Expunerea ocupaţională la agenţi biologici
Yüklə 88,02 Kb.
|
Expunerea ocupaţională la agenţi biologiciConsideraţii generale asupra bolilor infecţioase contractate de personalul medico-sanitar În întreaga lume, tratarea bolnavilor infecţioşi reprezintă un risc important pentru inducerea de maladii profesionale în rândul personalui sanitar expus. Modalităţile de declarare şi evidenţă a acestor îmbolnăviri ocupaţionale sunt diferite de la o ţară la alta sau chiar nedeclarabile în unele ţări, aspecte care împiedică obţinerea de date reale privind frecvenţa şi ponderea lor în tabloul general al bolilor profesionale. Proporţia bolilor infecţioase profesionale în sistemul îngrijirilor de sănătate ar fi în medie de 10% în Suedia (Broberg 1989), 33% în Germania (1993) şi de 40% în Franţa (Estryn-Behar1991). Prevalenţa acestor boli este strâns legată de eficacitatea măsurilor preventive constând în vaccinări şi profilaxia specifică pre-post-expunere. În anul 1980, în Franţa, nivelul de prevalenţă al hepatitelor virale (toate tipurile) a scăzut cu 12,7% faţă de nivelul iniţial graţie introducerii vaccinării anti hepatită B. Restrângerea vaccinării antidifterice şi antipoliometice în ţările din Federaţia Rusă, Ucraina a dus între 1994-1995 la creşterea numărului de cazuri cu difterie şi poliomelită la personalul sanitar expus. Ocazional, la personalul medical au fost raportate şi alte boli infecţioase: streptococice, stafilococice, salmonoloze, tuberculoză etc.
Şi alte boli infecţioase intestinale (cu Salmonella, Shigella) sunt frecvente în statisticile de morbiditate legate de activitatea profesională (transmitere pe calea fecal-orală). În toate studiile, importanţa epidemiologică a acestor infecţii în relaţie cu expunerea profesională este dovedită în cazul hepatitelor (B, A, C) şi a tuberculozei. Trebuie făcută distincţia între studiile epidemiologice de incidenţă (de exemplu, determinarea nivelului anual al hepatitei B) şi studiile de prevalenţă sero-epidemiologice (de exemplu, prin teste tuberculinice).
Riscul de transmitere al VHB, în principal prin contactul cu sângele infectat (înţepături accidentale) depinde esenţial de frecvenţa bolii în populaţia generală deservită de instituţiile medicale. În Europa de Nord, Centrală şi Vestică, ca şi în Australia şi America de Nord, aproximativ 2% din populaţie este infectată cu VHB. Această proporţie creşte la 7% în Europa de Est şi Sud-Est şi în cea mai mare parte a Asiei. În Africa, ţările din nordul Americii de Sud, Asia de Est, prevalenţa ajunge la 20% (Hollinger, 1990). Un studiu belgian a stabilit că aproximativ 500 agenţi sanitari din Europa de Nord contractează VHB în fiecare an, cifră care ajunge la 5 000 în Europa de Sud. Autorii au calculat numărul de cazuri anuale (pentru Europa de Est) care este în medie de 18 200 cadre sanitare. Dintre acestea, aproximativ 2 275 sfârşesc prin a dezvolta o hepatită cronică, din care 220 evoluează spre ciroză hepatică şi 44 spre cancer hepatic. Un important studiu incluzând 4 218 agenţi din sistemul de sănătate al Germaniei, ţară în care 1% din populaţia generală este purtătoarea antigenilor de suprafaţă ale VHB (AgHBs), a stabilit că riscul personalului sanitar de a contracta hepatita B este de 2,5 ori mai mare decât în populaţia generală. Un studiu pe 85 985 agenţi din sistemul de sănătate din întreaga lume a arătat că personalul din serviciile de dializă, anestezie, dermatologie prezintă riscul cel mai crescut de contaminare (Maruna, 1990). Nu trebuie neglijat faptul că un cadru sanitar având hepatită B constituie o sursă potenţială de contaminare. În întreaga lume au fost recensate peste 100 de cazuri din, cu hepatită B în care sursa infecţiei nu a fost un pacient, ci un medic (celebrul caz al medicului suedez care a infectat 41 pacienţi). Transmiterea VHB prin intermediul sângelui contaminat este posibilă în cazul înţepăturilor cu acul, rănirilor/plăgilor produse de instrumente chirurgicale, dar VHB este detectat şi în alte produse biologice (spermă, secreţii vaginale, LCR, exudat pleural, salivă) (Centre for Diseases Control and Prevention, 1989).
Virusul hepatitei A se transmite aproape exclusiv prin materiile fecale, aspect care reduce sensibil numărul personalului medico-sanitar expus profesional. O serie de studii au indicat o expunere mai mare la personalul din serviciile de pediatrie. Un risc semnificativ crescut a fost stabilit şi pentru menajerele (îngrijitoarele) din sectoarele de pediatrie psihiatrică şi din secţiile de handicapaţi (Hoffmannn şi col, 1992). Hepatita C Acelaşi mod de transmitere ca şi în cazul VHB, dar riscul real nu a fost estimat încă. Un studiu efectuat (New York, 1991) asupra 456 stomatologi (723 martori) a evidenţiat un nivel de infectare de 1,75% la primii şi de 0,14% la martori. Prevalenţa hepatitei C la deţinuţii din Germania este semnificativ crescută, comparativ cu populaţia generală şi a fost relaţionată cu administrarea parenterală de droguri. Un studiu australian derulat pe 294 subiecţi angajaţi în mediul sanitar a stabilit o proporţie de 20% cu anticorpi anti VHC prezenţi, nivel probabil mult superior celui din populaţia neexpusă. În rândul pacienţilor: pensionarii cu handicap (paralizie infantilă de origine cerebrală, trisomia 21), bolnavii hemofilici, toxicomani (administrare intravenoasă a drogurilor) constituie grupele cu riscul de transmitere cel mai ridicat. Riscul relativ (RR) pentru personalul medical a fost estimat la 2,5%. Şi alte moduri de transmitere a VHC sunt posibile. În anul 1993, un caz de hepatită C a fost declarat în urma unei projecţii accidentale oculare cu sânge (Sartori şi col.). Riscul de infectare cu HIV (SIDA) Între anii 1980-1990, seroconversia pentru HIV (o reacţie pozitivă la un subiect până atunci negativ, era considerată pentru personalul sanitar un risc minor. Începând din anul 1994, raportarea a 24 cazuri bine documentate şi a a altor 35 cazuri posibile, în Europa (Perez şi col.,1994) şi în mod similar (40 cazuri documentate din 83 cazuri posibile în USA), a atras atenţia asupra riscurilor mari din acest sector ocupaţional. Se adaugă limitarea eficienţei măsurilor preventive care se referă în mod esenţial la evitarea înţepăturilor cu acul contaminat şi a tuturor modalităţilor de contact cu sângele sau lichidele biologice provenite de la bolnav. Unele tratamente profilactice aplicate subiectului expus au fost deja iniţiate, dar valoarea reală protectoare este în curs de evaluare.
Întrucât studiile epidemiologice, identificarea şi dozajul de markeri specifici serologici, emergenţa de noi agenţi patogeni (virusul Ebola, virusul encefalitei echine sau al panencefalitei sclerozante ori foarte recentul virus al sindromului respirator acut sever) dimensionează o expunere profesională în continuă diversificare şi expansiune, sunt necesare măsuri preventive intensive, susţinute şi generalizate în întreg sistemul sanitar. O prevenţie eficientă se bazează pe identificarea rapidă şi exactă a sursei, a modului de transmitere şi pe cunoaşterea sensibilităţii la agenţi terapeutici disponibili.
O astfel de „punere în gardă” este importantă nu numai pentru personalul care intervine direct în actul terapeutic sau diagnostic, ci şi pentru cei care direct sau indirect vin în contact cu sângele, produsele biologice recoltate sau eliminate de bolnav, lenjeria de corp şi de pat, vesela sau alte obiecte personale susceptibile de a conţine sau vehicula agenţii patogeni.
Depistarea unei seroconversii poate indica dobândirea unei infecţii cu indicaţia de tratament profilactic. Se pot administra imunoglobuline umane, în mod particular când sunt prezente semne de imunodeficienţă, ser „hiperimun” specific în cazurile cu hepatită B, parotidită.
Pentru infecţiile cu germeni microbieni (meningococ, bacilul pestei etc.) antibioticoterapia ţintită profilactică singură sau în asociere cu imunoglobuline este recomandabilă. Cu intenţie profilactică sunt administrate şi tuberculostaticele sau medicamentele anti HIV potenţială. Prevenirea transmiterii agenţilor patogeni, pe cale sanguină în mediul profesional sanitar Transmiterea pe cale sanguină a HIV, a VHB (virusul hepatitei B) şi a virusului hepatitei C (VHC) este demonstrată cu certitudine şi a făcut obiectul unor studii particulare în mediul de muncă sanitar. Personalul medical se găseşte în prima linie, toate activităţile care presupun contactul cu sângele sau lichidele biologice potenţial infectate constituind un risc major. Cele mai vulnerabile persoane sunt îngrijitoarele, asistentele medicale, personalul care intervine în urgenţe medico-chirurgicale, cercetătorii şi asistenţii de laborator, personalul din sălile de necropsie şi cel de la pompele funebre. Riscul de transmitere (în speciala HIV) este în continuă creştere, o dată cu augumentarea numărului de persoane purtătoare şi a bolnavilor care necesită îngrijiri medicale. Recomandările preventive „universale” elaborate de CDC (Centers for Disease Control and Prevention) constând în spălarea mâinilor, utilizarea de bariere protectoare (mănuşi, ochelari, halate, măşti) sunt cele aplicate pentru orice tip de bolnav. Prudenţa pentru evitarea înţepăturilor accidentale cu acul sau rănirea cu instrumente tăioase în timpul utilizării lor este recomandată în orice sector de îngrijiri medicale. Tabel Măsuri universale de prevenţie a riscurilor biologice profesionale
După G.Brucker, 1991 Astfel de măsuri au fost ulterior recomandate şi pentru personalul însărcinat cu asigurarea sănătăţii publice şi celor care asigură îngrijirile medicale din urgenţă. Personalul expus la HIV trebuie să urmeze tratamentul cu zidovudină (CDC, 1990), vaccinarea contra VHB şi controlul expunerii la VHB şi VHC. Reglementări speciale privind transmiterea acestor agenţi la pacienţii îngrijiţi în spitale au fost formulate ca măsuri tehnice şi restrictive (controlul produselor medicamentoase parenterale şi al instrumentarului, restricţii privind activitatea personalului bolnav sau purtător de agenţi patogeni). Conform OMS şi CCE (Consiliul Comunităţii Europene,1990 – Directiva 90-679 privind protecţia salariaţilor expuşi la agenţi biologici) se face distincţie între activităţi sau manipularea de agenţi biologici ca parte intrinsecă a muncii (de exemplu, în laborator, centre de transfuzii etc.) şi expunerea accidentală (înţepături, contact cu sânge, lichide biologice în serviciile clinice). Gestionarea riscurilor se bazează pe un sistem ierarhizat de proceduri bazat pe clasificarea agenţilor patogeni şi tipurilor de activităţi (posturi de muncă). Se are în vedere permanent modelul de transmitere al HIV şi VHB. Dacă VHB este prezent în sângele subiectului pozitiv (AgHBc + ca marker al unei infectivităţi ridicate) se realizează concentraţii de 108-109 particule virale/ml sânge (CDC, 1989). În cazul HIV, concentraţii foarte scăzute de 103-104 particule virale/ml se găsesc la subiectul bolnav de SIDA şi de 10-100 particule/ml la o persoană cu infecţia HIV asimptomatică. Riscul de transmitere după expunerea percutanată la sânge conţinând AgHBc este în medie de 100 ori mai mare decât riscul transmiterii după expunerea la sânge propriu-zis infectat (30% versus 0,3%; CDC 1989). Tabelul : Recomandări privind tratamentul după expunerea percutanată sau pe calea mucoaselor a VHB (USA; CDC, 1991)
după CDC (1991) * Ag HBs = antigen de suprafaţă în hepatita B; HBIG** = imunoglobuline anti hepatită B în doze de 0,06 ml/kg (IM); *** satisfăcător = se înţelege Ac anti-HBs 10 mU/ml Tabelul : Indicaţiile vaccinării personalului din serviciile de sănătate
Directiva 89/391 al Consiliului Comunităţii Europene privind vaccinarea personalului expus la risc, precizează nevoia de vaccinuri demonstrabil eficiente şi propuneri pentru asigurarea vaccinării gratuite (rectificare prin Directiva 93/88; CEE, 1993). Informarea personalului asupra avantajelor şi a inconvenientelor vaccinării este obligatorie, odată cu eliberarea unui certificat de vaccinări (OMS, 1990). În cazul hepatitei C, transmiterea virusului este aproape similară cu VHB, dar infecţia poate persista indefinit la cei mai mulţi pacienţi, cu sechele frecvente şi pe termen lung. Prevalenţa anticorpilor anti VHC este de 1-2% la personalul sanitar expus (spitale americane). Înţepătura accidentală cu ace contaminate cu sânge conţinând Ac anti VHC măreşte riscul de producere a hepatitei C la 5-10%. Măsurile preventive se înscriu în „precauţiunile universale” cu prevenirea lezărilor percutanate. Nici un vaccin antihepatită C nu este disponibil, iar administrarea de imunoglobuline pare ineficientă.
Virusul hepatitei D necesită prezenţa VHB pentru a se replica. În consecinţă, VHD poate infecta un individ numai dacă acesta are o infecţie cu VHB, manifestându-se ca o suprainfecţie a hepatitei cronice B. Prezenţa infecţiei cu VHD creşte gravitatea unei maladii hepatice. Vaccinarea antihepatită B a populaţiei vulnerabile previne în mod egal ambele tipuri de hepatită, dar nu există un vaccin pentru prevenirea suprainfecţiei cu VHD la un purtător de VHB. Aceleaşi precauţiuni universale sunt aplicabile (program prevenţional comun). METODOLOGIA DE SUPRAVEGHERE SI DE CONTROL AL ACCIDENTELOR CU EXPUNERE LA PRODUSE BIOLOGICE LA PERSONALUL CARE LUCREAZA IN DOMENIUL SANITAR -OBIECTIVE: -Reducerea riscului de infectie postexpunere la sange si produse biologice -Evaluarea incidentei infectiilor postexpunere la sange si produse biologice (Centre Regionale de Monitorizare:CR, MSF) -Ierarhizarea factorilor de risc ):proceduri, dispozitive, instruire, respectarea masurilor universale, caracterizarea surselor) -Responsabilizarea personalului medical -Inregistrarea datelor statistice nationale si raportare standardizata -Elaborarea protocolului de Profilaxie Postexpunere Profesionala(PPEP): vaccinarea anti-hepatita B si chimioprofilaxia cu antiretrovirale. METODOLOGIE; -modul de colectare a datelor (servicii de epidemiologie, medicina muncii) -fise tip de inregistrare si de supraveghere DEFINITIE; -PERSOANA CARE LUCREAZA IN DOMENIUL SANITAR: orice angajat (medic, asistent medical, infirmiera, student, voluntar etc) al carui activitati implica contactul cu pacienti, sange sau alte produse biologice provenite de la bolnav, in cabinete, sectii, compartimente medicale sau laboratoare. -EXPUNERE CU RISC DE INFECTIE HIV, HBV, HBC care necesita PPEP: -accidentare transcutanata (ex. intepare cu acul, taietura cu un instrument/obiect taios) -contactul mucoaselor sau al pielii care prezinta leziuni(solutii de continuitate: excoriatii, taieturi, delabrari, flictene, eczeme sau alte afectiuni dermatologice) -contactul cutanat pe o piele intacta dar cu o durata prelungita (minute sau mai mult) -implicarea unei suprafete intinse de contact cu sange, tesuturi sau alte produse biologice contaminate vizibil cu sange PRODUSE BIOLOGICE; a)-sperma, secretii vaginale, b)-fluide :LCR, sinovial, peritoneal, amniotic c)-concentrate de HIV (in laboratoare) Tuberculoza: metode de prevenţie, combatere şi supraveghere în mediul profosional Transmiterea Mycobacterium tuberculosis la personalul medico-sanitar este un risc recunoscut. Amploarea riscului pentru personalul medical variază considerabil în funcţie de:
Riscul de îmbolnăvire este crescut în etapa investigaţională iniţială (de diagnostic) şi la debutul tratamentului (până la adoptarea metodelor de izolare), în sălile de aşteptare, în intervenţiile de urgenţă (de exemplu, hemoptizie), în timpul consultaţiilor care stimulează reflexele tusigene (de exemplu, consultul ORL). Transmiterea nosocomială a Mycobacterium tuberculosis este favorizată de contactul apropiat cu bolnavul (tuberculoză activă cu BK prezent în spută) şi de anumite practici investigaţionale (bronhoscopie, intubaţie şi aspiraţie endotraheală, drenaj aspirativ, autopsie). Aplicarea tratamentelor de tipul aerosoloterapie, drenaje posturale poate augmenta riscul de transmitere. Bolnavii imunodeprimaţi (în special cei infectaţi cu HIV) reprezintă sursele cele mai frecvente de infecţie cu Mycobacterium tuberculosis aspect asupra căruia personalul medico-sanitar trebuie sensibilizat. Modalităţi de transmitere şi patogeneză Mycobacterium tuberculosis este vehiculat de particulele în suspensie din aer sau de nuclee de condensare eliminate de pacientul purtător de leziuni pulmonare sau laringiene bacilifere (prin strănut, tuse, vorbit, cântat). Particule măsurând între 1-5 m se pot menţine în atmosferă (la viteze normale ale curenţilor de aer) perioade lungi de timp, cu posibilitatea de dispersare în camera sau întreaga clădire. Infecţia se produce atunci când un subiect vulnerabil inhalează aceste particule în suspensie conţinând bacilul Kock, particule care traversează căile aeriene superioare şi inferioare ajungând în alveolele pulmonare. Bacilul tuberculozei este captat de macrofagele alveolare şi diseminat în întreg organismul. În mod obişnuit, în intervalul de 2-10 săptămâni de la acest contact survine primoinfecţia cu Mycobacterium tuberculosis, când răspunsul imunitar al organismului gazdă limitează multiplicarea şi diseminarea bacililor tuberculozei (un anumit număr dintre aceştia rămânând în stare latentă şi viabilă pentru un număr mare de ani). Infecţia tuberculoasă latentă se însoţeşte de reacţii pozitive la testarea cutanată cu tuberculină purificată (PPS = derivat proteic purificat), dar fără a fi contagioasă şi fără semne de tuberculoză activă. În general, subiecţii infectaţi cu Mycobacterium tuberculosis au un risc de aproximativ 10% de a dezvolta tuberculoza activă în cursul vieţii lor, risc care este maximal în primii doi de după contactul infectant.
Factori de mediu care favorizează probabilitatea de transmitere
Caracteristicile personalului expus la risc
Aspecte epidemiologice În numeroase ţări şi în special în USA, au fost semnalate episoade colective de tuberculoză în mediul sanitar. În cele mai multe cazuri a fost vorba de transmiterea de suşe de Mycobacterium tuberculosis multirezistente (identificate atât la pacient, cât şi la personalul infectat). Aspectele epidemiologice din România nu sunt cunoscute: liste cu personalul expus, liste cu personalul bolnav (tuberculoză pulmonară ca boală profesională), numărul real de contacţi (bolnavi internaţi, studenţi, cadre sanitare de îngrijire, medici) în cazul unui bolnav descoperit fortuit într-un serviciu medical. În Clinica de Medicina Muncii Iaşi, în intervalul …… au fost spitalizaţi …. bolnavi cu silicotuberculoză din care BK prezent în spută la examenul direct …….. În acelaşi interval, 2 cadre medicale ( o infirmieră şi o asistentă medicală) au fost diagnosticate cu tuberculoză pulmonară activă, urmând tratament standardizat tuberculostatic.
Un program eficient de luptă împotriva tuberculozei presupune:
În toate unităţile medicale, obiectivele trebuie să devină prioritară, iar în cele în care personalul este expus riscului crescut, punerea în practică de politici şi proceduri concrete de luptă, cu revizuiri şi evaluări periodice a măsurilor necesare pentru limitarea riscului de transmitere a Mycobacterium tuberculosis este necesară şi obligatorie. Programele de combatere a infecţiei tuberculoase se sprijină pe ierarhizarea priorităţilor. Pe primul nivel se urmăreşte (prin măsuri administrative şi organizatorice) reducerea numărului de personal medico-sanitar care vine în contact cu bolnavii de tuberculoză activă. Pachetul de măsuri care asigură acest prim deziderat cuprinde:
Nivelul al doilea din programul de măsuri preventive cuprinde împiedicarea propagării infecţiei aerogene prin:
Nivelul al treilea: purtarea echipamentului de protecţie respiratorie individual în toate situaţiile în care riscul de infecţie este posibil. Măsuri specifice vizând reducerea riscului de transmitere a Mycobacterium tuberculosis
Diagnosticul de tuberculoză trebuie avut în vedere la toţi bolnavii prezentând o tuse persistentă (care durează mai mult de 3 săptămâni) sau la toţi cei cu semne/simptome sugestive (sindromul de impregnaţie bacilară). Indicele de suspiciune al tuberculozei calculat pentru o unitate medicală trebuie să se bazeze pe criterii geografice, prevalenţa bolii în teritoriul respectiv, caracteristicile populaţiei (punct de vedere economic, social, medical).
Instruire şi măsuri de reducere a tipului şi a timpului de contact în prima linie de primire a bolnavilor suspicionaţi cu tuberculoză activă. Internarea în spital a celor cu suspiciune de tuberculoză trebuie însoţită de măsuri de profilaxie (izolarea în camere special concepute, purtarea măştilor de protecţie respiratorie în timpul consultaţiilor şi a investigaţiilor diagnostice). La consultaţii din ambulatoriu (cabinete medicale) trebuie asigurate măsuri de izolare a bolnavului de ceilalţi pacienţi. În condiţii ideale, pacienţilor veniţi la consultaţie ar trebui să li se asigure măşti, batiste din hârtie (pentru utilizare în timpul strănutului sau al tusei) împreună cu educaţia pentru protecţia proprie şi a celorlalţi bolnavi).
Prevenirea îmbolnăvirii cu Mycobacterium tuberculosis la personalul medical: punct de vedere ergonomic
Ventilaţia prin aspiraţie localizată este o tehnică privilegiată de reducere la nivelul sursei, a conţinutului de contaminanţi aeropurtaţi, înainte ca aceştia să fie dispersaţi. Două tipuri de dispozitive de aspiraţie localizată sunt puse la dispoziţie: hote de acoperire (hota închide parţial sau total sursa infecţioasă), hote care asigură evacuarea din apropierea sursei fără înglobarea acesteia. Hotele de tip cabină, închizând în totalitate sursa de infecţie sunt preferabile întrucât asigură evacuarea completă, fără riscuri de scăpare (diseminare) către zonele de respiraţie a personalului. Adăugarea unei ventilaţii generale pentru diluţia şi eliminarea aerului contaminat, controlul şi difuzia aerului din interiorul camerei şi a sensului fluxului de aer în clădire este destinată menţinerii calităţii aerului ambiental. Această calitate este asigurată prin diluţia şi eliminarea contaminanţilor aflaţi în suspensie. Aerul curat aducţionat este amestecat cu aerul contaminat din interior (diluţia) şi apoi este evacuat prin sisteme de extracţie (reducerea concentraţiei de particule aflate în suspensie). Nivelul de ventilaţie generală recomandat pentru unităţile de îngrijiri medicale este exprimat frecvent prin numărul de renuvelări de aer/oră (Air Changes per Hours – ACH). Acest număr este raportul dintre volumul de aer pătruns în cameră într-o oră şi volumul camerei. Este egal cu volumul de aer extras (Q în m3/min.) divizat la volumul incintei (V în m3) şi multiplicat cu 60: ACH = Q/V x 60 Pentru reducerea concentraţiei particulelor de salivă aflate în suspensie în aerul camerelor de izolare şi în sălile de tratament a bolnavilor de tuberculoză, trebuie asigurat un flux de aer de cel puţin 6 renuvelări pe oră. Atunci când este posibil, numărul de înnoiri ale aerului trebuie ridicat la 12/oră prin ajustare sau modificarea sistemului de ventilaţie sau prin utilizarea de sisteme auxiliare, ca de exemplu reciclarea aerului pe sisteme fixe de filtrare (filtre absolute) sau prin epuratoare portative de aer. Pentru construcţiile viitoare medicale se indică prevederea în proiect a 12 înnoiri de aer/oră în fiecare cameră de izolare.
În camerele în care se practică tratamente speciale (acte chirurgicale, intervenţii invazive), aerul trebuie să circule dinspre acestea spre culoar, asigurând calitatea ambianţei necesară acestor tipuri de intervenţii. Dacă sunt practicate acte medicale în timpul cărora se poate declanşa tusea (de exemplu, bronhoscopie, aerosoloterapie sau în timpul irigaţiilor pentru drenajul unui abces tuberculos), circulaţia aerului trebuie asigurată prin filtre absolute montate astfel încât să reducă sau să elimine suspensiile de particule infectate ajunse în aerul încăperii sau în sistemele de extracţie care evacuează aerul dintr-o cabină sau dintr-un habitaclu închis spre sălile adiacente, în conductele sistemelor fixe de reciclare (suspendate în plafon/perete), în epuratoarele portative de aer, în conductele de extracţie cu eliminarea aerului spre exterior sau în conducte care extrag aerul din camere izolate cu trimitere în sistemul de ventilaţie generală. În toate cazurile, filtrele trebuie instalate, întreţinute şi schimbate după reguli precise. În sălile polivalente, în care riscul de transmitere a Mycobacterium tuberculosis este relativ ridicat, se pot utiliza lămpile cu radiaţii UV (IUG) în completarea ventilaţiei şi în acelaşi scop al reducerii concentraţii de particule de salivă infecţioasă, aflate în suspensie în aerul interior. Eficienţa acestor dispozitive nu a fost evaluată foarte corect. Astfel de lămpi pot fi plasate în camere sau pe culoare pentru iradierea aerului din partea superioară sau ar putea fi instalate în conductele de trecere a aerului extras.
Purtarea măştii de protecţie individuală trebuie asigurată pentru toate persoanele care pătrund în camera unui bolnav cu tuberculoză (suspect sau confirmat) aflat în sectorul de izolare sau în circumstanţe investigaţionale/terapeutice care pot declanşa reflexul de tuse. Toate persoanele prezente în momentul procedurilor tehnice cu efect tusigen sau în timpul aerosoloterapiei, intervenţiilor de drenaj nu sunt protejate contra inhalării de particule Phluge emise de bolnav, numai prin mijloacele de ventilaţie/epurare existente. Transportul bolnavului în urgenţă (brancardieri, personalul din ambulanţă), actele chirurgicale (de exemplu, dentare) sau alte manevre practicate la aceşti bolnavi trebuie făcute numai după informarea şi luarea de precauţiuni generale şi individuale riguroase. Învăţământ teoretic şi practic: educaţia pentru sănătate şi măsuri medicale de prevenţie a tuberculozei ca îmbolnăvire profesională Întreg personalul medico-sanitar trebuie să cunoască problematica tuberculozei ca risc ocupaţional, cu adaptări pentru fiecare categorie profesională expusă. Medicii serviciilor (sau medicii de medicina muncii) sunt obligaţi să asigure informarea teoretică şi practică în amonte şi pe parcursul desfăşurării activităţii. Programele de învăţământ trebuie să cuprindă următoarele grupaje de informaţii:
Punerea în aplicare a programului de depistare activă a tuberculozei la personalul medical prin consultaţii periodice Scopul unei astfel de acţiuni preventive este protejarea sănătăţii personalului expus şi a pacienţilor (fără tuberculoză), dar şi evaluarea eficienţei măsurilor preventive aplicate. Sunt identificate şi evaluate atent, rezultatele pozitive la testul cu tuberculină (test in vivo) sau/şi simptomele evocatoare de infecţie tuberculoasă pentru eludarea diagnosticului pozitiv şi iniţierea tratamentului preventiv sau cu chimioterapice tuberculostatice.
Coordonarea activităţii din unităţile medico-sanitare cu cea a serviciilor de sănătate publică şi a programelor naţionale de luptă antituberculoză prin:
Yüklə 88,02 Kb. Dostları ilə paylaş:
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||