X publicistică 1 noiembrie 1877 15 februarie 1880

stâlpi ai săi.

Cari erau acei stâlpi, acei fruntaşi? „Presa"-i subliniază în lista aleşilor colegiului întâi, îi tipăreşte cu cursive, deci iată-i:

Constantin Bosianu

Iancu Strat

C. Silion

C. Cornescu

Al. Ştirbei

Vasile Alecandri

Prinţul Dim. Ghica

Petre Mavrogheni

G. Gr. Cantacuzino

Menelas Germani

G. Giurgea

M. K. Epureanu

General Mann

T. Rosetti

General Florescu.

Ce mai zice însă ,,Presa" despre această opoziţiune ?

Opoziţiunea, deşi în minoritate, reprezintă în realitate adevărata espresiune a ţării, căci numai aleşii opoziţiunii, până la unul, întrunesc calităţile ce trebuie să însuşească un reprezintant al ţării în orice împrejurări şi mai ales când se tratează de cestiuni importante ... Partida radicală, cu o neînsemnată escepţiune, nu este reprezintată decât de nişte docile instrumente ale guvernului, cari strălucesc prin necunoştinţa lor şi prin lipsa de orice titluri meritorii şi cari nu-şi înţeleg într-altfel misiunea decât a face gălăgie la un ordin dat ca să turbure discuţiunea şi să voteze tot felul de ilegalităţi.

Tot în acest articol, mai la vale, „Presa" vorbeşte de violarea Constituţiei prin recunoaşterea alegerei d-lui Morţun în locul d-lui Nicu Gane, ce avea mandatul de deputat de Suceava, şi zice :

... Tot asemenea va putea da afară din Cameră pe toţi deputaţii opoziţiunii şi a-i înlocui, după capriciu, cu d-alde Mărgăriteşti, Dimănceşti, Pătărlăgeni etc.

Dar oare citarea Mărgăriteştilor şi Pătărlăgenilor e izolată în ciclul de articole de fond ale „Presei"*?

Deschidem numărul de la 20 mai 1879 şi vedem următoarele asupra partidului roşu.
Afară de vreo două personalităţi şi de un foarte mic număr de tineri instruiţi dar a căror acţiune asupra direcţiunii afacerilor este nulă, partidul care guvernă ţara (cel roşu) nu se compune decât de indivizi ce nu pot decât a-i compromite toate interesele, esercitînd în stat cea mai tristă şi pernicioasă influenţă ...

Oricât de audace şi de compact poate fi mândrul şi cu penele fâlfâitoare batalion al Pătărlăgenilor şi Manoleştilor din Cameră şi Senat, autoritatea, prestigiul şi talentele, înţelepciunea, tactul şi prevederea politică a atâtor bărbaţi însemnaţi pe care naţiunea i-a trimes în Parlament vor şti a ţine în loc şi a paraliza acţiunea funestă a acestor trişti politici.

Aceasta este convicţiunea noastră !

Aceasta trebuie să fie convicţiunea naţiunii !

Aferim, ar zice turcul.

Apoi azi, când d. Boerescu nu mai nemereşte domiciliul partidului conservator, pe care-l ştia odinioară foarte bine, noi n-avem dreptate a ne plânge că adevăratul flagel al nefericitului nostru popor sunt ... advocaţii ? Ceea ce ieri era stâlp al ţării, astăzi n-are domiciliu ? Se potriveşte aceasta? Se potriveşte ca nuca în perete şi ca sarea-n ochi, ar zice povestea vorbii.

Dar aceasta nu e destul. Rămâne să dovedim tot din ,,Presa" că ilustrul partid al Centrului a recunoscut asemenea pe d-nul Epureanu de şef al său.

În no. său de 31 mai 1879 ,,Presa" scrie asupra alegerii prezidentului Senatului:

Dar, cunoscându-se declaraţiunea P.S. Sale (Mitropolitului), pe care unii o comparau cu fabula vulpei care, neputând ajunge la struguri, [î]i găsea acri, a trebuit ca şi opoziţiunea (deci şi d-nul Boerescu cu ai săi) să pună un alt candidat la prezidenţie, şi acest candidat a fost d. M. K. Epureanu.

Tot în acest număr ,,Presa" dovedeşte într-un mod exact că majoritatea guvernamentală la acea alegere n-a fost decât de şase voturi, deşi guvernul pusese contracandidat pe d. Bozianu, simpatic tuturor partidelor.

În realitate dosarul nostru ad hominem în privirea „Presei" e foarte bogat. Daca nu uzăm de el pe deplin, reticenţele noastre sunt cauzate mai mult de lipsa de timp de a ne ocupa cu neconsecuenţele unor adversari despre cari nicicând n-am avut o opinie mare.

Nouă nu ne inspiră respect decât o inteligenţă superioară, osândită fatalmente de a urma adevărului oricare ar fi caracterul purtătorului ei, sau un caracter superior, osândit asemenea de a fi adevărat oricare ar fi inteligenţa purtătorului lui. Respectăm pe Baco de Verulam, autorul scrierii Novum Organon, întemeietorul ştiinţei moderne, care, cu toate defectele caracterului său, prin mărimea creierului era condamnat a fi un rob al adevărului, respectăm, căci aci putem fi mai acasă, pe fraţii Goleşti, cari, cu toată mărginirea intelectuală, aveau caractere statornice şi limpezi. Tot ce e la mijloc, pe jumătate onest sau pe jumătate inteligent, e pentru noi lume problematică, nimic.

Aurea mediocritas e pentru noi o oroare în amândouă laturele fiinţei omeneşti, precum era pentru divinul Dante. Acest „element moderator", daca voiţi, al caracterelor şi inteligenţelor, e locaşul minciunii, al tertipului, al meschinăriei, locaşul acelui advocat pe care Scaunul papal îl numea advocatus diaboli. Aceştia sunt oamenii născuţi spre a pretexta intenţii bune şi a face fapte rele, oameni ce nu cred ceea ce zic şi nu zic ceea ce cred; ei nu sunt nici buni, nici răi, ei sunt de-a dreptul mici, şi existenţa lor în lume este o persiflare a existenţei.

[ 9 februarie 1880]

 

[,,«PRESA» DE VINERI 8 FEVRUARIE..."]

 

,,Presa" de vineri 8 fevruarie ne răspunde nouă următoarele :

Adversarii noştri se agaţă de o eroare tipografică ca să facă mare zgomot şi să ne taxeze de inconsecuenţi. În adevăr, în paragraful citat de „Timpul" s-a omis vorba jumătate ce venea imediat înaintea cuvântului gimnazii şi astfel se complecta ideea d-a restabili ecuilibrul între studiele clasice şi reale; daca am fi dorit să se suprime cu totul învăţământul clasic, am fi cerut desfiinţarea tuturor liceelor, pe când noi am lăsat să subziste jumătate aproape din liceele din ţară.

În materia erorilor tipografice esperienţa noastră e foarte bogată.

Când d. M. Schina a plagiat pe un autor francez, fără a-i cita numele, omisiunea era o eroare tipografică.
Când d. Sion numea versurile lui Dosothei metropolitul hexametri şi pentametri, aserţiunea era o eroare tipografică.

Când d. Ureche omite — ingratul — numele autorilor spanioli pe cari-i plagiază, lucrul se reduce la o eroare tipografică.

Când în fine un scriitor de la ,,Presa" zice : ,,Rămân liceele în care să înveţe carte profesorii de gimnazii, iar gimnaziile le desfiinţăm ca să facem şcoli reale", atunci se-nţelege că această abdicaţie formală de la judecata omenească a fost numai ... o eroare tipografică.

Mai vine însă un alt pasaj, tot atât de caracteristic.

Terminăm prin a rectifica o altă eroare comisă de „Timpul" ; nu d. Maiorescu a conceput pentru prima oară ideea de a da o direcţiune realistă învăţământului public, ci respectabilul d. Constantin Creţulescu care, încă de la 1861, a publicat în broşură importantă., unde semnala inconvenientele grave şi consecuenţele fatale la cari se espunea viitorul ţărei de nu se va îndrepta către agricultură, industrie şi comerţ o mare parte din activitatea naţională.

Apoi regretabilul G. Costaforu în mai multe ocaziuni s-a făcut apostolul călduros al acestei mari idei naţionale şi ne mirăm cum cei de la „Timpul" caută să atribuie d-lui Maiorescu un merit ce nu-l are şi să-l îmbrace cu pene străine.

Respectabilul d. Constantin Creţulescu poate fi un om foarte onorabil, precum şi regretabilul G. Costaforu asemenea; unul a scris o broşură, altul a vorbit în privirea aceasta. Toate acestea nu schimbă faptul că proiectul de lege propus de d. Maiorescu a fost cel întâi în direcţia reformării învăţământului şi, tocmai fiindcă acest proiect de lege era singurul bun, singurul netradus din limbi străine, răsărit din trebuinţele ţării, singurul care, ca orice reformă adevărată, tăia în cei ce privesc catedrele lor ea pe nişte sinecure, de aceea toată suflarea problematică din ţara aceasta s-au opus proiectului, inducând în eroare şi pe unii de bună-credinţă, încât a trebuit să cază.

Daca sunt pene străine acestea, cel puţin sunt mai vechi decât cele citate de „Presa". Deja răposatul Marţian, unul din rarele capete cugetătoare a acestei ţări, indica în stilul său plin şi energic calea realistă în învăţământ ca singura mântuire de generaţia de advocaţi şi postulanţi pe care-i simţea crescând ca iarba împrejurul lui, iar, înaintea lui Marţian, Eliad — pe când era om cu minte şi nu-şi sucise numele în Heliade—vedea în direcţia unilaterală a învăţăturilor puterea ţării. Eliad ajunsese atât de departe încât susţinea că sistemul instrucţiei publice la noi o introdus şi mănţinut prin instigaţiunile Rusiei, pentru ca să facă din români o naţie de turburători şi panglicari de meserie, slabă înlăuntru, paralizată înafară, totdeuna matură de a cădea în braţele colosului de la nord.

Acestea erau opiniile lui Eliad. Supoziţia lui fundamentală poate fi o exagerare, sigur este însă că rezultatele învăţământului prevăzute cu ochiul lui uneori profetic s-au putut constata în timpul războiului oriental şi se vor putea constata şi de acum înainte.

Dar între scrieri mai mult sau mai puţin platonice şi între încercarea sinceră, cu sacrificiul persoanei sale, de-a realiza cele scrise, e o deosebire cât cerul de pământ.

Şi iadul e pavat cu intenţii bune — dar ce folos ?

[9 februarie 1880 ]

 

[„ASTĂZI PATRUSPREZECE ANI..."]

 

Astăzi patrusprezece ani era mare mişcare în Bucureşti şi în ţară. O conspiraţie se urzise în contra lui Vodă Cuza, care n-ar fi izbutit nicicând daca o seamă de naturi criminale care, spre ruşinea ţării şi a oştirii, făceau parte din puterea armată n-ar fi ridicat cu laşitate mâna lor nelegiuită contra Domnului ţării. Mişcarea care purta în frunte-i stigmatul trădării de Domn, a unuia dintre Domnii cei mai patriotici din câţi au fost vrodată în Ţările Dunării române, căta să aibă în caracterul ei întreg sămânţa unor rele şi mai mari.

De atunci am dat zi cu zi şi an cu an îndărăt. De la ţăran începând, pentru care toţi pretextează a se interesa şi care cu tot interesul platonic a ajuns ilot şi la sapă de lemn, şi sfârşind cu proprietarii mari, cu negoţul, cu meseriile, toată ţara şi anume elementele româneşti dintr-însa au apucat pe clina unei continue şi repezi înapoieri. Pe când datoria publică se urca repede de la câteva zeci de milioane la sute de milioane, întrecând astăzi cu mult jumătatea de miliard, pe atunci drumuri de fier, votate în pripă şi sub dictatul străinilor, cari ei în de ei discutau
şi puneau la cale cestiunea, după chiar mărturisirea d-lui Brătianu, au sustras muncii naţionale pieţele noastre, încât astăzi am ajuns ca până şi obiecte de prima necesitate, precum făina, să se importe din străinătate. Asemenea toate obiectele de îmbrăcăminte ale ţăranului, apoi toate obiectele de manufactură şi industrie câte corespund cu trebuinţele, în mare parte factice, a plebei de postulanţi şi advocaţi, toate se importă azi de peste graniţă.

În loc ca munca să se diversifice, să se împarţă din ce în ce mai mult, subvenind o ramură celeilalte, ea din contra se simplifică din ce în ce, din ce în ce s-a redus la cea mai simplă, mai grea, mai brută espresie, la esploatarea directă şi primitivă a pământului, la producerea de grâu şi porumb, care trebuie să ecuivaleze toate necesităţile noastre.

Clase numeroase cari aveau un drept la muncă şi cari azi sunt lipsite de ea, fiindcă, fideli teoriei ,,om şi om", le-am pus să concureze cu universul întreg, persistă şi azi în aceeaşi veche orbire, ameţite de fraze liberale-cosmopolite, ca şi când fraza ar fi fost cândva un ecuivalent al muncii reale şi al câştigului real. O generaţie de oameni cari abia ştiu citi şi nu ştiu scrie, învăţînd câteva fraze banale din gazete, s-au gerat în oameni mari şi au luat masca, când de oameni de stat, când de reprezentanţi ai naţiei, când de oameni de litere chiar, şi tot ce ei făceau, fie lungi discursuri insipide şi fără bun-simţ, fie literatură plagiată, fie ignoranţă botezată cu porecla de ştiinţă, fie pledoarii pline de sofisme, se traduceau din partea naţiei în plată peşin a tuturor actelor acestora de periclitare a bunului ei simţ şi a existenţei ei. Mai multe generaţii viitoare, şi cea actuală cu de prisos, sunt osândite a plăti cu sudoarea şi munca lor colosalul capital de palavre şi mistificaţiuni grosolane câte s-au debitat de cătră plebea postulanţilor în cei din urmă patrusprezece ani.

Dar lucrurile nu ce opresc aci.

Pe când independenţa reală, proclamată de Vodă Cuza, în loc de-a costa un ban roşu, adusese din contră, în urma numeroaselor acte de suveranitate înlăuntru, imense foloase materiale şi morale statului, precum : secularizarea a o a cincea parte din pământul României, sporirea armatei, împroprietărirea clasei celei mai numeroase şi mai importante a ţării, autonomia bisericii naţionale, paralizarea puterii consulilor, un spornic avânt pe calea culturii intelectuale; independenţa nominală de astăzi şi seria de acte din care ea a rezultat a costat şase sute de milioane în bani, o provincie pierdută cătră Rusia, douăsprezece mii de oameni ucişi de florile-mărului pe cîmpiile Bulgariei, amestecul direct al străinătăţii în chiar legislaţiunea şi autonomia internă a ţării, iar în spiritul public, în inteligenţa claselor conducătoare o duplicitate nemaipomenită, o plecare sistematică spre panglicărie şi amăgire în sus şi în jos. Neadevărul, iată semnul caracteristic al celor din urmă patrusprezece ani.

Străinii vor drumuri de fier, şi presa naţională încearcă a dovedi în sute de articole că e un interes eminamente naţional la mijloc.

Străinii voiau răscumpărarea drumurilor de fier, şi primul-ministru declară că e cestiunea cea mai populară din România.

Străinii voiau emanciparea evreilor, şi organe româneşti s-au aflat care să zică că un popor atât de civilizat şi mai cu seamă atât de bogat ca cel românesc are datoria de-a se închina exigenţelor secolului.

Străinii voiau război cu Turcia, de îndată această luptă nefastă se botează ,,război al independenţei".

Străinii vor voi anexarea, şi se vor găsi şi în viitor cete de masalagii cari să alerge uliţele şi să strige „Trăiască cutare ori cutare formă a pieirii României".

Evident e un lucru. Poporul de mult nu mai participă la toate panglicăriile acestea. Recăzut în fatalismul raselor nefericite, el a pierdut de mult orice speranţă în îndreptarea răului şi precum cu răceala a privit proclamarea independenţei din partea Corpurilor legiuitoare, cu ironie a văzut intrarea triumfală a vitezei noastre armate, coincidând cu ziua cesiunii Basarabiei, tot astfel cu răceală şi ironie întâmpină şi recunoaşterea independenţei din partea puterilor.

Şi ce ar mai aştepta de la viitor, când acesta e pe deplin compromis de către o generaţie în care inteligenţa omenească e la români reprezentată prin Pătărlăgeni şi Serurii.

În fenomenologia frazei advocăţeşti intră de ex. şi o independenţă recunoscută în modul următor :

Guvernul Maiestăţii Sale nu ar şti să considere că, răspunzând cu totul vederilor cari au condus puterile semnatare ale Tratatului de la Berlin, nouăle dispoziţiuni constituţionale de cari i s-a fost dat cunoştinţă, şi în particular pe acele din cari rezultă, pentru persoanele de rit necreştin, domiciliate în România, neaparţinînd de alminterea nici unei naţionalităţi străine, necesitatea de a se supune formalităţilor unei naturalizaţiuni individuale".

Ceea ce mai de-a dreptul va să zică:

„Noul art. 7 e în contrazicere cu art. 44 al Tractatului de la Berlin". Ştim bine că paragrafe din buget vor trebui să acopere şi astăzi cheltuielile pentru masalale şi masalagii, ştim bine că banul istovitului contribuabil va pune şi azi în mişcare cheful patrioţilor de industrie şi că

măturătorii Bucureştilor nu aşteaptă decât francul, colacul şi ocaua de rachiu pentru a saluta cu entuziasm era independenţei roşie. Dar poporul a primit cu răceală această ştire, ca şi Faust cântecele învierii:

„Aud solia, dar nu cred în ea".

[12februarie 1880]

 

[„UNUL DIN MITURILE CELE MAI SEMNIFICATIVE..."]

 

Unul din miturile cele mai semnificative din câte a păstrat poporul nostru este următorul: La leagănul unui copil se coborâseră cele trei ursitori, menindu-i una tărie, alta isteţime, a treia mărire lumească. Muma copilului, nemulţumită că i se dăruiseră şi lui bunuri pe cari le-a avut atâţia oameni, rugă pe cele trei zâne ca îndeosebi copilului ei să-i hărăzească ceva ce n-a avut încă nici un muritor. Cu-nstristare-i răspunse una din zâne : „Ca toţi oamenii nici judeci, nici poţi judeca ceea ce ai cerut, dar totuşi îţi împlinesc dorinţa şi dăruiesc copilului tău tinereţă fără îmbătrânire şi viaţa făr-de moarte". Copilul creştea văzând cu ochii, într-o zi cât alţii într-un an, şi, mânat de instinctul de neîmbătrînire şi de nemurire sădit în pieptul lui, luă lumea în cap, spre a mântui împărăţiile de pieire, omenirea de duşmani. Trecu pe rând când prin pustii primejduite de zmei puternici, unde nici om, nici turmă nu putea petrece şi ucidea pe acei zmei, deşchizând locuri aşezării oamenilor, când prin păduri locuite de fiară, pe cari le nimicea făcând drum vânătorilor şi cărbunarilor, când iar prin împărăţii înflorite şi vechi, prin oraşe puternice şi avute, până ce într-un târziu ajunse în palatul unei zâne aeriane, unde-l aştepta neîmbătrânirea şi nemurirea.

Aci petrecu trei zile în deplină linişte.

După trei zile, plecând însă la vânat, adormi într-o vale frumoasă, în care pietre şi copaci, râuri şi izvoare începură a vorbi cu el şi a-i aduce aminte de casa părinţilor, de locurile părinteşti şi tot amestecul acesta de vorbiri îl fermecă şi-l ademeni atât de mult încât, cum se deşteptă, încălică şi lua drumul spre casă. El adormise în valea ,,aducerii aminte". Cum ieşi din cercul magic al zânei, începu a nu mai cunoaşte lumea. Ajunse într-un loc unde ştia că e un oraş mare şi nu găsi decât ruine pe care păşteau caprele. Întrebă pe păzitor de nu ştia unde e oraşul cutare, dar acesta răspunse că neam de neamul lui nu pomenise acolo decât ruine. Trecu mai departe şi, unde fusese acum trei zile un pustiu întins află un oraş foarte mare. Ba în piaţa oraşului văzu un grup de marmură care-l reprezenta pe el însuşi luptându-se cu un zmeu. El întrebă pe-un orăşan ce însemnează acel grup. Acesta-i răspunse că acum câteva sute de ani un viteaz se zice c-ar fi ucis un zmeu în locurile acestea, care erau pustie, şi că de atunci încoace a fost cu putinţă şă se aşeze oameni acolo şi să se ridice acel oraş.

— Dar bine, eu sunt acela — zise atunci cavalerul nemuritor.

Lumea ce se strânsese împrejurul lui râse de dânsul şi-l crezu nebun.

Şi astfel pe orişiunde trecea, pe orişiunde vedea înflorire în urma faptelor lui, lumea-şi bătea joc de el, îl lua în râs, nevoind nimeni să-l crează că el fusese acela care curăţise codrii de fiară şi pustiurile de monştri. Nu trei zile, cum i se părea lui, sute de ani trecuseră din timpul când el plecase în lume după nemurire.

Cam astfel pate şi geniul neîmbătrânit al istoriei românilor. Daca acest geniu ar veni astăzi sub forma lui Mircea cel Bătrân şi ar zice : „Eu v-am dat independenţa ţării, căci după ce am înfrânt oştirile turceşti m-am supus împăratului sub condiţii cari au trebuit să vă păstreză ţara şi naţionalitatea", mulţi ar lua în râs pe bătrân. Dacă acelaş geniu sub forma lui Cuza Vodă ar zice : „Eu v-am dat toate drepturile câte le aveţi astăzi, şi numai datoria publică de şase sute de milioane e meritul vostru de patrusprezece ani încoace", roşii i-ar răspunde, ,,că nainte de a se pripăşi un fanariot în Strada Doamnei nu existau asemenea idei". Nu ne-am mira daca într-una din zile roşii s-ar lăuda că ei au „creat universul", care înainte de partidul naţionale-liberale nici nu exista. Şi cu toate acestea e evident că o ţară care există de 700 de ani aproape parte independentă, parte pe deplin autonomă înlăuntrul său, nu are să-şi mulţumească existenţa unui partid care nu e decât [de] ieri-alaltăeri şi independenţa, departe de a fi meritul actualei generaţii, e suma vieţii noastre istorice, minus inepţie unui partid compus din oameni ignoranţi şi de rea-credinţă, care ne-au dat această sumă ştirbită.

A dovedi această ştirbire nu e greu.

Reproducem mai la vale textul autentic, cel francez, al formulei cu care cele trei mari puteri ne-a recunoscut independenţa.

(lipseste sfarsitul acestui articol, plus urmatorul : „De bine, de rau...”)

DIN MANUSCRISE

1877

JUNEŢEA LUI MIRABEAU. DRAMĂ ÎN 4 ACTE

 

2254

 

Tânărul Gabriel Mirabeau e în¹ închisoare pentru că o damă, uzurpând alături cu tatăl ^304r său locul mumei, împodobită cu diamantele pe care aceea le ² purtase, îl prigoneşte de cinci ani. Tatăl său, robit de frumuseţile acestei femei, îşi persecută pre însuşi fiul său sub pretextul că ar [fi] stricat prin înrâurirea lui⁴ Voltaire şi în genere a ideilor care aveau să îngroape vechea monarhie franceză şi cu ea întreaga strălucire feerică a Curţii de la Versailles. Dar Gabriel scapă. El intră în casa tătâne-său, îngenunche înaintea⁶ chipului de marmură a mumei şi-n această poziţie îl află Sofia. Această ⁶ femeie, măritată după un prezident de Curte ⁷, moşneag de 70 de ani, ea care nu iubise niciodată şi care avea sete de amor adevărat, îl îndrăgeşte ^s de la cea dentâi privire pe ⁹ tânărul Mirabeau. Un moment după aceasta el intră în¹⁰ conflict cu ¹¹// favorita tatălui său, îi rupe de la gât colierul de diamante ale mumii, o insultă; aprinde ^{12 305r} prin asta mai mult mânia tatălui şi e arestat din nou. Cu asta se mântuie actul întâi.

În actul al doilea se tratează înaintea Parlamentului (căci aşa se chemau Curţile^l3 pe atunci) procesul tânărului. Cu toate astea el îmblă liber în casa prezidentului în care e iubita sa, îi face daruri, îi dă chiar o scrisoare. Un tânăr advocat numit .......¹⁴, o figură cavalerească, din popor, pledează procesul, animat de ochii unei frumoase „chanoinesse"; judecătorii sunt aproape să-l achite, însă prezidentul, ce simţise istoria cu femeia lui, aduce circumstanţe agravante, încât ei îl condamnă¹⁵. Dar, în vreme ce judecătorii se consultau, în casa prezidentului se petreceau // ciudate lucruri. Sofia îi dă lui Mirabeau scrisoarea pecetluită înapoi şi-i^{16 306r} spune că nici¹⁷ el nu are nimic de zis nici ea lui; deci ruptură. Când s-anunţă însă sentenţa, când comandorul temniţei, care¹⁸ el însuşi o îndrăgise pe Sofia, hotărăşte¹⁹ că nu-l va mai lăsa liber, atunci Sofia îi cere scrisoarea înapoi. Mirabeau e fericit de aceasta şi pleacă, ea citeşte¹ singură scrisoarea, rămâne visătoare, o scapă din mâni, iar d.prezident intră atunci, o ridică şi, cu această scrisoare în mână ²⁰, [î]i propune un modus vivendi foarte rău. Ea i-o cere înapoi²¹, el vrea să se răzgândească pân-a doua zi şi pleacă; ea rămâne iar singură. Intră Mirabeau care iar au scăpat.. Scenă de amor şi fug amândoi pe ²² fereastră. Actul al doilea.

Actul al treilea se petrece-n Olanda. Într-o odăiţă petrec trei oameni : Mirabeau care-şi ^307r câştigă pânea copiind, ..........²³ dând lecţii de limba franceză, Sofia de limba italiană.

Uşor se poate presupune că le merge cât se poate de rău. În Franţa ei au fost condamnaţi in contumacian, el la moarte, ea la muncă silnică pe viaţă. Mandat de estrădare contra lor există ²⁴ asemenea. Lucrul cel greu al agentului poliţienesc este să constate prin iscălituri identitatea care o şi constată din partea lui. Ei ²⁵ află de aceasta şi vor să fugă, iar pentru a-l plăti drumul Sofia-şi vinde părul. Pentru a-l mântui pe el însă ea-i propune agentului poliţienesc schimbul s-o ia pe dânsa care asemenea e urmărită. El²⁶ nu ştie nimic de sacrificiul Sofiei, de aceea scena de adio, pretins pentru câteva minute, // e şi foarte frumoasă. Însă când agentul intră s-o ieie ^308r pe ea, el se-ntoarce şi sunt arestaţi amândoi.

Al patrulea act se petrece iar înaintea ²⁷ tribunalului. El se-nvinuieşte numai pe sine, ea asemenea, şi rămâne ca hotărârea ²⁸ s-o deie regele. Regele pune în mâna prezidentului, a bărbatului lezat, dreptul de-a graţia şi acesta ²⁹ graţiază pe Mirabeau sub ³⁰ condiţia ca ea să se-n-toarcă în domiciliul conjugal. Aici³¹ urmează o scenă între Mirabeau şi Sofia în care ea propune ruptura, iarăşi fără să-i spuie sub ce condiţii el a fost graţiat. El voieşte să se ucidă daca ea se va întoarce acasă, dar ea-i smulge pumnalul din mână. Prezidentul intră s-o ieie cu dânsul dar ea se-njunghie. Actul al // patrulea şi cel din urmă.^309r

 

1. supraintercalat 2. aceea le supraintercalat 3. după, pentru că şters 4. după vreun şters 5. după în această [poziţie] şters 6. după femeia, soţia unui prezident de tribunal şters 7. prezident de Curte supraintercalat 8. deasupra lui se-namorează şters 9. deasupra lui de şters 10. după n-apoi într-[u]n şters 11. reluat la început de pagină din inadvertenţă 12. după şi şters 13. deasupra lui tribunalele şters 14. numele nu este indicat în manuscris 15. ei îl condamnă provine prin
supraintercalări ştersături şi corecturi din ei l-au condamnat şi el e condamnat 10, modificat din o 17. deasupra lui nu şters 18. după îndră[gise] şters 19. după îi şters 20. cu această scrisoare în mână supraintercalat 21. după înap[oi] şters 22. modificat din în 23. numele nu este indicat în manuscris 24. iniţial esistă 25. după Atunci şters 126. după El şi merge până la barcă fără şters 27. după înaintea şters 28. deasupra lui sentenţa şters 29. după el gr[aţiază] şters 30. după pent[ru] şters 31. după Rămasă singură şters

 

[„SOCIALISTUL BEBEL.."]

 

2257

 

^288r Socialistul Bebel zice în organul său ,,Volksstaat" a. 1873 —

Sau există un Dumnezeu ş-atunci suntem traşi pe sfoară, sau nu există, ş-atunci putem să ne facem de cap, putem începe orice om pofti.

 

[„...VOINŢEI POZITIVE..."]

 

2264

 

^299r voinţei¹ pozitive quot capita, tot sensus. Germanii² n-au voit amestecul Franţei în politica lor internă, ştiu ei însă ce vor ? Nici un parlament nu-i atât de împărţit în partide şi nuanţe de partide ca cel german. Exemplele le-am putea continua in infinitum, pentru a dovedi că omul şi poporul ştie totdeuna ceea ce nu vrea; pe când formularea voinţei pozitive e cu mult mai grea, încât³ trebuie o organizaţie, care s-o păzească de influinţarea prin iluzii şi neadevăruri.

Tot⁴ asfel e şi cu cestiunea ce-am propus a se pune dobrogenilor. Vor sau nu vor unirea cu România ? Dacă nu vor, ce ne pasă nouă de diferitele forme ale voinţei lor pozitive; aceasta din urmă va atârna de la gradul lor de cultură, de la cunoaşterea intereselor lor, de la împrejurări.

^300r Răspunsul negativ ar fi însă o deplină espresie a Suveranităţii lor⁵.

De aceea dar repetăm⁶ că voinţa dobrogenilor⁷ este consultabilă, oricare ar fi gradul lor de cultură, oricare tendenţele. Aceasta ⁸ este atât de adevărat încât exemplele voinţei negative ale popoarelor împlu şi astăzi istoria contimporană cu pagine⁹ sângeroase. Mohametanii din Bosnia nu vor unirea cu Austria şi o dovedesc aceasta, cei din munţii Rodop n-o voiesc cu Bulgaria şi o dovedesc asemenea, deşi nici bosniacii, nici pomacii nu pot fi citaţi ca modele de cultură.

 

1. după pe terenul şters 2. după Ex[emplele.] .şters 3. deasupra lui şi şters 4. după Când [ însă cestiunea pusă unui popor e astfel consistă din două lucruri contradictorii atunci voinţa lui se poate esprima cu siguranţă şters 5. urmează ca şi cel mai* simplu afirmativ care nu-i decât contradictoriul celui dentâi şi se ştie că între contradictorii tertium non datur. În acest înţeles zicem şters 6. după. repetăm dar şters 7. după dob[rogenilor] şters 8. după Cumcă aceasta e adevărat şters 9. după pagine şters

 

[„ORGANUL HIDOASEI POCITURI..."]¹

 

2264

 

^263r Organul hidoasei² pocituri şi al ³ stârpiturilor Fanarului ajunge să implore guvernul rusesc prin următoarele cuvinte din n-rul său de marţi 26 septemvrie:

Suntem încredinţaţi — zice — că⁴ însuşi guvernul rusesc, mişcat de un simţământ de delicateţă, va fi fericit a cruţa României, Domnului şi guvernului său o formalitate pe atât de penibilă, pe cât şi de cu totul de prisos pentru un imperiu

aşa de puternic faţă cu un mic stat care nu poate decât să se supuie deciziunilor colective ale Europei. Acest simţământ // de delicateţă îndeamnă negreşit pe guvernul rusesc să dorească a face României cât se poate mai puţin amară ^264r despărţirea ei de fraţii de peste Prut. Această procedere n-ar contribui puţin a alina durerile şi a face ca