Contribuţia traducătorilor


OMUL MEDIEVAL CĂLUGĂRII 55



Yüklə 1,68 Mb.
səhifə6/27
tarix31.10.2017
ölçüsü1,68 Mb.
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   27

54

OMUL MEDIEVAL

CĂLUGĂRII

55

unei vieţi religioase mai riguroase, se organizează în fraternitates legate de lumea monastică.

Noutatea anumitor forme de organizare şi de viaţă rezuma şi exprima tendinţe de fond difuze şi persistente. O arie amplă şi foarte vag definită gravitează în jurul mănăstirilor şi se configurează în termeni şi cu trăsături mai nete şi mai precise numai pe măsura ascensiunii pe treptele sociale. Formele şi modalităţile în care regii şi marii seniori pot stabili o legătură strînsă cu mănăstirea se dove­desc extrem de clare. Obiceiul lor de a îmbrăca rasa călugărească în preajma morţii manifestă cît se poate de limpede căutarea unei duble garanţii pentru propriul destin ultramundan: cea oferită de rasa şi de îngropăciunea călugărească şi cea care decurge din rugăciunile călugărilor. Unor preocupări asemănătoare le corespunde practica donaţiilor de rente şi de bunuri, care-i recomanda pe donatori pentru rugăciunile călugărilor:

Cinsteşte-i pe slujitorii lui Dumnezeu cu vorba şi cu fapta; venerează-i şi ajută-i mai ales, pe cît îţi va fi cu putinţă, pe călugări, preoţi ai acestei Biserici, domni şi fraţi ai noştri; dacă vor avea trebuinţă, sprijină-i cu ajutorul şi cu sfatul tău. Dăruieşte-le din inimă bunurile pe care tatăl meu şi cu mine le-am dăruit lor pentru mîntuirea noastră: iar ei să le stăpînească în pace şi linişte. Nu căuta nicicînd să-i înjoseşti, nici nu îngădui supuşilor tăi să-i silnicească. Dacă te vei osteni să le fii sprijin de nădejde, ei fără răgaz se vor ruga lui Dumnezeu pentru tine (Patrologia Latina, 188, col. 442 şi urm.).

în acest chip, ajuns în pragul morţii, nobilul Ansold, senior de Maule, după o viaţă aventuroasă de călătorii şi bătălii, îi recomandă fiului său pe călugării de la Saint-Evroult, înainte de a le îmbrăca rasa şi de „a putea să-şi încheie viaţa printre ei, pentru a dobîndi astfel ceea ce Dumnezeu făgăduieşte oamenilor săi" (ibid.). Este numai unul din multele episoade asemănătoare adunate cu grijă de cronica­rul clunisian Orderic Vital şi pe care nenumărate izvoare diplomatice şi cronicăreşti ni le atestă ca pe un obicei consacrat şi răspîndit în lumea bună din epocă. Legătura fraternă astfel stabilită, privilegiată şi trainică, traversează hotarul dintre viaţă şi moarte.

Alfonso, regele Castiliei, a miluit din belşug congregaţia cluni-siană — „ut neminem regum vel principum sive priscis seu modernis temporibus ei comparare possimus"l. Este impunătoare seria presta­ţiilor monastice pe care a reuşit să şi le asigure în acest fel, prestaţii desfăşurate în acelaşi timp în beneficiul şi în locul său: recitarea integrală a unui psalm - JExaudiat te Dominus" - la ora a treia; la slujba „cea mare", recitarea rugăciunii „Quaesumus, omnipotens Deus"; în joia mare, treizeci de săraci vor fi chemaţi la spălarea

1. „încît să nu putem asemui cu ea pe nici un rege sau prinţ din vremea veche sau din vremea noastră" (n.t.).

picioarelor „pro eo", în timp ce în ziua Paştelui, numărul săracilor pe care - tot „pro eo" - camerarius se va îngriji să-i hrănească se ridică la o sută; pe lîngă aceasta, în fiecare zi trebuie să i se rezerve un prînz în refectoriu - „quasi si nobiscum epulaturus sederet"1 - cu care, pentru mîntuirea sufletului său, „tam in vita quam in morte" 2, va fi întreţinut un călugăr. în biserica închinată sfinţilor Petru şi Pavel, înălţată prin contribuţiile sale, îi este rezervat un altar dintre cele mai importante, unde o slujbă zilnică va implora salvarea sa în eternitate. Aceste prestaţii, la care va fi făcută părtaşă şi regina, soţia sa, se vor multiplica după moartea lui, cu slujbe de intercesiune, rugăciuni corale, numeroase mese pentru săraci şi oferirea, în ziua sa aniversară, a unui prînz mai copios pentru călugări (Patrologia Latina, 159, col. 945 şi urm.).

Este vorba desigur de un tablou excepţional, a cărui dimensiune îşi găseşte puţine echivalente. însă tipul de legătură şi de raport dintre călugări şi binefăcătorii lor pe care acest tablou îl pune în lumină nu e deloc excepţional: luate separat, operele înfăptuite în folosul sau din însărcinarea lui Alfonso sînt, în răstimpuri, reafir­mate şi repetate pentru unul sau altul dintre seniorii laici mai mult sau mai puţin însemnaţi, care au miluit, susţinut şi protejat mănăs­tirea respectivă. Libri vitae, libri memoriales, obituare, registre de decese, libri confraternitatum, libri sepulcrorum atestă din plin această asociere la binefacerile rugăciunii şi ale milosteniei monastice, care-i implică şi îi uneşte pe călugării diferitelor mănăstiri şi, în acelaşi timp, pe binefăcătorii lor.

Viaţa interioară a mănăstirii şi rolul său dobîndesc astfel, faţă de societate, o dimensiune eminamente cultuală şi de asistenţă, iar partea din ziua monastică dedicată liturghiei se dilată, mai ales în congregaţia clunisiană, într-un mod deosebit de accentuat. însăşi recrutarea călugărilor, care, prin generalizarea unui obicei instaurat încă din Evul Mediu timpuriu, se realizează de acum în special dintre copiii aflaţi la o vîrstă foarte fragedă, îşi găseşte în aceste funcţii motivaţia specific religioasă: pentru că oferirea de către părinţi a propriului fiu lui Dumnezeu, adesea împreună cu un anumit număr de bunuri care să-i asigure instruirea şi întreţinerea, le asigura într-un mod cu totul şi cu totul special o prezenţă prietenă în „sfintul colegiu" al călugărilor, un vehicul privilegiat de rugăciuni şi de intercesiuni. Asigurările pentru lumea de dincolo sînt legate strîns, pînă la a se confunda, cu avantajele concrete, ce pot fi exploatate încă din prezent. Rugăciunilor li se adaugă competenţele, sprijinul, ajutoarele concrete pe care puterea şi cultura călugărilor, ca şi prestigiul şi autoritatea lor sînt gata să le ofere binefăcătorilor lor. Wilhelm Cuceritorul, după supunerea Angliei, apelează la comunităţile mănăstirilor întemeiate

l- „Ca şi cum el ar sta să mănînce alături de noi" (n.t.). ^- „Atît în timpul vieţii, cît şi după moarte" (n.t.).

56

OMUL MEDIEVAL



şi miluite de el pentru a reînnoi episcopatul regatului, dar recurge la călugări şi pentru a organiza o mai înţeleaptă şi mai prevăză­toare administrare a bunurilor coroanei {cf. Patrologia Latina, 159, col. 817D-818A). Contele Thibaut, unul dintre seniorii cei mai puternici din Franţa, este bine cunoscut pentru marile beneficii aduse inci­pientei congregaţii cisterciene şi pentru prietenia care-l leagă' de sfîntul Bernard. Dar cînd armele regelui se îndreaptă împotriva sa punîndu-l în mare dificultate, nu lipsesc vocile care ironizează generozitatea lui din trecut, incapabilă acum să pună pe picioare o armată: în loc de cavaleri şi arcaşi, el avea călugări şi slujitori mănăstireşti! Iar rugăciunile lor nici măcar nu păreau să-i fie de vreun folos: ca să-l poată salva, a observat zîmbind batjocoritor un episcop, căruia realismul artei guvernării îi inoculase evident o vînă de scepticism, Dumnezeu ar trebui să se manifeste, înşfăcînd o ghioagă şi neprecupeţindu-şi loviturile: „însă pînă acum n-a făcut nimic din toate astea". în povestirea apologetică şi edificatoare a hagiografului, sfîntul Bernard rezolvă situaţia, nu doar prin simple rugăciuni, ci intervenind activ, împăcîndu-i pe combatanţi şi eliberîndu-l pe Thibaut de primejdie {Patrologia Latina, 185, col. 328 şi urm.). Dincolo de orice emfatizare pioasă, urmele intervenţiilor sale decisive în conflictele politice sînt prea frecvente, iar atestările - prea concor­dante ca să poată fi minimalizate.

Sfîntul Bernard este fără îndoială o figură de excepţie, însă asu­marea de către abaţi şi mănăstiri a unui asemenea rol se reiterează constant de-a lungul a cel puţin două secole. Nu este, desigur, o întîmplare faptul că Hugues, marele abate de la Cluny, stă la Canossa alături de Grigore al VH-lea, ca protagonist activ al absolvirii/recon­cilierii lui Henric al IV-lea; şi că bătrînul împărat, fugar şi urmărit de propriul fiu, apelează la el ca să obţină mîngîiere şi sprijin. Sînt fapte cunoscute, cum cunoscut este rolul jucat de unii consilieri, interme­diari, pacificatori, de unii protagonişti activi — chiar dacă neobservaţi — ai marilor probleme ale epocii, de unii oameni ca Romualdo, ca Guglielmo din Volpiano sau Gregorio din Monte Cassino, ca Wilhelm din Hirsau, sau Suger din Saint-Denis sau Petru Venerabilul, figuri proeminente ale unui monahism ce numără în realitate mii şi mii de actori, uneori numai aparent minori, mişcîndu-se în aceeaşi direcţie şi cu aceleaşi scopuri.

Prestigiul, autoritatea, puterea lor de decizie n-ar putea fi înţelese pe deplin dacă n-am ţine seama de fascinaţia pe care aceste personaje erau în stare să o inspire. Nu cred că este vorba numai despre aureola de sfinţenie, de faima rigorii dezinteresate ce le înconjura. Impresia este aceea a unei personalităţi consistente, a unei cunoaş­teri a introspecţiei şi analizei, a unei capacităţi de detaşare realistă în citirea mişcărilor sufletului, care-i fac pe aceşti călugări într-un fel superiori celorlalţi, care atestă prezenţa în ei a unui material uman şi a unui nivel de maturitate neîntîlnite altundeva. Nu este un

CĂLUGĂRII



57

teren uşor de străbătut şi de cercetat. Desigur, nici nu ne putem limita, referirea la viguroasa conştiinţă de sine care animă cultura monastică. Absenţa unor surse documentare provenite din afara ei complică fără îndoială cercetarea. Şi totuşi, multe indicii marginale susţin şi sugerează această impresie, dacă parcurgem pista oferită de acea incontestabilă stăpînire a cuvîntului care este apanajul lor exclusiv. Există atîtea elemente de detaliu, irelevante poate în sine, dar care oferă în ansamblu un tablou elocvent al agilităţii mentale, al subtilităţii interpretative, al agerimii vizionare, apt să configureze statura reală a felului lor de a fi şi acţiona. Există semnificativa declaraţie prin care Hugues de Cluny ştie să se apere, înaintea conciliului de la Reims din anul 1049, de bănuielile că ar fi uneltit mişeleşte ca să obţină promovarea la rangul de abate - „Carnea desigur a dorit-o, însă mintea şi raţiunea au respins-o" {Patrologia Latina, 159, col. 865D); sau ironia muşcătoare cu care Suger, în cîteva trăsături de penel realiste, îi portretizează pe trufaşii membri ai soliei imperiale venite în Franţa ca să trateze cu Pascal al II-lea: corpolenţa trăncănitoare a ducelui de Welf, incredibil de lung şi de lat, afabilitatea insinuantă a episcopului de Treviri, expert în vorbirea solemnă, cu toţii „atît de zgomotoşi, încît păreau trimişi mai degrabă să insufle frică decît să vorbească paşnic" {Vita Ludovici Grossi regis, IX). Există îndurerata şi deziluzionata luciditate cu care Suger însuşi comentează trădările fioroase ce garnisesc raporturile famili­ale din lumea feudală a vremii sale: „Raritatea credinţei face ca mai curînd binele să fie răsplătit cu rău decît răul cu bine: în acest fel este dumnezeieşte, în celălalt fel nu este nici dumnezeieşte, nici omeneşte, şi totuşi aşa se face" {ibid., XVII); există, într-o scrisoare a lui Petru Venerabilul, individualizarea subtilă a acelor zone întune­cate ale sufletului ce rămîn inexprimabile chiar şi între prietenii cei mai dragi {Ep. 54), ori înţelepciunea cumpănită a lui Bruno, întemeietorul mănăstirii Chartreuse, care cunoaşte importanţa unei naturi plăcute pentru odihna sufletului ostenit de veghe şi meditaţie. Vigoarea intelectuală şi exuberanţa emoţională însoţesc o ştiinţă a scriiturii în stare să exprime şi să nuanţeze senzaţii, mînii, atenţii subtile şi secrete. Este un aspect al universului monastic care ar merita să fie cercetat sistematic, întrucît reprezintă o componentă esenţială - avem toate motivele să credem - a acelei hegemonii pe care el a ştiut să o exercite asupra contemporanilor.

Este deci vorba despre o operă de mediere, de împăcare, prin urmare de orientare, caracteristici fundamentale ale prezenţei monastice în raport cu puterile seculare, gata să transpună parcă Şi în afara insulei claustrale acea realitate a păcii şi comuniunii fraterne şi organizate, ce rămîne una dintre valorile pe care ea le urmăreşte cu cea mai mare tenacitate. Ceea ce nu vrea totuşi să însemne că acei călugări şi acele mănăstiri n-ar fi angajate, nici că implicarea lor în evenimentele istorice s-ar limita la rolul unor arbitri

58

OMUL MEDIEVAL

CĂLUGĂRII

59

aflaţi deasupra părţilor. Realitatea monastică exprimă o prezenţă prea bine structurată şi articulată pentru a nu deveni un pion impor­tant şi adesea decisiv în luptele pentru reîmpărţirea puterii, după cum conştiinţa de sine şi asumarea semnificaţiei existenţiale şi simbolice a propriului statut sînt prea înalte în rîndul călugărilor pentru ca ei să nu revendice dreptul unei judecăţi profetice şi decisive asupra faptelor oamenilor. Agresiunile şi ofensele comise în dauna vieţii şi a bunurilor călugăreşti, din partea unor milites indisciplinaţi în căutare de îmbogăţire sau a unor seniori ambiţioşi şi lipsiţi de scrupule, sînt întotdeauna considerate de cultura monastică un produs al violenţei oarbe şi al răutăţii diabolice. Soluţia cea mai obişnuită a unor asemenea evenimente comportă pentru vinovat, în cronicile mănăstireşti, nenorociri şi pedepse prin mîna lui Dumnezeu sau prin mîna oamenilor, al căror braţ este înarmat, în acest caz, de către justiţia divină. Piatră de încercare pentru religia, pentru cinstea şi pentru dreptatea restului lumii, mănăstirea are pretenţia de a rămîne izolată şi superioară intrigilor şi opoziţiilor de interese şi ambiţii ce dezbină şi sfîşie haotica şi zbuciumata societate feudală a acelor secole. în realitate însă, ea rămîne un pion şi un instrument esenţial pentru strategiile fanuliale, pentru organizarea facţiunilor şi a autorităţilor, ca şi pentru formarea şi dispunerea unor grupări şi a unor fronturi opuse în fel şi chip în marile încleştări politice şi religioase din epocă, fapt ce marchează forţa şi prestigiul pe care le-a dobîndit, dar şi toate condiţionările presante ce-i însoţesc şi-i favorizează dezvoltarea şi expansiunea.

Nu este suficient totuşi să ne oprim asupra acestor constatări şi sublinieri pentru a încerca să înţelegem poziţia pe care mănăstirea o ocupa în contextul politic şi religios al vremii, nici pentru a pătrunde şi înţelege complexa realitate umană care, şi pentru acest fapt, a găsit în ea spaţiu de exprimare. Nu există o deformare mai gravă decît o lectură univocă şi unilateral motivată a marilor fenomene sociale. Aşa cum a fost, neîndoielnic, mai cu seamă între secolele alX-lea şi al XH-lea, universul monastic: un univers care, începînd cu momentul recrutării, în întregime sau în majoritate din rîndul celor foarte tineri - pentru cea mai mare parte a acestei perioade, vocaţia în cazul adulţilor pare, cum s-a arătat, o excepţie, mai ales printre cadrele monastice de origine nobilă -, se dispune în termenii unor trasee existenţiale separate, ca pentru a constitui o realitate ce urmăreşte într-un fel să rămînă închisă şi impermeabilă la memoria şi experienţele obişnuite ale oamenilor simpli. Justificarea vocaţiei se realizează în termenii opţiunii pentru perfecţiune, care poate şi urmăreşte să măsoare în deplină cunoştinţă de cauză întregul abis care-l desparte de restul omenirii: este întemeierea unei elite care, conştientă de sine, înţelege să joace un rol decisiv şi indis­pensabil pentru destinul ultramundan al tuturor, şi care de aceea nu poate să nu revendice, într-o perpetuă tensiune cu perspectiva

iniţială de fugă şi abandonare a lumii, o poziţie de preeminenţă, de judecată, de orientare, dacă nu de direcţionare, asupra propriului prezent istoric.

Dar universul monastic nu este alcătuit numai din oameni care, prin opţiunea lor, prin traiectoria lor, prin însăşi memoria lor indi­viduală, sînt caracterizaţi în termeni de diversitate şi de opoziţie faţă de lumea înconjurătoare; pentru că o asemenea diversitate şi opoziţie se traduc şi se exprimă prin caracterul cotidian al unor acţiuni, fapte şi ritmuri ce se sustrag timpilor şi măsurii comune, dau viaţă unui stil, unor gesturi, atitudini, gusturi şi senzaţii care pot fi descrise ca un ansamblu compact şi coerent oferit veneraţiei şi contemplaţiei admirative a celorlalţi, însă nu susceptibil - cel puţin în proiect - de comunicare şi de schimburi reciproce reale cu societatea înconjurătoare. Izolarea acestor elemente, individualizarea echilibrelor adesea tulburate şi dificile care le încadrează oferă o cale ulterioară pentru a pătrunde mai adînc în această realitate, pentru a-i surprinde procesele de creştere şi de evoluţie, ca şi rădăcinile crizelor şi motivele lentului, dar implacabilului său declin; într-un cuvînt, pentru a încerca să ne apropiem mai mult de ceea ce a fost numit, cu o expresie nu tocmai fericită, „misterul monastic". în cazul în care prin „mister" nu se urmăreşte evidenţierea limitelor de cunoaştere şi de judecată de care cercetătorul istoric se loveşte inevitabil pe parcursul muncii sale.

3. Sistemul monastic şi criza lui

Dorinţă de Dumnezeu, de parfum şi de pregustare a celor eterne, opţiunea monastică reclamă un raport privilegiat cu absolutul. Semnul distinctiv este cel al renunţării la lume, la tot ce e trecător, este alegerea „sărăciei voluntare" ca expresie pentru sequela Christi1, Tema dăruirii totale de sine, singura cuvenită lui Hristos şi care rămîne totuşi mereu complet inadecvată faţă de nemăsurata grandoare a jertfei sale, reprezintă o constantă a reflecţiei ascetice şi oferă un suport pentru cele mai înalte expresii ale vieţii creştine: configurarea ei concretă se realizează însă în nişte termeni pe care experienţele şi criteriile culturale şi istorice sînt uneori în măsură să ni-i sugereze. ..«Iată, noi le-am lăsat pe toate şi te-am urmat pe tine...», acestea sînt cuvintele stăruitoare ale sărăciei de bunăvoie, care au generat mănăstirile, care au umplut schiturile cu călugări, care au populat pădurile cu anahoreţi" (Patrologia Latina, 144, col. 549). Este o declaraţie a lui Nicolas, secretarul sfîntului Bernard de Clairvaux, care rezumă pe scurt şi în termenii cei mai tradiţionali motivaţia prin care monahismul se explica pe sine şi explica propria vocaţie. Dar aceste formule nu sînt suficiente pentru a-i exprima şi explica

l- Urmarea lui Hristos (n.t.).

60

OMUL MEDIEVAL



traseul concret; ele ignoră condiţionările sociologice şi culturale care-l fac să subziste în acel mod şi nu în altul şi nu lămuresc nici procesele de aculturaţie ce sugerau realizarea în acel chip şi după anumite criterii a dorinţei de sequela : întrucît ea se înfăptuia într-un context şi după o accepţie care-şi selecta modalităţile severe de aplicare din cadrul tradiţiei regulilor şi din interiorul unei ierarhii sociale rigid constituite. Prin urmare, acea „sărăcie" nu are nimic în comun cu condiţia lipsită de mijloace şi de bunuri, săracă în garanţii şi lipsită de orice putere, ce-i caracterizează pe săracii seculari. Ea reprezintă mai curînd o abandonare a societăţii profane şi a spaţiilor sale obişnuite, un refuz al caracterului său cotidian şi al perspecti­velor sale, opţiunea unei discipline individuale de asceză şi obedienţă, privilegiere a căutării lui Dumnezeu în rugăciune şi contemplaţie, o restabilire a unei ordini şi a unei scări de valori răvăşite şi răsturnate prin păcat şi prin uneltirile repetate ale lui Satan: „Departe de tulburarea certurilor, ei evită cu răbdare farmecele înşelătoare ale diavolilor. Asidui în Scriptură, cei dintîi în supunere, zeloşi în milos­tenie, ei contemplă din prag bucuriile cetăţii fericiţilor" (Patrologia Latina, 144, col. 901). Dintr-o atare perspectivă, problema nu rezidă în renunţarea la instrumentele şi la mijloacele oferite de istorie şi de munca oamenilor, ci în ştiinţa folosirii lor exclusiv în funcţie de afirmarea şi de atingerea propriului scop ultim. Puterea şi bogăţia mănăstirilor, măreţia opulentă a bisericilor şi splendoarea cultului lor, mărimea camerelor destinate oaspeţilor, oportun amenajate şi diferenţiate pentru a putea primi pelerini sărmani, dar şi pentru a-i putea găzdui cu demnitate pe potentaţii locali, sutele de oameni care le desţelenesc cîmpurile după ce îndemnul la muncă al lui Benedict a fost tradus în alte activităţi mai nobile, chiar intervenţiile călugări­lor în evenimentele şi conflictele din societatea laică sau ecleziastică, toate corespund unei astfel de logici şi pretind în acelaşi timp ca refuzul şi renunţarea de fond care stau la baza vocaţiei lor să rămînă neştirbite. Din acest punct de vedere, mănăstirea, cu toată prezenţa proeminentă şi masivă a bisericilor şi a incintelor sale, cu mulţimile de călugări reculeşi în rugăciune sau retraşi în parcurgerea neîncetată a misterelor cuvîntului lui Dumnezeu, vizualizează şi concretizează în istorie realitatea unei naturi umane sustrase de la dezordinea şi violenţele păcatului, creînd insule de ordine şi de „raţionalitate" într-o societate care, lipsită de ele, ar cădea pradă subversiunii provocate de constantele incursiuni ale necuratului.

Printre „similitudinile" lui Anselm din Bec, adunate cu pioşenie de discipolul său Eadmer, există una foarte expresivă în ce priveşte căutarea siguranţei şi a protecţiei, condensată şi concentrată între zidurile mănăstirii. Este povestea unui rege care stăpîneşte un burg: în interiorul acestuia, un castel prevăzut cu un turn trainic e înzestrat ca să reziste oricărui asalt; în jur, numeroase case, unele mai solide, altele mai puţin. Acest rege are un duşman puternic:


CĂLUGĂRII

61

incursiunile sale frecvente găsesc o pradă uşoară în tot ceea ce rămîne în afara burgului; însă adesea el reuşeşte să pătrundă şi în interior, ocupînd casele mai slab fortificate şi capturînd locuitori. Numai castelul, închis oricărei legături cu exteriorul, surd la cererile de ajutor, rămîne inaccesibil la atacuri, oferind o siguranţă deplină şi absolută celor ce şi-au găsit adăpost în el. Morala apologului este uşoară şi evidentă:



Acel rege este Dumnezeu, care se află în război perpetuu cu diavolul, în regatul său, el are creştinismul; în creştinism, monahismul; deasupra monahismului există numai viaţa îngerilor. în creştinism, cîţiva sînt puternici în virtute şi mulţi sînt cei slabi. însă în monahism puterea şi siguranţa sînt atît de mari, încît dacă cineva, adăpostindu-se în el, se va face călugăr şi-şi va păstra alegerea fără să dea înapoi, nu va suferi niciodată vreo pagubă din partea diavolului [...]. Toate aceste lucruri Dumnezeu le are în puterea sa. însă duşmanul său, diavolul, este într-atîta de puternic, încît îi poate răpi, fără a întîmpina vreo rezistenţă, pe toţi evreii şi păgînii, găsiţi în afara creştinismului, scufundîndu-i în infern. Adesea el pătrunde chiar în interiorul creşti­nismului, îi pîngăreşte cu ispitele sale pe cei pe care-i găseşte slabi şi le ia prizoniere sufletele locuitoare în trupuri. Chiar dacă, în pofida voinţei sale, trebuie să renunţe în schimb, din neputinţa de a-i învinge, la cei puternici şi bine apăraţi. împotriva monahismului el nu-i în stare să pornească nici un asalt, nici să facă rău împotriva celor ce s-au făcut călugări, în afară de cazul cînd ei se întorc la lume cu trupul sau cu mintea, ori păstrează vreo afecţiune pentru cei de-un sînge cu ei (Patrologia Latina, 159, col. 647 şi urm.).

Ar fi uşor de găsit, în hagiografie şi în literatura monastică, mii de exemple, aparent contradictorii, legate de asemenea imagini: adică, de călugări atacaţi şi oprimaţi neîncetat de ispitele necu­ratului. Desigur însă că dificultatea nu-i aici. Anselm — ca şi toţi acei hagiografi şi scriitori - urmăreşte mai ales să sugereze ideea unei invincibilităţi proprii stării monahale şi în acelaşi timp să insinueze, recurgînd la figuri şi la situaţii obişnuite din viaţa acelor vremuri, conştiinţa propriei forţe şi a propriului statut, privilegiat în raport cu restul muritorilor. Vocaţia monastică realizează în plan individual şi în măsura cea mai completă chemarea şi perspectiva oferite tuturor oamenilor; dar ea pretinde totodată să întruchipeze, prin salvarea destinului ultramundan al celor care-i răspund, tot ce este mai profund şi mai esenţial, chiar dacă prea adesea estompat şi uitat, în aspiraţiile lor secrete.

Desigur, ea constituie un fapt de selecţie şi de har ce se bazează pe voinţa tainică a lui Dumnezeu - propovăduirea monastică insistă cu putere asupra acestui aspect - însă este şi un prilej special de selecţie, unic lăcaş destinat formării unor oameni superiori, dotaţi cu instrumente şi cu posibilităţi intelectuale şi de dezvoltare umană pe care ceilalţi nu le au la îndemînă şi de care nu sînt capabili. Nu este



Yüklə 1,68 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   27




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə