23. Casa părintească
Ea, casa părintească, e pentru mine – ca şi pntru toţi ceilalţi – primul microunivers în care am descoperit noţiunile dintîi ale vieţii. A fost şi rămîne prima noastră şcoală, care se numeşte atît de simplu şi de cuprinzător „Cei şapte ani de acasă”. Ea rămîne spre a ne fi o universitate a copilăriei, a primilor paşi spre dramaticele trăiri de mai tîrziu...
Şi mai este încă ceva, poate cel mai important. Casa părintească dă prima noţiune de patern, adică este un început de Patrie!
Ea, casa părintească, străjuită întotdeauna – fie de un nuc la prag, fie de un salcîm la poartă, fie de un tei la fereastră, – dar veghează, are grijă întotdeauna atît de respiraţia fierbinte şi octotitoare a mamei, cît şi de grijile nesfîrşite ale tatei...
Către acest univers patern, către acest început de Patrie paşii noştri au alergat întotdeauna mai nerăbdători pe drum, inima noastră a avut bătăile cele mai înfierbîntate de dor etern: „Ce faci, mamă, ce faci, tată, ce faci, casă-ndepărtată?”
(160 cuvinte) (După A. Ciocanu.)
24. Amintiri
Acolo, în colţul acela de ţară, putea să fie cum voia învăţătorul. Nimeni dintre cei mari nu-1 tulbura, nimeni nu se interesa cum mergea şcoala lui. Bine, rău – el făcea ceea ce socotea că trebuie să facă, şi atît.
De aceea domnul Trandafir al nostru a rămas foarte mirat cînd, într-un rînd, în cei din urmă ani de dăscălie, a primit vizita unuia din cei de sus.
Să vezi cum a fost.
Їntr-o bună zi, iata că intră pe poarta ogrăzii doi străini. Băieţii în clasă erau cu monitorii. Domnu, în grădină, priveghea la descărcatul unui car de fîn. Era foarte gospodăros şi-i plăcea să se facă fiecare lucru cu rînduială.
Străinii se apropie.
-
Bună ziua !
-
Mulţămim dumneavoastră!
Domnu Trandafir se uită la străini, străinii se uită la domnu Trandafir.
-
Mă rog, ce doriţi dumneavoastră?
-
Apoi, uite ce e ... dacă esti bun... Am vrea să vedem şcoala...
(156 cuvinte) (Mihail Sadoveanu)
Dostları ilə paylaş: |
