Cartografie şi teledetecţie curs 14: Principalele modificări de mediu, globale şi regionale, cercetate prin teledetecţie spaţială



Yüklə 51,08 Kb.
tarix03.01.2019
ölçüsü51,08 Kb.
#89892



CARTOGRAFIE ŞI TELEDETECŢIE
Curs 14: Principalele modificări de mediu, globale şi regionale, cercetate prin teledetecţie spaţială
1. Consideraţii generale
Teledetecţia spaţială, metodă indispensabilă de investigare a Terrei, furnizează continuu informaţii deosebit de importante asupra tuturor componentelor şi proceselor geografice în interacţiunea şi transformarea lor perpetuă, asupra mediului terestru (de la localitate la planetă) în diversitatea şi unitatea sa. Datele cantitative şi imaginile transmise din cosmos de către sateliţii artificiali şi staţiile orbitale, prelucrate pe calculator, fac posibilă cunoaşterea structural-funcţională a mediului geografic şi a situaţiei sale ecologice. Depistarea simptomelor „crizei de mediu”, diagnosticarea stării de sănătate a mediului înconjurător pe componente şi unităţi geografice determinate (zone, regiuni, oceane, mări, lacuri, râuri etc.) şi la scară planetară presupune însă efectuarea zilnică, pe lungi perioade de timp, a unui mare volum de observaţii din spaţiu şi completarea obligatorie a acestora cu cele de la suprafaţa terestră.

Observarea continuă şi pe termen lung a Terrei cu sateliţi de teledetecţie din ce în ce mai performanţi răspunde cerinţelor contemporane şi viitoare de progres a umanităţii, care trebuie să ţină seama de conceptele moderne de „schimbare globală” şi de „dezvoltare durabilă”. Pe baza interpretării datelor obţinute prin teledetecţie satelitară se pot fundamenta politici coordonate şi coerente în domeniul controlului mediului înconjurător şi al gestionării resurselor naturale datorită evidenţierii interacţiunii dintre fenomenele naturale şi cele economice. Graţie senzorilor plasaţi pe platformele spaţiale este posibil să fie apreciate poluarea, efectul de seră, diminuarea stratului de ozon, defrişarea, deşertificarea, exploatarea resurselor naturale, amenajarea teritoriului. Toate acestea, împreună cu informaţiile care ni le transmit sateliţii asupra ciclonilor, revărsării fluviilor, erupţiilor vulcanice, stării culturilor agricole ş.a. contribuie la descifrarea mecanismelor care reglează fenomenele naturale, evaluează echilibrele ecologice şi economice, dictează strategii, veghează asupra vieţii cotidiene a comunităţilor umane, pe scurt, permit luarea de decizii imediate.

Se poate concluziona că schimbările ecologice şi în special cele climatice care au loc la nivelul Terrei au devenit preocupări majore ale umanităţii. Aceste schimbări constituie efectul unor cauze naturale sau rezultatul activităţilor umane. Specialiştii sunt încă departe de a cunoaşte la un nivel ştiinţific satisfăcător procesele şi mecanismele care intervin în ansamblul sistemului environmental la scară planetară. De aceea pentru protecţia ambientului şi conservarea biodiversităţii, pentru dezvoltarea economică armonioasă este necesară supravegherea neîntreruptă, din spaţiu şi de la nivelul suprafeţei terestre, a mediului înconjurător.

Pentru observarea suprafeţei terestre şi a mediului înconjurător la scară locală, regională şi globală au funcţionat sau se află deja în derulare o serie de programe europene: ERS, ENVISAT, SPOT, METEOSAT, TELSAT. Sateliţii specializaţi care fac operaţionale aceste programe, sunt înzestraţi cu captori în domeniul vizibil, infraroşu apropiat, infraroşu termic şi microunde (radar). Misiunea lor este de a urmării în toate domeniile cele mai mici indicii de schimbare. Prin cantitatea şi calitatea informaţiei spaţiale colectate, aceştia oferă o viziune globală asupra Terrei şi asupra forţelor care o guvernează.

Datorită observaţiilor tot mai numeroase realizate din spaţiul cosmic asupra Terrei, lumea ştiinţifică şi marele public au la dispoziţie date relevatoare cu privire la modificările înregistrate în structura şi dinamica geosferelor şi a geosistemului planetar, punându-se în lumină adevărata dimensiune a impactului om-natură, a crizei ecologice actuale.

Teledetecţia spaţială aduce contribuţii deosebit de valoroase în investigarea schimbărilor de mediu, la scară globală, zonală şi regională, între care deteriorarea stratului de ozon, intensificarea efectului de seră şi tendinţa de modificare a climei, defrişarea pădurilor tropicale şi deşertificarea.


2. Deteriorarea stratului de ozon
Studiul ozonului atmosferic ocupă un loc important în ştiinţă, întrucât variaţiile în repartiţia şi concentraţia acestui gaz constituie indicii de modificare a unor mecanisme şi procese în sistemul mediului terestru.

În pofida slabei concentraţii de ozon în atmosferă (pentru fiecare moleculă de ozon se întâlneşte în medie, mai mult de un milion de molecule de alte gaze), rolul său este primordial, căci ozonul constituie un filtru eficace pentru razele ultraviolete solare. Ozonul se găseşte pretutindeni în atmosferă, dar cea mai puternică concentraţie o prezintă în stratosferă, la o înălţime de aproximativ 20 – 25 km. Deasupra unui loc determinat de la suprafaţa terestră se înregistrează importante fluctuaţii naturale în grosimea totală a stratului de ozon. Astfel, se întâlnesc variaţii de la o zi la alta care pot atinge 30 %. Pe de altă parte sunt şi mari variaţii anuale, ca şi alte variaţii periodice puţin cunoscute.

Cercetarea ozonului atmosferic (distribuţia concentraţiei sale pe verticală şi pe orizontală, în special în latitudine) se realizează în mod sistematic în cadrul Sistemului Mondial de Observare a Ozonului (SMOO3) al Organizaţiei Meteorologice Mondiale, prin reţeaua de staţii terestre, prin sondaje cu baloane meteorologice, dar şi cu ajutorul sateliţilor (fig. 1). Astfel, în staţiile meteorologice desemnate se efectuează măsurători zilnice ale concentraţiei statului de ozon, iar pentru obţinerea profilului în altitudine (până la 35 km) a ozonului se fac măsurători de trei ori pe săptămână, cu ajutorul sondelor lansate cu baloane stratosferice. Totodată, contribuţii deosebite aduc înregistrările satelitare continue, ca cele realizate de sateliţii americani NIMBUS 7 (lansat în 1978), UARS (lansat în 1990) şi TOMS ai NASA.

Fig. 1. Reprezentarea schematică a principiului de măsurare a ozonului prin satelit
Sondajele de ozon pe perioade îndelungate efectuate la latitudini temperate indică o diminuare a ozonului în stratosfera joasă la debutul anilor ’70. Acest fenomen este totuşi compensat printr-o creştere la nivelul troposferei. Pentru determinarea cauzelor acestor glisări este necesară o intensă muncă de cercetare.

Cercetările staţionare şi cele satelitare relevă însă o pierdere de ozon stratosferic la latitudini polare mari (Antarctica şi Arctica), cu apariţia aşa-numitor găuri în stratul de ozon, semnalată la începutul anilor ’70. Observaţiile ulterioare au indicat extinderea fenomenului spre latitudini din ce în ce mai mici. Găurile în stratul de ozon sunt mai extinse în timpul primăverilor polare (fig. 2).



Fig. 2. Densitatea totală a ozonului (în unităţi Dobson) în Emisfera Sudică între octombrie 1979 şi octombrie 1986. Gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii este mai pronunţată la debutul verii australe
Distrugerea stratului de ozon de deasupra Antarcticii au fost puse în evidenţă pentru prima dată în 1985 de satelitul NIMBUS.

Reducerea conţinutului de ozon stratosferic este relevată şi la latitudinile mari ale emisferei nordice. Astfel între mijlocul lunii ianuarie şi debutul lunii martie 1996, peste regiunea care se întinde din Groenlanda până în vestul Arcticii ruse trecând peste Atlanticul de Nord şi Scandinavia, au fost constatate valori ale ozonului superioare lui 250 m atm cm în cursul unui număr mare de zile, deficitul lunar de ozon depăşind 20%. Valori extrem de joase, însemnând pierderi fără precedent (mai mari de 45%) în Emisfera Nordică au fost relevate de-a lungul câtorva zile prin staţiile şi sateliţii Sistemului Mondial de Observare a Ozonului (Fig. 3).





Fig. 3. Studierea ozonului în Emisfera Nordică. În centrul sistemului de investigare se află baza Esrange de la Kiruna (Suedia) şi Institutul de cercetare norvegian NILU
Valorile cele mai coborâte înregistrate în această emisferă au fost, în anumite cazuri, inferioare cu câteva unităţi valorii de 200 m atm cm. Contrar a ceea ce se petrece deasupra antarcticii (mai multe luni), acest tip de situaţie nu durează decât câteva săptămâni.

Cercetările întreprinse de oamenii de ştiinţă au demonstrat că variaţiile concentraţiei ozonului în atmosferă au cauze naturale şi antropice. Se cunoaşte însă cu certitudine că intensificarea pierderii de ozon stratosferic din ultimele decenii constituie consecinţa emisiei de clorofluorocarburi (CFC) în atmosferă. Datele relevă că din 1982 până în 1990 scăderea procentului de ozon a fost de 5 – 5 %. Oamenii de ştiinţă sunt de părere că distrugerea naturală a ozonului poate fi făcută răspunzătoare pentru numai 2 % din total. Gaura din zona Antarcticii poate explica încă 1 %, iar restul de 1 – 2 % ar putea să fie rezultatul unor fluctuaţii naturale.

După numeroase studii s-a ajuns la concluzia că ozonul stratosferic din zonele polare (în special) este distrus ca urmare a unor modificări chimice ale compuţilor clorului ce aderă pe suprafaţa cristalelor de gheaţă din norii stratosferici. S-a confirmat că în condiţiile ridicării continue a concentraţiei de clor în stratosferă, mai ales când temperaturile stratosferice sunt foarte joase, pierderea de ozon atinge valori record.

În acelaşi timp, s-a dovedit ştiinţific că efectul încălzirii atmosferei, provocată de de emanaţiile de dioxid de carbon şi de alte gaze industriale, contribuie şi el, în mod indirect însă, la distrugerea păturii de ozon. De asemenea exploziile nucleare experimentale efectuate în atmosferă, cu decenii în urmă, au dus la acumularea la limita superioară a atmosferei a unor cantităţi masive de oxid de azot, care contribuie la rarefierea ozonului. În acelaţi sens a fost luat în calcul aşa numitul efect Pinatubo. Vulcanul Pinatubo situat pe insula Luzon din Arhipelagul Filipine a erupt din nou în luna iunie 1991, după şase sute de ani de inactivitate. Prin erupţa cea mai violenţă a secolului XX, el a proiectat în atmosferă nori toxici de dioxid de sulf. Amestecate cu vapori de apă, aceste emanaţii s-au transformat în acid sulfuric rămânând în suspensie.

Dincolo de aceste informaţii şi supoziţii, constituie o certitudine faptul că subţierea stratului de ozon are consecinţe majore: contribuie la încălzirea planetei; permite razelor ultraviolete nocive să ajungă în cantităţi mari la suprafaţa terestră, periclitând organismele vii; determină diminuarea recoltelor (chiar până la 30 %).

Procesul de distrugere a stratului de ozon, cu repercusiuni grave la scară planetară, a alertat lumea ştiinţifică, forurile guvernamentale şi organisme ale O.N.U., comunitatea mondială în general. Au fost adoptate documente internaţionale care vizează măsuri coordonate de prevenire şi combatere (Protocolul de la Montreal semnat în septembrie 1987 de 24 de state). Acordul menţionat oferă cadrul pentru combaterea eforturilor internaţionale în direcţia încetinirii sistemului de descompunere a ozonului. El a invitat ţările lumii, în primul rând principalele state industrializate să-şi reduca consumul de CFC (substanţe freonice) cu 50% până în 1999.


3. Intensificarea efectului de seră şi tendinţa de modificare a climei
În atenţia observaţiilor satelitare se află şi cele mai mici indicii de modificare a climei la scară regională, zonală şi planetară. Cel mai cuprinzător proiect în domeniul studierii climei şi a stării ecologice a planetei Terra, intitulat Sistemul de Observare a Pământului, a debutat în 1996. El prevede lansarea a peste 6 platforme orbitale echipate cu lasere, radare şi alţi senzori de înaltă definiţie.

Modificarea climei, mult discutată în cercurile ştiinţifice, este un proces real, cu efecte neliniştitoare chiar în realitatea geografică şi social-economică actuală, mai mult cu consecinţe dramatice uşor previzibile pentru un viitor mai îndepărtat luând în calcul amploarea lor planetară.

Sensul actual al schimbărilor de climat este dat, în opinia majorităţii oamenilor de ştiinţă, de intensificarea „efectului de seră”, proces iniţiat la începutul secolului al XIX – lea şi continuu amplificat până în prezent, pe măsura industrializării, urbanizării şi creşterii demografice.

Temperatura medie a Terrei este determinată de echilibrul între energia solară incidentă, mai ales sub formă de energie vizibilă, şi radiaţia infraroşu emisă de către Terra şi atmosfera sa. Unele gaze din atmosferă se comportă ca sticla serelor. Ca si aceasta, ele lasă să penetreze lumina solară dar reţin o parte din radiaţia infraroşu, care duce la creşterea temperaturii în atmosfera inferioară (troposfera).

Trebuie cunoscut că efectul de seră este un fenomen natural, dar care are intensitate variabilă în timp. Intensificarea s-a din ultimele două secole este în primul rând artificială.

Efectul de seră este responsabil de climatul destul de „dulce” de la suprafaţa Terrei şi de habilitatea sa. Se estimează că fără gazele naturale cu efect de seră (vapori de apă, dioxid de carbon, metan, oxid de azot, ozon, care deţin sub 1 % din conţinutul aerului atmosferic, faţă de azot – 78 % şi oxigen – 21 %), suprafaţa terestră ar suferi, în medie, o pierdere de 33oC în raport cu situaţia actuală. Temperatura medie la suprafaţa terestră se va situa atunci sub punctul de îngheţ (- 18oC în loc de + 15oC cât se înregistrează în prezent), încât Terra ar devenii nelocuibilă. De aceea, se poate admite că fiecare creştere a concentraţiei gazelor cu efect de seră va conduce inexorabil la ridicarea temperaturii pe Terra.

Activităţile umane au generat sporirea graduală a concentraţiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă, mai ales în a doua jumătate a secolului XX. Aceasta a condus la intensificarea artificială a efectului de seră şi la încălzirea climei planetare.

Printre gazele incriminate, produse de activităţi umane, cele mai importante sunt: dioxidul de carbon (CO2), metanul (CH4), oxidul de azot (NO2) şi carbonaţii halogenaţi, dintre care clorofluorocarburile (CFC) sunt cele mai răspândite (freonul 11 – CFCl3 şi freonul 12 – CFCl2). Radiaţia infraroşu a Terrei este absorbită de diferite gaze după anumite niveluri de eficienţă.

Printre gazele incriminate, produse prin activităţi umane, cele mai importante sunt: dioxidul de carbon, (CO2), metanul (CH4), oxidul de azot (NO2) şi carbonii halogenaţi, dintre care clorofluorocarburile (CFC) sunt cele mai răspândite (freonul 11-CFCl3 şi freonul 12-CF2Cl2).

Dioxidul de carbon constituie, după azot, oxigen şi argon, al patrulea constituent al atmosferei Terrei (0,03 %). La temperatură şi presiune normală ele este incolor şi netoxic.

Concentraţia volumetrică medie de dioxid de carbon în atmosfera terestră este era în 1990 de 354 părţi pentru un milion. Această valoare este practic identică pe toată suprafaţa terestră şi rămâne constantă până la cca. 20 km altitudine. Dioxidul de carbon face parte dintr-un ciclu continuu al carbonului la care sunt asociate toate componentele sistemului environmental. Componenta antropică şi activităţile sale joacă un rol cheie în evoluţia concentraţiei de dioxid de carbon.

Cercetările ştiinţifice au demonstrat o creştere a concentraţiei de dioxid de carbon cu 25% de la debutul revoluţiei industriale (începutul secolului al XIX – lea). Din 1957, conţinutul în dioxid de carbon al aerului este măsurat (Fig. 4) pe muntele vulcanic Mauna Loa (Hawaii). Înregistrările efectuate arată o creştere anuală în jur de 0,4 %, ceea ce înseamnă că în perioada 1957 – 1997 s-a produs o sporire a concentraţiei de dioxid de carbon cu 16 %.



Fig. 4. Concentraţiile de dioxid de carbon atmosferic la observatorul de pe vulcanul Mauna-Loa (3.400 m) din Hawaii
Acest surplus de dioxid de carbon este consecinţa utilizării pe scară largă a combustibililor fosili (cărbuni, petrol şi gaze naturale) şi a diminuării învelişului vegetal, în special prin defrişarea pădurilor tropicale şi prin extinderea oraşelor şi reţelelor rutiere şi feroviare. Ca urmare, proporţia sa a evoluat de la 0,03 % în urmă cu patru decenii la 0,0368 în urmă cu câţiva ani.

Datele recent furnizate de Organizaţia Meteorologică Mondială relevă o serie de aspecte semnificative în legătură cu evoluţiile climatice din ultimii ani. Astfel, se apreciază că anul 1995 a fost cel mai călduros din ultimele decenii, temperatura medie la suprafaţa Terrei fiind superioară cu 0,4oC medie calculate pentru perioada 1961 – 1990, conform observaţiilor făcute la staţiile terestre şi măsurării temperaturii la suprafaţa mării de pe nave, geamanduri şi sateliţi meteorologici. Pentru perioada respectivă s-a calculat o anomalie pozitivă de 0,36oC.

Temperaturile la suprafaţa globului nu mai resimt răcirea cauzată de erupţia vulcanului Pinatubo din Filipine în iunie 1991 (efectul Pinatubo). Apoi, lungul episod cald al fenomenului El Nino/Oscilaţia australă, care a marcat perioada 1991 – 1994, s-a încheiat la debutul anului 1995. O bandă îngustă în Pacificul oriental, în zona ecuatorială, s-a răcit semn al unui episod rece (El Nina).

Pe plan regional, se constată că anumite părţi ale Siberiei au cunoscut temperaturi medii superioare cu 3oC mediei calculate pentru perioada 1961 – 1990. din contră anumite regiuni au cunoscut în 1995 temperaturi mai joase decât cele normale, în special Groenlanda, Islanda şi părţile adiacente ale nord-vestului Atlanticului, Pacificul de nord la altitudini medii.

Unele teorii contestă însă procesul încălzirii globale, considerând că se vor produce reacţii naturale care vor contracara, adică vor declanşa retroacţiuni pozitive. Şi într-adevăr, există opinia că încălzirea generală a atmosferei va fi anulată de nori, care, se ştie, reflectă căldura, formaţiunile ocupând o arie geografică mai extinsă datorită aportului de vapori de apă prin intensificarea evaporării. Observaţiile satelitare transmiteau date în acest sens încă din 1985. Se consideră, pe de altă parte, că din moment ce în anumite intervale de timp media anuală a temperaturii a fost stabilă (între anii 1930 - 1980), clima ar fi puţin sensibilă la efectul de seră indus de gaze de origine antropică.

Pentru stoparea modificărilor climatice globale, care pot devenii covârşitoare şi ireversibile, se impune conjugarea eforturilor întregii comunităţii internaţionale. Lumea ştiinţifică printr- o serie de programe de cercetare coordonate de OMM (Programul Mondial de Cercetare asupra Climatului – Programul CLIVAR; Programul consacrat cercetării atmosferei şi a mediului înconjurător; Veghea Meteorologică Mondială etc.) şi-a formulat obiective riguroase de cercetare în acest domeniu. Observaţiile spaţiale, cum am arătat în mai multe rânduri, sunt de mare importanţă în studierea atmosferei şi climei Terrei.


4. Deşertificarea
Deşertificarea, proces distructiv în expansiune rapidă, este evidenţiată şi prin observaţii satelitare, care, în condiţiile nebulozităţii zero, surprind cu acurateţe modificări importante la intervale reduse de timp ale unor componente de mediu în regiunile aflate în contact cu deşerturile (semideşerturi, , savane, stepe). Astfel, cercetările efectuate asupra lacului Ciad din Sahel indică scăderea suprafeţei lacustre cu 95 % începând cu anul 1966. Fotografiile cosmice ale lacului Ciad luate în cadrul programului GEMINI arătau o suprafaţă de 26.500 km2. Mai mult, imaginile obţinute cu naveta Discovery în martie 1989 arătau că Lacul Ciad dispăruse aproape complet. Din punct de vedere ecologic, declinul uneia dintre cele mai mari întinderi de apă dulce de pe continentul african este dramatică şi nu face decât să demonstreze ritmurile şi proporţiile în care se desfăşoară deteriorarea mediului înconjurător.

De asemenea, Marea Aral, al treilea mare lac al globului, şi-a redus suprafaţa cu 37 % între anii 1970 – 1990, iar dacă nu va fi între prins nimic, ar putea să dispară până în anul 2020. O mare parte a sa nu mai este decât un teren sărăturos aflat într-un deşert, iar acest fapt a antrenat accentuarea excesivităţii climatului continental al acestei regiuni (fig. 5, 6 şi 7).



Fig. 5. Reducerea Suprafeţei Mării Aral între anii 1973 şi 1987



Fig. 6. Reducerea Suprafeţei Mării Aral între anii 1989 şi 2003
Reducerea atât de rapidă a dimensiunilor Marii Aral se datorează lucrărilor hidrotehnice efectuate în bazinele fluviilor Amu Daria şi Sâr Daria, astfel că întreaga rezervă anuală de apă a fost acumulată în lacuri artificiale, pentru a fi folosită în sistemele de irigaţii (plantaţii de bumbac, orezării) şi în activitatea industrială.

Perturbarea echilibrului ecologic al acestei regiuni a determinat furtuni de nisip foarte puternice, ceea ce fac ca în fiecare an, să se ridice până la 75 milioane tone de praf amestecate cu sare, care este dispersat în atmosfera planetei. Pe imaginile fotografice luate din spaţiul cosmic se constată că trombele de nisip ridicate din zona Mării Aral ating până la 400 km în lungime şi 40 lăţime. Ca urmare, în regiunea respectivă fiecare hectar de pământ irigat primeşte anual din atmosferă, sute de kg de sare, ceea ce duce la salinizarea solului şi scăderea fertilităţii sale şi astfel de amenajări hidrotehnice insuficient fundamentate ştiinţific, fără a fi studiate toate consecinţele posibile, au condus la efecte negative, adică la dezechilibre hidrologice şi ecologice, respectiv la deşertificarea teritoriilor limitrofe. Pentru restabilirea ecologică a regiunii Aral se acţionează în baza unui plan de măsuri de primă urgenţă al cărui cadru obiectiv este ameliorarea utilizării resurselor de apă ale fluviilor Amu Daria şi Sâr Daria.



Fig. 7. Suprafaţa Lacului Aral 2008
Într-o privire globală, se estimează că deşertificarea ameninţă peste 30% din uscatul planetei, adică 45 milioane km2. Cauzele acestui proces sunt: defrişarea pădurilor tropicale, degradarea savanelor şi stepelor, tendinţa de încălzire şi aridizare a climei, reducerea rezervelor de ape continentale. Aşadar, exploatarea exagerată a acestor medii fragile din punct de vedere ecologic şi cu resurse precare constituie cauza principală a deşertificării.
5. Distrugerea pădurilor tropicale
Distrugerea pădurilor tropicale este, de asemenea, depistată din spaţiul cosmic. Astfel fotografiile satelitare, efectuate începând din 1984, indică cu uşurinţă ravagiile produse de incendiile şi exploatările abuzive care au zdruncinat integritatea şi echilibrul selvasului amazonian.

Anual aproximativ 11 mil. ha de păduri sunt distruse la scara întregului glob (V. Loghin, 1998), cele mai afectate fiind pădurile din zona tropicală. Defrişarea masivă a pădurilor tropicale, locul unde vieţuiesc mai mult de jumătate din speciile de plante şi animale ale biosferei, reprezintă unul din cele mai grave pericole ecologice.

Specialiştii atrag atenţia că incendierea pădurilor tropicale şi degajarea unei mari cantităţi de dioxid de carbon în atmosferă are legătură directă cu procesul de încălzire treptată a climei Terrei prin efectul de seră. Continuarea restrângerii pădurilor tropicale în ritmul actual ar putea tulbura echilibrul climatic al întregii planete.

Distrugerea pădurilor este răspunzătoare şi de degradarea anuală a unei suprafeţe de cca. 20 mil. ha de terenuri productive prin eroziune torenţială şi eoliană, prin deplasări de teren, salinizare şi deşertificare. Spre exemplu, din Africa tropicală au dispărut peste 1,5 mil. ha de păduri şi mai mult de 2,4 mil. ha de savană, fiind deschisă calea înaintării deşerturilor.

Programele de cercetări geoecologie prin teledetecţie aflate în derulare sunt complexe, riguroase şi de actualitate.

Fig. 8. Pădurea ecuatorială din bazinul Amazonului


Fig. 9. Teritorii defrisate în selvasul amazonian vizibile în imaginile satelitare
În continuare sunt redate câteva teme din programul TELSAT III:

- studiul impactului ecologic al sistemelor agrare sub pădurea tropicală africană;

- degradarea solurilor în zona tropicală aridă;

- estimarea operaţională a evapotranspiraţiei reale provenind de la datele satelitului METEOSAT;



- observarea pădurii ecuatoriale (din Africa) cu ajutorul imaginilor ERS-1.
BIBLIOGRAFIE (obligatorie)


  1. Băduţ, M. (2004), GIS – Sisteme informatice geografice, Edit. Albastră, Cluj-Napoca.

  2. Băican, V. (2003), Cartografie. Lucrări practice, Edit. Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.

  3. Bonn F., Rochon G. (1992), Precis de teledetection. Principes et methodes, Presse de l’Universite du Quebec, Quebec.

  4. Buz, V., Săndulache, Al. (1984), Cartografie, Univ. Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca.

  5. Dimitriu, G. (2007), Sisteme informatice geografice (GIS), ediţia a II-a, Edit. Albastră, Cluj-Napoca.

  6. Donisă, I., Grigore, M., Tövissi, I. (1980), Aerofotointerpretare geografică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

  7. Dulgheru, V., Alexei, A. (2004), Sisteme informatice geografice (GIS), ediţia a II – a, Edit. Albastră, Cluj-Napoca.

  8. Fodorean, I., Man, T., Moldovan, C. (2007), Curs practic de cartografie şi GIS, Centrul de multiplicare al UBB, Cluj-Napoca.

  9. Gorgan, D., Melenti, Cornelia (2006), Prelucrarea grafică paralelă şi distribuită pe structură grid a datelor geografice şi de mediu, Vol. II., Edit. Mediamira, Cluj-Napoca.

  10. Grigore, M. (1979), Reprezentarea grafică şi cartografică a formelor de relief, Ed. Academiei Române, Bucureşti.

  11. Imbroane, Al. M., Moore, D. (1999), Iniţiere în GIS şi teledetecţie, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

  12. Keller, I. E., Haidu, I. (2007), Diferenţe între GIS şi OCAD, în volumul Geografia în contextul dezvoltării contemporane, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

  13. Loghin, V., (1998), Teledetecţia spaţială a Terrei, Editura Domino, Târgovişte.

  14. Munteanu, C. (2003), Cartografie matematică, Edit. Matrix Rom, Bucureşti.

  15. Niţă, A. (2008), Cartografiere digitală în mediul Arc, Edit. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.

  16. Rus, I., Buz, V. (2003) Geografie Tehnică – Cartografie, Ed. Silvania, Zalău.

  17. Săndulache, Al., Sficlea, V. (1970), Cartografie – Topografie, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

  18. Zegheru, N., Albotă , M. (1979), Introducere în teledetecţie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

  19. *** (2002), Măsurători terestre – fundamente, Ediţie îngrijită de consiliul Facultăţii de Geodezie Bucureşti, Edit. Matrix Rom, Bucureşti.


BIBLIOGRAFIE (opţională)



  1. Drăghindă, I., (1966), Aerofotografia în cercetări geologice, Editura Tehnică, Bucureşti.

  2. Filotti, D., Ghiţău, D., Marton, G., (1996), Dicţionar de geodezie, fotogrammetrie, teledetecţie şi cartografie român-german, Editura Tehnică, Bucureşti.

  3. Man, T. (2005), Caiet practică GIS, Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Geografie, http://geografie.ubbcluj.ro, Cluj-Napoca.

  4. Năstase, A. (1983), Cartografie – Topografie, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

  5. Năstase, A., Cernea, D. (1974), Cartografie generală – manual practic, Centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti, Bucureşti.

  6. Winkler, R., Zwatz-Meise, Veronika, (1995), Manual of synoptic satellite meteorology. Conceptual models, C.I.M.G., Wien.

  7. Zentai L.,(1997), Számitogépes térképészet. ELTE. Budapest.

  8. *** (1994), Global Change Perception, edited by Bianchi Elisa, Geo and Clio, Milan.



Pagini web (Internet):

http:// www.eurimage.com

http:// www.spotimage.com

http:// www.orbimage.com

http:// www.satimage.com

http:// www.spaceimaging.com

http:// www.spaceimagingeurope.com

http:// www.jpl.nasa.gov



http:// www.asterweb.jpl.nasa.gov





Yüklə 51,08 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin