Consiliul europei
Yüklə 85,23 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- În cauza Ţurcan şi Ţurcan c. Moldovei
- A. Susţinerile părţilor
- (b) Aplicarea acestor principii prezentei cauze
- B. Omisiunea de a audia un martor
- B. Costuri şi cheltuieli
- C. Dobînda de întîrziere
 CONSILIUL EUROPEI
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI SECŢIUNEA A PATRA CAUZA ŢURCAN ŞI ŢURCAN c. MOLDOVEI (Cererea nr. 39835/05) HOTĂRÎRE STRASBOURG
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), statuînd într-o cameră compusă din: Sir Nicolas Bratza, Preşedinte,
Deliberînd cu uşile închise la 2 octombrie 2007, Pronunţă următoarea hotărîre, adoptată la aceeaşi dată: PROCEDURA 1. Cauza a fost iniţiată printr-o cerere (nr. 39835/05) introdusă împotriva Republicii Moldova potrivit articolului 34 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (“Convenţia”), de cetăţenii Republicii Moldova şi României, dl Victor Ţurcan (“V.T.”) şi dl Dorel Ţurcan (“D.T.”), la 4 noiembrie 2005. Ei au fost reprezentaţi de dl A. Tănase, avocat ce-şi desfăşoară activitatea în Chişinău. 2. Guvernul Republicii Moldova (“Guvernul”) a fost reprezentat de Agentul său, dl V. Pârlog. 3. În particular, reclamanţii au susţinut că instanţele judecătoreşti nu au invocat motive relevante şi suficiente pentru arestarea lor; că D.T. nu a avut acces la materialele relevante din dosarul său penal pentru a putea contesta efectiv detenţia sa în timpul procesului şi că instanţele au refuzat să audieze un martor în legătură cu motivele invocate la arestarea repetată a dlui V.T. 4. Cererea a fost repartizată Secţiunii a Patra a Curţii (Articolul 52 § 1 din Regulamentul Curţii). La 14 martie 2006 o Cameră a acelei Secţiuni a decis să comunice cererea Guvernului. În temeiul dispoziţiilor articolului 29 § 3 din Convenţie, ea a decis să examineze fondul cererii simultan cu admisibilitatea acesteia. Fiind invitat să informeze Curtea dacă doreşte să intervină în cauză, Guvernul României nu a prezentat nici un comentariu. ÎN FAPT I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI 5. V.T. s-a născut în 1948; D.T. s-a născut în 1952. Ambii locuiesc în Chişinău. 6. Circumstanţele cauzei, după cum au fost prezentate de către părţi, pot fi rezumate după cum urmează. V.T. este preşedintele unei bănci comerciale (“Banca”); D.T. este avocat care lucrează pentru bancă; ei nu sunt rude. Potrivit statutului Băncii, Preşedintele este situat mai jos decît Consiliul de Administraţie în structura organizaţională a Băncii şi acel Consiliul ia decizia finală dacă să acorde sau nu un împrumut important. 7. În primăvara anului 2005 o firmă privată a lui N.A. şi a fratelui acestuia a solicitat un împrumut de la Bancă. Cererea de împrumut a fost acceptată de către Consiliul de Administraţie al Băncii la 27 septembrie 2005.
8. La 12 octombrie 2005 ofiţerii Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei (“CCCEC”) l-au reţinut pe D.T., care a primit bani de la N.A., fiind bănuit de înţelegere cu V.T. în încercarea de a lua mită. 9. În procesul verbal de reţinere, o oră mai tîrziu, ofiţerul de urmărire penală a descris constatarea “dovezilor clare de săvîrşire a infracţiunii” cu privire la D.T., care era, după cum s-a susţinut ulterior, de 15 000 dolari americani marcaţi de către CCCEC pentru a proba luarea de mită de la N.A. 10. La momentul reţinerii sale, D.T. a declarat că N.A. îşi achitase o datorie, după cum era confirmat printr-o recipisă. Cînd a fost semnat procesul verbal de reţinere, D.T. a scris: “[În] timpul reţinerii mele, între orele 18 şi 22 la 12 octombrie 2005, servieta mea ... a fost în posesia ofiţerilor CCCEC şi din ea au dispărut următoarele: 4 000 dolari SUA şi o recipisă semnată de N.A. care confirma că el împrumutase bani de la mine în cuantum de 15 800 dolari SUA.” 11. În aceeaşi zi şi la mai puţin de o oră după reţinerea lui D.T., V.T. de asemenea a fost reţinut într-o altă parte a oraşului. Motivul invocat în procesul verbal de reţinere era: “un martor poate susţine că această persoană a comis o infracţiune”. Se pare că nici un membru al Consiliului de Administraţie nu a fost reţinut sau interogat în legătură cu prezenta cauză. Ulterior, procuratura a prezentat detalii, potrivit cărora banii transmişi de N.A. lui D.T. au fost marcaţi intenţionat pentru a constitui dovezi de luare a mitei. Banii urmau a fi împărţiţi de D.T. şi V.T., însă cel din urmă nu a obţinut partea sa deoarece D.T. a fost reţinut imediat după ce a luat mita. 12. La 14 octombrie 2005, judecătoria Buiucani a emis un mandat pentru arestarea preventivă a lui V.T. Motivele invocate erau: “V.T. este bănuit de comiterea unei infracţiuni grave, pentru care legea prevede pedeapsa privaţiunii de libertate pe un termen ce depăşeşte doi ani; probele prezentate instanţei de judecată au fost obţinute pe cale legitimă. Luînd în consideraţie gravitatea faptei în care se bănuieşte persoana care prezintă un pericol social sporit, necesitatea apărării ordinii publice, riscul de presiune asupra martorilor care urmează a fi audiaţi pe cauză şi care sînt colaboratori ai băncii şi se află în subordinea acestuia, de asemenea este necesară curmarea posibilităţii de înţelegere între acuzaţi, precum şi posibilitatea fabricării documentelor de dezvinovăţire, care evident există la începutul urmăririi penale, precum şi pericolul dispariţiei bănuitului, ce ar împiedica desfăşurarea normală a procesului penal, temeiuri care necesită izolarea bănuitului de societate”. 13. În cauza lui D.T. la aceeaşi dată, instanţa de judecată a invocat motive aproximativ identice pentru arestare, diferenţele constînd în constatarea unui risc general de influenţare a martorilor şi riscul de a pleca pe teritoriile care nu sunt sub controlul Statului. 14. Ambii reclamanţi au depus recurs, invocînd insuficienţa motivelor menţionate de către judecătoria Buiucani pentru arestarea lor. Ei au fost de acord să predea paşapoartele în scopul asigurării instanţei de intenţia lor de a nu părăsi ţara şi au susţinut că nu au antecedente penale, aveau domiciliul permanent, locuri de lucru şi reputaţii bune, V.T. primind anterior anumite decoraţii de stat. În recursul său D.T. a scris că din momentul arestării sale el nu a fost interogat, deşi a dorit să dea explicaţii; că el a declarat în timpul arestării că N.A. îşi achita o datorie în momentul cînd a avut loc reţinerea, fapt confirmat prin recipisa semnată de N.A.; că după aceea recipisa a dispărut din servieta sa. 15. La 21 octombrie 2005, Curtea de Apel Chişinău a respins recursurile lor, confirmînd constatarea judecătoriei Buiucani referitoare la riscul influenţării martorilor care lucrau la Bancă, al convenirii unei poziţii comune şi al distrugerii sau fabricării probelor. 16. La 22 octombrie 2005 un procuror a formulat acuzaţiile împotriva ambilor reclamanţi. În absenţa unei cereri de prelungire a arestării preventive, V.T. a fost eliberat la aceeaşi dată cu obligarea de a nu părăsi ţara.
17. La 18 noiembrie 2005 ziarul Timpul a publicat un interviu cu V.T. în care el a susţinut, inter alia, că a descoperit faptul că discuţiile sale cu D.T., N.A. şi C.N., un angajat al Băncii, referitoare la împrumut au fost filmate secret de N.A. şi că dnei C.N. i-a fost arătat filmul şi că a fost interogată în legătură cu împrumutul. De asemenea, el a susţinut că o puternică întreprindere privată încerca să preia controlul asupra băncii şi a organizat aceasta pentru acel scop. Bazîndu-se pe acel interviu, procurorul a interogat-o pe C.N. despre faptul dacă a vorbit cu V.T. sau cu oricine altcineva despre declaraţiile sale anterioare. Ea a declarat că nu-şi aminteşte dacă a făcut aceasta sau nu, totuşi a susţinut că nu a discutat aceasta cu V.T. şi nu a vorbit cu el în general, cu excepţia faptului că o dată l-a salutat în holul băncii. Procurorul a solicitat apoi arestarea la domiciliu a reclamantului. 18. La 22 noiembrie 2005, judecătoria Buiucani a dispus arestul la domiciliu al lui V.T. pentru o durată de zece zile. Instanţa de judecată a invocat următoarele motive: “[Instanţa] de judecată constată că, urmărirea penală în prezenta cauză este la stadia de finisare, însă mai este necesar de efectuat cîteva acţiuni de urmărire penală, printre care şi interogarea unor persoane concrete. Analizînd materialele prezentate printre care şi procesul verbal de audiere a martorului C.N., materialele din ziarul “Timpul” unde [V.T.] a dat un interviu, instanţa de judecată nu pune în discuţie chestiunea privind vinovăţia sau nevinovăţia, însă verificînd cumulul de probe, apreciază prezenţa unor indici ce arată la existenţa posibilităţii învinuitului de a influenţa şi pe viitor la stabilirea adevărului şi buna desfăşurare a urmăririi penale. Acest temei pentru aplicarea unei măsuri preventive este expres indicat în alineatul 1 al articolului 176 din [Codul de procedură penală]. La momentul în care V.T. este preşedinte a acestei structuri comerciale şi are în subordine persoane pe care recent a apărut necesitatea de a fi audiate, probabilitatea reală de influenţă asupra acestora există.” 19. În faţa judecătoriei Buiucani V.T. a susţinut că, informaţia sa a apărut din alte surse şi a solicitat ca C.N. să dea depoziţii cu scopul de a proba că ea nu a vorbit cu el despre urmărirea penală şi nu a fost influenţată de către el. El a susţinut că luarea depoziţiilor de la acel martor era crucială, singurul temei invocat pentru detenţia sa ulterioară a fost pretinsa presiune asupra C.N. urmare a eliberării sale din 22 octombrie 2005. Instanţa nu a reacţionat în nici un fel. 20. La 25 noiembrie 2005 Curtea de Apel Chişinău a anulat încheierea instanţei inferioare pe motive procedurale şi a dispus ca V.T. să nu părăsească oraşul timp de treizeci de zile.
21. La 22 octombrie 2005 procurorul a solicitat prelungirea măsurii arestării preventive faţă de D.T. El s-a bazat, inter alia, pe faptul că martorii urmau a fi audiaţi. La aceeaşi dată, judecătoria Buiucani a dispus prelungirea detenţiei faţă de D.T. pentru douăzeci de zile, invocînd următoarele motive: “[D.T.] este învinuit în comiterea unei infracţiuni grave, probele prezentate instanţei au fost obţinute pe cale legală, există riscul exercitării din partea lui a presiunii asupra martorilor, care pînă la momentul actual nu sînt interogaţi din motivul că învinuitul nu comunică datele lor; persistă necesitatea verificării sub toate aspectele a depoziţiilor învinuitului; precum şi pericolul fabricării documentelor de dezvinovăţire şi a înţelegerii între acuzaţi. Pericolul dispariţiei învinuitului de organele de drept de asemenea îşi păstrează forţa probatorie din motivele invocate la aplicarea măsurii preventive sub formă de arest.” 22. La 28 octombrie 2005 Curtea de Apel Chişinău a respins recursul lui D.T., invocînd motive similare celor din decizia sa din 21 octombrie 2005. 23. La 8 noiembrie 2005 instanţa a prelungit măsura arestului preventiv în privinţa lui D.T. pentru alte douăzeci de zile, invocînd în mod esenţial aceleaşi motive ca şi anterior. Instanţa de judecată a constatat, inter alia, că “există riscul exercitării din partea învinuitului a presiunii asupra martorilor, care pînă la momentul actual nu sunt interogaţi din motivul că învinuitul nu comunică datele lor, necătînd la faptul că face trimitere la asemenea martori în cadrul interogării din 22 octombrie 2005, persistă necesitatea verificării sub toate aspectele a depoziţiilor învinuitului inclusiv şi a existenţei unei eventuale recipise la care face trimitere învinuitul, dar nu comunică nici posibilul loc pentru depistarea ei de către organul de urmărire penală sau apărător, respectiv persistă şi la momentul actual pericolul fabricării documentelor de dezvinovăţire şi de înţelegere între acuzaţi. Pericolul dispariţiei învinuitului de organele de drept de asemenea îşi păstrează forţa probatorie din motivele invocate la aplicarea măsurii preventive în formă de arest. Temei suficient pentru prelungirea duratei ţinerii în stare de arest îl constituie şi invocarea unor probe în dezvinovăţirea sa de către învinuit, fără de a acorda posibilitatea de a verifica aceste argumente, fie de învinuire sau de apărare.” 24. D.T. a depus recurs, invocînd, inter alia, dreptul său la tăcere şi de a refuza să divulge informaţia despre martorii apărării sau alte probe pînă la proces, precum şi faptul că un alt acuzat (V.T.) a fost eliberat sub obligaţia de a nu părăsi ţara. De asemenea, el s-a plîns despre lipsa accesului la o parte din materialele dosarului penal iniţiat împotriva sa şi despre lipsa reacţiei din partea procuraturii la relatarea presei despre pretinsele ameninţări la adresa lui V.T. de către o persoană privată, potrivit cărora cel din urmă a promis să organizeze înscenare şi era de fapt un prieten al lui N.A., pretinsul mituitor. În sfîrşit, el a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu oricare alta care ar satisface scopurile legale ale urmăririi penale însă l-ar apăra de presiuni ilegale în perioada detenţiei. 25. La 14 noiembrie 2005, Curtea de Apel Chişinău a respins recursul lui D.T. constatînd că “la moment mai există pericolul de nimicire a probelor, din cauza naturii infracţiunii (periculozitatea infracţiunilor de luare de mită) şi din cauza caracterului extrem de complicat al procesului”. 26. La 28 noiembrie 2005 judecătoria Buiucani a prelungit detenţia lui D.T. pentru alte douăzeci de zile. Instanţa de judecată a invocat următoarele motive: “În urma analizei situaţiei de fapt la examinarea demersului procurorului, instanţa de judecată a stabilit că, urmărirea penală în prezenta cauză este la stadia de finisare, însă rămîne de mai efectuat un şir de acţiuni de urmărire penală în vederea expedierii cauzei penale justiţiei. Instanţa ţine să atenţioneze asupra faptului că, potrivit prevederilor alineatului 3 din articolul 20 al Codului de procedură penală, urmărirea penală şi judecarea cauzelor penale în care sînt bănuiţi, învinuiţi arestaţi preventivi, se fac de urgenţă şi în mod preferenţia'. Totodată, examinîndu-se toate circumstanţele “pro” şi “contra” dispunerii prelungirii detenţiei, ţinînd cont de opinia procurorului care consideră absolut necesar menţinerea persoanei în stare de arest, opinia avocatului, instanţa de judecată consideră că temeiurile care au stat la baza arestării persoanei date şi-au păstrat actualitatea. D.T. se învinuieşte în comiterea unei infracţiuni grave, pentru care legea prevede pedeapsa privativă de libertate pe un termen mai mare de doi ani, cazul dat este unul excepţional, determinat de caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate. La moment mai există pericolul exercitării din partea învinuitului a presiunii asupra martorilor, a nimicirii ori deteriorării mijloacelor de probă şi chiar pericolul dispariţiei învinuitului.” 27. D.T. a depus recurs, susţinînd, inter alia, că urmărirea penală a fost inutil tergiversată în pofida declaraţiei procurorului că ea se apropia de sfîrşit şi că pînă la 1 decembrie 2005 va fi finisată. În continuare, el a susţinut că nu a avut acces la cea mai mare parte a materialelor dosarului penal pentru a contesta continuarea detenţiei. 28. La 6 decembrie 2005, Curtea de Apel Chişinău a adoptat două decizii. În prima decizie, ea a constatat că, procurorul, depunînd în instanţa de judecată la 28 noiembrie 2005 demersul privind prelungirea duratei arestului preventiv în privinţa învinuitului D.T., a ignorat articolul 308 alineatul 1 din Codul de procedură penală şi n-a anexat la demers materialele care confirmă temeinicia acestuia. În a doua decizie, instanţa a respins recursul lui D.T., constatînd că “[Judecătoria Buiucani] corect a ajuns la concluzia că circumstanţele ce au servit ca temei pentru arestarea lui [D.T.] şi-au păstrat actualitatea. Necătînd la faptul că urmărirea penală a fost pornită la 12 octombrie 2005, la moment mai există pericolul de nimicire a probelor, din cauza naturii infracţiunii şi din cauza caracterului extrem de complicat al procesului.” 29. La 21 decembrie 2005 judecătoria Buiucani a prelungit detenţia lui D.T. pentru alte douăzeci şi cinci de zile, invocînd motive similare cu cele din încheierea sa din 28 noiembrie 2005. 30. În recurs, D.T. s-a plîns despre durata urmăririi penale în timpul căreia nu a fost efectuată aproape nici o acţiune procesuală cu participarea sa, precum şi detenţia solitară de-a lungul întregii perioade. De asemenea, el s-a plîns despre hărţuirea psihologică din partea ofiţerilor CCCEC cu scopul de a-şi recunoaşte fapta, precum şi hărţuirea de către aceştia a fiicei sale la 16 decembrie 2005, urmare a vizitei acesteia la el. 31. La 28 decembrie 2005 Curtea de Apel Chişinău a respins recursul său, constatînd că temeiurile pentru ţinerea acestuia în detenţie au rămas actuale. 32. La 13 ianuarie 2006 judecătoria Buiucani a prelungit detenţia lui D.T. pentru douăzeci de zile, invocînd în mod esenţial aceleaşi motive ca şi anterior şi a adăugat că rezultatele analizelor chimice nu au fost deocamdată primite, în temeiul cărora ar putea fi necesară efectuarea în continuare a altor acţiuni de urmărire penală. 33. În recurs, D.T. a susţinut că procuratura nu a prezentat instanţei de judecată şi părţii apărării nici un material care ar fi susţinut necesitatea continuării deţinerii sale. La 18 ianuarie 2006 Curtea de Apel a respins acel recurs pentru aceleaşi motive ca şi anterior. 34. La 3 februarie 2006 judecătoria Buiucani a prelungit detenţia lui D.T. pentru douăzeci de zile, invocînd motive similare cu cele enunţate anterior. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 35. Dreptul intern pertinent şi practica au fost enunţate în cauza Boicenco c. Moldovei (nr. 41088/05, § 64-71, 11 iulie 2006). 36. În plus, articolele relevante din Codul de procedură penală prevăd următoarele: “Articolul 176 (1) Măsurile preventive pot fi aplicate de către procuror, din oficiu ori la propunerea organului de urmărire penală, sau, după caz, de către instanţa de judecată numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvîrşească alte infracţiuni, de asemenea ele pot fi aplicate de către instanţă pentru asigurarea executării sentinţei. ...
(3) La soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată vor lua în considerare următoarele criterii complementare: 1) caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate; 2) persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului; 3) vîrsta şi starea sănătăţii lui; 4) ocupaţia lui; 5) situaţia familială şi prezenţa persoanelor întreţinute; 6) starea lui materială; 7) prezenţa unui loc permanent de trai; 8) alte circumstanţe esenţiale.” “Articolul 186 ... (6) În caz dacă este necesar de a prelungi durata arestării preventive a învinuitului, inculpatului, procurorul, nu mai tîrziu de 5 zile pînă la expirarea termenului de arestare, înaintează judecătorului de instrucţie sau, după caz, instanţei care judecă cauza un demers privind prelungirea acestui termen. ” ÎN DREPT 37. Reclamanţii s-au plîns în temeiul articolului 3 din Convenţie despre condiţiile de detenţie din izolatorul de detenţie al CCCEC. Articolul 3 prevede următoarele: “Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.” 38. De asemenea, ei s-au plîns despre arestarea lor în absenţa unei suspiciuni rezonabile că ar fi comis vreo infracţiune, contrar articolului 5 § 1 (c) din Convenţie, care prevede: “1. “Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: ...
c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci cînd există motive verosimile de a bănui că a săvîrşit o infracţiune sau cînd există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvîrşească o infracţiune sau să fugă după săvîrşirea acesteia;” 39. Reclamanţii s-au plîns în temeiul articolului 5 § 3 din Convenţie precum că detenţia lor în timpul procesului nu a fost fundamentată pe motivele “relevante şi suficiente”. Partea pertinentă a articolului 5 § 3 prevede: “3. “Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1.lit c) din prezentul articol, ... are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.” 40. De asemenea, D.T. s-a plîns în temeiul articolului 5 § 4 din Convenţie despre omisiunea autorităţilor naţionale de a-i permite lui şi avocatului său de a avea acces la materialele dosarului pentru a contesta arestarea sa. V.T. s-a plîns, în temeiul aceluiaşi articol, despre refuzul instanţelor de judecată de a audia un martor cu privire la motivele celei de-a doua arestare a sa. Articolul 5 § 4 prevede: “Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.” I. ADMISIBILITATEA 41. În cererea lor iniţială, reclamanţii s-au plîns în temeiul articolelor 3 şi 5 § 1 din Convenţie. Totuşi, în observaţiile lor asupra admisibilităţii şi fondului cauzei, ei au solicitat Curţii să nu examineze aceste plîngeri. Curtea nu constată temeiuri pentru a le examina. 42. Curtea consideră că plîngerile reclamanţilor în temeiul articolelor 5 § 3 şi 4 din Convenţie ridică întrebări de fapt şi de drept suficient de serioase, astfel încît aprecierea lor trebuie să depindă de o examinare a fondului, şi nu a fost stabilit nici un al motiv pentru a le declara inadmisibile. Prin urmare, Curtea declară aceste plîngeri admisibile. Potrivit deciziei sale de a aplica articolul 29 § 3 din Convenţie (a se vedea paragraful 4 supra), Curtea va examina imediat fondul acestor plîngeri. II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 3 DIN CONVENŢIE
43. Reclamanţii s-au plîns precum că instanţele judecătoreşti nu au invocat motive “relevante şi suficiente” în sprijinul hotîrîrilor lor de a-i deţine în arest în timpul procesului. În particular, instanţele au omis să invoce vreun detaliu sau probe care ar susţine constatările lor cu privire la pretinsele pericole generate de eliberarea reclamanţilor. Reclamanţii au prezentat argumente cu privire la fiecare temei pe care instanţele naţionale s-au bazat în mod general, însă instanţele nu au răspuns în nici un fel. 44. Guvernul nu a fost de acord, susţinînd că instanţele judecătoreşti au invocat motive relevante şi suficiente bazate pe dosarul pe care îl avea în faţă. Guvernul a adăugat că motivele pentru detenţie în perioada procesului nu trebuie detaliate într-atît încît să dovedească vinovăţia învinuitului. De asemenea, Guvernul a notat că a doua încheiere de arestare a lui V.T. (arest la domiciliu) emisă la 22 noiembrie 2005 a fost anulată la 25 noiembrie 2005 şi, prin urmare, nu a produs efecte asupra sa.
45. Curtea reiterează că principiile generale stabilite în jurisprudenţa sa în temeiul articolului 5 § 3 din Convenţie cu privire la cerinţa de a invoca motive relevante şi suficiente pentru arestarea preventivă (a se vedea, de exemplu, Şarban c. Moldovei, nr. 3456/05, §§ 95-99, 4 octombrie 2005), în lipsa căreia detenţia ar putea fi considerată arbitrară. În continuare, în legătură cu aceasta ea reiterează că justificarea oricărei perioade de detenţie, oricît de scurtă, trebuie demonstrată în mod convingător de către autorităţi (Belchev c. Bulgariei, nr. 39270/98, § 82, 8 aprilie 2004, şi Castraveţ c. Moldovei, nr. 23393/05, § 33, 13 martie 2007). Referitor la perioada de detenţie aplicată, Curtea, de asemenea, a constatat o încălcare a articolului 5 § 1 din Convenţie (a se vedea Ambruszkiewicz c. Poloniei, nr. 38797/03, § 33, 4 mai 2006, şi Belevitskiy c. Rusiei, nr. 72967/01, § 91, 1 martie 2007) pe motiv că autorităţile au omis să justifice privarea de libertate. 46. Curtea consideră că faptele prezentei cauze ridică probleme examinarea cărora este mai potrivită în temeiul articolului 5 § 1 din Convenţie. Totuşi, ea notează retragerea plîngerii în temeiul articolului 5 § 1 de către reclamanţi. În circumstanţele particulare ale prezentei cereri, Curtea va examina în continuare cauza din perspectiva articolului 5 § 3 din Convenţie. 47. Curtea notează că motivele pe care s-au bazat instanţele judecătoreşti naţionale în hotărîrile lor de a deţine reclamanţii în arest şi de a prelungi detenţia lui D.T.' (a se vedea 12, 13, 15, 20-23, 25, 26, 28, 29 şi 31-34 supra) au fost similare cu motivele utilizate de instanţele naţionale pentru a-l aresta pe reclamant în cauza Şarban (citat supra, în §§ 11 şi 14). Precum în cauza Sarban, instanţele judecătoreşti naţionale s-au rezumat la parafrazarea temeiurilor pentru arestare prevăzute de Codul de procedură penală, fără a explica cum le-au aplicat la prezenta cauză. 48. În cazul lui V.T., instanţele s-au bazat pe poziţia sa de preşedinte al băncii în care anumiţi martori lucrau şi posibilitatea sa în consecinţă de a-i influenţa, precum şi posibilitatea de înţelegere cu D.T. despre o poziţie comună în strategia de apărare. Totuşi, Curtea notează că, la 22 octombrie 2005 cînd V.T. a fost eliberat, procuratura a invocat necesitatea de a interoga martori ca fiind unul din motivele de detenţie în continuare a lui D.T. (a se vedea paragraful 21 supra), martori care nu au fost vreodată identificaţi însă au fost consideraţi martori comuni pentru ambii acuzaţi. Este neclar de ce instanţele judecătoreşti au dispus arestarea lui V.T. parţial din cauza posibilităţii de a influenţa martorii în timp ce cîteva zile mai tîrziu şi anterior interogării acelor martori el a fost eliberat, aparent în absenţa oricărui pericol al unei presiuni ilegale asupra martorilor. 49. Mai mult decît atît, la 21 octombrie 2005 Curtea de Apel Chişinău a constatat prezenţa unui pericol pentru urmărirea penală dacă V.T. ar fi fost eliberat, în timp ce ea era conştientă de faptul că procuratura nu a făcut un demers pentru prelungirea arestării sale preventive, datorită expirării în ziua următoare (a se vedea paragraful 16 supra). Rezultă că însăşi procuratura nu era convinsă că V.T. reprezenta un pericol de imixtiune în urmărirea penală, din moment ce deja la 17 octombrie 2005 (cinci zile înaintea expirării primei încheieri de arestare a lui V.T., a se vedea paragraful 36 supra) ea a decis să nu solicite prelungirea detenţiei acestuia. 50. În plus, nu a fost examinat nici un element în favoarea eliberării lui V.T., în pofida unei cerinţe exprese de a face astfel în temeiul articolului 176 alineatul (3) din Codul de procedură penală (a se vedea paragraful 36 supra) şi referirea lui V.T. la anumite motive prima facie relevante împotriva detenţiei (a se vedea paragraful 14 supra; a se vedea, de asemenea, Ambruszkiewicz c. Poloniei, citat supra, § 33). 51. Curtea este surprinsă de motivele pentru arestarea lui D.T. începînd cu 8 noiembrie 2005 (a se vedea paragrafele 23 şi cele ulterioare supra), în special refuzul de a dezvălui procuraturii numele martorilor care ar fi putut demonstra nevinovăţia sa în timpul procesului. Ea consideră că aceasta nu că nu poate constitui un temei pentru deţinerea unei persoane, însă încalcă dreptul acuzatului de a păstra tăcerea după cum prevede articolul 6 din Convenţie (a se vedea, inter alia, Jalloh c. Germaniei [MC], nr. 54810/00, § 100, CEDO 2006 ...). 52. Curtea notează cu o îngrijorare deosebită că în pofida insuficienţei motivelor iniţiale pentru arestare şi lipsa unor alte motive noi, arestul lui D.T. a fost prelungit de mai multe ori, uneori chiar cînd instanţa naţională nu a avut materialele dosarului în faţă (a se vedea paragraful 28 supra). Nici una dintre instanţe nu a luat în calcul posibilitatea de a aplica măsuri alternative cum ar fi arestul la domiciliu, deşi i s-a solicitat de către D.T. să o facă. Aceasta, pe lîngă lipsa motivelor pentru arestarea sa, ar putea crea dubii asupra legalităţii arestării sale în întregime după cum prevede articolul 5 § 1 din Convenţie (a se vedea Ambruszkiewicz, citat supra, § 33). 53. În lumina celor de mai sus, Curtea nu consideră că prezenta cauză ar putea fi distinsă de cauza Şarban în ceea ce priveşte motivele relevante şi suficiente pentru arestare. 54. În consecinţă, a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenţie cu privire la ambii reclamanţi. III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 § 4 DIN CONVENŢIE A. Accesul la dosar 1. Susţinerile părţilor 55. Guvernul a susţinut că nici D.T. şi nici avocatul său nu s-au plîns vreodată despre omisiunea de a le asigura accesul la dosarul penal. Mai mult decît atît, instanţele nu puteau să examineze demersul de prelungire a detenţiei acestuia sau orice alte demersuri de habeas corpus fără a avea dosarul. Referitor la constatarea Curţii de Apel precum că materialele pertinente nu au fost prezentate instanţei inferioare (a se vedea paragraful 28 supra), aceasta a avut loc o singură dată şi apoi a fost remediată de către procuror. 56. D.T. s-a referit la plîngerile sale făcute în faţa instanţelor naţionale (a se vedea paragrafele 24 şi 27 supra) şi la constatarea Curţii de Apel din 6 decembrie 2005 (a se vedea paragraful 28 supra). El a susţinut că exista o practică administrativă de a nu permite apărătorului de a avea acces la nici o parte din dosarul penal (cu excepţia unor pagini incluzînd învinuirea şi procesele verbale de reţinere, cunoscute deja de către apărare) înainte de şedinţele instanţei privind examinarea demersului de prelungire a arestului preventiv. În sfîrşit, D.T. a accentuat că instanţele judecătoreşti naţionale s-au bazat în mod repetat pe faptul că motivele pentru arestarea sa iniţială au rămas valabile, în timp ce el nu a putut vedea nici un material pe care s-au bazat instanţele cu scopul de a putea contesta acea constatare.
57. Curtea reiterează că o instanţă examinînd un recurs împotriva detenţiei trebuie să ofere garanţiile unei proceduri judiciare. Procedurile trebuie să fie contradictorii şi trebuie întotdeauna să asigure “egalitatea armelor” între părţi, procuror şi persoana arestată. 58. În cauza unei persoane a cărei detenţie se încadrează în scopul articolului 5 § 1 (c), este necesară o audiere. În lumina impactului dramatic al privării de libertate asupra drepturilor fundamentale ale persoanei vizate, procedurile desfăşurate în temeiul articolului 5 § 4 din Convenţie trebuie, în principiu, să întrunească pînă la limita posibilului, în temeiul circumstanţelor desfăşurării unei urmăriri penale, cerinţele fundamentale ale unui proces echitabil (Shishkov c. Bulgariei, nr. 38822/97, § 77, CEDO 2003 I (extrase)). 59. Egalitatea armelor nu este asigurată dacă reprezentantului i se refuză accesul la acele materiale care în cadrul urmăririi penale sunt esenţiale pentru a contesta efectiv legalitatea, în sensul Convenţiei, a detenţiei clientului său. Conceptul de legalitate a detenţiei nu este limitat la conformitatea cerinţelor procedurale stabilite în dreptul intern, ci de asemenea, priveşte rezonabilitatea suspiciunilor care au fundamentat arestarea, legitimitatea scopului urmărit prin arestare şi justificarea arestării aplicate. 60. Curtea recunoaşte necesitatea desfăşurării eficiente a urmăririi penale, ceea ce presupune că informaţia colectată în timpul acesteia trebuie păstrată secretă pentru a preveni falsificarea de către bănuiţi a probelor şi influenţării cursului înfăptuirii justiţiei. Totuşi, acest scop legitim nu poate fi urmărit în detrimentul restricţiilor substanţiale asupra dreptului la apărare. Prin urmare, informaţia care este esenţială pentru aprecierea legalităţii unei detenţii trebuie pusă la dispoziţia avocatului reprezentantului într-un mod adecvat. (a se vedea, printre altele, Lamy c. Belgiei, hotărîrea din 30 martie 1989, Seria A nr. 151, pp. 16-17, § 29, şi Garcia Alva c. Germaniei, nr. 23541/94, §§ 39-43, 13 februarie 2001).
61. În prezenta cauză, între părţi este disputat dacă D.T. sau avocatul său au solicitat acces la materialele urmăririi penale şi dacă le-a fost refuzat un astfel de acces. Totuşi, Curtea notează că D.T. s-a plîns în mod repetat despre omisiunea de a-i acorda acces la dosar, şi că instanţele nu au reacţionat în nici un fel la plîngerile sale. Singura excepţie a fost decizia Curţii de Apel din 6 decembrie 2005 la care părţile s-au referit şi care, în opinia Curţii, confirmă o dată în plus că lui D.T. într-adevăr i-a fost refuzat accesul la materialele care conţineau motivele arestării sale. 62. Curtea notează că în sprijinul unui astfel de refuz nu a fost invocat nici un motiv, şi că D.T. nu a avut posibilitatea de a contesta corespunzător motivele arestării sale. În asemenea circumstanţe, nu se poate afirma că principiul “egalităţii armelor”, în sensul articolului 5 § 4 din Convenţie, ar fi fost respectat. 63. De asemenea, Curtea consideră că practica de a nu arăta materialele dosarului referitoare la motivele arestării, asociată cu omisiunea instanţelor de judecată de a invoca motive relevante şi suficiente pentru arestare, confirmă în mod legitim impresia învinuitului că arestarea sa a fost arbitrară. 64. În consecinţă, a avut loc o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenţie în privinţa lui D.T.
65. Guvernul a susţinut că omisiunea judecătoriei Buiucani de a-l audia pe martorul C.N. la 22 noiembrie 2005 (a se vedea paragrafele 18 şi 19 supra) nu a afectat drepturile lui V.T. în nici un fel din moment ce arestul acestuia la domiciliu dispus de acea instanţă a fost anulat în recurs şi că între timp el nu a fost deţinut. 66. V.T. a susţinut că urmare a încheierii judecătoriei Buiucani din 22 noiembrie 2005 el a petrecut trei zile în arest la domiciliu. Mai mult decît atît, prin decizia sa din 25 noiembrie 2005 Curtea de Apel a anulat încheierea instanţei inferioare pe motive de procedură fără a se referi la cererea privind audierea martorului C.N. Prin urmare, ea nu a remediat omisiunea de a audia martorul sau cele trei zile de detenţie arbitrară.
67. Curtea se referă la principiile generale pertinente stabilite în jurisprudenţa sa (a se vedea, printre altele, Becciev c. Moldovei, nr. 9190/03, §§ 68-72, 4 octombrie 2005). În particular, ea reiterează că, unde există probe care prima facie par a avea o legătură cu chestiunea legalităţii continuării detenţiei, este esenţial pentru conformarea cu articolul 5 § 4, ca instanţele naţionale să le examineze şi să le aprecieze (a se vedea mutatis mutandis, Chahal c. Regatului Unit, hotărîrea din 15 noiembrie 1996, Culegere de hotărîri şi decizii, 1996 V, pp.1866-67, §§ 130-131, şi Hussain c. Regatului Unit, hotărîrea din 21 februarie 1996, Culegere 1996 I, p.271, § 60). 68. În prezenta cauză, era indiscutabil că unicul motiv pentru arestarea la domiciliu dispus la 22 noiembrie 2005 în privinţa lui V.T. a fost pretinsa presiune asupra martorului C.N. (a se vedea paragraful 18 supra). Prin urmare, Curtea consideră că declaraţiile dnei C.N. erau un element important pentru a determina dacă V.T. a făcut presiuni asupra ei şi că astfel trebuia din nou privat de libertate. Omisiunea de a o audia a lipsit partea apărării de singura sa şansă de a convinge judecătorul de instrucţie de absenţa oricăror motive pentru arestarea sa. 69. De asememea, Curtea notează că în declaraţia dnei C.N. depusă la procuratură urmare a publicării materialelor în ziar despre ea, aceasta a afirmat clar că V.T. nu s-a apropiat de ea în nici un fel, iar în holul băncii ea nu a avut conversaţii cu acesta (a se vedea paragraful 17 supra). Potrivit lui V.T., declaraţia acesteia a fost interpretată greşit în mod grosolan de către procuratură cu scopul de a asigura arestarea sa. Curtea reaminteşte că, deşi aprecierea admisibilităţii, relevanţei şi forţei probante a probelor este de competenţa instanţelor judecătoreşti naţionale, totuşi C.N. ar fi trebuit să fie audiată de instanţă anume în scopul evitării ordonării unei detenţii fără temei legal şi pentru a evita aplicarea arestării fără un temei corespunzător. 70. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că prin refuzul audierii dnei C.N., în calitate de martor, în şedinţa din 22 noiembrie 2005, fără a prezenta vreo explicaţie, judecătoria Buiucani a încălcat drepturile lui V.T. garantate de articolul 5 § 4 din Convenţie. IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE 71. Articolul 41 din Convenţie prevede:
72. V.T. a pretins 5 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, iar D.T. a pretins 7 000 euro (EUR). Ei s-au referit la stresul şi angoasa pe care au simţit-o drept consecinţă a detenţiei lor fără anumite motive. Drept urmare, ei nu au cunoscut faptul dacă şi cînd să se aştepte la un sfîrşit al detenţiei şi s-au simţit neputincioşi deoarece au fost în imposibilitate să o conteste în vreun fel. 73. Guvernul a susţinut că reclamanţii nu au prezentat nici o probă referitoare la prejudicial moral şi că în orice caz pretenţiile lor au fost excesive. 74. Curtea consideră că reclamanţilor le-a fost cauzat un anumit stres şi anxietate drept consecinţă a încălcării dreptului la libertate şi siguranţă în temeiul articolului 5 § 3 şi 5 § 4 din Convenţie, aceasta dat fiind că speţa a fost de o natură specială şi a fost larg mediatizată. Suferinţa lui D.T. a fost intensificată de durata detenţiei sale nejustificate şi de faptul că a fost deţinut pe motiv că şi-a exercitat dreptul la tăcere. Statuînd pe baze echitabile, Curtea acordă reclamanţilor suma totală de 4 000 euro (EUR) dlui Dorel Ţurcan şi 3 000 euro (EUR) dlui Victor Ţurcan cu titlu de prejudiciu moral.
75. Reclamanţii au pretins suma de 8 520 euro (EUR) cu titlu de costuri şi cheltuieli asumate în faţa Curţii. Ei s-au bazat pe o listă care arăta numărul de ore petrecute de avocatul lor asupra cauzei (75.4 ore) la un tarif pe oră de 60-100 euro (EUR). 76. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, susţinînd că aceasta a fost excesivă. Potrivit Guvernului, suma pretinsă era prea excesivă în raport cu venitul mediu lunar în Moldova. De asemenea, Guvernul a contestat numărul de ore utilizat de reprezentantul reclamanţilor asupra cauzei. 77. Curtea reiterează că în scopul includerii costurilor şi cheltuielilor într-o hotărîre potrivit articolului 41 din Convenţie, trebuie de stabilit dacă ele au fost în realitate necesare şi realmente asumate, şi că au fost rezonabile ca şi cuantum (a se vedea, de exemplu, Becciev, citat supra, § 88). 78. În prezenta cauză, ţinînd cont de lista prezentată de reclamanţi, criteriile de mai sus şi complexitatea cauzei, Curtea acordă ambilor reclamanţi împreună 2 000 euro (EUR).
79. Curtea consideră potrivit ca dobînda de întîrziere să fie calculată în baza ratei minime a dobînzii de împrumut a Băncii Centrale Europene, la care să se adauge trei procente. DIN ACESTE CONSIDERENTE, CURTEA ÎN UNANIMITATE 1. Declară cererea admisibilă; 2. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenţie în privinţa ambilor reclamanţi; 3. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 4 of din Convenţie în privinţa dlui Dorel Ţurcan; 4. Susţine că a avut loc o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenţie în privinţa dlui Victor Ţurcan; 5. Susţine (a) că statul reclamat trebuie să achite în decurs de trei luni de la data la care hotărîrea va deveni definitivă potrivit articolului 44 § 2 din Convenţie dlui Dorel Ţurcan suma de 4 000 EUR (patru mii euro) şi 3 000 EUR (trei mii euro) dlui Victor Ţurcan cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral, şi ambilor reclamaţi împreună suma de 2 000 EUR (două mii euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, sume care urmează a fi convertite în valuta naţională a statului reclamat la rata aplicabilă la data achitării sumelor respective, plus orice taxă necesară; (b) că din momentul expirării termenului menţionat de trei luni pînă la achitarea efectivă a sumei respective, statul reclamat va achita o penalitate de întîrziere egală cu rata minimă a dobînzii de împrumut a Băncii Centrale Europene, plus trei procente; 6. Respinge restul pretenţiilor reclamanţilor de satisfacţie echitabilă. Întocmită în limba engleză şi notificată în scris la 23 octombrie 2007 în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 din Regulamentul Curţii. T.L. Early Nicolas Bratza Grefier Preşedinte Yüklə 85,23 Kb. Dostları ilə paylaş:
|