Cap continuare 3 Adecvarea capitalului bancar



Yüklə 23,16 Kb.
tarix31.10.2017
ölçüsü23,16 Kb.

CAP 3. CONTINUARE
3.3.2. Adecvarea capitalului bancar
Conform cerinţelor acordului de la Basel, băncile trebuie să calculeze doi indicatori de solvabilitate în funcţie de tipul de capital.

Fondurile proprii de bază sau tier I au ca principală funcţie absorbţia pierderilor băncii fără ca aceasta să fie confruntată cu încetarea activităţii. Fondurile complementare asigură o protecţie mai scăzută deponenţilor deoarece ele au ca principală funcţie absorbţia pierderilor în situaţia încetării activităţii băncii.

În vederea bunei desfăşurări a activităţii băncii în funcţie de tipul de capital se determină doi indicatori de adecvare ai capitalurilor proprii (indicatori de solvabilitate):

1. ;

2.

Determinarea fondurilor proprii în vederea calculuilui indicilor de adecvare presupune anumite ajustări. În plus, acordul de la Basel vorbeşte şi de un al treilea tip de capital numit tier III reprezentat de datoria subordonată pe termen scurt.

Tier III poate fi utilizat ca o protecţie contra pierderilor cauzate de riscul de piaţă dacă tier I şi tier II sunt insuficiente.

Calculul expunerii la risc are în vedere operaţiunile bilanţiere şi pe cele extrabilanţiere.

În cazul operaţiunilor bilanţiere expunerile pe fiecare linie de activ depind de coeficienţii de risc asociaţi definiţi de la 0% la 100%.

Pentru operaţiunile desfăşurate în afara bilanţului (scrisori de garanţie, contracte swap, etc.) expunerile extrabilanţiere sunt convertite mai întâi în echivalent-credit prin multiplicarea cu un factor care ţine seama de riscul inerent al acestor activităţi. La sumele astfel calculate se aplică coeficientul de risc aferent operaţiunilor bilanţiere.

Acordul de la Basel stabileşte o serie de standarde ce trebuie îndeplinite pentru capitalurile complementare (tier II):


  • pentru a fi luat în calcului indicatorilor de solvabilitate, tier II nu poate depăşi cu mai mult de 100% tier I;

  • la rândul său lower tier II nu poate depăşi 50% din tier I.


3.3.3. Etapele trecerii la Basel II
Primul Acord, încă în vigoare şi-a dovedit limitele la scurt timp de la aplicarea sa în practică, aşa încât în iunie 1999 Comitetul de la Basel a lansat prima fază a consultărilor în vederea elaborării unui nou acord privind capitalul bancar.

În ianuarie 2001 a fost lansat al doilea document privind noul acord, iar etapa de consultări a fost încheiată în 31 mai 2001.

Comitetul de la Basel a publicat în octombrie 2002 un studiu de impact1 iar în noiembrie 2002 au fost demarate consultări cu Comisia Europeană privind elaborarea unui proiect de directivă europeană care să înlocuiască Capital Adequacy Directive (CAD I) din 1993.

Pe 29 aprilie 2003 a fost publicat cel de-al treilea document consultativ al Comitetului de la Basel. Calendarul aplicării noului acord vizează şi publicarea textului acordului, care s-a produs în prima parte a anului 2004. În acelaşi timp a fost elaborat un poiect al unei noi directive europene care priveşte adecvarea capitalului instituţiilor de credit. Motivaţia noii directive (CAD III) rezultă din expunerea de motive din 14 iulie 2004 a Comisiei Europene privind revizuirea directivelor 2000/12/CE şi 93/6/CEE.

Documentul scote în evidenţă o serie de lacune ale reglementărilor anterioare:


  1. metodele de estimare brute ale riscului de credit pot conduce la o apreciere rudimentară a acestuia;

  2. posibilităţile de arbitraj ale fondurilor proprii ca urmare a inovaţiilor financiare;

  3. directivele existente nu permit luarea în calcul a tehnicilor de atenuare efective ale riscurilor;

  4. caracterul incomplet al riscurilor acoperite şi mai ales riscurile operaţionale care nu fac obiect al cerinţelor de fonduri proprii în cadrul directivelor existente;

  5. autorităţile de control nu sunt obligate să evalueze profilul de risc real al instituţiilor de credit;

  6. absenţa obligaţiilor de cooperare prudenţială;

  7. lipsa unor informaţii adecvate datorită inexistenţei de prevederi în textul directivelor în vigoare privind disciplina de piaţă;

  8. lipsa de supleţe a cadrului reglementar.


3.3.4. Strategia BNR pentru implementarea Noului Acord de Capital (Basel II)

Obiectivul principal al acordului Basel II (Directiva nr. 12 din 2000 a CE, revizuită şi actualizată) este acela de asigurare a unui cadru mai flexibil pentru stabilirea cerinţelor de capital, adecvat profilului de risc al instituţiilor de credit, dar şi crearea premiselor pentru stabilitatea sistemului financiar.



Etapele de desfăşurare a strategiei BNR pentru implementarea Noului Acord de Capital

Etapa 1 (mai-noiembrie 2005) priveşte iniţierea dialogului şi realizarea schimbului de informaţii cu sectorul bancar, în cadrul căreia principalele activităţi sunt:

• realizarea unei evaluări generale cu privire la instrumentele de management al riscului şi cunoaşterea poziţiei instituţiilor de credit în ceea ce priveşte opţiunile naţionale (adoptarea abordării standard sau a celei bazate pe modele interne);

• informarea şi stabilirea dialogului cu alte autorităţi naţionale (Ministerul Finanţelor Publice, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare) şi internaţionale (autorităţi de supraveghere din alte

state);


• evaluarea necesităţilor de formare profesională la nivelul sectorului bancar, inclusiv la nivelul autorităţii centrale.

Etapa a 2-a (decembrie 2005 – mai 2006) in care se are în vedere dezvoltarea mijloacelor pentru realizarea supravegherii sectorului bancar la standardele impuse de Noul Acord de Capital.

În această etapă, eforturile vor fi canalizate simultan în următoarele domenii:

• transpunerea în cadrul legislativ naţional a Directivelor europene

• activităţi de supraveghere de la sediul băncii centrale (off-site) şi misiuni la sediul instituţiilor de credit (on-site) pentru verificarea pregătirii implementării Basel II

• asigurarea premiselor stabilităţii financiare în perioada aplicării Acordului Basel II

Etapa a 3-a (iunie-octombrie 2006) - procesul de validare de către Banca Naţională a României a modelelor interne de rating utilizate de instituţiile de credit pentru evaluarea clienţilor şi a portofoliului de credite existente

Etapa a 4-a (începând cu luna ianuarie 2007) procesul de verificare a aplicării prevederilor Noului Acord de Capital în sectorul bancar.

Implementarea în cadrul sistemului bancar românesc a prevederilor acordului Basel II va fi în avantajul consumatorilor, al mediului de afaceri şi al economiei, generând creşterea stabilităţii financiare.

Principalele avantaje ale noilor cerinţe prudenţiale aduse prin acordul Basel II pot fi sintetizate stfel:

- Urmăresc specificul activităţii fiecărei instituţii de credit şi profilul de risc pe care aceasta îl prezintă;

- Conduce la dezvoltarea pieţei agenţiilor de rating;

- Asigură diversificarea metodelor privind evaluarea riscurilor şi stabilirea cerinţelor de capital de la un nivel simplificat la un nivel sofisticat;

- Determină o reducere a cerinţelor de capital în contextul evoluţiei de la o abordare simplificată la abordări avansate;

- Presupune formarea resurselor umane în vederea utilizării eficiente a procedurilor de evaluare a agenţiilor de rating, desfăşurarea procesului de supraveghere şi validarea modelelor interne ale instituţiilor de credit;

- Stimulează transparenţa şi disciplina de piaţă.

Cei trei piloni ai Noului Acord de la Basel sunt:



  1. cerintele privind capitalul minim

  2. procesul de supraveghere prudențială

  3. disciplina pe piață


Primul pilon: cerinţele privind capitalul minim. Noul acord menţine definiţia capitalului şi a necesarului de minim 8% din expunerea la risc, însă perfecţionează metodele de evaluare ale riscului. Noul acord propune pentru prima dată evaluarea riscului operaţional, în timp ce evaluarea riscului de piaţă definită în 1996 printr-un amendament rămîne neschimbată.

Pentru măsurarea riscului de credit sunt propuse două vaariante:



  1. abordarea standard

  2. ratingul intern cu două variante: de bază și avansate

Utilizarea ratingului intern trebuie supusă aprobării autorităţilor de supraveghere pe baza standardelor stabilite de Comitetul de la Basel.

a) Abordarea standard este din punct de vedere conceptual aceeaşi ca şi în vechiul acord, dar este mai sensibilă la risc: banca acordă un coeficient de risc fiecărui activ şi elementelor extrabilanţiere şi însumează activele în funcţie de aceşti coeficienţi de risc. Coeficienţii de risc individual de credit depind de categoria împrumutatului (state suverane, bănci, companii). Coeficienţii de risc vor fi redefiniţi în funcţie de rating-ul acordat de o agenţie de rating specializată. De exemplu, pentru un credit acordat unei firme, acordul existent prevede un singur coeficient de risc: 100%, dar noul acord prevede patru categorii: 20%, 50%, 100% şi 150%.

b) Rating-ul intern (IRB)

Băncile vor putea utiliza propriile estimări şi modele de evaluare privind credibilitatea debitorului. Sunt prevăzute metode analitice distincte pentru diferitele tipuri de expunere la risc, de exemplu, pentru creditarea firmelor şi a persoanelor fizice ale căror caracteristici de risc sunt diferite.

Banca estimează credibilitatea fiecărui debitor şi rezultatele sunt transformate în probabilităţi ale pierderilor viitoare, care formează baza cerinţelor de capital minim.

Prin metodele de bază se estimează probabilitatea de nerambursare a fiecărui debitor iar autorităţile monetare vor furniza celelalte informaţii. Conform metodelor avansate, o bancă cu un proces de alocare a capitalului suficient de dezvoltat va putea oferi alte informaţii necesare.

Prin ambele metode coeficienţii de risc vor fi mult mai diversificaţi decât cei din abordarea standard.

Acordul din 1988 a stabilit cerinţele de capital doar prin prisma riscului de credit, însă capitalul era destinat să acopere şi celelalte riscuri. În prezent băncile alocă în medie riscului operaţional 20% din capitalul lor intern.

În cercetarea riscului operaţional s-au conturat trei abordări de complexitate crescătoare: indicatorul de bază, abordarea standard şi evaluarea internă. Indicatorul de bază vizează utilizarea unui singur mod de estimare a riscului operaţional pentru întreaga activitate a băncii. Abordarea standard precizează indicatori diferiţi pentru activităţi distincte. Evaluarea internă cere băncilor să utilizeze propriile date privind pierderile din riscul operaţional pentru a estima cerinţele de capital.

Al doilea pilon: procesul de supraveghere bancară

Autorităţile monetare trebuie să se asigure că fiecare bancă are modele interne viabile, capabile să evalueaze adecvarea capitalului pe baza evaluării corecte a riscurilor.

Aplicarea acestor propuneri va solicita un dialog mai detaliat între banca centrală şi bănci. În acest sens Comitetul şi Institutul de Stabilizare Financiară al Băncii Reglementelor Internaţionale va acorda asistenţă băncilor centrale.

Al treilea pilon: disciplina pe piaţă

Acesta intenţionează să sprijine disciplina pieţei prin creşterea transparenţei instituţiilor financiare. Transparenţa este esenţială pentru ca actorii de pe piaţă să poată înţelege mai bine profilurile de risc ale băncilor şi adecvarea poziţiilor lor de capital.



În comparaţie cu primul acord, Basel II aduce o serie de inovaţii care privesc :

  • încurajarea bãncilor de a-şi utiliza propriile modele interne de evaluare a riscului;

  • introducerea disciplinei de piaţã ca factor de apreciere al expunerilor;

  • sensibilitate la marile riscuri;

  • promovarea siguranţei şi stabilitãţii sistemului financiar internaţional prin menţinerea unui capital reglementar în sistem;

  • dezvoltarea unei concurenţe bancare echitabile;

  • abordarea globalã a riscurilor;

  • dezvoltarea unor metode care sã cuantifice cât mai corect riscul asumat de fiecare instituţie bancarã în parte;

  • cei trei piloni pe care se sprijinã acordul formeazã un ansamblu indisociabil.




1 QIS3 – a se vedea www.bis.org

Yüklə 23,16 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə