Conflictul israeliano-palestinian după Acordurile de la Oslo



Yüklə 137,55 Kb.
səhifə1/14
tarix05.01.2022
ölçüsü137,55 Kb.
#71628
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   14





Conflictul israeliano-palestinian după Acordurile de la Oslo1
1. Începutul procesului de pace. De la Madrid la Washington (oct. 1991 - iun. 1993)

După încheierea celui de-al doilea război din Golf (pentru eliberarea Kuwaitului – 1991), preşedintele Georg Bush a convocat o conferinţă pentru Orientul Mijlociu, la Madrid. Ea a început la 30 octombrie 1991 şi a durat trei zile. A fost cofinanţată şi de URSS. Au participat delegaţi din Israel, Liban, Siria şi Iordania. Reprezentanţii OEP nu au primit permisiunea de a participa, datorită sprijinului acordat lui Saddam Husein în timpul războiului. Prin urmare, delegaţia iordaniană a cuprins şi reprezentanţi palestinieni din Teritoriile Ocupate (aceştia au ţinut însă legătura cu conducerea OEP de la Tunis). Delegaţia israeliană a fost condusă de premierul Shamir.

Scopul principal al conferinţei a fost purtarea unor tratative vizând încheierea unei păci între cele trei state arabe şi Israel. De aceea, s-a decis să aibă loc discuţii generale, cât şi bilaterale.

Cele generale – miltilaterale au început la Moscova, în ianuarie 1992 şi au continuat, în mai multe sesiuni, în capitale din Europa şi Orientul Mijlociu. Temele acestor conferinţe multilaterale au fost: resursele de apă, mediu, controlul armamentului, chestiunea refugiaţilor palestinieni, dezvoltarea economică. După câteva runde, Siria şi Libanul au refuzat să mai ia parte la discuţiile multilaterale, în condiţiile în care discuţiile bilaterale nu dădeau rezultat. Doar tratativele dintre Israel şi Iordania aveau succes, ducând, în 1994, la încheierea unui tratat de pace între Iordania şi Israel (al doilea tratat de acest gen, după cel dintre Egipt şi Israel, între o ţară arabă şi statul evreu).2

Tot la Madrid s-a decis începerea unor discuţii bilaterale dintre Israel şi palestinieni. Ele au deputat la Washingon DC. Însă premierul Shamir nu a fost interesat de atingerea unor rezultate concrete, considerând că problema de bază în conflictul israeliano-palestinian era nu atât teritoriul, cât refuzul de a recunoaşte statul evreu3. Însuşi Shamir a afirmat, după pierderea alegerilor în vara anului 1992, că ar fi fost dispus să trateze cu palestinienii, fără nici un rezultat, încă timp de zece ani4.

În cursul negocierilor, preşedintele Clinton s-a decid să se implice personal. După a zecea rundă de discuţii, în iunie 1993, a propus aşa-numita Declaraţie de principii, care să stea la baza viitoarelor negocieri. Aceasta a cuprins trei elemente, inexistente până atunci în diplomaţia americană:



  • Modificarea statutului legal al Cisiordaniei şi Fâşiei Gaza. Acestea nu mai erau considerate Teritorii Ocupate, ci Teritorii disputate;

  • Nu s-a mai făcut nici o menţiune a vechilor rezoluţii ale Consiliului de Securitate ONU (242 şi 338). S-a părăsit aşadar principiul schimbului de teritorii pentru pace şi nu s-a mai solicitat retragerea armatei israeliene din Teritorii;

  • Propunerea ca problema suveranităţii palestiniene să nu mai facă obiectul tratativelor pentru o înţelegere interimară.

Aceste propuneri au fost respinse de palestinieni, deoarece amânau sine die chestiunile refugiaţilor palestinieni, a coloniştilor evrei şi a administrării rezervelor de apă potabilă. Totodată, delegaţia palestiniană a afirmat că palestinienii din Teritorii începeau să fie consideraţi doar ca locuitori şi nu un popor cu drepturi politice5. Prin urmarea, negocierile au fost sistate.


Yüklə 137,55 Kb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   14




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2022
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə