Conflictul israeliano-palestinian după Acordurile de la Oslo

Oraşul Vechi are doar 1 km, e înconjurat de ziduri şi are patru cartiere: evreiesc, armean, creştin şi musulman;

Ierusalimul Municipal este cel existent înainte şi în timpul divizării dintre anii 1948-1967: 38km²² Ierusalimul de Vest (israelian – inclusiv enclava Muntele Scopus de pe teritoriul Irodaniei) şi 6,5 km² Ierusalimul de Est (iordanian; aici a fost inclus şi Oraşul Vechi). Cele două jumătăţi erau separate de o zonă de frontieră No Man’s Land. În 1967, cele două părţi s-au reunificat. Însă nu a fost doar o simplă unificare, ci, pe lângă cei 6,5 km² ai Ierusalimului de est, au mai fost anexaţi încă 63,5 km², teren aflat în proprietatea a 28 de sate vecine, din Cisiordania. Pe unele din aceste terenuri au fost construite, după 1967, o serie de colonii evreieşti, situate între sate palestiniene¹⁰;

Ierusalimul Mare. Iniţiativa constituirii acestuia a aparţinut primarului Ehud Olmert, în 1994. Planul a vizat includerea aşezărilor de colonişti situate la nord şi est de Ierusalimul municipal¹¹. Prin acesta, arabii din Ierusalim (200.000, pe lângă cei 430.000 de evrei) ar urma să fie separaţi de teritoriile din Cisiordania, supuse Autorităţii Palestiniene;

Ierusalimul metropolitan a apărut, ca noţiune, doar în ultimii ani, urmând ca suprafaţa lui să cuprindă un teritoriu teritoriu mult mai vast: 40% din Cisiordania, în care ar fi cuprinşi 75% din coloniştii evrei¹².

Problema Ierusalimului este delicată şi datorită faptului că, în anul 1980, Knesset-ul a votat Legea Ierusalimului, prin care oraşul a fost considerat ca fiind „întreg şi unit” şi, totodată, „capitală eternă a statului Israel”. Consiliul de Securitate ONU a votat (14 contra 0, SUA s-a abţinut) Rezoluţia 478, prin care anexarea Ierusalimului a fost considerată ca fiind potrivnică legislaţiei internaţionale. Statele membre au fost îndemnată să-şi retragă ambasadele din Ierusalim (ultimele state care s-au conformat au fost Costa Rica şi El Salvador, în august august 2006). Congresul SUA a votat însă în 1995 aşa-numitul Jerusalem Act, prin care a recunoscut Ierusalimul drept capitală a Israelului şi a stabilit ca ambasada să fie mutată acolo până în 1999. Această prevedere nu a fost aplicată până astăzi, datorită opoziţiei preşedinţilor Clinton şi Bush jr. Votul Congresului a urmat vizitei oficiale la Washington a premierului Rabin şi a primarului Ehud Olmert, pe motivul celebrării a 3000 de ani de la cucerirea Ierusalimului de către regele David.

În paralel cu vizita lui Rabin şi Olmert la Washington, aveau loc discuţii secrete între palestinieni (conduşi de Mahmud Abbas, conoscut şi sub pseudonimul militar Abu Mazen) şi israelieni (conduşi de Yossi Beilin, implicat activ în negocierile de la Oslo). Cele două delegaţii s-au întâlnit de 20 de ori în Ierusalim, Cipru şi alte oraşe din Europa. La 31 octombrie 1995 au ajuns la o înţelegere, semnând un Cadru pentru concluziile acordul pentru statutul final între Israel şi OEP. Principalele prevederi ale acestei înţelegeri au fost:

• 
  Statul Palestinian va fi creat între graniţe recunoscute internaţional. Armata israeliană se va retrage din 94% din Cisiordania, inclusiv Valea Iordanului, şi din întreaga Fâşie Gaza. Între cele două teritorii va exista un culoar;
  
• 
  Statutul Palestinian va fi demilitarizat;
  
• 
  Coloniştii evrei vor fi retraşi, iar aşezările lor desfiinţate („Nu va exista nici o zonă rezidenţială civilă exclusivă pentru israelien pe teritoriul Statului Palestinian”);
  
• 
  Israelul recunoaşte „suferinţa materială şi morală cauzată poporului palestinian ca urmare a războiului din 1947-1949”, recunoscuând „dreptul refugiaţilor palestinieni de a se reîntoarce în Statul Israelian şi dreptul lor de a primi compensaţii pentru pierderile morale şi materiale”;
  
• 
  Ierusalimul „va rămâne un oraş deschis şi nedivizat, cu acces liber şi neîmpiedicat pentru persoane de orice credinţă şi naţionalitate”. Graniţele Ierusalimului municipal vor fi extinse, astfel ca să cuprindă şi localitatea Abu Dis (10% din teritoriul acestui sat situat la est de Ierusalim se aflau deja între frontierele municipalităţii” şi ale localităţi palestiniene şi colonii evreieşti. Teritoriile palestiniene vor deveni „orăşele palestiniene”, iar cele evreieşti „orăşele evreieşti”. Proporţia dintre orăşelele israeliene şi cele palestiniene va fi de 2:1;
  
• 
  Ierusalimul întreg va fi administrat de un Joint Higher Municipal Council, alcătuit din reprezentanţi ai tuturor orăşelelor, care îl vor alege şi pe primar. În toate problemele legate de Ierusalimul aflat sub suverantitate palestiniană, Înaltul Consiliu Municipal Comun trebuia să obţină aprobarea Autorităţii Palestiniene, iar în toate acele probleme legate de Ierusalimul aflat sub suveranitate israeliană, trebuia să obţină aprobarea Guvernului israelian;
  
• 
  În cele două părţi ale Ierusalimului urma să fie înfiinţate două sub-municipalităţi: una israeliană şi una palestiniană. Acestea urmau să fie puteri locale puternice, ocupându-se de impozitarea locală, servicii, sistem educaţional, sistematizare. În subordinea fiecărei sub-municipalităţi urmau să existe „autorităţi religioase separate”.
  
• 
  Ierusalimul de vest urma să poarte numele evreesc Yerushalayim, iar Ierusalimul de est numele arab al-Quds. Israelul va urma să recunoască al-Quds drept capitală a Palestinei, iar Autoritatea Palestiniană va urma să recunoască Yerushalayim drept capitală a Israelului;
  
• 
  Ambele părţi urmau să recunoască rolul deţinut de Ierusalim în cele trei mari religii monoteiste, fiind astfel de acord cu garantarea libertăţii de credinţă şi a săvârşirii cultului, precum şi accesul nerestricţionat al tuturor persoanelor la Locurile Sfinte pentru religia lor. Totodată, părţile vor purta discuţii pentru a acorda Oraşului Vechi un statut special;
  
• 
  Statul Palestinian va deţine o suveranitate „extrateritorială” asupra Esplanadei Templului (Haram ash-Sharif). Status quo-ul existent, privind dreptul de acces şi de rugăciune pe Esplanadă, va fi menţinut¹³. Biserica Sf. Mormânt (principalul lăcaş de cult creştin din Ierusalim) se va afla sub administraţia Sub-Municipalităţii Palestiniene. Înaltul Comitet Municipal Comun va discuta posibilităţii acordării statutului extra-teritorial şi acestei biserici. Interesant este că nu s-a menţionat nimic despre Zidul de Vest (al Plângerii), considerându-se poate de la sine înţeles să se afle sub suveranitate israeliană;
  
• 
  Controlul persoanelor şi a bunurilor transportate în Ierusalim urma să se facă la puntele de ieşire. Nu s-a specificat însă clar dacă urmau să fie construite bariere în jurul oraşului sau dacă israelienii aveau dreptul de-a „închide” oraşul, împiedicându-i pe palestinienii din afara Ierusalimului să intre în oraş.
  

Acordul secret realizat de Beilin şi Abbas a constituit o mare reuşită în procesul de pace. Însă doar după patru zile de la semnarea sa, premierul Rabin a fost asasinat la Tel Aviv (4 noiembrie 1995). Shimon Peres i-a urmat în funcţie. Nefiind ales, nu a îndrăznit să anunţe public şi să semneze un astfel de acord final. Mai degrabă a aşteptat alegerile. A preferat însă să le amâne, în semn de respect pentru Rabin. Dacă s-ar fi făcut alegeri în decembrie 1995 – ianuarie 1996, ar fi câştigat detaşat. Dar nu a vrut să se pară că exploatează asasinarea lui Rabin. „A fost unul dintre cele mai dezastruoase calcule politice din istoria Israelului” (Wasserstein).

3. Guvernul Benyamin Netanyahu (mai 1996 – mai 1999). Reapariţia conflictelor în iarna 1995/97

La sfârşitul lunii august 1995, ţinând cont de discuţiile care au precedat acordul Oslo II, organizaţia HAMAS s-a decis să observe o încetare tacită a focului. Apoi, în ianuarie 1996 s-au desfăşurat primele alegeri pentru CLP, iar Arafat a dorit să-i atragă pe membrii moderaţi ai Hamasului pe lista de candidaţi.

Însă la 6 ianuarie 1996, agenţi israelieni l-au ucis în Khan Yunis (Fâşia Gaza) pe conducătorul militar HAMAS, Yahya Ayyash, cel care planificase primele atacuri sinucigaşe după masacrul de la Hebron din februarie 1994. Drept răzbunare, HAMAS a organizat în unile februarie-martie 1996 trei atacuri sinucigaşe, care s-au soldat cu 55 de morţi şi 265 de răniţi.

Aceste atacuri au avut urmări considerabile asupra vieţii politice din Israel. Alegerile din mai 1996 nu au mai constituit doar un fel de referendum asupra acordurilor de Oslo, ci şi o dezbatere asupra partidelor care ar putea asigura într-o mai mare măsură securitatea în Israel: Likud sau Partidul Muncii. De fapt, noul val de atacuri sinucigaşe nu se datora incapacităţii autorităţilor israeliene de a asigura securitatea, ci constituia o urmare logică a amânării discutării şi reglementării unor chestiuni esenţiale ale conflictului israeliano-palestinian: creşterea numărului de colonişti (deci a hectarelor de pământ confiscate de autorităţile evreieşti pentru mărirea teritorială a coloniilor) şi deteriorarea condiţiilor de viaţă ale palestinienilor.

În mai 1996 a ieşit învingător conducătorul partidului Likud, Beniamin Netanyahu (ales de membrii Likud şef al partidului lor în anul 1993). Acesta a întârziat cât a putut implementarea prevederilor acordurilor de la Oslo, sprijinind o serie de acţiuni provocatoare: a) în sepembrie 1996 a permis ca primarul Ierusalimului Ehud Olemert (1993-2003, premier din ianuarie 2006) să deschidă un tunel arheologic în Ierusalimul de Est, în apropierea de Esplanada Templului (locul sfânt al musulmanilor)¹⁴; b) a amânat retragerea parţială din oraşul Hebron, până în martie 1997, pe motive de securitate (a se vedea mai jos); c) a permis în martie 1997 construţia unei mari colonii evreieşti (Har Homa/Jabal Abu Ghneim) situată la sud de Ierusalim, pe drumul spre Betleem; d) a permis ca, în septembrie 1997, milionarul evreu american Irving Moskowitz a inaugurat o „vecinătate” în Ierusalimul de est, în cartierul arab Ras al-Amud; e) a permis ca organizaţia extremistă Ateret Cohanim (care are în program distrugerea moscheilor Stâncii şi Al Aqsa, pentru ca pe locul acestora să fie construit al Treilea Templu iudaic) să obţină mai mult teren în Ierusalimul de est. Ca urmare a acestor acţiuni, negocierile directe dintre Autoritatea Palestiniană şi Guvernul Netanyahu au fost sistate între martie 1997-octomrbie 1998.