat, nici vro învăţătură acătării au.

Daca cineva nu se pricepe în ţara noastră la nimic, tot se mai pricepe încă la ceva: se face liberal, strigă prin mahalale contra reacţionarilor, jură în numele trinităţii Rosetti-Brătianu-Carada, se face luntre şi punte la alegeri, făgăduind unuia că-i va pune nepotul în slujbă, altuia că i se va arenda o moşie a statului fără parale şi — patria e mîntuită.

Putem zice de-a dreptul că partidul liberal (roşu) reprezintă la noi o sumă de oameni, parte ignoranţi, parte şi ignoranţi şi tîrzii la minte, şi că acest partid formează la noi în ţară, ca şi fracţioniştii în Moldova, acea coaliţiune vecinică pe care cei scăpătaţi pe scara naturii şi a muncii o formează pururea contra cuminţiei, a învăţăturii şi a meritului.

Şi cu toate astea ce fin, ce gingaş organism e statul, ca tot ce produce înţeleapta natură! Cum în consecuţiunea de generaţii şi într-o dezvoltare sănătoasă ajung sus tocmai elementele de care societatea are mai multă necesitate ! În epoce eroice, cînd lupta pentru existenţă e grea, curajul, puterea de sacrificiu, caracterul nestrămutat care nu cunoaşte frica de moarte, ajung la cîrmă şi mănţin cu tărie existenţa statului; cînd, din contra, viaţa fizică a statului e întrucîtva asigurată şi cînd munca şi tendenţa de economie ajunge a fi firul roşu al vieţii naţionale, ajunge sus ştiinţa disciplinată şi cunoscătoare, căci ştiinţele nu sînt decît ochii muncii.

Nu se poate aştepta — se-nţelege — ca-ntr-o ţară ca a noastră, care a admis toate formele de organizaţie a celor mai înaintate ţări, aceste forme să se întrupeze numaidecît în oameni pe deplin potriviţi cu statura intelectuală, cu grelele şi gingaşele probleme cu cari sînt însărcinaţi. Nivelul culturii generale a naţiei nu-1 poate ridica nimeni cu umărul — timpul şi munca împlu neajunsurile. Dar ceea ce ar trebui să se observe e tendenţa spre bine, voinţa de-a numi oameni cari se pricep în cutare ramură, începutul unei luări în serios a vieţii statului.

Conservatorii, oricîte rele s-ar zice despre ei, sînt singurul element neesclusivist din ţară. Nu s-a aflat judecător bun pe care ei 1-ar fi depărtat pentru că profesează cutare credinţă politică, nici profesor, nici vameş, nici casier cari, buni fiind, ar fi fost înlăturaţi pentru motive politice, dacă îşi vedeau numai de lucru şi nu prefăceau dreptul lor politic într-o unealtă de agitaţie scandaloasă, de turburare şi de ambiţie neînfrînată.

Un guvern conservator, cu toate defectele inerente mai mult epocei decît persoanelor dominante, alege totdauna grîul din neghină şi, dacă rămîne neghină pe ici pe colo, e semn că grîu nu e îndestul. În adunări conservatoare se va vedea totdauna floarea naţiei, tot ce ea are mai însemnat ca ştiinţă, avere, caracter sau experienţă întru ale ţării, ba într-o asemenea adunare opoziţia chiar e reprezentată prin oamenii cei mai însemnaţi pe cari-i are.