Duminica fiului risipitor (34-a după paşTI)



Yüklə 16,75 Kb.
tarix02.08.2018
ölçüsü16,75 Kb.

DUMINICA FIULUI RISIPITOR (34-A DUPĂ PAŞTI)
Dintre textele evanghelice care s-au citit duminicile din luna februarie la Sf. Liturghie, mi se pare potrivit, în condiţiile se­rilor noastre de marţea de la Biserica Sf. Silvestru, unde participanţii sunt tineri "unii", cei mai mulţi, sub autoritatea directă a părinţilor, iar alţii, mai puţini, ieşiţi de curând din familia părintească, mi se pare - zic - potrivit, să stăruim asupra parabolei Mântuitorului, foarte cunoscuta sub denumirea de pilda "Fiului risipitor".

Vă amintiţi, un tânăr îi cere tatălui partea ce i se cuvine din averea părintească. Tatăl cedează. Tânărul pleacă într-o sară îndepărtată, acolo îşi cheltuieşte toată averea cu care plecase de acasă, o cheltuieşte trăind în desfrânări şi, ca să poată supravie­ţui, intră îngrijitor de porci cu o hrana neîndestulătoare pentru organismul său, constând din roşcovele cu care erau hrăniţi porcii.

In această situaţie cugetă profund la ceea ce se întâmplase cu sine după plecarea din casa părintească, i a hotărârea de a se în­toarce la părinţi şi pune în practică această hotărâre. Este bine primit de tatăl său, care organizează un ospăţ în cinstea fiului că­rei fusese pierdut şi s-a aflat - după expresia sa - şi îl repune în cinstea firească»

Dar, fratele cel mai mare, est e nemulţumit de modul cum este primit mezinul şi-i impută tatălui modul de primire al fratelui ri­sipitor, la care tatăl îşi justifică atitudinea pentru că fiul său fusese pierdut şi s-a aflat, fusese mort şi a înviat»

Acesta este fondul pildei, fără să fie comentat în vreun fel.

De ce nu a comentat, nu a tras concluzii Mântuitorul de la pa­rabola aceasta, ruptă din realitatea tuturor timpurilor şi a tuturor spaţiilor terestre ? Mi se pare firesc ! Pilda nu are nevoie de co­mentarii, pentru mulţimea problemelor pe care le pune din pricina evidenţei concluziilor.

Intr-adevăr pilda răspunde la foarte multe întrebări, la foarte multe teme, de importanţă deosebită şi pentru pedagogi şi pentru sociologi şi pentru fondatorii de sisteme morale, cu im­plicaţii pentru om, ca individ, dar şi pentru colectivitatea umană.

Să gândim puţin asupra unora din temele incluse în modul cel mai simplu cu putinţă în această pildă şi concluzia simplă, firească.

Deci, în primul rând se pune problema raporturilor dintre pă­rinţi şi copiii lor. De ce uneori se ajunge la ruptura dintre tată-fiu; ceea ce noi punem pe seama diferenţelor dintre generaţii care duce uneori la conflicte, la rupturi. Este evident că între gene­raţii, chiar apropiate, tată - fiu, apar nişte contradicţii din pri­cină că societatea, conceptele, ambianţa socială se schimbă, cuce­rind noi valori, dar în acelaşi timp şi non-valori. Fiul din pildă pleacă de acasă deoarece el voia să se încadreze timpului său, iar tatăl rămânea tributar valorilor pe care experienţa sa socială şi personală le dicta şi ar fi vrut ca fiul să improprieze această con­cepţie a sa. Diferenţele în esenţă, nu priveau fondul educaţiei pă­rinteşti, ci metodele, practicile difereau. În fond, oricare părinte vrea binele copilului, sub toate aspectele; acelaşi bine şi-l doreşte pentru sine şi fiul. Neîndoielnic. Dar în timp ce tatăl pune preţ, să zicem, pe muncă, pe cinste, pe dreptate, ca rod al experienţei sale de viaţă, tânărul vine în contact cu realităţi care nu respectă aces­te valori.

Se vede foarte clar aceasta şi din modul cum s-a reflectat edu­caţia tatălui la cei doi fii. Unul se simte stânjenit de autoritatea tatălui, de conceptele sale, de modul cum îşi va construi viaţa ceea ce socoteşte că e un atentat la libertatea sa, şi atunci se bălăceşte în non-valori, iar celălalt frate se duce la câmp, deci la muncă, la câştigarea existenţei şi este contrariat de bucuria, de cheltuiala cu care este întâmpinat fiul risipitor şi desfrânat.

Sigur, tatăl accentuase în educaţia fiilor săi importanţa unui mod de viaţă moral: trudă, agoniseală, viaţă austeră, fără să ţină seama de non-valorile care apăruseră între timp, prezente între anumi­te medii de tineri.

Fiul cel mare le acceptase, fiind o fire mai docilă, crezând în valo­rile pe care i le prezentase tatăl , însă fiul cel mic însă nu ia în seamă, nesocoteşte şi exemplul şi povaţa tatălui sub influenţa unor fac­tori nocivi educaţional şi de aceea, când socoteşte că e timpul să-şi manifeste libertatea plenar, părăseşte autoritatea familiei neuitând însă să-şi ceară dreptul la moştenire.

Tatăl cedează, evitând ruperea definitivă, sperând într-o reve­nire, după ce va avea propria experienţă care, indiscutabil, duce la rău.

Ce a urmat ? Firescul ! Averea moştenită se risipeşte repede.

Viaţa, dezordonată, desfrâul, aventura imorală , prietenii de orgii, cheltuiala şi inactivitatea, întotdeauna cu acelaşi final : condiţii mizere de existenţă, e vorba de existenţa fizică. Si, pentru că foamea dă de-a dreptul, nu ocoleşte, îşi aduce aminte de exemplul părintesc: activitatea. Dar ce activitate poate avea un tânăr care şi-a chel­tuit anii prin cârciumi şi case de desfrâu. Ceva la marginea socie­tăţii : porcar ! Dar un porcar care supraveghează porci în stare de semi-sălbăticie, hrăniţi cu roşcove, El va trebui să mănânce cu ei. Si bineînţeles că o astfel de hrană nu-l va satisface. Si atunci li­cărul de conştiinţă, conştiinţa greşelii, a păcatului, a revenirii, poate fi salutară; şi ea învinge. Revenirea în mijlocul familiei va fi singura salvare, mai conştient fiind că actul în sine trebuie să fie precedat de implorarea iertării, a pocăinţei. Care sunt cele do­uă laturi ale iertării invocate ? „Greşit-am la cer” - prima şi a do­ua: „Greşit-am înaintea ta”, a tatălui.

Foarte exact a priceput fiul vinovăţia sa, păcatul său. Viaţa sa destrăbălată, primatul pe care l-a acordat frivolităţi­lor trupului, plăcerilor uşoare, ignorarea conceptelor morale, au respins cele recomandate educaţional de tatăl său, de familie, ci acele funcţii naturale, prezente în viaţa oricărui om, este primul păcat care trebuie recunoscut şi pentru care trebuie să ceară îndu­rare, iertare - şi de-abia în al doilea rând greşeala, făcută faţă de tatăl său. De fapt, cele două greşeli, cele două păcate, sunt din aceeaşi categorie, cu deosebirea că nesocotirea voinţei lui Dumnezeu este o nesocotire a divinului, a lui Dumnezeu, pe când cea faţă de familie este incompletă şi supusă convenienţelor: statura morală a tatălui, a familiei şi a mediului social.

Când fratele cel mare îi reproşează tatălui că nu ar fi normal ca să primească cu atâta bucurie a sufletului şi cu atâta cheltuială deoarece fratele său era vinovat şi pentru viaţa sa imorală şi pen­tru risipirea averii, tatăl îşi motivează atitudinea prin faptul că fiul a recunoscut şi călcarea actului educaţional părintesc, dar a recunoscut penitent călcarea poruncilor morale lăsate de Dumnezeu pentru om. De aceea, replica sa se integrează adevărului absolut al moralei creştine „fratele tău a fost pierdut şi s-a aflat, dar a fost şi mort şi a înviat".

De ce a fost pierdut? Pentru că familia nu mai ştia de al, pri­etenii ocazionali de petreceri şi de desfrâu îl ignorau, mediul social altădată, când avea bani, îl cultiva, îl flata, iar în situaţia nouă, a sărăciei, îl aruncase în afara lui, ca pe o cangrenă socială. Re­venirea lui era ca ceva ce fusese pierdut, iar acum regăsit. Si bu­curia regăsirii a ceea ce a pierdut este întotdeauna justificată.

Dar fiul risipitor fusese însă mort şi acum era din nou viu.

Păcatul duce la moartea aparentă a sufletului atâta vreme cât trăieşti în el . Însă învierea din această moarte nu se poate face decât prin trezire; trezirea cui ? A sufletului, a scânteii divine din noi. Pentru că aceasta nu piere niciodată. Sufletul este nemuritor. Cu el trecem pragul morţii clinice, a trupului. Cu cât păcatul devine mai dominant, cu atât acţiunea lui se estompează deşi continuă să fie prezentă. Ce este mustrarea de conştiinţă? Recunoaşterea păcatului, în intimitate de cele mai multe ori, aici afişată, clamată, ca în cazul recunoaşterii vinovăţiei celor mai odioşi cri­minali, desfrânaţi, hoţi, în faţa justiţiei omeneşti - ca la fiul desfrânat, decât trezirea, învierea pe care o constată tatăl fiului risipitor.



Cu condiţia recunoaşterii vinovăţiei - adică pocăinţa - urmată de înstrăinarea de păcat.

Este cazul - dacă cineva dintre cei prezenţi este pe calea ce a parcurs tânărul din pildă - să ia aminte la finalul parabolei şi să nu o mai cultive; întoarcerea din drumul fiului risipitor este mai uşoară, nu va trebui să ajungi să fii un pierdut, ci un regăsit şi, dacă e cazul, acceptă trezirea, care se face neîndoiel­nic, dacă-ţi priveşti viaţa prin prisma autorităţii părinţilor na­turali, dar, şi mai cu seamă, a autorităţii Tatălui Ceresc, a lui Dumnezeu pentru care avem şi înnăscutul în noi şi călăuza perceptelor divine, dar şi ajutorul Său, prin harul ce-l dobândim neîncetat în rugăciune şi post. Ceea ce e şi momentul de faţă, al postului Sfintelor Paştii. (de completat)

Yüklə 16,75 Kb.

Dostları ilə paylaş:




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2020
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə