Avarul ca personaj în operele lui

Avarul ca personaj în operele lui

I.L.Caragiale, I.Slavici, Barbu Şt. Delavrancea

„Niciodată gândirea n-are alt vrăjmaş mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i vorbă supusă şi credincioasă, nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul”.

I.L.Caragiale

În nuvela „Hagi Tudose” de Barbu Şt Delavrancea, avarul este început din perioada copilăriei, pe când în „Moara cu noroc” de Ioan Slavici avarul începe atunci când se simte mai prejos decât ceilalţi care au mai mulţi bani. La I.L.Caragiale avariţia a început prin tentaţia banului. Asemănarea dintre cei trei scriitori este că scrierile lor sunt opere realiste.

Mara alături de Ghiţă, Stavrache, Tache Gheorghidiu, Hagi Tudose şi Costache Giurgiuveanu face parte din familia avarilor.

În nuvela „În vreme de război” este prezentat personajul Stavrache, membru al familiei avarilor. Nuvela are trei capitole şi fiecare presupune un moment în creşterea obsesiei lui Stavrache.

În timpul războiului, Popa Iancu Georgescu devine căpetenia unei temute bande de tâlhari. Stavrache este fratele său, negustor, proprietarul unei prăvălii în care mai adăpostea şi drumeţi rătăciţi noaptea pe drumuri. Popa Iancu vine să-i ceară fratelui său ajutor, mărturisindu-i faptele. Stavrache îl sfătuieşte să plece, să i se piardă urma. Averea preotului rămâne astfel în grija cârciumarului, care nu peste mult timp, primeşte o scrisoare în care este asigurat că preotul a murit. O dată cu moştenirea averii, Stavrache este chinuit de vedenia fratelui mort. Teama de a nu pierde averea, căzută ca din cer, începe să-l tortureze.

Cu timpul teama se transformă în obsesie care este punctată de aceeaşi idee: „Gândeai c-am murit, neică?”. Coşmarurile lui Stavrache sunt conjugate cu setea lui de acaparare.

Fratele îi apare în haină vărgată, de ocnaş, cu ochii de fiară, gata să-l ucidă. Alteori, îmbrăcat militar.

A treia oară prezenţa fratelui îi declanşează nebunia. Fratele se întoarse să-i ceară bani, pentru că îi cheltuise pe cei ai regimentului. Lupta dintre Stavrache şi fratele lui, se desfăşoară într-o mare încleştare fizică şi psihică.

În nuvelă se urmăresc reacţiile eroului într-un maximum de intensitate: gura deschisă, fără să poată vorbi, ochii holbaţi, mâinile ţepene şi, când luă paharul: „îl puse spre gură, dar gura rămase-ncleştată. Tremurând şi, ca şi cum ar fi băut, deşertă paharul peste bărbie pe sân. Momentul este de spaimă. Stavrache, ţintit la podea de fratele mai tânăr cânta popeşte.

Toate întâmplările se petreceau noaptea; atât cele reale , cât şi halucinaţiile eroului: popa vine la fratele lui noaptea, fetiţa vine să cumpere gaz şi rachiu seara târziu; tot noaptea popa se întoarce să ceară bani fratelui.

Finalul este trist şi explică mesajul. Banii, avariţia, dezumanizează. Drumul celor doi fraţi este un eşec.

Nuvela se încheie fără să ştim dacă preotul se mai poate salva a doua oară. Răspunsul pe care îl dă tovarăşului său: „N-am noroc!” ne indică deznodământul tragic, probabil, de data aceasta, şi pentru Iancu Georgescu.

Impunându-se pe tărâm literar ca nuvelist, Slavici a scris „Moara cu noroc” fiind cea mai izbutită creaţie. El a fost şi romancier, scriind romanul „Mara” fiind un moment de seamă a romanului românesc.

Interpretările clasice au avansat ideea că nuvelele lui Slavici s-ar reduce la nişte percepte etice: omul să se mulţumească cu ce are, să nu obţină ce şi-a propus prin căi necinstite. Averea e un criteriu axiologic.

Singura grijă a eroului lui Slavici este chiverniseala, intrarea în rândul celor avuţi pentru a-şi schimba condiţia socială.

Ghiţă din „Moara cu Noroc” este vinovat de a fi râvnit la schimbarea condiţiei lui sociale(din cizmar, cârciumar), motivată prin această sete de a fi altceva, de a avea cât mai mult. Ghiţă doreşte cu orice preţ schimbarea, părăsirea condiţiei de cizmar, pentru că aceasta echivalează în ochii lui cu sărăcia: „Să rămânem aici, să cârpesc şi mai departe cizmele oamenilor, care umblă toată săptămâna în opinci ori desculţi, iară dacă dumineca e noroi, îşi duc cizmele până la biserică…”

Ghiţă este incapabil de a rezista tentaţiei de îmbogăţire. Prăbuşirea lui morală este inevitabilă din momentul în care devine complice la faptele necinstite ale lui Lică Sămădăul.

Nu-l pot salva nici remuşcările trecătoare, nici unele licăriri ale omeniei: „Sărmanilor mei copii, voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om cinstit”.

Gesturile şi atitudinea lui Ghiţă în relaţia cu familia sa dezvăluie permanenta confruntare între fondul cinstit al lui Ghiţă şi ispita îmbogăţirii. Fricos şi laş, el se implică tot mai mult în faptele mârşave ale lui Lică. Jură fals la judecată, susţinând că în noaptea crimei nu l-a văzut pe Lică ieşind din cârciumă.

Ghiţă cade învins de propriul lui destin, căci patima de bani nu poate fi stăpânită.

Ghiţă e nevoit să se supună lui Lică, devenind chiar complicele acestuia. Dar chiar şi atunci când influenţa lui Lică tot mai nefastă, Ghiţă nu se îndură să părăsească cârciuma – loc favorabil câştigului: „Da să plecăm dar întreabă-mă dacă mă pot hotărî să plec. Vezi tu, aşa cum sunt, îmi vine greu să plec… Mi-e greu să-i vorbesc maichii, pentru că ea ne-a zis să nu venim aici, mi-e ruşine”.

Dorinţa câştigului rapid care să-l scape de sărăcie îl determină pe Ghiţă să tăinuiească legătura complice cu Sămădăul, legătură care îi va fi fatală.

Ghiţă este învins prin propriul lui destin, căci patima de bani nu poate fi stăpânită. Ideea este că banii, este rădăcina răului în lume, deci o idee realistă într-o perspectivă moralizatoare. Ghiţă reprezintă procesul de distrugere a sufletului prin patima avariţiei care îl transformă treptat dintr-un om cinstit într-un ucigaş. Rolul modelării malefice îi revine lui Lică Sămădăul, de aceea Ghiţă îi spune: „Tu nu eşti om, Lică, ci diavol!”, iar Lică recunoaşte: „Tu eşti om cinstit Ghiţă şi am făcut din tine om vinovat”.

Valoarea moralizatoare este conţinută în îndemnul de a nu cădea în patima avariţiei: „Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit”.

Moartea Anei poate fi interpretată ca o încercare a lui Ghiţă de a-şi scăpa nevasta din chinul păcatului adulter, al pierderii individualităţii: „Nu-ţi fie frică, îi zise el înduioşat; tu ştii că-mi eşti dragă ca lumina ochilor! N-am să te chinuiesc; Am să te omor cum mi-aş omorî copilul meu când ar trebui să-l scap de chinurile călăului, ca să-ţi dai sufletul pe nesimţite”. Dacă Ghiţă ar fi trăit viaţa lui săracă de om cinstit, ar fi avut parte de liniştea sufletului care ştie să-l mântuiască.

Romanul „Mara” face din Ioan Slavici un deschizător de drumuri în sensul realizării unor personaje complexe, bine concentrate, în acela al zugrăvirii realiste a unui mediu distinct, târgul transilvănean, precum şi în privinţa fundamentării analizei psihologice.

Mara, deşi văduvă, reuşeşte datorită spiritului ei întreprinzător, să ducă o viaţă prosperă, mascată de zgârcenia şi de permanentele ei văicăreli.

Biografia personajului slavician debutează cu soarta similară a eroinei biblice: „A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei, dar era tânără şi voinică, şi harnică, şi Dumnezeu a mai lăsat să aibă şi noroc”.

Personajul lui Slavici va avea însă un destin întors faţă de cel al lui Naomi, căci va deveni spre sfârşitul romanului o femeie aproape fericită, mulţumită de bunul mers al lucrurilor. După împăcarea Persidei cu Naţl, cea care trăieşte extazul împlinirii este Mara: „Mulţumită, voioasă, omeneşte fericită nu era decât Mara, care le uitase toate şi se pierduse cu desăvârşire în clipa de acum”.

Naratorul îşi secondează în permanenţă personajul, supraveghindu-i destinul şi ajutându-l în final să triumfe. Calea cea mai accesibilă spre putere, pe care o întrezăreşte personajul, este aceea a banului. Pentru Mara, avariţia nu este o patimă ameninţată de patologic, fiindcă nu face parte din „familia avarilor”, cum o califică didactic Al. Săndulescu şi nici nu e doar „rezultatul unei vieţi dure, austere, pe care femeia o foloseşte drept principala ei armă într-o lume pusă pe căpătuială pe toate căile”, cum zice Ion Rotaru. Mara este fascinată de puterea banilor, de posibilităţile pe care le întrezăreşte îndărătul lor, de seducţia pe care o poate exercita asupra altora; nu vede în bani o valoare în sine, ci una pentru sine.

Banul, cum bine a spus Pompiliu Marcea, „este un mijloc de consideraţie şi stimă, dar şi de echilibru psihologic”.

Frustată de orice rang social capabil să domine, Mara Brânzovanu trăieşte certitudinea substituţiei acestuia prin bani. După ce şi-a câştigat încrederea în propriile-i forţe, autoritatea Marei se extinde la proporţii. Simţind în ea germenele puterii, ea simte şi nevoia de al verifica; a întrezărit calea, a aflat scopul, a găsit mijloacele, mai rămâne să-şi ducă la capăt întreprinderea fiindcă simpla revelaţie n-o convinge. Din această clipă, „mânia lui Dumnezeu înseamnă şi ruşinea ei, iar abaterile faţă de divinitate au acelaşi sens cu abdicarea de la propria-i voinţă. N-o afectează atât greşelile lor juvenile, cât faptul că puterea lor n-a fost prevăzută. Ambiţiile Marei merg atât de departe, încât îşi arogă chiar puteri premonitorii, aspirând la o orgolioasă identificare cu destinul.

În esenţă, Mara n-are prejudecăţi xenofobe, chiar dacă strigă „cu ochii plini de lacrimi”, că „neam de neamul meu nu şi-a spurcat sângele”. Ca roman al puterii, „Mara” e semnificativ pentru trecerea de la norma colectivă la cea individuală.

Nuvela „Hagi Tudose” este aşezată în rândul producţiilor clasice româneşti. Hagi Tudose este un personaj, cap de serie între avari. Scriitorul îl descrie încă de când era copil şi strângea bani fără a-şi cumpăra şi cele mai elementare lucruri. A fost proprietatea stăpânului, iar după moartea acestuia a devenit proprietar îmbogăţindu-se.

Hagi Tudose intră de tânăr să lucreze într-un atelier de găitănărie, devine calfă, apoi asociat şi apoi patron. Când este nevoit să închidă atelierul, el devine cămătar. Pentru a realiza acest drum, el învaţă să ducă o viaţă de privaţiuni, adică să se abţină de la consum şi să strângă bani. Patima avariţiei devine atât de evidentă, încât i se aprind ochii. Va dezlocui în el toate gândurile, sentimentele, determinându-l să nu se căsătorească, fiindcă a întreţine o familie trebuie bani.

Ca menajeră a avut-o pe nepoata lui Leana, care îl îngrijea cu „o lingură de mâncare”. Stătea fără foc, chiar a pus să taie şi coada motanului pentru că era prea mare şi lăsa prea mult uşa deschisă.

Hagi Tudose trăieşte într-o mizerie nemaipomenită, iarna fără foc, noaptea fără să aprindă un muc de lumânare, tot timpul hrănindu-se pe apucate de prin prăvăliile cunoscuţilor şi lăsând aproape să moară de foame pe nepoata pe care o luase pe lângă el, nu de milă, fiindcă era săracă, ci ca să-i slujească pe degeaba, ca un rob.

O asemănare putem face, cu G. Călinescu din romanul „Enigma Otiliei” având ca personaj central pe Costache Giurgiuveanu şi el membru al familiei avarilor.

Aspectul neîngrijit, degradarea clădirii trimit la conturarea imaginii despre proprierar, nici o perdea la geamurile pline de praf, „străvechi”, uşa cea uriaşă se mişca „aproape singură scârţâind îngrozitor”.

Scriitorul îl descrie pe Giurgiuveanu din primele pagini, în momentul când Felix soseşte seara în casa acestuia. Chipul avarului este reflectat prin privirile lui Felix. Coborând cu încetineală scara ce scârţâia cu „pârâituri grozave”, Felix văzu un omuleţ subţire, şi puţin încovoiat”, faţa părea „aproape spână”, „pătrată”. Buzele erau „întoarse înafară şi galbene de prea mult fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili, ca nişte ochi de os”; clipea „rar şi moale”, întocmai ca „bufniţele supărate de o lumină bruscă”, „glasul răguşit” şi „bâlbâit”.

Bătrânul Costache are o comportare bizară, fie din pricina senilităţii, fie simulează uitarea de teamă, din instinct de apărare, faţă de cei care-i vânau averea. Aflat la o vârstă înainată, moş Costache manifestă şi „bizarerii” care-i dau individualitate: îşi freacă mâinile cu „un râs prostesc”, are un supărător glas „stins”, „răguşit”, dar are „duioşii şi tremurări în suflet”.

Prin Costache Giurgiuveanu se continuă tipologia avarului din literatura română (Hagi Tudose) şi universală (Gobseck, Goriot, Grandet), conturându-se un personaj complex.